UNIVERSITATEA „LUCIAN BLAGA” – SIBIU

FACULTATEA DE DREPT
SPECIALIZAREA: DRPET
CENTRUL TUTORIAL MIERCUREA CIUC

REFERAT LA DISCIPLINA:
Dreptul european al afacerilor

Titlul referatului:
Libertatea de stabilire a societăților în jurisprudența CJUE

Profesor de disciplina:
Conf. univ. dr. Gina Orga Dumitriu

STUDENT:
Georgescu Alberto Mihai
Anul:IV

Anul universitar 2019-2020

Semestrul I
Libertatea de stabilire – conţinut juridic

Titlul IV al Părţii a treia („Politicile şi acţiunile interne ale Uniunii”)

denumit „Libera circulaţie a persoanelor, a serviciilor şi a capitalurilor” din
Tratatul privind Funcţionarea Uniunii Europene (TFUE) este cel care
reglementează în capitole distincte „lucrătorii”, „dreptul de stabilire”,
„serviciile”, „capitalurile şi plăţile”. În acelaşi timp, Curtea de Justiţie a
Uniunii Europene (CJUE) are un rol important în elaborarea unei doctrine
referitoare la libertatea de stabilire a societăţilor. Dreptul de stabilire este un
drept fundamental înscris încă din 1957 în Tratatul ce instituia Comunitatea
Economică Europeană
În prezent, art. 49 TFUE, referitor la principiul libertăţii de stabilire,
are următorul conţinut „sunt interzise restricţiile privind libertatea de stabilire
a resortisanţilor unui stat membru pe teritoriul altui stat membru.”
Potrivit art. 54 TFUE persoanele juridice constituite în conformitate
cu legislaţia unui stat membru şi având sediul social, administraţia centrală
sau locul principal de desfăşurare a activităţii în cadrul Uniunii sunt
asimilate, pentru aplicarea dispoziţiilor referitoare la dreptul de stabilire,
persoanelor fizice resortisante ale statelor member

Dreptul de stabilire se referă la „resortisanţii unui stat membru peteritoriul altui stat
membru”, ceea ce implică atât persoanele fizice, cât şi persoanele juridice. Prezenta lucrare se
desfăşoară în cadrul limitat al societăţilor, aşadar al persoanelor juridice. De altfel, libertatea de
stabilire a societăţilor nu se referă la modalitatea de constituire a acestora. În cauza Daily Mail,
CJUE a subliniat diferenţa dintre persoanele fizice şi persoanele juridice:„spre deosebire de
persoanele fizice, societăţile sunt entităţi create în temeiul unei ordini juridice şi, în starea
actuală a dreptului comunitar, în temeiul ordinii juridice naţionale. Acestea există numai prin
diferitele legislaţii naţionale, care stabilesc constituirea şi funcţionarea acestora”.
Curtea de Justiţie a consacrat domeniul constituirii societăţilor ca fiind unul de
competenţa statelor membre.
CJUE s-a pronunţat recent, cu privire la conţinutul libertăţii de stabilire, citând şi propria
sa jurisprudenţă în materie, constatând că „menţinerea unei prezenţe permanente într-un stat
membru de către o întreprindere stabilită în alt stat membru este de natură să intre sub
incidenţa dispoziţiilor tratatului privind libertatea de stabilire, chiar dacă această prezenţă nu
a luat forma unei sucursale sau a unei agenţii, ci se exercită prin intermediul unui simplu birou
administrat, dacă este cazul, de o persoană independentă, însă care este mandatată pentru a
acţiona în permanenţă pentru această întreprindere, cum ar face o agenţie

