Avram - Gestiunea Financiara A Afacerilor

GESTIUNEA FINANCIARA A AFACERILOR
Conf. univ.dr. Eleonora-Laura Vram
GESTIUNEA FINANCIARA A
AFACERILOR
Tirgu-Mures
3
Cuprins
CUPRINS
Partea I
CAPITOLUL I - ELEMENTE CARACTERISTICE FENOMENULUI FINANCIAR ................................................................. 7

1.1. Întreprinderea - mediu de manifestare a fluxurilor băneşti ...................................................................... 7
1.2. Funcţia financiară şi activitatea financiară a întreprinderii ..................................................................... 10
1.3. Gestiunea financiară a întreprinderii .................................................................................................. 11
CAPITOLUL II - CAPITALURILE ÎNTREPRINDERII .............................................................................................................14

2.1. Aspecte caracteristice capitalului întreprinderii .................................................................................... 14
2.2. Conţinutul şi structura capitalului ....................................................................................................... 14
2.3. Capitalul propriu ............................................................................................................................. 16
2.3.1. Capitalul social ......................................................................................................................... 16
2.3.1.1. Crearea capitalului social .................................................................................................... 16
2.3.1.2. Modificarea capitalului social ............................................................................................... 17
2.3.2. Rezervele de capital şi destinaţia lor ........................................................................................... 19
2.3.3. Tipuri de fonduri şi provizioane - modalităţi de constituire şi folosire ................................................ 20
2.4. Capitalul împrumutat ....................................................................................................................... 21
2.4.1. Capitalul împrumutat pe termen mediu şi lung.............................................................................. 21
2.4.1.1. Creditul bancar pe termen mediu şi lung ............................................................................... 21
2.4.1.2. Creditul obligatar................................................................................................................ 22
2.4.1.3. Leasing (credit-bail) ............................................................................................................ 23
2.4.2. Capitalul împrumutat pe termen scurt ......................................................................................... 24
2.5. Piaţa capitalurilor ............................................................................................................................ 24
CAPITOLUL III - PLASAMENTELE DE CAPITAL PE TERMEN LUNG ............................................................................. 26

3.1. Conţinutul şi natura investiţiilor ......................................................................................................... 26
3.2. Elementele financiare ale investiţiei ................................................................................................... 27
3.3. Procesul investiţional şi fluxurile de numerar ale unei investiţii .............................................................. 28
3.4. Decizia de investiţie şi criteriile caracteristice ...................................................................................... 29
3.4.1. Criteriile financiare specifice deciziei de investiţie ............................................................................. 29
3.4.2. Evaluarea fluxurilor de încasări ale investiţiei în
condiţii de incertitudine ............................................................................................................. 33
3.5. Politica de dezinvestire şi criteriile financiare specifice ......................................................................... 33
3.6. Finanţarea pe termen lung a activelor întreprinderii ............................................................................. 34
3.6.1. Considerente generale .............................................................................................................. 34
3.6.2. Resursele de finanţare a investiţiilor ........................................................................................... 35
CAPITOLUL IV - AMORTIZAREA CAPITALULUI IMOBILIZAT ÎN ACTIVE CORPORALE ŞI NECORPORALE ........ 38

4.1. Problematica amortizării .................................................................................................................. 38
4.2. Amortismentul şi implicaţiile lui financiare ........................................................................................... 39
4.3. Elementele sistemului de amortizare ................................................................................................. 41
4.3.1. Sfera amortizării capitalului încorporat în active imobilizate ................................................................ 41
4.3.2. Evaluarea şi reevalaurea imobilizărilor supuse amortizării ............................................................. 43
4.3.3. Duratele normale de funcţionare a mijloacelor fixe ........................................................................... 44
4.3.4. Normele de amortizare .............................................................................................................. 45
4.4. Sistemul de amortizare şi mecanisme de calcul a amortismentului ............................................................ 47
4.4.1. Sistemul proporţional ................................................................................................................ 47
4.4.2. Sistemul variabil ....................................................................................................................... 49
4.4.3. Sistemul accelerat .................................................................................................................... 50
4.4.4. Sistemul progresiv .................................................................................................................... 55
4.5. Repartizarea pe trimestre a amortismentului anual programat .................................................................. 55
4.6. Recalcularea amortismentului şi consecinţe financiare ........................................................................ 56
4.7. Finanţarea reparaţiilor capitale.......................................................................................................... 57
4
Partea a II-a
CAPITOLUL V - GESTIUNEA ACTIVELOR CIRCULANTE ................................................................................................. 61
5.1. Conţinutul şi structura activelor circulante. Factorii care influenţează nivelul lor ...................................... 61
5.2. Ciclul de exploatare. Stocurile şi gestiunea lor .................................................................................... 62
5.3. Metode de dimensionare a stocurilor ................................................................................................. 64
5.3.1. Metoda analitică de dimensionare a stocurilor .............................................................................. 64
5.3.1.1. Dimensionarea stocurilor de materii prime şi materiale ............................................................... 64
5.3.1.2. Dimensionarea stocului de producţie în curs de fabricaţie ....................................................... 68
5.3.1.3. Dimensionarea stocurilor de produse finite ............................................................................ 70
5.3.2. Metoda pe elemente de dimensionare a stocurilor ........................................................................ 71
5.3.3. Metoda mixtă de dimensionare a stocurilor .................................................................................. 72
5.3.4. Metoda sintetică (globală) de dimensionare a stocurilor ................................................................ 72
5.4. Dimensionarea valorilor realizabile pe termen scurt ............................................................................. 73
5.4.1. Problematica valorilor realizabile pe termen scurt şi politica de credit comercial ............................... 73
5.4.2. Gestiunea portofoliului titlurilor de valoare ................................................................................... 74
5.5. Viteza de rotaţie şi folosirea eficientă a activelor circulante................................................................... 75
5.5.1. Problematica vitezei de rotaţie a activelor circulante şi modalităţi de calcul al acesteia ...................... 75
5.5.2. Căi de accelerare a vitezei de rotaţie a activelor circulante ................................................................ 76
CAPITOLUL VI - FINANŢAREA ACTIVELOR CIRCULANTE ............................................................................................. 78

6.1. Problematica finanţării activelor circulante .......................................................................................... 78
6.2. Fondul de rulment – principala sursă de finanţare a activelor circulante ................................................. 79
6.3. Pasivele stabile – resurse generate de procesul de exploatare ................................................................. 83
6.4. Creditele pe termen scurt – sursă de acoperire a activelor circulante ..................................................... 83
CAPITOLUL VII - PROFITUL – REZULTAT AL ACTIVITĂŢII FIRMEI ................................................................................ 85

7.1. Profitul şi previzionarea acestuia pe termen scurt................................................................................ 85
7.1.1. Factorii care influenţează profitul firmei ....................................................................................... 85
7.1.2. Pragul de rentabilitate – principalul instrument de previzionare a profitului ....................................... 86
7.1.3. Metode de previzionare a profitului ............................................................................................. 88
7.2. Repartizarea profitului ..................................................................................................................... 91
7.2.1. Politica de dividende a firmei ..................................................................................................... 91
7.2.2. Tipuri de politică a dividendelor .................................................................................................. 92
7.2.3. Indicatorii politicii de dividend ..................................................................................................... 92
CAPITOLUL VIII - GESTIUNEA TREZORERIEI .................................................................................................................... 94

8.1. Trezoreria şi gestiunea trezoreriei firmei – natura şi importanţa ................................................................. 94
8.2. Previziunea trezoreriei ..................................................................................................................... 95
8.2.1. Consideraţii generale privind previziunea trezoreriei ..................................................................... 95
8.2.2. Bugetul de trezorerie – principalul instrument de previzionare a trezoreriei ...................................... 95
Bibliografie ......................................................................................................................................... 97
5
P A R TE A I
PARTEA I
6
CAPITOLUL I
ELEMENTE CARACTERISTICE FENOMENULUI FINANCIAR
1.1. Î NT R E P R I N D E R E A - M E D I U D E M AN I F E S T AR E A F L U X U R I L O R B ĂN E Ş T I
Întreprinderea1 se fondează plecând de la o idee şi un anume capital. Ideea se circumscrie fie la

