REFERAT

Etica medicala
Conform acestor prevederi, pacientii au dreptul legal de a participa la deciziile privind îngrijirea
medicala ce le va fi acordata, dreptul de a primi raspunsuri rezonabile la cererea
Etica este o disciplina derivata din filosofie si teologie, studiind aspectele ideale de
comportament uman si întelegerea moralitatii raportata direct la valori pozitive si negative.
Etica are trei subdiviziuni principale: descriptiva, normativa (generala si aplicata) si metaetica.
"        Etica descriptiva se ocupa de studii comparative si interculturale.
"        Etica normativa generala  studiaza modelele de comportament si raportarea valorica.
"        Etica normativa aplicata are drept preocupare centrala problemele de moralitate, iar "
metaetica studiaza semnificatiile si ratiunea eticii si moralitatii.
Partea aplicata a eticii normative, de care apartine si etica medicala, e diferit teoretizata.                
Teoria deontologica afirma o etica a obligatiei în sensul prestabilirii unor norme de conduita care
sa produca un rezultat pozitiv.
 Teoria teleologica sustine o etica a finalitatii în care un rezultat bun echivaleaza cu o
conduita buna. Primând rezultatul, dar existând o dualitate de perspectiva, se contureaza din start
doua maniere de conduita: egoismul sau maniera personala de a lua o decizie, si utilitarianismul
sau maniera practica, dincolo de subiectivitate.
Exista si teorii terte, mixte, care îmbina aspecte din primele doua, adica:
Etica aplicata opereaza cu multiple concepte, parte din ele folosite în enuntarile
precedente. Valoarea este o notiune complexa la care se face raportare, deci o masura a
rezultatului si o apreciere directa a conduitei. Valorile pot fi personale, de grup sau sociale;
aceasta stratificare nu are întotdeauna corespondent real, valorile atribuabile fiind de multe ori un
compromis între cele trei categorii enuntate. Exista apoi raportarea la moralitate.
               Practic, moralitatea e un cod al conduitei care poate avea drept surs? un contract social,
legi naturale, precepte divine sau standarde individuale. Doua concepte particulare trebuie exact
în?elese, fiind general valabile: oricine are, în orice situatie, obligatii si drepturi. Importanta lor
este egala în mod normal, iar încalcarea uneia o exclude pe cealalta. Dihotomia antinomica de la
baza eticii (relatia bun-rau, sau pozitiv-negativ) se regaseste invariabil în modul nostru de
gândire: definim, de exemplu, virtuti (întelegerea, integritatea) mult mai usor prin aspectul
contraponderal al viciilor (lacomia, înselaciunea), si invers.
               Moralitatea nu este, prin urmare, o problema de optiune, ci mai degraba o raportare
bisensuala, cu atât mai mult cu cât "pozitiv" sau "negativ" sunt situational relative.
  Asa cum am mentionat anterior, etica medicala este o ramura a eticii normative aplicate.
Aplicabilitatea ei trebuie înteleasa concordant cu aparitia de tehnologii noi si cu cerintele publice
privind practica medicala.

Aspecele morale pot fi raportate la doua grupuri valorice principale: valorile medicului si valorile
pacientului.
               Exista reglementari specifice privind cele doua grupuri valorice si relatia dintre ele.
Aceste coduri de conduita profesionala includ: juramântul lui Hippocrate, principiile etice ale
AMA privind drepturile medicului si drepturile pacientului, si Legea privind drepturile
pacientului.
               Conform acestor prevederi, pacientii au dreptul legal de a participa la deciziile privind
îngrijirea medicala ce le va fi acordata, dreptul de a primi raspunsuri rezonabile la cererea de
îngrijire, si dreptul de a li se asigura o explicare a costurilor, indiferent de sursa de plata.
               Decizia etica nu este întotdeauna atât de facila cât lasa de înteles profilul teoretic. Exista
un model general de urmat în astfel de decizii.
               Premiza initiala în fata unui anume caz clinic stabileste ce ar trebui sau n-ar trebui facut
în cazul respectiv. Trebuie cunoscute si definite exact motivatiile (medicale, sociale, legale,
personale) de sustinere a premizei initiale, furnizând totodata si justificarea acestor motivatii -
într-un cuvânt, argumentul etic al premizei.
Pentru fiecare premiza trebuie definite una sau mai multe contrapremize, sustinute si ele
de motivatii si justificari.