Cauza Daily Mail (C-81/87) – Decizia Curţii din 27 septembrie 1988

Părţile implicate
Cauza C-81/87 a avut ca obiect cererea de pronunţare a unei hotărâri preliminare,
formulată în temeiul articolului 177 al Tratatului de instituire a Comunităţii Economice
Europene, de către High Court of Justice, Queen‟s Bench Division (UK), cu privire la
interpretarea articolelor 52 şi 58 ale Tratatului CEE şi a prevederilor Directivei Consiliului
73/148 din 21 mai 1973 privind eliminarea restricţiilor din circulaţie şi rezidenţă a resortisanţilor
statelor membre în cadrul Comunităţii referitor la stabilirea şi furnizarea de servicii . Cererea a
fost formulată în urma deciziei din 6 februarie 1987 primită de Curte la data de 19 martie 1987,
în procedura dintre Majestatea Sa Regina Regatului Unit al Marii Britanii, prin HM Treasury
and Commissioners of Inland Revenue şi Daily Mail and General Trust PLC , în calitate de
solicitant.

Acţiunea principală şi cadrul juridic naţional

Prin ordinul din 6 februarie 1987, primit de Curte la data de 19 martie 1987, the High
Court of Justice, Queen‟s Bench Division s-a adresat Curţii în vederea pronunţării unei hotărâri
preliminare în temeiul articolului 177 CEE, adresând patru întrebări referitoare la interpretarea
articolelor 52 şi 58 CEE şi a Directivei Consiliului 73/148 din 21 mai 1973. Întrebările au
intervenit în procedura dintre Daily Mail and General Trust PLC , în calitate de solicitant, şi HM
Treasury, privind o declaraţie, printre altele, că solicitantul nu are obligaţia de a obţine acordul,
sub incidenţa legislaţiei fi scale din Marea Britanie, pentru a-şi înceta calitatea de resortisant al
acestui stat membru şi stabilirea reşedinţei
în Olanda. Daily Mail and General Trust PLC (DMGT), cel mai mare conglomerat media din
Marea Britanie, şi-a început activitatea încă din anul 1896, prin lansarea ziarului naţional The
Daily Mail, însă compania a fost încorporată în mod oficial abia în 1922, sub forma juridică de
„public limited company‟ de drept britanic. În anul 1984, DMGT a aplicat, sub incidenţa
Income and Corporation Taxes Act 1970, pentru obţinerea acordului de transfer al administraţiei
centrale şi al controlului companiei în Olanda, stat membru a cărui legislaţie nu interzice
companiilor străine să îşi stabilească administraţia pe teritoriul său, în principal pentru a ţine
AGA şi pentru a închiria birouri în scop administrativ în acel stat. Fără a aştepta acordul,
solicitantul a decis înfiinţarea unui birou de administrare a investiţiilor în Olanda, cu scopul de a
oferi servicii terţilor. Motivul real al transferului era, însă, eludarea solicitantului de la plata
taxelor aferente câştigurilor
substanţiale de capital rezultate în urma vânzării unor active după data stabilirii rezidenţei în
Olanda şi utilizarea veniturilor survenite din tranzacţie pentru a cumpăra acţiuni proprii,
tranzacţii ce l-ar face răspunzător de plată sub incidenţa legislaţiei fiscale britanice.
Conform legislaţiei comerciale din Regatul Unit al Marii Britanii, o companie
încorporată sub legislaţia respectivă şi cu sediul înregistrat în acest stat, poate să îşi stabilească
administraţia centrală şi controlul în afara graniţelor ţării, fără a-şi pierde personalitatea juridică
în Marea Britanie. Totodată, conform legislaţiei fiscale britanice, doar companiile ce îşi au
reşedinţa în Marea Britanie cu scop fiscal, i.e. au administraţia centrală şi controlul localizate pe
teritoriul acestui stat, intră sub incidenţa United Kingdom corporation tax. Mai mult, prin
Secţiunea 482 (1) (a) Income and Corporation Taxes Act 1970, se interzice companiilor ce îşi au
reşedinţa cu scop fiscal în Marea Britanie să îşi modifice reşedinţa fără aprobarea Ministerului
de finanţe.
După o perioadă îndelungată de negocieri cu Ministerul de Finanţe, care i-a propus solicitantului
să vândă măcar o parte din activele ce urmau a fi tranzacţionate înainte de a-şi transfera
reşedinţa cu scop fiscal în afara teritoriului Marii Britanii, DMGT a iniţiat procedura în faţa
High Court of Justice, Queen‟s Bench Division în 1986, susţinând că articolele 52 şi 58 CEE îi
conferă dreptul de a-şi transfera administraţia şi controlul în alt stat membru, fără necesitatea de
a obţine vreo aprobare şi necondiţionat.

