Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
1. Introducere
Daca ar trebui sa credem veridicitatea informatiilor cuprinse in Vocabularul filozofic al lui Andre
Labande , termenul de „deontologie” a fost creat in 1825 de J. Bentham si a aparut in 1834 intr-o lucrare
postuma a acestuia, intitulata „Deontologiy or the science of morality”. In viziunea lui Labande, deontologia
reprezinta „teoria indatoririlor”, in timp ce in Vocabularul juridic publicat de Asociatia Henri Capitant, sub
coordonarea lui G. Cornu, ea este definita astfel: „Ansamblul datoriilor inerente exercitarii unei activitati
profesionale liberale, definite cel mai adesea prin reglementari ale profesiei”.
Mai apropiata de economia lucrarii noastre, in Dictionarul de Administratie Publica al lui Anton P. Parlagi ,
sintagma „deontologia functionarului” este definita dupa cum urmeaza: „Termen de origine greaca introdus
de J. Bentham ca sinonim pentru < stiinta moralitatii >. In sens liberal, disciplina functiei inseamna <
discurs asupra a ceea ce trebuie facut > (de catre o persoana). In stiinta administratiei , pentru a defini
sfera de obligatii moral-juridice ale unui functionar public, se utilizeaza : probitate, loialitate, responsabilitate
etc”.
De la inceput trebuie sa precizam faptul ca, din moment ce deontologia constituie stiinta
indatoririlor profesionale, am comite un dublu pleonasm daca am utiliza formula „deontologie profesionala”,
prin adaugarea complementului de nume care desemneaza membrii unei profesii. Astfel, nu am putea vorbi
despre Codul deontologic al profesiei de politist, cand ar trebui sa ne referim pur si simplu la Codul de
deontologie al politistului sau Codul deontologic al politistului. Deontologia este practic o etica sau o morala
profesionala si un drept profesional.
Creat, asa cum am precizat anterior, de filozoful hedonist englez Jeremy Bentham, cuvantul
„deontologie” deriva din doua cuvinte de origine greaca: deon (datorie) si logos (stiinta). In sensul originar
grec, deontos semnifica stiinta a ceea ce va trebui facut, stiinta datoriei.
Termenul de „cod moral” se poate extinde spre doua sensuri diferite, dupa cum il considera
individul sau societatea. Pentru a le distinge, vom folosi termenul de cod moral in sensul perceput in mod
individual, in timp ce, atunci cand ne vom referi la intelesul sau la nivel social, il vom inlocui cu sintagma
„principii morale”.
Principiile morale, vezi morala, sunt, de cele mai multe ori, asertiuni complexe despre ceea ce este
just sau ceea ce este injust. Din moment ce fiecare individ doreste sa perceapa ca aceste principii morale
izvorasc din sine, este destul de rar sa gasim ceva simplu in cadrul acestor principii sau in etica unui sau
altuia dintre semenii nostri, ceea ce face dificila judecata despre principiile morale ale altuia. Dificultatea
izvoraste din faptul ca morala provine adeseori din religie si reflecta, la fel de des, imaginile codurilor
culturale si nu pe cele strict morale.
O varianta comuna, reunificata, a principiilor morale o constituie legea, in care statul fixeaza
pedepsele sau compensatiile solicitate pentru una sau alta dintre actiunile particulare, care nu incalca
principiile morale devenite norme obligatorii de comportament in societate. In anumite culturi, relatia dintre
principiile morale si lege este absoluta. Aici vorbim despre faptul ca principiile morale servesc drept ghid
pentru conduita individuala.
Printre exemplele de principii morale putem mentiona regulile nobilei simtiri ale budismului, cele 10
porunci respectate de iudaism, crestinism si islam, sau cele 10 comandamente indiene. Un concept, mai
avansat si mai cuprinzator, este cel de etica, care stabileste un echilibru intre argumentele pro si contra unei
decizii individuale, in functie de cel mai mare bine general. Numeroase coduri etice se aseamana cu cele
morale, dar majoritatea codurilor sunt mai putin stricte si nu presupun separarea binelui de rau, in forma
obisnuita. Etica consta in evaluarea efectelor pozitive si negative ale uneia sau alteia dintre actiunile umane,
in argumentele pentru sau impotriva acestora si in luarea unei decizii in favoarea celui mai mare bine dintre
un numar mai mare ale eventualitati si variante posibile.
Conceptul cel mai legat de principiile morale este cel de Cod moral, pe care il consideram propriu
fiecarui individ. Subintelegem ca acceptiunea diferentelor de gandire dintre indivizi este extrem de
importanta, mai importanta decat Creatorul si legile divine. In unele sisteme religioase sau filozofice, cum ar
fi taoismul sau gnosticismul, acest concept este considerat ca o baza a intregii estetici si, deci, si pentru
chestiunile morale ale individului. Principiile morale sunt, deci, vazute in cadrul unor sisteme coercitive care
izvorasc mai mult din politica decat din morala.
Codul moral al unui individ reprezinta modalitatea in care o persoana va aplica propria notiune
despre morala. Aceasta notiune este centrata pe individ, insa se poate extinde la mai multe persoane sau la
un grup. Functie de acest cod, individul ii vede pe ceilalti ca meritand sa fie tratati in forma in care ar dori el
insusi sa fie tratat.
Pe de alta parte, Codul moral reprezinta modalitatea prin care un individ aplica in practica valorile
sale morale si credintele personale. El este descris in diferitele teorii etice ca o frontiera a rationalitatii in
cadrul eticii insasi. Din acest punct de vedere, Codul moral este o notiune estetica care nu poate fi partajata
in mod direct cu ceilalti.
O persoana care se afla in afara codului moral al unui individ nu mai este protejata de acest cod.
Astfel, conceptul de cod moral ne permite sa explicam ipocrizia aparenta a celui care pretinde ca are si
respecta principiile etice. De exemplu, el poate fi intrebuintat de catre un credincios pentru a explica pentru
ce aproba razboiul sau pedeapsa cu moartea pentru unele crime , chiar daca propria sa religie interzice
omorul. Astfel, cei care aproba moartea sunt iesiti din sfera de aplicare a propriului cod moral.