               Evaluarea consta în cântarirea diverselor motivatii stabilite, si alegerea celei mai
justificate. Când persista îndoiala, se poate apela la ajutor exterior (colegi, specialisti, pacient si
familie, comitete etice, alte forme de consiliere) pentru a clarifica aspectele generale ale cazului
(consistenta si coerenta argumentului), si pentru a stabili alternativa de urmat (acceptarea
premizei initiale, acceptarea contrapremizei, sau formularea unei noi premize ca rezultat al
modificarii premizi initiale sau a contrapremizei).
               Actiunea medicului e dictata de decizia etica luata, si vizeaza ce este sau nu de facut.
Si în privinta principiilor generale de etica medicala exista o diicultate de aplicare
practica. Cel mai important lucru ar fi, logic, ca interventia medicului sa nu faca rau. De multe ori
alte principii primeaza, astfel ca stabilirea prioritatilor revine strict medicului, functie de caz.
Fidelitatea este obligatia de a urma juramintele asumate prin profesie, însemnând a spune
pacientului adevarul despre situatia lui si mentinerea confidentialitatii privind cazul respectiv.
 Autonomia, mult încurajata etic, presupune accesul liber al pacientului la informatii
privind situatia sa, participarea lui la formularea deciziilor, si ajutorul dat pacientilor deficienti
pentru a-si putea exercita autonomia.
Beneficienta presupune obligatia medicului de a face bine, de a ridica gradul de sanatate
al comunitatii respective.
Nonmaleficienta este obligatia de a nu face rau. Singurele acte de agresiune intentionata
acceptate în medicina sunt cele menite sa faca bine pacientului (ex. interventii chirurgicale,
încalcarea confidentialitatii la cererea autoritatilor în cazul în care un pacient se constituie în
pericol pentru o alta persoana).
În anumite situatii medicul poate încalca anumite reguli perfect constient de posibilele
efecte nedorite (ex. citostatice cu toxicitate crescuta peste dozele maxime) pe baza unui risc
calculat.
Justitia este chemata sa intervina în multe aspecte de natura etica. În probleme
procedurale (ex. primul venit, primul tratat), probleme de distributie a tratamentelor (mai ales
când exista resurse de tratament limitate), probleme de compensatie, si cele care interpun medicul
între pacient si societate (discriminarea persoanelor cu diverse handicapuri).
Limitarea tehnologiei este folosita având în vedere costurile ridicate ale tratamentelor.
Decizia de începere sau nu a sustinerii functiilor vitale, întreruperea acestei terapii, eutanasierea
ridica probleme morale dosebite, ca si controlul/autonomia privind tehnologia folosita.
Limitarea resurselor include doua aspecte: macroalocarea si microalocarea. Primul are în
vedere fondurile alocate sanatatii, direct corelat cu raportul dintre medicina si alte necesitati
sociale (aparare, cultura, educatie). Al doilea vizeaza alocarea fondurilor pentru fiecare pacient în
parte, necesitând stabilirea unei prioritati privind dreptul la tratament - decizia apartinând în
esenta medicului.
Limitarea cercetarii a fost iterata având în vedere unele antecedente istorice
(experimentele naziste practicate pe oameni). Trebuie sa existe si în acest caz un consimtamânt în
cunostinta de cauza al pacientului sau al reprezentantilor sai legali. În cazul copiilor nu este
admisa nici cercetarea nonterapeutica, chiar daca riscurile sunt mici.
Limitarea îmbolnavirii priveste mai ales raspândirea bolilor infecto-contagioase.
Un exemplu particular îl reprezinta SIDA. Problemele de sanatate publica gen fumatul,
consumul de droguri si alcool ridica semne de întrebare privind controlul lor: cine si cum
ar trebui limitat.
O altă idee ce trebuie luată în considerare în studiul eticii medicale o constituie
diferenţa dintre aspectele descriptive şi normative ale eticii ce este foarte evidentă în
procesul de asistenţă medicală. Există mai multe teorii  ce studiază etica normativă.