Întrebările preliminare
Pentru a rezolva disputa, instanţa naţională a adresat următoarele întrebări preliminare Curţii de
Justiţie a Comunităţilor Europene:
(1) Se opun articolele 52 şi 58 din Tratatul CEE ca un stat membru să interzică unei
personae juridice, cu administraţia centrală şi controlul în acest stat membru, să îşi transfere,
fără consimţământ prealabil sau aprobare, administraţia centrală şi controlul într -un alt stat
membru, în una sau ambele dintre situaţiile următoare:
(a) plata impozitului pe profit sau câştiguri dobândite deja poate fi evitată
(b) prin transferul administraţiei centrale şi a controlului în alt stat membru, sunt evitate
taxe pentru care compania e exigibilă în condiţiile în care îşi păstrează reşedinţa actuală ?
(2) Conferă Directiva Consiliului 73/148/CEE unei societăţi cu administraţia centrală şi
controlul într -un stat membru, dreptul de a- şi transfera, fără consimţământ prealabil sau
aprobareadministraţia centrală şi controlul într -un alt stat membru , în condiţiile prezentate în
întrebarea (1) ? Dacă da, sunt dispoziţiile relevante aplicabile în mod direct în acest caz ?
(3) În cazul în care consimţământ ul prealabil sau aprobarea sunt necesare, are un stat
membru dreptul de a refuza acordarea aprobării pe baza motivelor prezentate în întrebarea (1) ?
(4) Ce importanţă are faptul că, în temeiul legislaţiei relevante a statului membru, nu este
necesară obţinerea unei aprobări în cazul transferului reşedinţei unei persoane fizice sau
juridice pe teritoriul altui stat membru ?
Cu privire la prima întrebare :
Prima întrebare a căutat să determine dacă articolele 52 şi 58 din Tratatul CEE îi conferă unei
companii încorporate sub legislaţia unui stat membru şi cu sediul înregistrat în acest stat, dreptul
de a-şi transfera administraţia centrală şi controlul pe teritoriul altui stat membru şi, totodată, să
stabilească dacă statul membru de srcine poate face acest drept al companiei subiect al unui
consimţământ din partea autorităţilor naţionale în cauză. Pe de o parte, solicitantul a susţinut că
articolul 58 al Tratatului conferă, în mod expres, companiilor cărora se aplică, dreptul de
stabilire în alt stat membru, similar cu drepturile conferite persoanelor naturale prin articolul 52,
iar transferul administraţiei centrale şi a
controlului unei companii pe teritoriul altui stat membru e echivalent cu stabilirea societăţii în
acel stat membru, întrucât stabilirea centrului decizional acolo implică activitate economică
reală. Pe de altă parte, Marea Britanie a susţinut că dispoziţiile Tratatului nu conferă companiilor
dreptul de a-şi transfera administraţia centrală dintr -un stat membru în altul, întrucât simpla
prezenţă a administraţiei centrale a unei societăţi pe teritoriul unui stat nu presupune neapărat o
activitate economică reală pe teritoriul statului respectiv şi, în consecinţă, nu poate fi considerată
drept stabilire conform înţelesului conferit de articolul 52 din Tratat.
Comisia a ţinut să sublinieze, în primul rând, faptul că în acel stadiu al legislaţiei
comunitare, condiţiile în care o companie îşi poate transfera administraţia centrală şi controlul
dintr-un stat membru intr-un alt stat membru, erau guvernate de legea naţională a statului în care
firma e încorporată şi cea a statului în care doreşte să se transfere, iar în cazul în care legislaţia
naţională a statelor în cauză permite acest lucru, acest drept este protejat prin articolul 52 al
Tratatului, punând accentul, totodată, pe diferenţele dintre legislaţiile comerciale naţionale în
cadrul statelor membre.
Libertatea de stabilire a societăţilor comerciale se poate exercita fie prin deschiderea
unor agenţii, sucursale sau filiale pe teritoriul unui alt stat membru, conform primului paragraf
din articolul 52, fie prin participarea la încorporarea unei societăţi comerciale în alt stat membru,
drept protejat de articolul 221 al Tratatului. Legislaţia în vigoare în Marea Britanie nu a impus
niciorestricţie şi nu a stat în calea exercitării nici unuia dintre drepturile de mai sus, acordul
Ministerului Finanţelor fiind necesar doar în cazul în care o companie doreşte să îşi transfere
administraţia central pe teritoriul altui stat, păstrându-şi, în acelaşi timp, personalitatea juridică
şi statutul de companie de
drept britanic. Luând în considerare cele de mai sus, articolele 52 şi 58 ale Tratatului CEE nu
pot fi interpretate în sensul că acestea conferă companiilor încorporate sub legislaţia unui stat
membru, dreptul de a-şi transfera administraţia centrală şi controlul pe teritoriul unui alt stat
membru, păstrând, în acelaşi timp, statutul de companii încorporate sub legislaţia primului stat
membru. Ţinând cont de răspunsul dat primei părţi a acestei întrebări, nu a fost necesară
acordarea unui răspuns pentru partea a doua a acesteia.