Un Cod moral este de presupus ca se naste din experienta, in special din exemplul moral dat de
parinti, din dezvoltarea lenta a ansamblului de conditii, de inhibitii si de reprezentari ale binelui in cursul
intregii vieti de experiente de cunoastere. Acest Cod moral, mereu in schimbare, nu poate fi comunicat
direct, insa aplicarea cotidiana a acestuia poate inspira, influenta si educa pe ceilalti.
O serie de teorii ale moralei, in special teoria relativismului cultural, dar si numeroase ramuri ale
teologiei, pun putin pret pe valori in ideea de a comunica codul la moral sau de a cauta o armonizare a
chestiunilor morale in afara strictului necesar de a evita un conflict frontal. O idee opusa este ca toate
codurile morale pertinente pot fi puse in comun in cadrul unui proces de control social si al invatarii bunei
conduite. O asemenea credinta induce un anumit grad de standardizare a comportamentelor pe calea
principiilor morale impartasite de catre toti indivizii si sanctionate de lege.
Am convenit asupra faptului ca deontologia este partea eticii care se ocupa de indatoririle
profesionale, de datoriile specifice unei profesii, dar si ca etica este stiinta care studiaza normele morale:
viata, obisnuintele, defectele, caracterele. Etica este o disciplina practica si normativa care are scopul de a
ne spune cum trebuie sa traim si sa ne comportam. Exista diverse forme de etica, care se diferentiaza prin
gradul lor de generalizare , prin obiectul lor sau prin fundamentarea lor . In toate aceste situatii, etica
trebuie sa raspunda la intrebarea: Ce si cine face, pentru a face bine ?
Etica generala stabileste criteriile de a judeca daca o actiune este buna sau rea si pentru a stabili
motivatiile si consecintele unui act sau ale unei fapte. Finalitatea eticii face din aceasta o activitate
eminamente practica. Vorbim despre faptul ca nu este vorba de a stabili ceva nou pentru ea insasi, ci de a
oferi solutii pentru a actiona in mod responsabil. Ea este, astazi, perceputa ca fundamentul eticii aplicate, al
eticii individuale, al eticii sociale si ale diferitelor forme de etica specializata, care se confrunta cu problemele
normative ale propriului domeniu particular.
Este o chestiune delicata incercarea de a determina raporturile dintre morala si etica, intrucat
diferenta dintre cei doi termeni este, ea insasi, diferenta dintre mai multe moduri de gandire. In sensul sau
cel mai rudimentar, termenul de etica este sinonim cu morala si semnifica o practica care are drept obiect
stabilirea unei forme de a trai conform cu scopurile vietii umane: cautarea bunei cuviinte sau a virtutii.
Totusi, o diferentiere curenta consta in a intelege prin morala ansamblul de norme specifice unui
grup social sau unei populatii la un moment dat al istoriei acestora si de a apela la etica pentru a face bine,
incepand cu momentul conceperii actiunilor individuale. Astazi, utilizam termenul de etica pentru a codifica
reflectiile teoretice critice cu privire la moralitatea actiunilor. Vorbim, spre exemplu, despre comitetul de
etica in interiorul institutiilor administrative sau al institutiilor politienesti. Etica are fundamentele sale in
luarea unor decizii, asa-zis rationale, plecand de la dialogul liber intre cunostinte, ca bogatii de traditii si de
coduri ideologice asimilate.
O alta distinctie este propusa de catre o serie de filozofi contemporani pentru a putea defini morala
ca ansamblul datoriilor si etica ca realizarea rezonabila a dorintelor si aspiratiilor .
Morala este, de asemenea, atasata unei traditii idealiste, de tip kantian, care distinge intre ceea ce
este si ceea ce ar trebui sa fie, in timp ce etica este alaturata unei traditii materialiste, de tip spinozian, care
incearca doar sa imbunatateasca realul printr-o atitudine rezonabila de a cauta bunastarea in toate.
Dreptul si normele sale este deosebit fata de morala si de etica, in sensul ca nu se pronunta cu
privire la valoarea actelor, bine sau gresit, bun sau rau, si nu defineste decat ceea ce este permis sau
interzis, deci aparat de stat, intr-o societate data. Pe de alta parte, deontologia este, la randul sau,
ansamblul obligatiilor pe care o profesiune se angajeaza sa le respecte pentru a garanta o practica conforma
cu etica.
Exista o serie de domenii legate de etica. De pilda, etica este mai intai inseparabila de filozofie, in
punctul in care se confunda cu filozofia morala. Drept urmare, se considera frecvent ca etica este o ramura
principala a filozofiei, in special a filozofiei morale.
Apoi, etica este intim legata de meta-etica, cu toate ca in dezbaterile contemporane se considera ca
trebuie facuta o diferentiere neta intre ele. Meto-etica, drept urmare, are obiectul de a analiza materia
enunturilor, normelor si procedurilor eticii. Ea constituie disciplina care ii permite eticii sa se intoarca in mod
reflexiv asupra ei insasi.
Un alt domeniu inseparabil este politica, mai precis filozofia politica. Este traditional in filozofie de a
considera cetatea drept cadrul natural si ca prelungire a comandamentelor etice. Nu in ultimul rand, dar
intr-o masura mai mica, este traditionala legarea eticii si a filozofiei actiunii, si aceasta, dupa Aristotel, in
masura in care teoria actiunii intereseaza o serie de probleme fundamentale pentru etica, ca o problema de
responsabilitate a agentului sau functionarului, de intentionalitatea unei actiuni sau de a defini ceea ce
inseamna un functionar.
A intrat in obisnuinta ideea de a reuni intr-un corp normativ sau intr-un ansamblu de reguli, ce
compun un cod sau o carta de etica, toate cunostintele fundamentale despre ceea ce este just si convenabil
pentru buna exercitare a unei profesii. Astfel, trebuie sa precizam, de la inceput ca, deontologia, in sens de
reguli si datorii care reglementeaza o profesie, reuneste sub forma unui cod regulile privitoare la
responsabilitatea membrilor profesiunilor organizate in ordine profesionale. Plecand de aici, la inceputuri,
unii autori considerau ca aceste profesiuni sunt exclusiv liberale. Astazi, insa, codurile deontologice
reglementeaza toate formele de activitate profesionala: medicala – generalisti, medical – veterinara,
chirurgie, dentisti, farmacisti, infirmieri, arhitecti, agenti bancari, experti contabili, agronomi, administratori,
chimisti, notari, parlamentari, magistrati, politisti, mediatori, avocati s.a.