Teleologia pune accentul pe finalităţi, scopuri, intenţionalitate. Argumentele teleologice
privesc consecinţele şi rezultatele. Binele este văzut în termenii de bine produs ca şi
consecinţă a acţiunii. În acest caz o finalitate poate justifica orice mijloace; uneori este
posibil să faci „rău” pentru a obţine „bine”. Această teorie a fost aplicată când a fost
argumentat că testele HIV pot fi făcute atunci când mostrele de sânge au fost luate pentru
orice alte teste pentru a ecarta nivelul infecţiei în cadrul populaţiei ca întreg.
Deontologia este teoria „drepturilor şi îndatoririlor sau a ceea ce este bine şi rău în mod
absolut (ca opoziţie la binele şi răul relativ). Deontologia modernă se bazează pe
respectul necondiţionat pentru persoane (sau alte forme de viaţă) şi poate cere să se facă
ceea ce este bine cu privire la consecinţe” (Boyd 1997). Conform acestei teorii orice
decizie depinde de ceea ce acţiunea însăşi trebuie să reprezinte. Această teorie este
sceptică în ce priveşte abilitatea de a privi în viitor şi de a lua orice decizie pe baza
consecinţelor acţiunilor, deci consideră interesele şi drepturile persoanelor (drepturile
omului) de primă importanţă. Cel mai bun avocat a acestui sistem etic a fost Immanuel
Kant ce considera că noţiunea de bine şi rău este fundamentală, dar la fel de importantă
este datoria sau obligaţia. O persoană bună este descrisă ca cineva care obişnuieşte să
acţioneze corect şi o acţiune corectă este una care este realizată din simţul datoriei. Kant
considera că orice persoană are capacitatea de a gândi şi de a acţiona moral. El a stabilit
un set de reguli sau imperative morale în acest sens.
Pentru a ne forma  o impresie exhaustivă asupra eticii medicale este necesar să
studiem unul din cele mai importanet coduri de practică în asistenţa medicală, cel din
Marea Britanie şi anume Codul Etic pentru Asistenţii Medicali realizat de Consiliul
Internaţional al Asistenţilor Medicali (ICN) (2000). Acest cod subliniază valorile ce stau
la baza asistenţei medicale detaliind cele patru responsabilităţi fundamentale ale
asistenţilor medicali: de a promova sănătatea, de a preveni îmbolnăvirea, de a reinstala
sănătatea şi de a atenua suferinţa. Este remarcabil că aceste valori s-au schimbat foarte
puţin de-a lungul timpului. Menţionând responsabilităţile asistenţilor medicali, Codul are
un rol formativ (are rolul de a forma caracterul asistentului medical şi caracterul actului
medical).
Codul conţine patru elemente fundamentale ce subliniază standardele conduitei
etice a asistentului medical. Primul element vizează natura relaţiei dintre asistentul
medical şi pacienţi. Principala responsabilitate profesională a asistentului medical este de
a acorda îngrijirea necesară. În procesul de îngrijire asistentul medical asigură un mediu
în care drepturile omului, valorile, obiceiurile şi credinţele individului, familiei şi
comunităţii snt respectate. Asistentul medical se asigură că individul primeşte suficientă
informaţie pe baza căreia acesta să îşi dea consensul pentru îngrijire şi tratament. El
păstrează confidenţiale informaţiile personale şi foloseşte cu discernământ aceste
informaţii, fiind responsabil împreună cu societatea de a iniţia şi realiza acţiuni care să
răspundă necesităţilor sociale şi de sănătate ale publicului, în special ale populaţiilor
vulnerabile. Asistentul medical împărtăşeşte, de asemenea, responsabilitatea de a proteja
mediul înconjurător de poluare, degradare şi distrugere.
Al doilea element fundamental al Codului vizează relaţia dintre asistentul medical
şi practica medicală. Asistentul medical poartă răspundere personală pentru practica sa
medicală şi pentru actualizarea competenţelor sale prin educaţie continuă. Asistentul
medical menţine un standard al sănătăţii personale astfel încât abilitatea de a furniza
îngrijire să nu fie compromisă. El se foloseşte de judecată în relaţia cu competenţa
individuală când acceptă sau deleagă responsabilităţi. Asistentul medical menţine
standarde de conduită personală ce se reflectă bine asupra profesiei şi întăreşte încrederea
publică. Asistentul medical se asigură că folosirea tehnologiei şi ştiinţei avansate sunt
compatibile cu siguranţa, demnitatea şi drepturile oamenilor.
Un al treilea element al Codului vizează relaţia dintre asistenţii medicali şi profesie.