Cu privire la a doua întrebare preliminară:

Titlul şi dispoziţiile Directivei Consiliului 73/148 din 21 mai 1973 privind eliminarea
restricţiilor din circulaţie şi rezidenţă a resortisanţilor statelor membre în cadrul Comunităţii
referitor la stabilirea şi furnizarea de servicii se refer ă strict la circulaţia şi reşedinţa persoanelor
fizice şi, deci, nu pot fi aplicate, prin analogie, persoanelor juridice.

Cu privire la a treia şi a patra întrebare preliminară:

Având în vedere răspunsurile oferite primelor două întrebări, nu este necesară formularea
unui răspuns pentru întrebările trei şi patru.

Având în vedere toate cele de mai sus, Curtea a declarat că:

(1) În stadiul actual al dreptului comunitar , articolele 52 şi 58 ale Tratatului nu conferă
unei companii încorporate sub legislaţia unui stat membru şi având sediul înregistrat acolo,
dreptul de a-şi transfera administraţia centrală şi controlul pe teritoriul unui alt stat membru.
(2) Directiva Consiliului 73/148 din 21 mai 1973 privind eliminarea restricţiilor din
circulaţie şi rezidenţă a resortisanţilor statelor membre în cadrul Comunităţii referitor la
stabilirea şif urnizarea de servicii, nu conferă unei companii dreptul de a-şi transfera
administraţia central şi controlul pe teritoriul altui stat membru.
 Bibliografie
Tratatul CEE, http://www.eur-lex.europa.eu/ro/treaties/dat/11957E/ word/11957E.doc
Tratatul privind funcţionarea UE (versiunea consolidată), http://eur-lex.europa.eu/
LexUriServ /LexUriServ.do?uri=OJ:C:2010:083:0047:0200:RO:PDF
Curtea de Justiţie a fost înfiinţatã în virtutea art. 31 -45 din Tratat, http://www.eur-
lex.europa.eu/ro/treaties/dat/
11951K/tif/TRAITES_1951_CECA_1_EN_0001.tif
Judgment of the Court of 27 September 1988, Case 81/87, http://eurlex.
europa.eu/LexUriServ/LexUriServ.do?uri=CELEX:61987J0081:EN:HTML
http://europa.eu/institutions/inst/justice/index_ro.htm
 Dreptul european afacerilor – Teme de control (Drept IV, ID)