Trebuie sa adaugam ca, in ecuatia redactarii si aplicarii codurilor, sindicatele joaca un rol din ce in
ce mai activ, cu concursul asociatiilor patronale, in elaborarea codurilor deontologice aplicabile propriilor
membri. A se vedea, Codul deontologic al lucratorilor sociali, Codul deontologic al functiei publice, Codul
deontologic al agentilor politiei municipale, Codul deontologic al jandarmeriei s.a.
De-a lungul duratei intregii lor cariere, profesionistii sunt supusi unor obligatii deontologice
particulare a caror incalcare poate fi sanctionata chiar prin pedepse penale, atunci cand incalcarile iau
formele prevazute de legea penala, sau prin aplicarea de sanctiuni disciplinare, prevazute de Codul lor
deontologic, atunci cand ei savarsesc acte care aduc atingere datoriei de probitate, de integritate, de onoare
sau de buna conduita.
Organizatiile profesionale exercita si ele un control jurisdictional, prin reprimarea incalcarii valorilor
codului deontologic. Ele sanctioneaza functionarii indisciplinati sau contravenienti; la nevoie, in cazul unor
incalcari grave, ele pot recurge la excluderea din corpul profesional in urma unor proceduri disciplinare.
Codurile deontologice enunta reguli de comportament pe care functionarul trebuie sa le respecte atat in
timpul exercitarii profesiei sale, cat si, uneori, in viata cotidiana. Spre exemplu, barourile de avocati adopta
norme deontologice a caror esenta si necesitate rezida din raporturile pe care avocatul le intretine cu
protejarea interesului public. Principiul protejarii interesului public anima, in principal, codul deontologic al
profesiei si se adauga principiului integritatii, care este garantat astfel mult mai bine. De aceea, normele
principale pe care le contine codul se refera la probitate, la competenta si la calitatea serviciului, la
sinceritate si onestitate, la respectarea secretului profesional, la impartialitate, la inexistenta conflictelor de
interese, la incompatibilitatea functiilor, la curtoazie, la respect si la buna credinta.
Regulile deontologice , de natura esentialmente morala, sunt sanctionate prin norme de drept. De
aceea, deseori si cu just temei, se afirma ca principiile deontologice isi gasesc sursa in morala si in
sanctiunile in drept. In general, autoritatea legislativa sanctioneaza codurile pe care autoritatile
administrative le elaboreaza impreuna cu asociatiile profesionale. Insa, dezbaterea asupra problemei de a sti
daca normele deontologice deriva din lege sau din morala nu s-a incheiat. Juristii sustin ca sanctiunea data
de autoritatea administrativa fac din acele percepte morale incalcate prevederi juridice, din moment ce
ignorarea dispozitiilor unui cod antreneaza aplicarea unor sanctiuni disciplinare. Pentru juristi, deontologia
este, in mod automat, o sursa a dreptului profesiei in cauza. Alti autori sustin, insa, ca morala este singura
sursa a deontologiei.
Insa, daca este adevarat ca aceste coduri deontologice sunt corpuri de norme aplicabile disciplinei
profesionale, trebuie sa precizam ca ele sunt astfel cu titlu indirect. Rolul lor este, mai inainte de toate, de a
reuni principalele reguli morale care reglementeaza o practica profesionala anume. De aceea, trebuie sa fim
de acord cu aceste afirmatii nascute si probate de-a lungul timpului:
1 Codurile deontologice au rolul esential de a servi drept ghiduri pentru intrebarile de constiinta ale
unui functionar;
2 Un cod nu urmareste, in primul rand si nici in exclusivitate, sa defineasca ceea ce constituie o
inconduita profesionala si nu tinde nici sa evalueze importanta diverselor reguli existente sau a
gravitatii pe care o implica incalcarea lor;
4 Scopul regulilor deontologice este de a servi drept ghid; drept urmare, codurile deontologice
incurajeaza autoreglementarea.
Putem spune, astfel, ca deontologia apartine domeniului moralei profesionale. De aceea, putem
vorbi, cu just temei, printr-o asociere directa cu dreptul si deontologia profesiei de politist, de avocat, de
notar, de magistrat. In anumite momente, si in multe dintre prescriptiile sale, ea tinde sa se alinieze
regulilor moralei, insa, prin aplicabilitatea pe care o are, se apropie de normele dreptului. Este un amalgam
care trebuie apreciat ca un fruct al legaturii necesare dintre dreptul profesional si morala profesionala. Sub
forma dreptului disciplinar, deontologia a intrat practic in dreptul pozitiv prin a deveni ceea ce ne convine sa
afirmam: dreptul deontologic.
Dupa cum vom vedea, pe intregul parcurs al lucrarii, vom opera cu notiuni conexe problemelor
moralei, eticii si deontologiei. Printre acestea, binele si raul, in sens filozofic, ajuta la proiectarea sensului
deontologic al actiunilor umane in raport cu urmarile acestora. In sens metafizic, binele desemneaza si
semnifica ceea ce este dezirabil pentru om, colectivitate si societate. El este, deci, in parte legat de
deziderate si mai precis de dezideratul definit ca pozitivitate. Cu alte cuvinte, binele este inteles ca ceva care
creeaza valori si nu ca ceva care distruge sau creeaza lipsuri. Binele formeaza, impreuna cu opusul sau,
raul, un cuplu conceptual major al filozofiei morale. Notiunile de bine si de rau au fost si sunt utilizate mai
frecvent in context religios; este bine ceea ce se conformeaza poruncilor divine si rau ceea ce se opune
acestora. Din punctul de vedere al ateilor, semnificatia si pertinenta acestor concepte fac obiectul unor
multiple analize divergente, incepand cu problema continutului celor doua notiuni si utilizarea lor in sens
profan si pana la proiectia posibilitatii de utilizare in teoria moralei laice.