activităţile de exploatare (de producţie) fie la servicii comercializabile. Cu alte cuvinte, întreprinderea
reprezintă o “unitate economică autonomă organizată pentru a pune în funcţiune un ansamblu de factori de
producţie, în vederea producerii de bunuri sau servicii pentru piaţă.2
Factorii de producţie, concretizaţi în elemente a căror combinaţie permite desfăşurarea procesului de
producţie, se referă la factorii primari ai producţiei - munca şi pământul (solul şi subsolul) - şi un factor derivat
- capitalul - care rezultă el însuşi din aplicarea muncii asupra resurselor naturale.
Un bun, considerat produs material al unei activităţi economice, poate fi un obiect de consum (final
sau intermediar) sau un capital fix. Indiferent de natura lor, vorbim de bunuri comercializabile sau
necomercializabile dacă destinaţia bunului pentru satisfacerea unei nevoi se realizează sau nu prin
intermediul pieţei, care mijloceşte plata unui preţ.
Serviciile reprezintă prestaţii care contribuie la satisfacerea unor nevoi individuale sau colective altfel
decât prin transfer de proprietate asupra unui bun material.
Agregatul “întreprinderi” grupează de fapt două categorii de agenţi distincţi:
a) întreprinderile nefinanciare, a căror funcţie principală este de a produce bunuri şi servicii
comercializabile;
b) întreprinderile financiare (instituţii financiare), care prestează servicii comercializabile de o natură
specială, materializate prin operaţiuni financiare, adică referitoare la creanţe şi datorii.
Asupra conţinutului, modalităţilor de organizare şi rezultatelor obţinute de întreprinderi, o influenţă
considerabilă o are natura proprietăţii acestora. În acest context se pot delimita mai multe tipuri de
întreprinderi:
- întreprinderi private, care se caracterizează prin faptul că patrimoniul lor aparţine unei persoane sau
grup de persoane;
- întreprinderi publice, care au ca specific o autonomie pronunţată deşi proprietarul lor este statul;
- întreprinderi mixte, în cadrul cărora statul este unul dintre acţionari.
Orice întreprindere (engl. Business entreprise/ Company; fr. Entreprise; germ. Unternehmen) are
scopuri şi responsabilităţi bine definite.
În ţara noastră organizarea întreprinderilor este legiferată prin Decretul-Lege nr. 54/1990 pentru
întreprinzătorii particulari şi asociaţiile familiale şi prin Legea nr. 31/1990, privind societăţile comerciale.
Potrivit legislaţiei în vigoare întreprinderea apare fie sub forma societăţilor comerciale, fie sub forma regiilor
autonome, diferenţa dintre ele fiind dată, în principal, de forma proprietăţii patrimoniului. În rest, structurarea
patrimoniului şi organizarea raporturilor cu bugetul statului şi cu terţii se face pe baza legilor adoptate şi a
contractelor încheiate.
În ceea ce priveşte capitalul, întreprinderea trebuie să analizeze permanent sursele de provenienţă a
acestuia pentru o dimensionare cât mai optimă spre a-şi desfăşura activitatea în mod normal. Activitatea de
producţie şi servicii într-o economie de piaţă presupune circulaţia neîntreruptă a capitalului întreprinzătorului sub
forma mijloacelor materiale şi băneşti.
Deciziile referitoare la îmbinarea factorilor de producţie la afectarea resurselor, generează o serie de
fluxuri de muncă, de materiale, de energie, de semifabricate, de produse finite şi de bani între diferiţi parteneri
aşezaţi în diferite zone şi locuri de provenienţă şi consum. Aceste fluxuri derulate la nivelul întreprinderilor
privesc deopotrivă atât bunurile şi serviciile produse cât şi mijloacele băneşti, care curg în întreg spaţiul
economic cu mărimi şi viteze diferite.
În acest context economia întreprinderii se poate reprezenta ca o mulţime de fluxuri prin care
bunurile, serviciile şi banii trec din locurile de producţie în cele de consumaţie. Aceste bunuri şi puncte nu
sunt simple centre de natură tehnologică, ci întreprinderi cu patrimonii distincte şi autonomie deplină.
Întreprinderea, într-o economie de piaţă, având ca scop final obţinerea de profit, este nevoită să
realizeze o anumită structură a fluxurilor atât în amonte, spre furnizorii săi, cât şi în aval, spre beneficiari. Prin
intermediul furnizorilor, întreprinderea îşi asigură echipamentele industriale, materiale, energia şi serviciile
necesare, plătind în schimb preţurile şi tarifele negociate. Ca urmare, se realizează fluxuri de naturi diferite şi
1
Literatura de specialitate abordează deopotrivă noţiunile de: întreprindere, firmă sau agent economic. Autorul foloseşte, cu
precădere, conceptul de întreprindere.
2
Bernard & Colli, Vocabular economic şi financiar, Editura Humanitas, Bucureşti, 1994.
7
Elemente caracteristice fenomenului financiar
de sens contrar. Astfel, se concretizează fluxurile reale dinspre furnizori spre întreprindere şi fluxurile băneşti
(monetare) dinspre întreprindere spre furnizori, cunoscute fiind ca fluxuri complementare şi de sens contrar.
În acelaşi timp, întreprinderea urmează să-şi aleagă personalul de care are nevoie. Astfel, în baza
contractului de muncă, angajaţii îşi “vând” munca manuală sau intelectuală în schimbul salariului negociat. Ca
urmare, şi aici, se realizează fluxuri de sens şi natură diferite. Un prim flux real se concretizează în serviciile
efectuate de salariaţi spre întreprindere şi un al doilea flux, numit flux bănesc, apare dinspre întreprindere
spre salariaţi.
Odată procurate elementele necesare procesului de fabricaţie sau serviciilor de realizat prin
combinarea tuturor factorilor de producţie se obţin efectele utile scontate. Deci, întreprinderea se îndreaptă
spre aval, spre clientela consumatoare de utilităţi create. Sfera beneficiarilor de bunuri şi servicii o formează
alte întreprinderi nefinanciare sau financiare consumatoare de bunuri şi servicii. Se creează, în acest fel,
fluxuri în ambele sensuri. Dinspre întreprinderea producătoare spre beneficiari se iniţiază fluxurile reale iar din
sens invers, dinspre clientelă spre întreprindere, se realizează fluxurile băneşti, ca fluxuri complementare
fluxurilor reale.
Totodată, deosebit de aceste fluxuri băneşti complementare fluxurilor reale, în întreprinderi şi în legătură
cu întreprinderea se desfăşoară şi un alt gen de fluxuri băneşti fără o legătură imediată cu fluxurile reale.
Profesorul universitar dr. Aurel Giurgiu le numeşte “fluxuri monetare prin care se constituie capitalul total al
întreprinderii, prin care se obţine şi se repartizează surplusul financiar (profitul) obţinut în urma derulării întregului
proces economic”.3 Acumulările financiare anterioare din afara întreprinderii sau din întreprindere constituie sursa
principală de formare a capitalurilor întreprinderii, acumulări care la rândul lor au rezultat cu mai mult timp înainte
din sfera fluxurilor reale şi a celor monetare, degajate continuu din procesele economice.
În continuare, întreprinderile - pe seama mijloacelor băneşti pe care le obţin din vânzarea bunurilor şi
serviciilor - se aprovizionează din nou cu echipamente industriale, cu materii prime şi materiale; fac plăţi
pentru salarii; prelevă sume pentru investiţii, pentru cercetare-dezvoltare, pentru nevoile social-culturale ale
salariaţilor; rambursează creditele bancare; efectuează vărsăminte către bugetul de stat; constituie anumite
fonduri speciale etc. Aşadar, se conturează raporturi de finanţare între întreprinderi, între acestea şi bugetul
statului, între acestea şi instituţiile financiar-bancare sau chiar în cadrul întreprinderii. Asemenea raporturi
generează şi aşa numitele fluxuri financiare a căror premisă o constituie fluxurile băneşti care la rândul lor se
degajă din fluxurile reale.
În procesul de formare, dezvoltare şi transformare a fluxurilor reale şi complementare (băneşti şi
financiare) întreprinderea este plasată în centrul acestora, Schema 1.
3
Giurgiu, A., Mecanismul financiar al întreprinzătorului, Editura Dacia, Cluj-napoca, 1995, p. 12.
8
Figura 1. Schema fluxurilor generate de procesele economice
Din schema prezentată rezultă că întreprinderea reprezintă, în acelaşi timp, locul unde se asigură o
circulaţie bănească sănătoasă, spaţiul unde se întrepătrund şi condiţionează toate tipurile de fluxuri (reale,
băneşti şi financiare) care contribuie la accelerarea vitezei de rotaţie a masei monetare. Dar, nu numai atât,
întreprinderea viabilă oferă locuri de muncă, asigură altor întreprinderi producţia, asigură resursele băneşti
care vor fi folosite pentru satisfacerea consumului individual şi a celui public.
Schimburile dintre întreprinderi se fac pe bază de monedă, dând naştere vieţii financiare a
întreprinderii. Ele depind de funcţionalitatea procesului de producţie şi structura capitalului. În acest context,
fluxurile băneşti care se degajă pot fi: de contrapartidă; întârziate; multiple şi speciale.
Fluxurile băneşti în contrapartidă se caracterizează prin înlocuirea imediată a unui activ real cu
monedă sau invers. Ele sunt rezultatul procesului de aprovizionare sau comercializare din cadrul
întreprinderii.
Fluxurile băneşti întârziate privesc acele fluxuri reale cărora nu le corespund imediat nişte fluxuri
monetare. În acest caz se produc dezechilibre financiare parţiale care se restabilesc prin intermediul unor
active financiare concretizate în creanţe şi datorii. Asemenea fluxuri se nasc din operaţiunile comerciale
însoţite de credite. Creanţa şi datoria se vor stinge la o dată ulterioară marcând încheierea fluxului degajat
anterior.
Fluxurile băneşti multiple se creează în scopul compensării efectelor produse în urma decalajelor
dintre fluxurile reale şi cele băneşti. Pentru eliminarea unor influenţe negative întreprinderea îşi poate
schimba creanţa pe monedă apelând la o terţă persoană care, de obicei, este un intermediar financiar.
Vânzarea sau cumpărarea de creanţe constituie obiectul unor tranzacţii pe piaţa financiară. În astfel de cazuri
fluxurile băneşti se multiplică prin faptul că furnizorul vinde creanţe unei terţe persoane, încasându-se
contravaloarea bunurilor sau serviciilor, ceea ce reprezintă primul flux bănesc, după care cumpărătorul iniţial
de bunuri stinge datoria faţă de terţ, finalizându-se al doilea flux bănesc.
9
Fluxurile băneşti speciale se degajă din operaţiuni specifice efectuate la nivelul întreprinderii, cu
precădere din operaţiuni financiare legate de acordarea sau primirea de împrumuturi, transferuri de monedă,
titluri de valoare etc. Asemenea fluxuri băneşti schimbă structura activelor financiare în sfera creanţelor şi
datoriilor.
1.2. F U N C Ţ I A F I N AN C I AR Ă Ş I ACT I VIT AT E A F I N AN C I A R Ă A Î N T R E P R I N D E R II
Într-o economie de piaţă schimburile de bunuri şi servicii reprezintă condiţia de bază în buna
funcţionare a întreprinderilor. Aceste schimburi se efectuează prin intermediul monedei, motiv pentru care
fluxurile băneşti sunt predominante în economia întreprinderii. Firesc, de existenţa fluxurilor băneşti este
legată şi funcţia financiară a întreprinderii.
Pentru prima dată, H. Fayol4 la începutul secolului XX grupează activităţile multiple şi complexe care
se desfăşoară într-o întreprindere pe funcţiuni, şi anume: comercială, tehnică, financiară, securitate contabilă
şi administrativă.
Funcţia financiară a întreprinderii priveşte ansamblul raporturilor de asigurare şi repartizare a
resurselor băneşti necesare desfăşurării continue şi eficiente a activităţilor, precum şi a celor de analiză şi
control a rezultatelor obţinute. La nivelul întreprinderilor o parte însemnată a operaţiunilor băneşti are un
caracter specific, mijlocind formarea şi utilizarea capitalului, obţinerea, repartizarea şi folosirea profitului.
Asemenea raporturi formează conţinutul funcţiei financiare a întreprinderii.
Funcţia financiară este în mod necesar implicată în politica generală a întreprinderii influenţând
permanent alegerea obiectivelor strategice şi tactice ale acesteia. De aceea funcţia financiară este asimilată,
adesea, cu managementul general al întreprinderii. Confuzia este frecventă întrucât managerii îşi asumă cea
mai mare parte din politica financiară a întreprinderii şi în consecinţă iau cele mai multe decizii cu caracter
financiar. În plus, exercitarea funcţiei financiare nu este niciodată delegată în întregime rămânând într-o
strânsă dependenţă de managementul întreprinderii.
Alţi autori5 consideră funcţia financiară ca un apendice a funcţiei contabile a întreprinderii. Această
nouă confuzie este întreţinută de faptul că informaţiile folosite în analiza şi previziunea financiară au ca sursă
datele contabile (bilanţul, balanţa analitică şi sintetică, contul de profit şi pierdere etc.) Mai mult, confuzia se
creează datorită generalizării metodelor şi tehnicilor de prelucrare automată a datelor privind gestiunea
financiară a întreprinderii.
Faţă de punctele de vedere formulate în timp, cu privire la funcţia financiară, considerăm că aceasta
s-a specializat şi dezvoltat în ultimii ani, ocupând un loc privilegiat în gestiunea întreprinderii, în consolidarea
patrimoniului acesteia.
În prezent, funcţia financiară a întreprinderii dispune de o doctrină coerentă, sprijinită pe concepte
specifice integrate în politica financiară. Această funcţie asigură funcţionarea sistemului întreprindere în
condiţii eficiente, controlând intrările şi ieşirile în şi din sistem. Funcţia financiară oferă permanent informaţii
despre structura capitalului şi gestiunea activelor printr-un sistem de indicatori financiari specifici.
Funcţia financiară, prin rolul ei în economia bănească a întreprinderii, contribuie la realizarea
obiectivelor esenţiale ale acesteia. În acest context, rolul funcţiei financiare a întreprinderii se manifestă sub
aspect: operaţional, funcţional şi politic.
Din punct de vedere operaţional, rolul funcţiei financiare a întreprinderii se concretizează în luarea
unor decizii de formare şi modificare a capitalurilor fără de care întreprinderea nu poate să funcţioneze. Acest
rol priveşte asigurarea derulării fluxurilor băneşti şi financiare în strânsă legătură cu mediul înconjurător. Sfera
operaţională cuprinde încasarea creanţelor şi plata furnizorilor, gestiunea trezoreriei, negocierea creditelor şi
orientarea plasamentelor; relaţiile cu organismele financiare şi realizarea operaţiunilor de împrumut;
raporturile cu bugetul de stat etc.
Rolul funcţional constă în participarea funcţiei financiare la prelucrarea, controlul şi difuzarea
informaţiilor necesare gestiunii financiare şi acordarea de asistenţă de specialitate celorlalte funcţii ale
întreprinderii.
Sub aspect politic, rolul funcţiei financiare constă în integrarea restricţiilor sociale, economice,
financiare şi politice în deciziile strategice şi tactice ale întreprinderii, de care depinde sfera autonomiei
acesteia.
Având în vedere rolul funcţiei financiare a întreprinderii, în ultimii ani, literatura de specialitate a
dezbătut şi a conturat obiectivul esenţial al acesteia. Pentru definirea lui, la început, s-a plecat de la teoria
economică clasică care formula ca obiectiv unic al funcţiei financiare a întreprinderii maximizarea profitului.
Obiectivul se considera realizabil atunci când se asigura egalitatea dintre încasările marginale şi costul
marginal al întreprinderii.
4
Fayol, H., Administration industrielle et generale, 1916, republicată în Editura Dunod, Paris, 1956.
5
Conso, P., La gestion financière de l’entreprise, Editura Dunod, Paris, 1985.
10
Însă, transpunerea în practică a acestui obiectiv a ridicat unele probleme, cum ar fi:
- alegerea naturii profitului supus maximizării, adică a profitului pe termen scurt sau pe termen lung,
întrucât maximizarea ambelor tipuri de profit în acelaşi timp nu este posibilă;
- maximizarea profitului presupune o situaţie de monopol, ceea ce contravine principiilor economiei de
piaţă;
- maximizarea profitului elimină din calcule riscurile şi incertitudinile posibile de a se produce pe
parcursul desfăşurării activităţilor. Or, declanşarea acestor fenomene imprevizibile conduce permanent la
nerealizarea obiectivului propus.
Ţinând seama de aceste neajunsuri, teoria economică a formulat în prezent drept obiectiv esenţial al
funcţiei financiare “maximizarea valorii întreprinderii”. Adoptarea acestui obiectiv este posibilă ca urmare a
faptului că într-o economie de piaţă evaluarea întreprinderii se face pe piaţa financiară, prin cotare la bursă a
acţiunilor întreprinderii, iar cursul acestora este influenţat permanent de rata rentabilităţii financiare şi efectul
riscurilor produse în desfăşurarea activităţilor. În plus, maximizarea valorii întreprinderi răspunde cerinţelor
acţionarilor, ţine seama de risc şi incertitudine şi constituie un obiectiv operaţional prin deciziile financiare
luate pe termen lung şi termen scurt în gestiunea financiară.
Funcţia financiară a întreprinderii are şi alte obiective de înfăptuit care sunt subordonate obiectivului
esenţial - maximizarea valorii întreprinderii - şi ele se realizează în practică prin activităţile financiare ale
întreprinderii.
Activitatea financiară din cadrul întreprinderilor cuprinde totalitatea operaţiunilor băneşti legate de
îndeplinirea obiectivelor funcţiei financiare. După rolul pe care îl au în activitatea economică şi după modul în
care intervin în realizarea obiectivelor urmărite, operaţiunile ce constituie activitatea financiară pot fi ordonate
în două categorii:
a) operaţiuni cu efecte directe în structura capitalului, care privesc emisiunea de acţiuni şi obligaţiuni,
contractarea de credite şi rambursarea lor, încasări şi plăţi etc.;
b) operaţiuni cu efecte indirecte asupra capitalurilor, concretizate în lucrări de previziune,
contabilitate, analiză şi control, care au un rol hotărâtor în managementul întreprinderii.
Delimitarea acestor două categorii de operaţiuni impune, după unii autori6, existenţa a două resorturi
financiare şi anume: unul de trezorerie (execuţie) şi altul de previziune, analiză, control şi coordonare.
Între activităţile financiare mai importante desfăşurate la nivelul întreprinderii menţionăm:
- iniţierea de studii şi analize privind formarea, utilizarea şi modificarea capitalurilor;
- construirea de variante privind opţiunile de investiţie şi asigurarea resurselor necesare finanţării lor;
- întocmirea şi executarea bugetului de venituri şi cheltuieli precum şi a altor planuri financiare pe
termen lung, mediu şi scurt;
- dimensionarea optimă a activităţilor imobilizate şi a celor circulante;
- urmărirea evoluţiei stocurilor şi luarea de măsuri în sensul reducerii imobilizărilor de resurse
financiare în acestea;
- mobilizarea resurselor financiare necesare finanţării ciclurilor de exploatare;
- echilibrarea bugetului trezoreriei şi orientarea plasamentelor, respectiv descoperirea capitalurilor mai
ieftine;
- stabilirea de preţuri şi tarife;
- iniţierea de măsuri pentru asigurarea lichidităţii, solvabilităţii şi creşterea rentabilităţii;
- exercitarea controlului financiar preventiv şi a controlului gestionar de fond.
Organizarea activităţii financiare se face în cadrul unor compartimente care pot fi, în funcţie de
mărimea întreprinderii, o direcţie, un serviciu sau un birou. În acest spaţiu activitatea financiară este
organizată pe resorturi, cum ar fi: previziune financiară, decontări şi ordonanţări de acte privind încasările şi
plăţile; salarizare; casierie; preţuri şi tarife; control financiar intern; analiză şi coordonare financiară etc.
În activitatea pe care o desfăşoară, compartimentul financiar colaborează cu celelalte compartimente
din întreprindere în vederea realizării obiectivelor propuse.
1.3. G E ST I U N E A F I N A N C I AR Ă A Î NT R E P R I N D E R II
Gestiunea financiară a întreprinderii poate fi definită ca un ansamblu de decizii şi operaţiuni cu privire