Libera circulație a mărfurilor

• Conținutul și aplicarea art. 110 TFUE (ex-art. 90 TCE)

1. În absența normelor de armonizare ale UE, măsura națională prin care

persoanele care doresc să înmatriculeze în statul lor un autoturism dintr-un
alt stat membru, trebuie să achite o sumă de bani înainte de punerea în
circulație a autoturismului:

a)este permisă de Tratat, în măsura în care nu se produce o discriminare între

produsele autohtone similare și cele de import și nu se favorizează sectoare interne de
producție;
b)este interzisă de Tratat, cu excepția situației în care este justificată de unul din
motivele limitativ prevăzute de art. 36 TFUE, dacă este o măsură discriminatorie;
c)este interzisă de Tratat, cu excepția situației în care este justificată de unul din
motivele prevăzute de art. 36 TFUE sau de cerințele imperative de ordine publică dezvoltate de
jurisprudența CJUE, dacă este o năsură cu adevărat neutră;
d)niciuna dintre variantele de mai sus.

Libera circulaţie a persoanelor și serviciilor

• Dreptul de stabilire. Accesul la desfășurarea și exercitarea activităților

independente. Libertatea de stabilire a societăților pe teritoriul UE

2. În condiţiile în care o societate-mamă constituită şi cu sediul în statul membru

B doreşte să înfiinţeze o sucursală în statul membru A, în scopul eludării normelor
statului membru A privind constituirea societăţilor, care sunt mai stricte în materie de
vărsare a unui capital social minim decât cele ale statului membru B din motivul
protejării creditorilor, cererea de înfiinţare a sucursalei în statul membru A:

a) nu poate fi refuzată de autorităţile competente ale statului A deoarece refuzul

ar fi disproporţionat faţă de cerinţele imperative de ordine publică urmărite
de statul A şi anume protejarea creditorilor societăţii;
b) poate fi refuzată de autorităţile competente ale statului A, deoarece constituie un
abuz de drept atât al dreptului naţional în materie cât şi al dreptului de stabilire
consacrat de Tratat.
c) poate fi refuzată în lumina jurisprudenţei CJUE referitoare la cerinţele imperative
de ordin public, în acest caz protejarea creditorilor.
d) niciuna dintre variantele de mais sus.

3. Prin decizia din 17 martie 1981, Consiliul Baroului avocaţilor din Paris a
respins cererea domnului Leonardo da Vinci, cetăţean italian, membru al Baroului
avocaţilor din Florenţa, Italia, de a fi primit în cadrul Baroului din Paris, în timp
ce îşi menţinea calitatea de membru al Baroului din Florenţa şi îşi păstra
cabinetul şi reşedinţa din statul său de origine. Cererea sa a fost respinsă
deoarece, deşi îndeplinea celelalte condiţii pentru admiterea în profesia de avocat,
nu îndeplinea cerinţa prevăzută de art. 83 din decretul 72-468. Potrivit acestei
dispoziţii naţionale, un avocat are dreptul de a se stabili profesional numai într-un
singur loc, iar acesta trebuie să se afle în raza teritorială a tribunalului la care
este înregistrat.
În absenţa unor norme europene de armonizare privin dreptul de stabilire
pentru avocaţi, prevederea din decretul francez:

a) nu încalcă libertatea de stabilire protejată de dreptul Uniunii deoarece este

justificată de interesul public al bunei administrări a justiţiei care presupune, printre
altele, ca avocaţii să îşi exercite profesia în aşa fel încât să menţină contact suficient cu
clienţii lor şi instanţele unde îşi desfăşoară activitatea.
b) încalcă libertatea de stabilire protejată de dreptul Uniunii.
c) nu încalcă libertatea de stabilire protejată de dreptul Uniunii deoarece este
aplicabilă fără distincţie cetăţenilor francezi şi străini.
d) niciuna dintre variantele de mai sus.