Conceptul filozofic de bine, si greutatea pe care o are in teoria moralei, este un termen care
figureaza in numeroase opere, iar interpretarile date difera oarecum:
1 Este diferentiat binele, ca valoare categorica suprema, ideala, de binele in sens relativ restrans, in
sens filozofic; un act enuntat drept „bine”, este, deci, daca este de efectuat, un lucru pe care
trebuie sa-l realizam si, daca este deja efectuat, un lucru deja aprobat;
2 In analiza efectuata de Kant, apare expresia „binele suveran”, care desemneaza atat ideea de
demnitate , de proba, ceea ce nu este decat o referire la morala, cat si ca studiu de intregire
absoluta;
3 In conceptia filozofului Rudolf Steiner , ceea ce se numeste bine decurge adesea dintr-un
automatism moral; este facut intr-o forma constrangatoare. De aceea, adevaratul bine este cel
care deriva, cel mai adesea, dintr-un automatism moral si pe care il executam cu placere .
Raul descrie un anume tip de comportament sau de stadii ale unei fapte distrugatoare,
destructurate sau imorale si este sursa unor referinte morale sau fizice. In conceptia lui Leibniz, este posibila
distinctia dintre: a) raul fizic, ca suferinta care afecteaza o creatura inteligenta si sensibila; b) raul
metafizic, sau imperfectiune a naturii si c) raul moral, ca greseala.
Dintre problemele pe care le suscita si incita existenta raului, doua sunt cele care prezinta o
importanta particulara: a) de a sti ce este raul si de ce exista si b) de a sti daca este posibila valorizarea
raului.
Ceea ce este rau devine, prin definitie, o problema. El constituie o problema intr-un cadru de
puritate morala si comportamentala. In principiu, trebuie sa fim de acord cu unele lucruri: toate religiile,
spre exemplu, dar si toate legislatiile intr-un cadru ateic prevad cam aceleasi interdictii fundamentale:
omorul, furtul, mutilarea (chiar si cea cu scop ritualic), producerea de suferinte, excrocheria, violul, incestul,
adulterul, minciuna s.a. Decalogul constituie un exemplu de interdictii fundamentale. Aceste interdictii,
deseori considerate a fi religioase, se aplica atat mediului credinciosilor dar si intregii colectivitati umane.
In practica, numeroase sunt situatiile care indeamna la reflectare, la gasirea unor raspunsuri: nu ar
putea fi admis de a face un rau putem evita un rau mai mare ? O ucidere poate evita un razboi sau un
genocid, ori o tortura, un atentat terorist ? O serie de actiuni si atitudini umane nu provoaca suferinte
umane, cum ar fi homosexualitatea sau avaritia si totusi unii le considera imorale. De aici, dificultatea de a
defini raul in sens moral . Dar ce ar reprezenta binele, daca nu ar exista raul ? Ce ar fi interesul pentru
viata, daca moartea nu ar exista ?
Etiologia raului si domeniile de manifestare ale acestuia sunt vaste, iar limitele spatiale si
conceptuale deosebit de variabile : a) raul cauzat de natura (cutremure de pamant, furtuni ale vantului,
valurile uriase s.a.) sau de animale (atacurile animalelor feroce); b) raul cauzat de catre om prin ignoranta
(crimele savarsite in numele unor ideologii, pentru a face bine patriei, rasei, principiilor virtutii s.a.) , prin
disfunctii ale vointei, adica prin faptul de a face altceva decat ceea ce ai intentia sa faci, sau din prostie,
lipsa de inteligenta ori stupiditate, izvorata dintr-un defect de gandire, deci de judecata, care leaga teoria de
practica si determina persistenta vointei in acest defect .
In religie, se considera ca raul reprezinta intoarcerea de la Dumnezeu, prin incalcarea poruncilor
sale, prin privarea voluntara de la gratia Divina; presocraticii considerau ca faptul de a depasi granitele
naturii (ale ratiunii si ale cuvantului, cum afirma Heraclit) constituie o injustitie, deci un fapt imoral;
neoplatonistii considerau si vedeau in rautati un spectacol demn de zei; gnosticii faceau distinctia dintre
Dumnezeu si lume ,,Lumea este facuta din materie si se opune spiritului, cum binele se opune raului” ;
pentru Leibniz exista raul metafizic, raul fizic si raul moral, iar raul exista pentru ca este necesar pentru
buna indeplinire a actiunilor superioare; pentru Kant, este rea orice actiune si orice comportament care nu
poate fi generalizat tuturor oamenilor fara a declansa haosul ; Nietzsche considera ca nu toate lucrurile rele
sunt condamnabile, observand ca suferinta poate fi o sursa de placere si ca nu exista fenomene morale, ci
numai o interpretare morala a fenomenelor; John Rowls considera ca o situatie poate fi considerata ca justa,
dreapta, daca ceea ce ne revine fiecaruia dintre noi ne face indiferenti fata de persoana alteia si observa ca,
in multe societati, exista ideea inlocuirii unor privilegii cu indatoriri pentru a mentine echilibrul si ca, nu mai
exista privilegii ci doar oportunitati suplimentare de a face bine, insotite de sanctiuni, daca aceste indatoriri
nu sunt indeplinite ; scriitorul Norman Spinrad apara ideea ca rareori conflictele reprezinta o opozitie dintre
bine si rau, ci adeseori un conflict intre doua viziuni diferite si incompatibile ale binelui; in viziunea marxist-
leninista, raul era definit ca un ansamblu de forte reactionare care impiedicau dezvoltarea revolutiilor
proletare; filozoful Michel Henry afirma ca viata este buna prin natura si scopul ei iar raul corespunde a tot
ceea ce atenteaza la normalitatea vietii si isi gaseste originea in moarte .
In viziunile religiilor monoteiste, raul devine o veritabila problema teleologica. Drept urmare, este
dificil de admis ca Dumnezeu provoaca direct raul si, de asemenea, de a admite ca diavolul este suficient
de independent pentru a face tot ceea ce vrea. Alte religii ne conduc in lumea misterelor: numai Dumnezeu
cunoaste binele si raul, omul nu a fost creat pentru a gandi raul, existenta si sursa sa .