la formarea capitalurilor necesare şi utilizarea lor, la obţinerea rezultatelor exerciţiului, la repartizarea şi
folosirea profitului, inclusiv serviciile şi personalul chemat să le înfăptuiască.
Gestiunea financiară ca expresie operaţională a funcţiei financiare a întreprinderii are ca scop:
- pe de o parte, asigurarea în mod continuu a întreprinderii cu capitalurile necesare echipării
industriale şi exploatării curente, procurării de resurse la momentul cerut şi cu cele mai mici costuri,
păstrându-şi independenţa faţă de terţi;
6
Bistriceanu, Gh. ş.a., Finanţele agenţilor economici, Editura Didactică şi Pedagogică R.A., Bucureşti, 1995.
11
- pe de altă parte, utilizarea eficientă a capitalurilor în vederea creşterii profitului şi folosirea lui în
realizarea obiectivului esenţial al funcţiei financiare - maximizarea valorii întreprinderii.
Sfera de acţiune a gestiunii financiare este foarte diversificată incluzând domenii ce privesc
administrarea activelor imobilizate şi a celor circulante, mobilizarea capitalurilor şi deciziile de utilizare a lor pe
anumite destinaţii, definirea unei politici de rezultate şi de creştere economică. Compartimentele gestiunii
financiare se condiţionează şi întrepătrund pe tot parcursul derulării activităţilor. Astfel, de nivelul, structura şi
modul de utilizare a capitalurilor procurate depinde mărimea profitului precum şi perioada de obţinere a
rezultatelor exerciţiului. De asemenea, orice modificare în structura surselor de finanţare a capitalurilor se
răsfrânge asupra mărimii rezultatelor exerciţiului; orice modificare în structura plasamentelor capitalurilor
procurate conduce la schimbări în sfera rezultatelor finale; orice înlocuire în tehnica de finanţare şi decontare
(acordare a creditului comercial) are efecte bine determinate în structura cifrei de afacere şi a indicatorilor
care o folosesc ca bază de calcul.
Managementul activităţii financiare în întreprindere se realizează prin intermediul deciziilor cu conţinut
financiar. Decizia, ca modalitate de acţiune umană, presupune trecerea “de la potenţă la act în condiţii de
eficienţă”7, în mod conştient şi pe baza unei fundamentări şi motivări ştiinţifice, axiologice, psihologice şi de
scop.
Decizia financiară constituie un proces raţional de alegere a unei variante de acţiune, din mai multe
posibile, referitoare la asigurarea capitalurilor necesare întreprinderii, la utilizarea acestora cât mai eficient, în
scopul obţinerii de rezultate finale maxime şi la modul de repartizare a profitului.
Decizia financiară, asemănător celorlalte tipuri de decizii din întreprindere (economice, organizatorice,
tehnice etc.), este rezultatul unui proces decizional complex, care cuprinde etapele de cunoaştere a realităţii
financiare. În calitatea ei de componentă esenţială a gestiunii financiare, decizia financiară presupune
programarea acţiunilor viitoare, întrucât în mod obiectiv ele se referă la viitor şi se vor realiza în contextul
procesului de execuţie a programului economic.
Principalele etape pe care le parcurgem în vederea redării substanţei deciziei financiare sunt
reprezentate de: stabilirea obiectivelor financiare cuprinse în programul de dezvoltare al întreprinderii;
culegerea, prelucrarea şi analiza informaţiilor cu caracter financiar; adoptarea deciziei financiare; execuţia
deciziei financiare.
Politica de perspectivă a întreprinderii vizează evoluţia viitoare a activităţilor şi cuprinde cele mai
importante obiective care constituie izvorul tuturor deciziilor economice şi financiare. Linia de dezvoltare a
întreprinderii cuprinde ca obiectiv financiar realizarea echilibrului financiar în mod continuu, prin care
necesarul de capitaluri pentru activităţile economice şi sociale din întreprindere şi obligaţiile financiare către
mediul ei exterior, pe de o parte, sunt corelate în mod permanent cu nivelul propriilor rezultate care se pot
mobiliza prin activitatea financiară şi resursele care pot fi promovate din afară, pe de altă parte.
Menţinerea echilibrului fluxurilor financiare şi a unui nivel minim de rentabilitate a utilizării capitalurilor
reprezintă un obiectiv specific al gestiunii financiare. Este clar că acest obiectiv de natură financiară
influenţează totalitatea deciziilor din întreprindere, constituind totodată punctul de plecare pentru toate
deciziile financiare luate cu scopul asigurării finanţării, formării, menţinerii, funcţionalităţii şi dezvoltării
elementelor structurii economice de producţie.
În practica activităţii financiare sunt folosite două categorii de decizii financiare, potrivit obiectivelor de
realizat:
- decizii financiare strategice;
- decizii financiare tactice.
Deciziile financiare strategice, numite de perspectivă, asigură, prin realizarea lor, finanţarea tuturor
activităţilor economice şi sociale din întreprindere şi, totodată, achitarea obligaţiilor financiare către mediul
exterior. În mod ascendent, deciziile financiare strategice vizează obiective, pe perioade de cel puţin un an,
cu privire la formarea strategiei de menţinere a întreprinderii pe piaţă şi apoi de dezvoltare a ei. Deciziile
financiare strategice fixează cadrul financiar în care se doreşte desfăşurarea gestiunii pe termen lung şi a
gestiunii pe termen scurt în condiţii de eficienţă sporită.
Decizia financiară strategică se fundamentează şi în legătură cu acţiunile economice de dezvoltare
care se desfăşoară pe o perioadă mai mare de timp decât anul de plan. În acest caz, decizia financiară va
avea un conţinut de prognoză participând la fundamentarea deciziilor economice şi tehnice de dezvoltare în
perspectivă a întreprinderii.
Deciziile financiare tactice, numite şi operative, se referă, în mod concret, la execuţia deciziei
financiare strategice prin asigurarea operativă a resurselor necesare finanţării obiectivelor economice şi
sociale din întreprindere. Deciziile tactice privesc luarea în considerare a modificărilor ce survin în cursul
anului în condiţiile concrete de aprovizionare - producţie - comercializare; în nivelul dobânzilor bancare; în
sfera clientelei şi a furnizorilor; în situaţia financiară proprie etc. Aceste decizii au un grad ridicat de
7
Bran, P., Decizia financiară în unitatea economică, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1980.
12
repetitivitate, precum şi modalităţi proprii de fundamentare şi înfăptuire. Ele intră în competenţa persoanelor
cu anumite funcţii de răspundere (şef de serviciu, şef de birou, economişti).
Deciziile financiare ale întreprinderii, după natura lor, mai pot fi:
- decizii de investiţii, concretizate în plasamentele capitalurilor în active corporale, necorporale şi
financiare;
- decizii de finanţare, care se referă la modul de finanţare a activităţilor, adică, la natura diferitelor
surse de procurare a capitalurilor necesare plăţii activelor. Aici se includ şi deciziile cu privire la politica
dividendelor.
Deciziile de investiţii şi cele de finanţare sunt considerate decizii strategice.
Operaţiunile financiare, componentă a gestiunii financiare, privesc activităţile concrete prin care se
înfăptuiesc deciziile adoptate. Asemenea operaţiuni se referă la:
- datele concrete de procurare a capitalurilor adică întocmirea de contracte de societate, emisiunea
de prospecte de subscriere, efectuarea vărsămintelor făcute de asociaţi, eşalonarea vărsămintelor pe termen
lung, mediu şi scurt, elaborarea de prospecte privind emisiunea de obligaţiuni, încasarea sumelor din
vânzarea de obligaţiuni, contractarea de credite bancare etc.;
- modalităţile de achiziţionare şi gestionare a activelor imobilizate şi a celor circulante;
- sistemele de amortizare a capitalului fix şi gestionarea activelor financiare (acţiuni şi obligaţiuni
emise de alte societăţi);
- procedeele de dimensionare a activelor circulante şi modul de optimizare a valorilor de exploatare;
- modelele matematice folosite în prognozarea profitului şi politica dividendelor;
- autofinanţarea şi fluxurile de numerar;
- variantele de calcul a costului capitalului şi de alegere a unei structuri financiare optime.
13
Capitalurile întreprinderii
CAPITOLUL II
CAPITALURILE ÎNTREPRINDERII
2.1. A S P E C T E C AR A CT E R I ST I C E C AP I T AL U L U I Î NT R E P R I N D E R I I
Capitalul constituie o condiţie esenţială pentru desfăşurarea activităţilor organizate la nivelul