Asistentul medical îşi asumă rolul major în determinarea şi implementarea standadelor
acceptabile ale practicii asistenţei medicale clinice, ale managementului, ale cercetării şi
educaţiei. Asistentul medical acţionând în cadrul organizaţiei profesionale participă la crearea şi
menţinerea condiţiilor echitabile de muncă în asistenţa medicală. Al patrulea element al Codului
vizează relaţia dintre asistenţii medicali şi colegii lor. Asistentul medical menţine o relaţie de
cooperare cu colegii de muncă din domeniul asistenţei medicale şi din alte domenii. El acţionează
în mod potrivit pentru a proteja pacienţii atunci când îngrijirea lor este pusă în pericol de către
colegi sau de către alte persoane.
Dacă Codul Etic pentru Asistenţii Medicali al Consiliului Internaţional al Asistenţilor
Medicali (ICN) (2000) fixează câteva principii  ce priveşte conduita asistenţilor medicali, Carta
Pacienţilor (Marea Britanie, 1992) a încercat să fixeze câteva drepturi şi obligaţii pentru pacienţi,
dar a demonstrat foarte curând un mare neajuns şi anume acela că nu prevede a cui
responsabilitate este să îndeplinească drepturile menţionate aici. Departamentul de Sănătate din
Marea Britanie a publicat atunci o altă cartă în 1995,  dar documentul nu a avut acelaşi impact ca
şi Carta Pacientului, ambele fiind completate de carte produse de trusturi locale sau de către
angajatori din domeniul sănătăţii.

Diferite instituţii medicale şi unităţi spitaliceşti au abordat problema eticii pe cont

propriu. S-a insistat asupra dreptului pacienţilor la informare. Informarea pacienţilor, furnizându-
le acestora instrumentele necesare pentru a nu fi de acord cu îngrijirea sau tratamentul propus.
Astfel ei au dreptul să spună nu şi să facă ecest lucru într-un mod informat şi fără frică de
presiune sau sancţiune. Timp de mulţi ani principalul domeniu în care pacienţii şi-au exercitat
dreptul de a nu beneficia de anumite tratamente a fost în cazul martorilor lui Iehova care au
refuzat transfuziile de sânge. Acest lucru a dus la o atenţie sporită acodată altor aspecte ce privesc
drepturile pacienţilor: nevoia de a acorda mai multă atenţie diferenţelor individuale şi de a
respecta drepturile minorităţilor culturale şi religioase în ce priveşte îngrijirea şi a obligat medicii
şi oamenii de ştiinţă să ia în considerare alte terapii pentru anumite boli şi dizabilităţi,
determinarea individuală devenind o limită a acţiunilor medicilor, iar privilegiul terapeutic pretins
de medici trebuind  să fie în beneficiul vieţii pacientului.
Pacientul poate să nu fie la fel de autonom cum se consideră, dar  deciziile şi influenţa
familiei şi comunităţii trebuie să joace rolul acordat lor de către pacienţi (J.Washburn, 2000).
Pacienţii au dreptul să nu aştepte mai mult de anumite perioade determinate pentru realizarea
unor operaţii, pentru programări sau pentru sosirea ambulanţei. Binenţeles, dreptul principal al
pacienţiollor este de a fi trataţi în funcţie de nevoile lor.
Drepturile pacienţilor reprezintă îndatoririle instituţiei. Pacienţii şi personalul trebuie să
aibă anumite aşteptări ce pot fi îndeplinite. Un trust sau un angajator în domeniul sănătăţii are în
primul rănd datoria de a-şi îngriji pacienţii. O instituţie se comportă etic dacă ea previne, prevede
şi îşi actualizează potenţialul şi resursele. Astfel de instituţii se asigură că contractele sunt
menţinute şi că clădirile şi echipamentele sunt verificate regulat şi păstrate în bune condiţii. Mai
înseamnă că facilităţile acordate personalului sunt reale şi că flexibilitatea orelor de lucru şi a
contractelor e posibilă. Drepturile instituţiei constau în faptul că ele se aşteaptă ca angajaţii să
respecte politicile, statutul şi măsurile ce asigură condiţii de lucru favorabile şi, de asemenea, să
ajute şi alte persoane să le respecte. Principiile etice cel mai des implicate aici sunt acelea de
justiţie, corectitudine şi non-maleficienţă.