La fel de importante pentru analiza pe care o propunem beneficiarilor nostri sunt si conceptele de
justitie, de just si de injust raportate la comportamentul oamenilor in serviciu, in societate sau in propria
familie. Aici nu ne referim exclusiv nici la ideea de justitie si nici la ideea de institutie judiciara, ci mai mult la
ceea ce este just, adica in conformitate cu adevarul, cu echitatea, cu legitimitatea si cu legalitatea, cu
ordinea lucrurilor, cu realitatea sociala la un moment dat. Opusul lui just ne conduce la ideea de nedrept,
incorect, nelegitim, nepermis, inechitabil, nelegal, imoral s.a.
La fel, noi abordam justitia si ca virtute morala. Denumirea de justitie o regasim in latinescul
Justitia, care deriva din justus = conform dreptului, la randul lui provenit din jus/juris = drept. Sensul
originar al lui jus este religios, avand conotatia de jurare, de angajare printr-o formula sacra; drept
consecinta, in antichitate juramantul era sacru, reprezentand angajamentul de a suporta o pedeapsa in
cazul incalcarii sau a nerespectarii acestuia . Justitia latina a separat chestiunea binelui de lumea religioasa,
incepand cu cele douasprezece table, afirmand ca ea este construita pentru a face bine si nu rau in
societate .
Justitia este virtutea prin care fiecaruia i se acorda drepturile. Ea se intemeiaza pe respectarea
drepturilor altuia. Institutiile judiciare fac dreptul si impun respectarea acestuia in numele legii si al
adevarului. Din punct de vedere moral si filozofic justitia este, totusi, un termen ambiguu, intrucat poate
desemna justitia care exista intr-o societate (ca institutie judiciara) sau justitia ca trasatura de caracter al
fiecarui individ, deci ca virtute moral-etica. Diferenta dintre cele doua sensuri este evidenta . Din aceasta
cauza apare o tensiune fundamentala in cadrul filozofiei politice si morale: justitia sociala trebuie sa se
intemeieze pe virtutile cetatenilor si, daca nu, acest fapt nu antreneaza oare conflicte intre un om just si
acelasi om in calitate de cetatean ? Un bun cetatean, care respecta prevederile legilor si normelor moral-
etice, poate fi, in acelasi timp, si injust din punctul de vedere al virtutii ? Inversand lucrurile, un om just este
necesarmente si un bun cetatean ?
Se cuvine sa precizam ca termenul de justitie, in sens de virtute, apartine in mod esential filozofiei
morale antice si se opune conceptiei liberale moderne.
Justitia sociala este un concept socio-economic care, plecand de la conceptia ca societatea are
aspecte injuste, cere ca aceste nedreptati sau incorectitudini sa fie corectate. In sens negativ, se afirma ca
este injust tor ceea ce nu este socialmente acceptabil. Spre exemplu, inegalitatile salariale dintre meserii,
care presupun calificari diferite, sunt cel mai adesea considerate ca juste, pentru ca sunt socialmente
acceptate de catre majoritatea populatiei. Sunt extrem de rare cazurile cand un lucrator obisnuit revendica
salariul unui cadru superior . Deci nu putem confunda justitia sociala cu egalitatea. Este esential sa facem
proiectia spre o societate mai justa, ceea ce nu este un scop in sine, intrucat vor exista intotdeauna si
inechitati. Actiunile care urmaresc sa acorde fiecarui membru al sau sanse de reusita vorbesc intotdeauna
despre „egalitate de sanse”. Este interesanta afirmatia filozofului Rawls, fost profesor la Universitatea
Harvard, decedat in anul 2002, care avea garantia ca societatea poate fi justa daca respecta trei principii, in
urmatoarea ordine: 1) garantarea libertatilor de baza pentru toti; 2) egalitatea „echitabila” la sanse; 3)
mentinerea numai a acelor inegalitati care sunt profitabile celor defavorizati. Corectiile necesare pentru a
mentine un asemenea echilibru pot fi legislative, sociale, financiare si culturale. Aceasta conceptie a ramas
de referinta pentru conceptul contemporan de justitie sociala .
Stiinta indatoririlor este, in acelasi timp, si stiinta normelor si a regulilor. In acest sens, putem vorbi
despre logica deontologica sau despre logica normelor. Astfel, deontologia unei profesiuni este constituita
din ansamblul normelor care guverneaza exercitiul profesiunilor si care fixeaza indatoririle acelei profesiuni.
Deontologia diverselor profesiuni, liberale sau nu, astfel definita, a fost mult timp de natura
cutumiara, cu trasaturi ce o apropiau de morala, in general. Abia in secolul trecut, normele scrise ale
dreptului au fost introduse si in acest domeniu, iar astazi izvoarele acestor norme sunt destul de diverse.
Este evident ca principalul izvor al normelor deontologice este legea – legi ordinare sau legi
organice, decrete – lege, hotarari ale guvernelor, care se constituie in cadrul normativ al exercitarii
profesiilor, in statute ale profesiilor sau in instructiuni de aplicare a acestora. Actelor normative originare si
instructiunilor sau regulamentelor li se adauga asa-numitele reguli corporatiste continute de regulamentele
de ordine interioara ale fiecarei organizatii profesionale in parte , ca celule de baza ale organizatiilor
profesionale. Aceste regulamente poarta marca particularitatilor fiecarei organizatii, in parte, si sunt mai
riguroase si mult mai detaliate decat legea.
In ceea ce priveste organizatiile politienesti, cele mai multe state au promulgat statute ale
politistilor si coduri etice sau deontologice ale politiei ori ale politistilor . La nivel european, in a doua
jumatate a secolului trecut si inceputul secolului XXI, pe fondul intensificarii cooperarii internationale pentru
combaterea crimei organizate si actiunilor teroriste, mai ales la nivelul Consiliului Europei, au existat
preocupari pentru introducerea si aplicarea unor norme comune privind indatoririle politistilor si conduita
acestora. Astfel, urmare a eforturilor Consiliului Ministrilor Consiliului Europei, in anul 1979, a fost adoptata
Declaratia privind politia, o prima tentativa de conturare a liniilor directoare privind etica si deontologia
pentru politie, urmata, dupa evolutiile istorice din 1989, de Recomandarea Adunarii Parlamentare a
Consiliului Europei nr. 2001/10 si Codul european de etica al politiei. Pe baza acestuia, Consiliul Europei a
invitat statele membre sa adopte Coduri de etica ale politiei tinand cont de elementele continute de
recomandare si sa instituie sisteme de monitorizare a aplicarii principiilor esentiale privind conduita serviciilor
politienesti si ale personalului acestora.