întreprinderii. Capitalul întreprinderii poate să fie abordat sub două aspecte:
- ca resurse / fonduri / băneşti;
- ca mijloc sau factor de producţie.
Capitalurile, ca resurse băneşti, reprezintă un element principal al unei datorii în opoziţie cu venitul
(dobânda) sperat. În acest context, capitalurile întreprinderii sunt exprimate prin componente ale pasivului
bilanţului destinat a finanţa pe o perioadă durabilă activul patrimonial.
Capitalurile, ca mijloc sau factor de producţie exprimă totalitatea resurselor materiale care prin
asociere cu ceilalţi factori de producţie (natură şi muncă) participă la realizarea de bunuri şi servicii cu scopul
de a obţine profit. Prin extensie, capitalurile reflectă patrimoniul deţinut de întreprindere la care se poate
raporta un venit.
În literatura de specialitate1, înţelesurile particulare atribuite noţiunii de capital derivă din cele două
sensuri fundamentale de capital bănesc şi de capital economic sau tehnic. În acest context, capitalul bănesc
se exprimă prin suma de monedă adusă de asociaţi sau acţionari, plus cea generată de activitatea proprie şi
imobilizată în capitalul economic.
Activele fizice şi financiare la un loc formează capitalul economic.
Din punct de vedere teoretic, capitalul bănesc ar trebui să fie egal cu valoarea contabilă a activelor
corespunzătoare ale unei întreprinderi. În realitate, poate să existe o diferenţă care rezultă din deprecierea
monetară sau din ecartul care separă amortismentul contabil de eroziunea reală a capitalului tehnic.
Reducerea acestor diferenţe se efectuează, periodic, prin operaţiuni de reevaluare a activelor.
De asemenea, în limbajul economic mai circulă noţiunea de capital fictiv şi capital real.
Capitalul fictiv denumit şi capital financiar reprezintă titlurile de proprietate întruchipate în hârtii de
valoare care dă deţinătorului posibilitatea de a-şi însuşi în mod ritmic o parte din profit sub formă de dobândă
şi dividend. În schimb, capitalul real se regăseşte în circuitul întreprinderii, se evidenţiază ca atare în bilanţ şi
reprezintă fie o avere proprie fie o datorie către terţi.
2.2. C O NŢ I N UT U L Ş I ST R U C T U R A C AP I T AL U L U I
Capitalurile se formează la înfiinţarea întreprinderii, se modifică prin creşterea sau diminuarea lor pe
parcursul desfăşurării de activităţi şi se lichidează la încetarea existenţei întreprinderii.
În funcţie de provenienţă şi apartenenţă capitalurile întreprinderii pot fi:
1. capitaluri proprii;
2. capitaluri împrumutate.
1. Capitalurile proprii se formează din contribuţii externe şi contribuţii interne. Contribuţiile externe
cuprind aportul proprietarilor şi, eventual, unele aporturi ale statului, ale altor colectivităţi şi organisme
specializate. Contribuţiile interne sunt resurse care se degajă, de regulă, din capacitatea de autofinanţare a
întreprinderii.
Potrivit legislaţiei actuale, în sfera capitalurilor proprii intră:
- capitalul social;
- rezervele asimilate capitalurilor;
- fonduri şi provizioane asimilate capitalurilor.
2. Capitalurile împrumutate se formează când întreprinderea îşi epuizează resursele proprii şi
recurg la îndatorare. Îndatorarea întreprinderilor se poate realiza pe termen mediu şi lung precum şi pe
termen scurt.
Finanţarea prin îndatorarea pe termen mediu şi lung se face prin:
- creditul bancar pe termen mediu şi lung;
1
Adochiţe, M., Finanţele întreprinderii, Editura Sylvi, Bucureşti, 2000.
Giurgiu, A., Mecanismul financiare al întreprinzătorului, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1995.
Hoantă, N., Finanţele firmei, Editura Continent, Sibiu, 1996,.
Pântea, P., Managementul contabilităţii româneşti, Editura Intelcredo, Deva, 1998.
14
- creditul obligatar.
Creditul bancar pe termen mediu şi lung se solicită de întreprindere şi se acordă de către băncile
comerciale pe bază de programe bine definite pe termene variabile.
Creditul obligatar reprezintă un împrumut pe termen lung prin emisiunea de titluri de credit.
Instrumentul principal de realizare a creditului obligatar îl constituie obligaţiunile.
Însumând capitalul propriu cu împrumuturile /datoriile/ pe termen mediu şi lung se obţine capitalul
permanent.
Orice întreprindere, în afara nevoilor suplimentare pe termen mediu şi lung de capitaluri, are nevoie şi
de resurse temporare pentru finanţare pe durate mai mici de un an. Nevoile temporare de capitaluri sunt
generate, nu atât de procesul de producţie cât mai ales, de plasamentele în credit comercial oferit clienţilor
sau de modul de gestionare a trezoreriei.
Împrumuturile pe termen scurt iau forma fie a creditului de furnizori fie a creditului bancar pe termen
scurt.
Creditul furnizor ia naştere în momentul în care o întreprindere primeşte valorile materiale de la
furnizor fără ca acesta să pretindă plata imediat.
Creditele bancare pe termen scurt sunt împrumuturi bazate pe creanţe comerciale sau credite de
trezorerie acordate pentru nevoi vremelnice.
Însumând capitalul permanent cu datoriile pe termen scurt se obţine capitalul total al întreprinderii.
În gestiunea financiară a întreprinderii, o problemă de un interes deosebit o reprezintă structura
financiară, adică raportul optim dintre capitalurile împrumutate pe de o parte, şi capitalul propriu, pe de altă
parte. Structura financiară a întreprinderii este optimă atunci când se realizează un nivel cât mai ridicat de
rentabilitate.
Capitalul total al întreprinderii urmărit pe surse de provenienţă este reflectat în pasivul bilanţului.
Odată procurat, capitalul este utilizat prin plasamente pe termen lung şi scurt în aşa numitele active.
Plasamentele de capital pe termen lung se materializează în active imobilizate, iar plasamentele pe
termen scurt în active circulante.
Elementele structurale ale activelor imobilizate, având o durată îndelungată de imobilizare a
capitalului, îşi recuperează valoarea de intrare în mod diferit, după cum este vorba de active imobilizate
amortizabile sau active imobilizate neamortizabile.
Activele imobilizate amortizabile - corporale şi necorporale - cuprind: terenurile; mijloacele fixe
(construcţii; echipamente tehnologice; aparate şi instrumente de măsură, control şi reglare; mijloace de
transport; animale şi plantaţii; mobilier, aparatură birotică; echipamente de protecţie a valorilor umane şi
materiale şi alte active corporale); precum şi cheltuielile de constituire, de cercetare şi dezvoltare, fondul
comercial etc.
Activele imobilizate neamortizabile se referă la titluri de participare şi creanţe legate de participaţii. O
întreprindere poate avea interese în desfăşurarea activităţii altor întreprinderi. În acest context, calea
principală de participare la luarea deciziilor în întreprinderile vizate o reprezintă cumpărarea de titluri de
proprietate şi participarea la formarea capitalului lor social. Recuperarea capitalului imobilizat se face, în
acest caz, prin vânzarea titlurilor pe piaţa financiară şi nicidecum prin amortizare.
Activele circulante cuprind plasamentele de capital făcute pe durate de timp, de regulă mai mici de un
an. Ele sunt uşor transformabile în disponibilităţi băneşti care se pot folosi fie pentru onorarea obligaţiilor
scadente, fie pentru efectuarea de noi plasamente în stocuri materiale sau chiar în active imobilizate.
Activele circulante se deosebesc între ele atât după natura şi permanenţa lor în circuit cât şi după
rapiditatea transformării lor în lichidităţi. În funcţie de aceste caracteristici, activele circulante se pot structura
în:
- valori de exploatare, determinate nemijlocit de ciclul de exploatare, în sfera cărora intră stocurile de
materiale pentru producţie; stocurile de producţie în curs de fabricaţie; şi stocurile de produse finite. Aceste
tipuri de stocuri reprezintă partea relativ constantă, stabilă, a activelor circulante.
- valori realizabile, caracterizate prin transformarea lor în lichidităţi în termen scurt. Se includ aici,
creanţele rezultate din creditul comercial şi portofoliul de titluri de valoare achiziţionate pentru speculaţii la
bursă;
- disponibilităţi băneşti (lichidităţi), reflectate în: soldurile conturilor deschise la bancă; sumele
existente în casierie; precum şi în alte valori.
Elementele structurale ale capitalului reflectate în activul bilanţului după modul de utilizare şi în
pasivul acesteia după sursa de provenienţă se pot ilustra astfel, figura 2.
15
ACTIV
1. 1.1 Amortizabile 1. Capital
social Capital
A
C I 1.1.1. Corporabile
T M 2. Rezerve P
1.1.2 Necorporabile asimilate
I O R
V B capitalurilor O
E I P
3. Fonduri şi R
L 1.2. I P
Neamortizabile provizioane E
I U
Z R
4. Capital M T
A 1.2.1. Titluri de
T împrumutat pe A
participare
E termen mediu şi N
1.2.2. Creanţe O
lung E
legate de participaţii
N
4.1. Creditul
2. 2.1. Valori de T
bancar pe
exploatare
A termen mediu şi T
C lung
T C 4.2. Creditul
I I obligatoriu
V R A
E C 5. Creditul
2.2. Valori împrumutat pe termen
U
realizabile scurt L
L
A
N 5.1. Creditul bancar pe
T termen scurt
E 2.3. Lichidităţi
5.2. Creditul furnizor
Figura 2. Structura capitalului reflectat în activul şi pasivul bilanţului financiar
2.3. C AP I T AL U L PROPRIU
2.3.1. Capitalul social
2.3.1.1. Crearea capitalului social