Daca termenul de conduita este definit prin expresii precum „fel de a se putea …”,”comportare …”
sau „maniera de a …” este firesc sa detaliem aceste expresii pentru a le detalia semnificatiile. Astfel, potrivit
DEX, prin comportament intelegem: 1) modalitate de a activa in anumite imprejurari sau situatii; 2)
ansamblul manifestarilor obiective ale oamenilor si ale animalelor prin care se exteriorizeaza viata zilnica; 3)
mod de a se purta, tinuta, conduita; 4) totalitate a modalitatilor de reactie a organismului fata de mediul
inconjurator; 5) mod in care un organism reactioneaza fata de factorii de mediu.
Conceptul de conduita este conex si altor termeni si expresii, dintre care, pentru tematica pe care o
propune prezenta analiza, sunt de retinut urmatorii:
1 adevar: concordanta intre ceva si realitatile obiective; oglindire fidela a realitatii in gandire; ceea
ce corespunde realitatii;
5 defect: lipsa, scadere sau imperfectiune morala ori ceea ce nu este conform unor reguli stabilite
intr-un domeniu; se mai poate traduce prin cusur, insuficienta, lacuna, nedesavarsire, rautate,
lichelism, anomalie, sminteala;
7 drept: actiune facuta potrivit dreptatii si adevarului; dar si putere, prerogativa legal recunoscuta
unei persoane de a avea o anumita conduita, de a se bucura de anumite privilegii sau totalitate a
principiilor si prevederilor general admise pentru realizarea personalitatii umane ori totalitatea
regulilor care reglementeaza relatiile intr-o societate;
8 dreptate: principiu moral si juridic care presupune a recunoaste si a da fiecaruia ceea ce i se
cuvine;
9 incorect: care este lipsit de cinste, de onestitate; care este rau, gresit, eronat, inexact, necinstit,
inselator;
11 insuficienta: stare a ceea ce este insuficient si/sau incapacitatea unui sistem social de a functiona
normal, de a asigura acoperirea sarcinilor si responsabilitatilor;
14 lipsa: lucru care lipseste dintr-un ansamblu, faptul de a avea lacune, scaderi; face trimitere la
deficiente, defecte, la ceea ce lipseste din ceva:
15 moravuri: totalitatea obiceiurilor si deprinderilor unui grup social sau ale unei persoane; el face
trimitere la decenta in comportare, la moralitate, la conduita morala;
16 narav: obicei, deprindere rea, viciu, pasiune, patima, obicei rau; face trimitere la caracter, la firea
umana, la deprinderi nedorite;
17 neajuns: lipsa unor insusiri necesare, fiinta care nu are judecata sanatoasa; face trimitere la
lipsuri, la scaderi de cantitate sau calitate, de eficienta sau eficacitate;
19 norma: regula, dispozitie obligatorie fixata prin lege sau prin uz; regula privitoare la modul de
comportare a omului in societate, la obligatiile fata de ceilalti si fata de societate;
24 perfectiune: fiinta sau lucru perfect si/sau starea de a fi desavarsit; poate fi tradus si prin
insusirea de a fi perfect;
26 principiu: totalitatea regulilor si notiunilor de baza ale unei discipline; regula sau norma de
actiune; idee de baza pe care se intemeiaza un sistem, un serviciu social;
27 regula: lege pe baza careia se desfasoara o activitate sau se produce un fenomen; modalitate de a
rezolva o serie de probleme, de a indeplini o serie de activitati, indatoriri, obligatii, operatiuni;
30 viciu: pornire nestapanita spre rau, apucatura rea, obisnuinta anormala nedirijata de vointa sau de
ratiune; face trimitere la desfrau, dezmat, destrabalare, presiuni necontrolate;
Urmarind tripticul morala – etica – deontologie, cu care vom opera pe larg in toate ipostazele pe
care le presupune abordarea comportamentului etic al functionarilor publici si al politistilor, consideram ca
este utila si prezentarea definitiilor date termenilor si expresiilor specifice limbajului deontologic din sfera
administratiei publice.
Mentionam ca, in scop didactic, am preluat definitiile care se regasesc, in principal, in Dictionarul
Explicativ al Limbii Romane, precum si in alte dictionare de specialitate, cum ar fi Dictionarul de
Administratie Publica, realizat de Anton P. Parlogi, aparut la Editura Economica, Bucuresti, in anul 2000,
astfel:
31 abatere administrativa: fapta ilicita a unei persoane care incalca normele de procedura, comite
fapte sau emite acte administrative neconforme cu normele dreptului administrativ;
32 abatere disciplinara: forma a abaterii administrative manifestata prin fapta ilicita comisa de catre
o persoana care are calitatea de salariat in legatura cu sarcinile sale de serviciu;
34 abuz de autoritate: fapta functionarului public care utilizeaza puterea atribuita in scopul exercitarii
functiei in mod nejustificat sau in alte scopuri decat cele pentru care a fost investit;
35 abuz de putere: actul unei autoritati sau institutii publice prin care se incalca competenta sau
regulile de functionare stabilite prin lege; fapta functionarului de a folosi functia publica in care a
fost investit dincolo de limitele stabilite prin actul de investitura;
42 alternativa: optiunea cetateanului pentru una sau alta dintre actiunile posibile ale administratiei
publice cu privire la un drept al sau;
44 ancheta: operatiune prin care se efectueaza cercetarea unor fapte in scopul de a determina scopul,
justificarea necesitatii, consecintele acestora, responsabilitatea si raspunderea functionarilor pentru
eventualele prejudicii survenite;
45 aparare: faptul de a interveni in ajutorul cuiva sau a ceva pentru a-l sustine impotriva unei actiuni
ostile;
53 bunuri publice: lucruri care apartin domeniului public, prin uz sau destinatie si sunt supuse unui
regim special guvernat de principiile inalienabilitatii, imprevizibilitatii si insesizabilitatii;
62 convietuire: faptul de a trai laolalta cu unul sau mai multi indivizi; a trai impreuna intr-o
colectivitate, comunitate;
74 constrangere: forta care se exercita asupra unui functionar public sau asupra unei persoane
pentru a o determina sa comita o fapta, sa dreseze un act ilegal;
76 contestatie: cererea prin care se urmareste modificarea sau anularea unui act/fapt administrativ;
83 coruptie: denumirea generica pentru infractiunile savarsite de functionarii publici, care iau mita,
primesc foloase necuvenite sau se bucura de alte avantaje pentru a indeplini sau a nu indeplini