Capitalul social constituie un element al patrimoniului întreprinderii şi este dat de totalitatea
sumelor puse la dispoziţie în mod permanent, de către proprietari sau asociaţi, sub formă de aport.
Aportul asociaţilor în bani constituie modalitatea cea mai răspândită de creare a capitalului social. În
mod practic, capitalul social exprimă sumele afectate definitiv funcţionării societăţilor comerciale.
Capitalul social al societăţilor comerciale este reprezentat de acţiuni. Acţiunile sunt titluri de
participare sau înscrisuri tipărite de valoare egală, prin care se atestă dreptul de proprietate al
posesorilor din capitalul social, în limita sumei înscrisă pe titlu, conferindu-i deţinătorului dreptul de
asociat. Deoarece capitalul social trebuie să fie subscris de către mai multe persoane, el este divizat în
fracţiuni egale, pentru a permite fiecăruia să subscrie potrivit mijloacelor de care dispune s-au potrivit
dorinţelor sale. Acţiunile pot face obiectul operaţiunilor de bursă, fiind cotate în funcţie de cerere şi
ofertă.
Împărţind capitalul social la numărul acţiunilor sau părţilor sociale se află valoarea nominală a
unei acţiuni sau părţi sociale.
Potrivit Legii contabilităţii nr. 82/1991, capitalul social este egal cu valoarea nominală a acţiunilor
sau părţilor sociale, respectiv cu valoarea aportului, în numerar sau în natură, a rezervelor încorporate şi
a profitului repartizat pentru majorarea capitalului sau a altor operaţiuni care conduc la modificarea
acestuia. Prin aceste precizări se pun în evidenţă contribuţiile, externe şi cele interne, la formarea
capitalului social.
16
Acţiunile pot fi nominative şi la purtător. Acţiunile nominative au înscrise numele deţinătorului şi

se pot transmite altei persoane numai prin transcrierea tranzacţiei într-un registru la societatea emitentă.
Acţiunile la purtător nu poartă nici un nume şi se pot transmite fără nici o formalitate, altei persoane.
Acţiunea dă dreptul posesorului să primească la sfârşitul anului (după depunerea bilanţului), o
cotă parte din profitul net al întreprinderii, numită dividend. Nivelul dividendelor depinde atât de
mărimea profitului net al întreprinderii cât şi de hotărârea adunării generale a acţionarilor în ceea ce
priveşte politica dividendelor. Pe considerentul că dividendul nu este o mărime fixă, acţiunile mai poartă
şi denumirea de titluri cu venit variabil.
Acţionarul fiind proprietarul acţiunii şi prin această calitate proprietarul unei părţi din capitalul
social poate să vândă titlurile respective. Aceasta înseamnă că acţiunile deşi circulă de la un proprietar
la altul, întreprinderea îşi desfăşoară activitatea în mod normal şi continuă să existe fără să fie afectată
de schimbările produse prin vânzarea-cumpărarea acţiunilor. Fluxurile se derulează pe considerentul că
acţionarul nu este proprietar al patrimoniului întreprinderii.
În timp, ca urmare a unui complex de factori, preţul acţiunii poate oscila în jurul valorii nominale,
sumă vărsată de către primul acţionar la subscrierea capitalului social. Fiind tranzacţionate la bursă, prin
prisma raportului dintre cerere şi ofertă, se stabileşte zilnic preţul acţiunii numit curs.
Acţiunile având o circulaţie aparte faţă de rotaţia capitalului real şi datorită variaţiilor de curs pot
determina transferuri masive de capitaluri de la un proprietar la altul. În acest context, un acţionar
oarecare îşi vinde acţiunile fie pentru a-şi disponibiliza capitalul în scopul reinvestirii în alte afaceri, fie în
scop de speculă. Deţinătorii de lichidităţi îşi cumpără acţiuni când estimează că preţul (cursul) acestora a
atins nivelul minim, în scopul de a le revinde în momentul în care pe piaţă titlurile au atins cursul maxim.
Capitalul social al unei societăţi comerciale este stabilit în mod obligatoriu prin contractul de
societate şi/sau statutul societăţii, iar orice modificare produsă în mărimea lui implică o schimbare
corespunzătoare a acestor acte. Detalii privind statutul societăţilor comerciale, contractul de societate
precum şi alte aspecte legate de capitalul social sunt reglementate prin acte legislative.2
La constituire, capitalul social este diferit ca mărime în funcţie de tipul de societate comercială şi
anume: societate în nume colectiv; societate în comandită simplă; societate în comandită pe acţiuni;
societate pe acţiuni; societate cu răspundere limitată.
În timp, capitalul social poate suferi modificări prin majorare sau diminuare cu influenţe
corespunzătoare asupra patrimoniului întreprinderii.
2.3.1.2. Modificarea capitalului social
Dezvoltarea întreprinderilor prin expansiune sau modernizare, precum şi acoperirea unor pierderi
rezultate din activităţi de exploatare sau operaţiuni financiare, necesită capitaluri suplimentare. Aceste
nevoi suplimentare se pot acoperi prin majorarea capitalului social, operaţiune realizată prin:
- aporturi noi în numerar şi/sau în natură;
- încorporarea de rezerve sau altor resurse proprii;
- conversiunea obligaţiunilor, inclusiv a unor datorii ale întreprinderii;
- plata dividendelor în acţiuni sau conversiunea părţilor de fondator în acţiuni;
- fuziunea.
Sporirea capitalului social în numerar este o operaţiune de finanţare directă deoarece
întreprinderea procură noi lichidităţi. Aportul în natură în mod practic, constituie o operaţiune indirectă de
finanţare.
Creşterile de capital prin aporturi noi în numerar se pot realiza prin două modalităţi, şi anume:
- subscrierea de acţiuni suplimentare numai de către acţionarii vechi, caz în care se procedează
la o creştere a valorii nominale a acţiunilor deja existente. Această variantă se înfăptuieşte, de regulă, cu
greutate întrucât nu toţi acţionarii consimt să-şi aducă aportul lor la majorarea de capital.
- emisiunea de noi acţiuni la care să poată subscrie atât vechii acţionari cât şi alţii noi.
Modalitatea în cauză este mai des practicată deoarece elimină neajunsurile variantei precedente şi
ocroteşte, în acelaşi timp, acţionarii vechi.
Acţiunile emise pentru majorarea capitalului social se oferă, prin subscriere, în primul rând,
acţionarilor existenţi în proporţie cu numărul acţiunilor pe care le posedă deja, cu obligaţia ca aceştia să-
şi exercite dreptul de preferinţă într-un termen stabilit de adunarea generală. După expirarea acestui
termen, dacă acţionarii vechi nu şi-au exprimat opţiunea, acţiunile vor putea fi subscrise public.
2
Legea 31/1990 privind societăţile comerciale, în Monitorul Oficial nr. 126-127/1990 şi completările ulterioare.
17
Pentru a majora capitalul, întreprinderea va trebui să emită un număr de acţiuni noi (NAn) egal cu
raportul dintre creşterea capitalului social(∆CS) şi valoarea de emisiune (preţul) a unei acţiuni noi (VEn),
adică:
ΔC S
N An =
VEn
Emisiunea de acţiuni noi presupune două alternative: emisiunea la valoarea nominală a vechilor
acţiuni şi emisiunea la o valoare majorată, în funcţie de valoarea bursieră a acţiunilor vechi.
Creşterea de capital prin emisiunea de acţiuni determină un efect de “diluare” a rentabilităţii
acţiunilor întreprinderii prin împărţirea profitului net la un număr mai mare de titluri. În acest context,
subscrierea de capitaluri suplimentare prin cumpărarea de acţiuni noi implică atribuirea unor drepturi de
subscriere către acţionarii vechi, ca o compensare a efectului de diluare a valorii capitalului lor.
Dreptul de subscriere la creşterea capitalului este un titlu de valoare negociabil. Deci, el poate fi
vândut către noii acţionari care doresc să subscrie la capitalul întreprinderii.
Cumpărătorul, pentru procurarea unei acţiuni noi, trebuie să dispună sau să achiziţioneze un
număr de drepturi de subscriere egal cu raportul dintre numărul total al acţiunii vechi (NAv) şi numărul de
acţiuni noi (NAn), adică NAv/NAn.
Valoarea de emisiune a unei acţiuni noi, pentru a fi atractivă, se stabileşte la o mărime apropiată
de valoarea de piaţă a acţiunilor vechi (VPv). Pentru a limita efectul de diluare, valoarea de emisiune nu
poate coborî prea mult sub valoarea de piaţă, motiv pentru care variază între două limite: valoarea
nominală (VNv) şi valoarea de piaţă (VPv) a acţiunilor vechi. Deci putem scrie că:
VNv ≤ VEn ≤ VPv
O valoare de emisiune mai mică decât valoarea nominală nu se practică, iar o valoare de
emisiune mai mare decât valoarea de piaţă îndepărtează cumpărătorii de acţiuni. Diferenţa dintre
valoarea de emisiune şi valoarea nominală reprezintă prima de emisiune. Ea se foloseşte pentru
acoperirea cheltuielilor ocazionate de emisiunea şi vânzarea acţiunilor noi, iar diferenţa se înscrie ca
rezervă în pasivul bilanţului.
Ţinând seama de aceste restricţii, valoarea de piaţă a acţiunilor (VP) vechi şi noi se calculează în
funcţie de valoarea de piaţă a acţiunilor vechi şi valoarea de emisiune a acţiunilor noi, după relaţia:
N Av ⋅ VPv + N An ⋅ VEn
VP =
N Av + N An
Teoretic, diferenţa dintre valoarea de piaţă înainte de creşterea de capital şi valoarea de piaţă
după creşterea de capital este egală cu dreptul de subscriere (DS), adică:
N Av ⋅ VPv + N An ⋅ VEn
D S = VPv − VP = VPv −
N Av + N An
În mod practic, dreptul de subscriere reprezintă pierderea de valoare a acţiunii vechi cu care
trebuie recompensat deţinătorul acesteia pentru a nu fi afectat de majorarea capitalului social. Acţionarul
vechi care nu acceptă subscrierea la creşterea capitalului vinde la bursă drepturile de subscriere,
ataşate, sub forma unui cupon negociabil, fiecărei acţiuni vechi pe care o deţine. Prin vânzare, acţionarul
vechi încasează o sumă egală cu efectul de diluare sau pierderea de valoare a acţiunilor sale.
În acest caz, un acţionar nou, pentru a intra în posesia de acţiuni, va plăti societăţii emitente
valoarea de emisiune şi va cumpăra de la un acţionar vechi un număr de drepturi de subscriere (n DS) egal
cu raportul dintre numărul total de acţiuni vechi şi numărul total de acţiuni noi, potrivit relaţiei:
N Av
nD S =
N An
Acţiunile noi dau o serie de drepturi vechilor acţionari, între care şi cel preferenţial de subscriere,
deoarece împreună cu fondatorii societăţii au susţinut eforturile acesteia şi au suportat pierderile
anterioare. De asemenea, întreprinderea constituindu-şi unele rezerve în timpul exerciţiilor precedente la
care noii acţionari nu şi-au adus contribuţia, apare un motiv în puls pentru asigurarea dreptului
preferenţial acţionarilor vechi.
18
Majorarea de capital prin încorporarea rezervelor constituie o operaţiune fără fluxuri monetare, în
sensul că nu aduce disponibilităţi băneşti suplimentare. Încorporarea rezervelor în capitalul social se
face, fie prin emisiunea de acţiuni suplimentare care se repartizează gratuit acţionarilor existenţi în
proporţia participării lor la constituirea capitalului social, fie prin creşterea valorii nominale a acţiunilor
existente. Acest procedeu nu conduce la modificarea structurii capitalului întreprinderii şi nici la
schimbarea echilibrului financiar.
Majorarea capitalului social, ca urmare a încorporării rezervelor prin mărirea valori nominale a
acţiunilor existente nu schimbă numărul acţiunilor şi, în consecinţă, dreptul fiecărui acţionar asupra
capitalului social rămâne acelaşi. Totodată, preţul (cursul) acţiunilor la bursă nu ar trebui să se modifice
deoarece dividendul pe o acţiune, indiferent de valoarea ei, rămâne acelaşi.
Creşterea capitalului social ca urmare a încorporării rezervelor prin emisiunea de acţiuni
suplimentare şi distribuirea lor gratuită are drept consecinţă diminuarea părţii pe care fiecare acţiune o
deţine în fondurile proprii ale întreprinderii. În acest caz, creşterea numărului acţiunilor conduce la o
scădere a cursului acestora la bursă.
Sporirea capitalului prin conversiunea obligaţiunilor inclusiv a unor datorii ale întreprinderii,
presupune convertirea titlurilor de credit în cauză sau a datoriilor ajunse la scadenţă, în acţiuni.
Operaţiunea se realizează de regulă, prin emisiunea de noi acţiuni. Convertirea titlurilor de credit şi a
unor datorii în acţiuni nu este o operaţiune directă de finanţare deoarece se realizează transformarea
unei datorii în capital neexigibil fără să aducă lichidităţi suplimentare. Produce în schimb, modificări în
structura financiară a întreprinderii.
Majorarea capitalului social prin plata dividendelor în acţiuni sau conversiunea părţilor de
fondator în acţiuni, se face cu aprobarea adunării generale a acţionarilor prin creşterea valorii nominale a
acţiunilor, de regulă, şi mai rar prin emisiunea de noi acţiuni.
Fuziunea conduce la majorarea capitalului social prin absorbirea unei societăţi comerciale de
către altă societate care subzistă singură.
Capitalul social al întreprinderii poate să fie şi micşorat. Asemenea operaţiune are loc atunci
când aportul acţionarilor se diminuează prin răscumpărarea acţiunilor sau prin scăderea pierderilor din
capital.
2.3.2. Rezervele de capital şi destinaţia lor
Rezervele constituie o componentă a capitalurilor proprii ale întreprinderii. Spre deosebire de