atributiile la care este obligat prin natura serviciului;
84 curriculum vitae: documentul scris in care sunt mentionate date autobiografice, scolile absolvite,
experienta si functiile indeplinite intr-un anumit domeniu de catre o persoana care doreste sa
ocupe o anumita functie public;
85 cutuma: denumire data pentru orice regula de conduita recunoscuta de societate si care, prin
recunoastere oficiala devine regula juridica;
87 decizie administrativa: hotarare luata de catre o autoritate administrativa care are drept obiect
organizarea executarii sau executarii in concret a legilor; are forma unui act scris si produce efecte
juridice in regim de putere publica;
88 declaratie: relatare in forma orala sau scrisa facuta de o persoana in fata unei autoritati a
administratiei publice cu privire la fapt/act determinat;
89 delegare: actul administrativ prin care seful unei structuri administrative transmite catre unul sau
mai multi functionari din subordine indeplinirea anumitor sarcini;
101discriminare: modalitatea de a deosebi persoanele dupa criterii de rasa, sex, religie, limba, opinie,
stare sociala sau materiala, prin care se produce defavorizarea unora si favorizarea altora;
105domeniul public: totalitatea bunurilor mobile si imobile care apartin statului al carui regim juridic
exced dreptului civil, intrebuintate pentru satisfacerea interesului general;
108echitate: obligatia functionarului public de a aplica corect legea tuturor partilor unui raport juridic
de a respecta drepturile si obligatiile ce-i revin si de a satisface in mod egal interesele, drepturile si
libertatile tuturor cetatenilor;
117fals: document, act scris intocmit cu viclenie si care nu reflecta adevarul, realizat fie prin
contrafacerea scrierii sau alterarea acestuia, fie prin consemnarea unor imprejurari care nu
corespund adevarului, sau prin omisiunea consemnarii lor;
118fapt administrativ: fapt social, o activitatea desfasurata intr-o comunitate umana, prin care se
realizeaza o suma de valori stabilite de puterea politica, care presupune o organizare administrativa
coerenta;
127functionar public: persoana care exercita permanent sau temporar, cu orice titlu, indiferent de
modalitatea investirii, o insarcinare de orice natura, retribuita sau nu, in serviciul institutiilor publice
sau al altor persoane juridice de interes public;
132impozit local: plata obligatorie a unei sume de bani de catre locuitorii unei unitati administrativ-
teritoriale in scopul constituirii fondului general la dispozitia consiliilor locale;
136independenta: dreptul unei persoane care exercita o functie publica de a actiona liber, potrivit
propriei constiinte morale si juridice;
142intravilan: totalitatea terenurilor aflate in interiorul unei localitati care sunt destinate constructiilor
cu caracter urban;
143interimat: perioada de timp, de obicei strict limitata, in care o functie publica, devenita vacanta,
este ocupata de o alta persoana;
146incadrare: introducerea intr-o structura administrativa a unui functionar public prin angajarea unei
persoane intr-o functie publica prin examen/concurs dau prin numire de catre autoritatea
competenta;
147incetarea functiei: situatie in care functionarului public ii inceteaza raportul de serviciu din cauza
demisiei, eliberarii din functie, pensionarii, ori a destituirii din functia publica;
150insemne oficiale: desene, semne heraldice, forme asezate pe drapele, panouri sau firme pentru a
reprezenta statul/autoritatea administrativa;
152investitura: actul prin care unei persoane i se acorda o functie publica sau prin care o persoana
este desemnata intr-o functie publica;
159legitima aparare: fapta savarsita de o persoana pentru a inlatura un atac material, direct, imediat
si injust, indreptat impotriva sa, a altuia, sau impotriva unui interes public sau obstesc si care pune
in pericol grav persoana sau drepturile celui atacat ori interesul obstesc;
163limba oficiala: limba utilizata de cetatenii unui stat in relatiile cu autoritatile publice ale statului
respectiv;
164mandat: institutie a dreptului constitutional referitoare la reprezentantii alesi prin care acestia sunt
tinuti pentru atingerea unui rezultat determinat derivand din interesul public general sau local;
167metoda: ansamblu mai mult sau ai putin sistematizat de procedee si actiuni utilizat pentru
atingerea unui obiectiv;
168militie: corp de armata cu caracter nepermanent care era chemat la arme in caz de pericol;
denumire data aparatului specializat cu mentinerea ordinii publice in perioada de dictatura;
171minoritatea faptuitorului: cauza care inlatura caracterul ilicit al faptei, si din cauza lipsei de
discernamant datorate varstei; din punct de vedere administrativ, minoritatea sub 14 ani inlatura
total raspunderea administrativa iar intre 14-16 ani reduce la jumatate cuantumul amenzilor;
173modificarea actului: operatiune prin care se schimba o anumita parte a unui act administrativ,
realizata fie de organul emitent, fie de autoritatea supraordonata in cazul tutelei administrative;
174motivarea actului: partea introductiva a unui act administrativ care cuprinde termenele de fapt si
de drept care fac necesara emiterea actului si mentiuni referitoare la indeplinirea procedurilor
legale pentru adoptare;
181norma: regula de conduita obligatorie, cu caracter general si impersonal, stabilita prin lege sau un
alt act normativ, prin care se asigura justitia sociala, legalitatea, indeplinirea obiectivelor si
scopurilor incorporate in interesul public general;
183notar public: functionarul public investit cu autoritate de stat care redacteaza, certifica sau
autentifica acte/contracte civile la cererea persoanelor fizice si juridice, ofera consultatii notariale,
indeplineste procedura succesorala si exercita alte atributii prevazute de legea notariala;
185nulitate: sanctiune juridica prin care actul/contractul administrativ este desfiintat pentru motive ce
tin de incalcarea legii, a conditiilor de fond si de forma, sau a procedurii prin care este aparat
interesul public al statului sau al colectivitatilor locale;
186obicei: regula de conduita impusa ca forma de relatie sociala unei repetari indelungate in cadrul
unei colectivitati;