capitalul social, rezervele nu sunt generatoare de dividende.
Rezervele de capital, după modul de constituire pot fi.
- rezerve legale;
- rezerve statutare;
- alte rezerve (facultative).
Rezervele legale sunt reglementate prin legi specifice. Aşa de exemplu, Fondul de rezervă
constituit la nivelul fiecărei întreprinderi este reglementat prin Legea 31/1990 şi legea bugetară anuală.
Cu alte cuvinte, legislaţia nu numai că nu interzice, dar obligă întreprinderile să-şi constituie astfel de
rezerve.
Fondul de rezervă, prevăzut de lege, se constituie în procent de până la 5% din profitul brut, dar
nu mai mult de 20% din capitalul social al societăţilor comerciale şi regiilor autonome, respectiv 25% din
capitalul social al societăţilor comerciale cu capital integral sau parţial străin. Fondul de rezervă legal mai
este alimentat şi din excedentul obţinut din vânzarea acţiunilor la un curs mai mare decât valoarea lor
nominală, dacă acest excedent nu este întrebuinţat la plata cheltuielilor de emisiune, precum şi din
excedentul rezultat din reevaluarea stocurilor.
Rezervele statutare se formează în măsura în care sunt prevăzute în statutul societăţilor
comerciale şi sunt în concordanţă cu permisibilitatea legislaţiei în materie. În general, aceste rezerve se
constituie din profitul net sau pe seama costurilor şi privesc rezervele pentru: reparaţii, indemnizaţii de
concediu, finanţarea operaţiilor în perioada de garanţie, reduceri de preţuri, urmărirea debitorilor pentru
cumpărări de mărfuri cu plata în rate etc. Unele din rezerve le întâlnim sub titulatura de fonduri.
Alte rezerve se constituie în mod facultativ, fie din profitul net al întreprinderii, fie din alte resurse.
Rezervele de capital sunt rezultatul exerciţiului de exploatare al întreprinderii, al operaţiilor ce se
derulează în întreprindere şi în afara ei.
Rezervele se folosesc pentru acoperirea pierderilor înregistrate în unele exerciţii financiare,
precum şi pentru integrare în capitalul social. În cazul în care timp îndelungat rezerva legală nu se
consumă, ea poate fi încorporată în capitalul social, situaţie în care se vor emite acţiuni suplimentare ce
19
vor fi repartizate gratuit acţionarilor existenţi. Pe măsura consumării rezervelor, reîncep prelevările
pentru refacerea lor.
2.3.3. Tipuri de fonduri şi provizioane - modalităţi de constituire şi folosire
Alături de capitalul social şi rezerve, întreprinderile dispun de anumite fonduri şi provizioane care
se folosesc la finanţarea permanentă. Mărimea lor, în constituire şi dimensionare, este prevăzută fie de
legea anuală a bugetului de stat, fie prin legi specifice, fie prin statutul societăţii sau bugetul propriu de
venituri şi cheltuieli.
În sfera fondurilor precizate prin legislaţie, intră:
- fondul de participare la profit;
- fondul de cercetare-dezvoltare;
- fondul de premiere,
- fondul pentru acţiuni social-culturale;
- fondul creşterii surselor proprii de finanţare;
- fondul de investiţii;
- alte fonduri.
Fondul de participare la profit, se constituie în scopul stimulării şi cointeresării materiale a
salariaţilor la bunul mers al activităţilor întreprinderii. Se constituie din profitul net în cotă aprobată de
adunarea generală a acţionarilor, după închiderea exerciţiului financiar. La întreprinderile cu capital de
stat constituirea fondului de participare la profit se face într-o cotă de 10%, iar la firmele cu capital privat
constituirea lui este facultativă. Fondul de participare la profit se utilizează pentru acordarea de prime
salariaţilor în timpul sau la sfârşitul anului.
Fondul de cercetare-dezvoltare, se formează pe seama costurilor de exploatare şi a profitului
brut. Titlul fondului sugerează şi destinaţia lui principală: finanţarea cercetării fundamentale şi aplicative
cu scopul dezvoltării întreprinderii.
Fondul de premiere, se poate constitui cu sumele incluse în cheltuieli, prevăzute în contractul
colectiv de muncă, în limita fondului de salarii admisibil. Se foloseşte pentru premierea salariaţilor.
Fondul pentru acţiuni social-culturale, are ca principală sursă de alimentare sumele incluse în
cheltuieli. Legislaţia în vigoare /legea 36/1994/ prevede aplicarea lunară a cotei de 1,5% asupra fondului
de salarii realizat. De asemenea acest fond mai este alimentat cu: contribuţiile salariaţilor pentru
tratament balnear şi de odihnă; sumele pentru întreţinerea copiilor în grădiniţe; ajutoare; sponsorizări;
subvenţii de la bugetul public. Sumele colectate în fondul pentru acţiuni social-culturale se utilizează
pentru finanţarea: cheltuielilor privind costul biletelor de tratament şi odihnă; cheltuielilor de regie şi
hrană pentru creşe şi grădiniţe; cheltuielilor de regie la cantină; întreţinerilor şi reparaţiilor la căminele
pentru tineret; cheltuielilor culturale; cheltuielilor sportive; alte cheltuieli.
Fondul creşterii surselor proprii de finanţare, numit şi fondul de finanţare a activelor circulante, se
constituie din profitul net cu scopul suplimentării capitalurilor destinate finanţării activelor circulante. În
mod practic folosirea acestor sume conduce la creşterea Fondului de rulment net, sursă permanentă de
finanţare a activelor circulante.
Fondul de investiţii, se foloseşte pentru constituirea unei surse destinate finanţării investiţiilor din
alte operaţiuni cum sunt: sume rezultate din valorificarea materialelor obţinute din dezmembrarea
mijloacelor fixe scoase din funcţiune; sume încasate din vânzarea mijloacelor fixe; sume încasate din
vânzarea activelor. Sumele de mai sus sunt diminuate cu cheltuielile făcute pentru operaţiile respective.
De asemenea, acest fond se mai alimentează cu sumele repartizate din profitul net realizat în exerciţiul
curent şi sumele reţinute în cursul anului din impozitul pe profitul datorat pentru sumele folosite din
profitul net la investiţiile productive. Fondul de investiţii se foloseşte în plasamente pe termen lung, adică
plata furnizorilor de imobilizări.
Alte fonduri, sunt specifice unor întreprinderi din anumite ramuri cum ar fi: fondul pentru
organizarea şantierului; fondul baracamentelor şi amenajărilor provizorii; fondul de rezervă din prime
pentru asigurări de viaţă; fonduri speciale cooperaţiei de consum şi meşteşugăreşti etc.
Provizioanele sunt elemente ale capitalurilor proprii constituite în baza unor prevederi legale
pentru acoperirea unor pierderi probabile. În mod practic, provizioanele reglementate reprezintă rezerve
pentru activitatea viitoare şi au un pronunţat caracter fiscal.
La nivelul întreprinderii se pot constitui următoarele tipuri de provizioane:
- provizioane pentru riscuri şi cheltuieli;
- provizioane pentru deprecierea stocurilor şi producţiei în curs,
- provizioane pentru deprecierea creanţelor;
20
- alte provizioane.
Provizioanele pentru riscuri şi cheltuieli sunt rezerve constituite pe seama cheltuielilor (de
exploatare, financiare şi excepţionale) şi se folosesc pentru acoperirea pierderilor sau cheltuielilor
viitoare care la data încheierii exerciţiului financiar sunt posibile şi sigure, dar nedeterminate. Asemenea
provizioane se constituie pentru: litigii; garanţii acordate clienţilor; cheltuieli de repartizat pe mai multe
exerciţii; pierderi din schimb valutar, alte riscuri şi cheltuieli. Nivelul provizioanelor se menţine pe toată
perioada în care riscurile şi cheltuielile sunt posibile, fiind ajustate în funcţie de factorii care intervin.
Rezervele în cauză se folosesc în momentul în care riscul sau cheltuiala în cauză s-a produs.
Provizioanele pentru deprecierea stocurilor şi producţiei în curs se constituie pentru acoperirea
pierderilor cauzate de creşterea preţurilor la stocurile de materii prime şi materiale, producţie în curs de
fabricaţie, produse finite, mărfuri, ambalaje etc. Aceste rezerve se constituie în cazul în care valoarea de
inventar stabilită prin inventariere este mai mică decât valoarea contabilă a elementelor patrimoniale
respective şi au rolul de a acoperi riscurile conjuncturale în măsura în care acestea vor avea loc în
exerciţiile viitoare.
Provizioanele pentru deprecierea creanţelor sunt rezerve care se constituie atunci când apar
creanţe neîncasate în termen şi prezintă riscul de a nu fi recuperate integral sau parţial ca urmare a
insolvabilităţii sau falimentului acestora.
Alte provizioane se constituie pentru activele imobilizate, ca urmare a practicării normelor
accelerate în procesul amortizării, sau pentru deprecierea titlurilor de plasament ca urmare a fluctuaţiei
cursurilor de pe piaţa financiară.
Toate fondurile şi provizioanele constituite, în calitatea lor de rezerve, reprezintă, incontestabil,
capitaluri la dispoziţia întreprinderii. Acestea, indiferent de destinaţia specială a lor, atât timp cât nu a
apărut nevoia pentru care s-au constituit, se folosesc împreună cu capitalul social la finanţarea activelor
întreprinderii. Pe aceste considerente, adăugând capitalului social: rezervele, fondurile şi provizioanele
se formează capitalul propriu.
2.4. C AP I T AL U L ÎM P R UM U T AT
2.4.1. Capitalul împrumutat pe termen mediu şi lung
Pe parcursul activităţii, iar în unele situaţii chiar din primul moment, întreprinderile îşi
completează capitalul propriu cu împrumuturi pe termen mediu şi lung. Solicitarea şi folosirea unor
asemenea împrumuturi sunt determinate de nevoi suplimentare permanente ce depăşesc limitele
capitalului propriu.
Datorită faptului că asemenea capitaluri împrumutate se află timp foarte îndelungat în circuitul
întreprinderii, ele constituie împreună cu capitalurile proprii, aşa numitele capitaluri permanente.
Această formă de îndatorare se realizează prin:
1. creditul bancar pe termen mediu şi lung;
2. creditul obligatar.
2.4.1.1. Creditul bancar pe termen mediu şi lung
Reprezintă un împrumut care se obţine de la o bancă comercială şi care trebuie rambursat într-o
perioadă mai mare de un an. În mod obişnuit, asemenea credite sunt negociate direct între cei care le
solicită şi bancă sau, în unele situaţii, o altă instituţie financiară.
Perioada pentru care se acordă aceste împrumuturi variază în cazul creditului pe termen mediu
între 1 şi 5 ani iar a creditului pe termen lung peste 5 ani.
Creditul pe termen mediu şi lung prezintă unele avantaje faţă de creditul obligatar şi anume:
- rapiditate în acordare. Deoarece solicitantul negociază limita creditului direct cu cei care îl
acordă, documentele legate de obţinerea împrumutului sunt minime, ca atare, decizia de acordare se ia
în termenul cel mai scurt.
- flexibilitate viitoare. În cazul schimbării condiţiilor economice avute în vedere la data acordării
creditului bancar, întreprinderea poate solicita modificarea condiţiilor contractuale iar banca, în mod tacit,
poate conveni asupra schimbărilor cerute.
- costuri reduse. Costurile creditului fiind date, de regulă de dobândă, pe perioada acordării
creditului, rata dobânzii poate să fie variabilă sau fixă. Indiferent de formă, nivelul dobânzii pentru
creditul bancar pe termen mediu şi lung este mai mic decât în cazul creditului obligatar, acesta din urmă
fiind mai costisitor.
21
În prezent unele bănci comerciale acordă credite pe termen mediu şi lung în cadrul unor
programe de finanţare aflate sub supravegherea diferitelor ministere. Aşa de exemplu există programe
de finanţare pe termen mediu şi lung derulate prin Ministerul Muncii şi Protecţiei Sociale în vederea
finanţării firmelor mici şi mijlocii din domeniul producţiei cu condiţia angajării de şomeri (la fiecare şomer
angajat se acordă 10 milioane lei împrumut). Pentru asemenea credite rata dobânzii se stabileşte la
jumătate din rata de refinanţare a Băncii Naţionale.
De asemenea, unele credite pe termen mediu şi lung s-au acordat, în special, pentru
întreprinderile agricole, cu dobândă subvenţionată. Aceste împrumuturi au fost restrictive şi contractul de
credite a avut clauze ferme şi penalizatoare.
2.4.1.2. Creditul obligatar
Se obţine prin emisiunea de titluri de credit, în principal de obligaţiuni. Obligaţiunea este un
înscris care exprimă împrumutul contractat de o persoană juridică pentru o sumă şi durată determinate,
cu persoana care l-a subscris.
Împrumuturile pe bază de obligaţiuni sunt o formă deosebită a creditului pe termen mediu şi lung,
caracterizându-se prin emisiunea publică de titluri negociabile. În acest caz, fiecare obligaţiune
reprezintă o fracţiune a datoriei contractate de către întreprindere.
Odată cu lansarea împrumutului prin subscripţie întreprinderea este obligată să publice un
prospect de emisiune care să cuprindă informaţii capabile să asigure pe viitorii creditori că întreprinderea
este solvabilă. Prospectul conţine informaţii cu privire la mărimea capitalului social şi a rezervelor,
situaţia patrimoniului social potrivit bilanţului aprobat, suma împrumutului obligatar, numărul obligaţiunilor
care urmează să fie emise precum şi acelor care au mai fost emise, valoarea nominală a obligaţiunilor,
durata împrumutului, rata dobânzii precum şi sarcinile care grevează imobilele societăţii.
Orice tip de obligaţiune se caracterizează prin:
- valoarea nominală, care serveşte drept bază de calcul a dobânzii;
- rata dobânzii care, de regulă, este fixă, motiv pentru care înscrisurile se mai numesc şi valori cu
venit fix;
- preţul de emisiune care reprezintă suma plătită de investitor pentru a cumpăra o obligaţiune şi
care poate să fie mai mare (cu primă de emisiune), egal sau mai mic decât valoarea nominală;
- preţul de rambursare este preţul pe care întreprinderea îl plăteşte la scadenţa deţinătorului de
obligaţiune şi care poate să fie egal sau mai mare (cu primă de rambursare) decât valoarea nominală a
obligaţiunii;
- modalitatea de rambursare a împrumutului care se referă la: rambursarea prin amortismente
constante; rambursare prin anuităţi constante; rambursare la scadenţă.
În ceea ce priveşte procedeul de rambursare, acesta poate fi prin răscumpărare la bursă (când
cursul este avantajos pentru întreprindere) şi prin tragere la sorţi.
Întreprinderea emitentă poate să-şi reducă datoria, răscumpărând la bursă, în anumite situaţii,
obligaţiuni la un preţ ce poate fi inferior valorii de rambursare.
Persoanele care acordă împrumuturi sub formă de obligaţiuni, spre deosebire de acţionarii care
sunt coproprietari, nu posedă decât un drept de creanţă asupra întreprinderii. Drepturile juridice legate
de obligaţiuni sunt identice.
Potrivit legislaţiei (Legea 31/1990), o societate pe acţiuni poate emite obligaţiuni la purtător sau
nominative, pentru o sumă globală care să nu depăşească ¾ din capitalul social existent. În acelaşi timp,
se prevede şi un prag de valori a obligaţiunii individuale.
Deţinătorul obligaţiunii poate păstra înscrisul până la scadenţă şi să încaseze anual dobânda. În
cazul în care are nevoie de capital lichid pentru a-l reinvesti în afaceri, deţinătorul poate vinde
obligaţiunile la bursă la un preţ (curs) mai mare sau mai mic decât valoarea nominală, în funcţie de
perspectivele întreprinderii. Vânzarea obligaţiunilor la bursă şi schimbarea prin acest transfer a
proprietarilor nu afectează cu nimic activitatea întreprinderii emitente care achită dobânda la sfârşitul
anului celor ce prezintă înscrisurile.
În practica economiei de piaţă se pot utiliza mai multe tipuri de obligaţiuni şi anume:
- obligaţiuni simple sau clasice, se caracterizează prin număr, durată, rata dobânzii, valoare
nominală, preţul de emisiune şi condiţiile de amortizare. Dobânda se plăteşte anual pe baza unui cupon
care se detaşează de la obligaţiune. Preţul de emisiune fiind inferior valorii nominale, diferenţa sporeşte
dobânda reală deoarece aceasta se calculează asupra valorii nominale şi nu asupra preţului de
emisiune. Rambursarea obligaţiunilor are loc la termene stabilite în momentul lansării împrumutului
potrivit unui tabel de amortizare;
22
- obligaţiuni cu dobânzi variabile, reprezintă titluri de credit pe termen mediu a căror dobândă
este revizuită periodic (trimestrial sau semestrial), în funcţie de nivelul dobânzii de bază la care se
adaugă o marjă care constituie elementul negociabil. Prezintă avantajul că riscul se împarte între debitor
şi creditor;
- obligaţiunile convertibile în acţiuni, se caracterizează prin dreptul pe care îl dau deţinătorilor de
a-şi transforma creanţele, după amortizare, în acţiuni. Operaţiunea se poate face în cadrul unei anumite
perioade iar rata dobânzii este mai mică decât la obligaţiunile simple. Odată cu emisiunea se stabileşte
şi proporţia de conversiune, adică raportul dintre acţiuni şi obligaţiuni convertibile;
- obligaţiuni cu bonuri de subscripţie la acţiuni, conferă deţinătorului dreptul de a subscrie la
acţiunile pe care le va emite întreprinderea în viitor, la un anumit preţ şi în condiţiile prevăzute în
contractul de emisiune. În astfel de cazuri acţionarii societăţii vor renunţa la dreptul lor preferenţial de a
subscrie la noile acţiuni în favoarea creditorilor care prezintă asemenea bonuri. Bonurile, ca anexă a
obligaţiunilor vor fi negociate separat la bursă, fiind în felul acesta cotate pe piaţa financiară. Şi la aceste
obligaţiuni, rata dobânzii este mai mică decât la cele clasice;
- obligaţiuni cu cupon zero, sunt obligaţiunile fără dobândă dar cu primă de rambursare. Prima de
rambursare este dată de diferenţa dintre preţul de emisiune foarte mic şi valoarea nominală a
obligaţiunii, care se rambursează la scadenţă. În final, venitul realizat echivalează cu o anumită dobândă
anuală capitalizată pe toată durata împrumutului;
- obligaţiuni riscante, se emit în cazuri de fuziuni, preluări şi restructurări de întreprinderi.
Presupun un risc ridicat, motiv pentru care rata dobânzii este mai mare decât în cazul bonurilor de
tezaur;
- obligaţiuni perpetue, caracterizate prin aceea că titlurile nu au stabilită scadenţă pentru
rambursarea împrumutului. În acest caz, emitentul nu-şi asumă obligaţia de rambursare, schimbarea
deţinătorului efectuându-se la bursă. S-au dovedit atractive prin practicarea unei rate a dobânzii mai
mare decât la obligaţiunile clasice. Prin folosirea acestor tipuri de obligaţiuni împrumutul are un caracter
permanent şi ca urmare dispare diferenţa dintre capitalul propriu şi capitalul împrumutat.
În situaţia unor împrumuturi internaţionale se emit aşa numitele euro-obligaţiuni. La asemenea
titluri apelează societăţile comerciale multinaţionale. Euro-obligaţiunile nu sunt legate de o anumită piaţă,
particularitate ce le conferă un circuit internaţional.
2.4.1.3. Leasing (credit-bail)
Finanţarea activelor pe termen mediu şi lung provoacă, adesea, un efect de dezechilibru asupra
trezoreriei întreprinderii. În acest context, creditul leasing reprezintă un procedeu de finanţare a
investiţiilor prin care o bancă, o instituţie financiară specializată, achiziţionează un bun imobiliar sau
mobiliar pe care îl închiriază, la cerere, întreprinderii în schimbul unei redevenţe (chirii).
Obiectul contractului de leasing îl formează finanţarea oricăror bunuri cu valoare ridicată şi de
folosinţă îndelungată (linii tehnologice, echipamente de producţie, calculatoare etc.).
Întreprinderea care foloseşte bunurile închiriate nu este proprietarul lor, care are doar dreptul de
folosinţă pe o perioadă strict stabilită. Durata contractului de leasing este, în general, de 75-80% din
durata de viaţă economică a bunului închiriat, putându-se conveni şi asupra unei durate mai scurte. De
regulă, contractul de leasing este irevocabil.
În contractul încheiat între bancă sau instituţia specializată şi întreprindere se prevede, adesea,
posibilitatea beneficiarului de a cumpăra bunul la sfârşitul închirierii la un preţ avantajos.
Redevenţele plătite de întreprindere finanţatorului cuprind: amortizarea preţului de cumpărare a
bunului, dobânda la capitalul investit, cheltuielile de administraţie şi un profit.
Creditul leasing poate fi privit şi ca un mijloc suplimentar de finanţare în scopul realizării
programului de investiţii, pentru care toate capitalurile întreprinderii au fost deja folosite. Acest credit
prezintă următoarele caracteristici:
- se încheie pe o perioadă determinată, în general, până la amortizarea bunului;
- la expirarea duratei contractului există posibilitatea înapoierii bunului către proprietar sau
cumpărarea lui la o valoare reziduală, fixată în contract, precum şi calea reînnoirii contractului.
Din punct de vedere economic, creditul leasing reprezintă pentru întreprindere datorii pe termen
mediu şi lung. Sarcinile financiare create prezintă avantajul pentru întreprindere că, în raport cu cele
create prin celelalte forme de credit pe termen mediu şi lung, au supleţe în realizare, oferă posibilitatea
întreprinderii de a-şi procura capitalul fix de care are nevoie, şi în plus se pot obţine unele avantaje
fiscale.
23
2.4.2. Capitalul împrumutat pe termen scurt
Ca urmare a insuficienţei capitalului permanent, pe parcursul ciclului de exploatare întreprinderea