187obiectiv: scopul social si politic stabilit prin lege si alte acte normative care trebuie realizat de
catre autoritatile publice si cetateni;
191ofiter: functionarul public care are atributii de politie si ocupa un loc superior in serviciul
politienesc, care aplica sanctiuni contraventionale celor care incalca normele legale din domeniile
date in competenta;
192omisiune: fapta functionarului public de a nu-si indeplini o atributie de serviciu, desi era obligat sa
o execute;
193onoare: consideratia de care se bucura un functionar public din partea societatii civile si a corpului
profesional din care face parte;
196optiune: procesul constient de alegere, dintre mai multe posibilitati, a mijloacelor si metodelor cele
mai favorabile pentru atingerea unui scop si adoptarea unei hotarari/decizii in acest sens;
207pedeapsa: forma de constrangere morala si/sau fizica aplicata in scopul reeducarii unei persoane
care a comis o fapta ilicita;
211planuri urbanistice: acte de autoritate ale administratiei publice prin care sunt stabilite directiile
mari de dezvoltare, sistematizare, circulatie, mediu si constructii intr-o unitate administrativ-
teritoriala;
212plangere: cererea prin care o persoana fizica sau juridica solicita anularea unei masuri
administrative, a unui proces-verbal de constatare a contraventiei pe motiv de nelegalitate;
219prescriptie: dobandirea sau pierderea unui drept prin trecerea timpului sau stingerea unui drept
prin neexercitarea lui in termenul prevazut de lege;
224primarie: aparatul propriu al consiliilor locale format din primar, vice primar, secretar si functionari
publici; institutie publica cu activitate permanenta care aduce la indeplinire hotararile consiliului
local si solutioneaza problemele curente ale comunitatii locale;
231raport de drept administrativ: raport juridic in care unul dintre subiecte este intotdeauna o
autoritate publica, obiectul il constituie actiunea/inactiunea persoanelor institutiei care participa la
raport, continutul este dat de sfera drepturilor si obligatiilor pe care le au partile, modificarea este
de regula unilaterala iar stingerea se face de regula printr-un act administrativ;
237recomandare: actul administrativ prin care o institutie sau un serviciu public propune o persoana
pentru ocuparea unui post pe baza rezultatelor bune inregistrate in activitatea anterioara;
241reglementare: activitate avand drept scop stabilirea unor reguli prin acte cu caracter normativ
sau individual;
244relatii formale: relatii care se stabilesc intre functionarii publici, in temeiul reglementarilor legale,
de forma relatiilor de serviciu, de supraordonare si de subordonare sau de colaborare;
250resedinta: locul in care o persoana fizica isi stabileste locuinta sau o persoana juridica isi stabileste
sediul social;
251retractare: actul prin care o persoana/institutie publica isi retrage afirmatia anterioara sau se
dezice de o fapta anterioara;
252retrogradare: trecerea unui functionar public din functia pe care o detine in functia imediat
inferioara ca urmare a savarsirii unor abateri;
259sector privat: ansamblul organizatiilor care lucreaza in afara sectorului public; totalitatea bunurilor
mobile si imobile aflate in proprietatea privata;
266standard: act oficial prin care sunt precizate toate prescriptiile tehnico-economice pe care trebuie
sa le indeplineasca un serviciu pentru a satisface o anumita trebuinta sociala;
267stare de necesitate: cauza care inlatura caracterul ilicit al faptei, intrucat faptuitorul a fost obligat
de imprejurari sa o savarseasca;
270statut: act juridic de natura administrativa prin care se defineste atat caracterul obligatoriu al
exercitarii autoritatii de catre un functionar public instituit intr-o functie publica, cat si obligatia de a
nu renunta la prerogativele cu care a fost investit, conferite in consideratia interesului public; cadru
de conduita profesionala si morala a diferitelor categorii de functionari publici: militari, politisti,
medici, profesori s.a.;
271structura administratiei publice: sistemul ierarhizat, sub conducerea unei autoritati supreme, in
subordinea caruia functioneaza serviciile publice descentralizate in relatii de supraordonare –
subordonare;
274subordonare: relatie specifica administratiei publice potrivit careia dispozitiile sefului ierarhic sunt
obligatorii pentru functionarii de sub autoritatea sa;
276suplinire: institutia juridica prin care se permite inlocuirea unei persoane titulare functiei publice
cu o alta persoana care sa exercite functia pe timpul cat lipseste titularul;
278suspendare: institutie juridica prin care un act juridic inceteaza temporar sa produca efecte
juridice , desi nu a fost desfiintat;
280santaj: constrangerea unei persoane fizice prin violenta ori amenintare, sa dea, sa faca, sa nu
faca, sau sa sufere ceva, in scopul de a dobandi in mod injust un anumit folos;
281taxa: plata facuta de o persoana fizica/juridica unei autoritati publice pentru asigurarea prestarii
unui serviciu;
283termen: interval de timp in care trebuie exercitat un drept, trebuie indeplinit un act, sau trebuie
executata o cerinta a legii;
286ultraj: infractiune comisa prin insulta, fie prin calomnie, fie prin amenintare in mod direct sau prin
mijloace de comunicare directa, contra unui functionar aflat in exercitiul functiunii sau pentru fapte
indeplinite in exercitiul functiunii;
291vacanta functiei: situatia in care titularul unei functii publice se afla in imposibilitatea de a-si
exercita atributiile, din motive obiective (deces, imbolnavire grava) sau subiective (demisie, refuz);
292viata publica: viata administrativa a unui stat sau activitatea cuiva in legatura cu functiile de stat
care le ocupa;
294viciu de consimtamant: imprejurare de fapt cu caracter fizic sau psihic care altereaza vointa
juridica a unei persoane in momentul incheierii actului/comiterii faptului;
297violenta: atitudine violenta prin care se afecteaza o persoana prin actiunea alteia, inclusiv prin
actiunea autoritatilor publice;
298zona: suprafata de teren, apa sau aer, de pe teritoriul unui stat care are un regim juridic special,
diferit de restul tarii (contigua, demilitarizata, interzisa, de securitate s.a.).