îşi completează nevoia de capitaluri cu împrumuturi pe termen scurt. Capitalul împrumutat pe termen
scurt poate să provină din:
- creditul comercial acordat de furnizori;
- creditul bancar pe termen scurt.
Creditul comercial acordat de furnizori, numit şi credit de furnizori, apare ca urmare a existenţei
între partenerii de afaceri a unor înţelegeri sau contracte referitoare la condiţiile de livrare, termenele şi
modalităţile de plată. Existenţa unei distanţe în timp între momentul livrării produselor şi momentul plăţii,
generează la cumpărător existenţa unor capitaluri care îmbracă formă materială sau bănească şi pe
care acesta le foloseşte fără costuri.
Creditul bancar pe termen scurt este destinat acoperii nevoilor temporare de funcţionare ale
întreprinderii. El se poate acorda sub formă de:
- creanţe comerciale;
- credite de trezorerie.
Creanţele comerciale se acordă sub formă de titluri de credit prin instrumente specifice, cum ar fi:
biletul de ordin, cambia şi cecul. Aceste înscrisuri sunt cunoscute şi sub denumirea de efecte de comerţ.
Cu ajutorul lor, întreprinderea primeşte credit dar poate şi acorda, la rândul ei, astfel de credit.
Creditele de trezorerie sunt acordate întreprinderii pe termen de până la un an de zile, iar rata
dobânzii este variabilă pe durata de angajare a creditului.
După negocierea creditului de trezorerie, înţelegerea dintre client şi bancă se concretizează prin
semnarea unui contract de credit. Acesta cuprinde: suma împrumutată; rata dobânzii; scadenţarul cu
sumele aferente; garanţiile aduse pentru obţinerea creditului; alte condiţii.
Faţă de creditarea pe termen mediu şi lung, creditarea bancară pe termen scurt prezintă unele
avantaje legate de costurile mai reduse şi flexibilitate în acordare şi garantare. Problematica creditului pe
termen scurt fiind legată de gestiunea activelor circulante, urmează să fie aprofundată în capitolul privind
finanţarea acestora.
2.5. PIAŢA CAPITALURILOR
Întreprinderile care doresc să-şi procure resurse din afară se adresează pieţei capitalurilor care
oferă o gamă largă de posibilităţi privind finanţarea. Piaţa capitalurilor permite confruntarea ofertei cu
cererea de monedă şi cuprinde piaţa financiară şi piaţa monetară.
Piaţa financiară este o piaţă a capitalurilor acordate pe termene lungi şi reprezintă ansamblul
ofertelor şi a cererilor de lichidităţi pentru subscripţiile la capitalul social, prin acţiuni şi subscripţiile la
capitalul împrumutat, pe bază de obligaţiuni. Sub un alt aspect, piaţa financiară mai poate fi definită şi ca
ansamblul instituţiilor care asigură întâlnirea dintre oferta şi cererea de capitaluri pe termen lung.
Această piaţă cuprinde:
- bănci şi instituţii financiare specializate;
- burse de valori mobiliare;
- alţi intermediari.
Băncile şi instituţiile financiare specializate apar în principal în calitate de intermediari, prin care
întreprinderile lansează în public acţiunile şi obligaţiunile emise. În unele situaţii ele au rolul nu numai de
a plasa în public titlurile emise de către întreprinderi ci şi de a subscrie la formarea capitalului acestora.
Bursele de valori mobiliare creează cadrul instituţional ca titlurile cotate şi oferite să fie negociate.
Bursa de valori mobiliare este o piaţă autentică unde se negociază titlurile, operaţiune efectuată de către
specialişti. Operaţiunile de bursă se fac sub responsabilitatea şi prin intermediul agenţilor de schimb,
care deţin monopolul tranzacţiilor şi care trebuie să prezinte garanţii materiale şi morale.
Bursa poate organiza piaţa în numerar sau la termen. Într-o operaţiune cu numerar, cumpărătorul
plăteşte imediat, în cursul aceleiaşi zile, titlul pe care l-a cumpărat de la vânzător, în timp ce operaţiunile
pe termen presupun efectuarea plăţilor la sfârşitul unui anumit interval de timp. În ultima situaţie nu este
nevoie să se depună lichidităţi în ziua cumpărării, după cum nu este necesar să se intre în posesia
titlului în ziua în care s-a vândut.
Într-o economie de piaţă, urmărind evoluţia titlurilor de acţiuni şi obligaţiuni prin bursa de valori
mobiliare, se constată o creştere a ponderii tranzacţiilor cu obligaţiuni, pe motiv că obligaţiunile
reprezintă un simplu împrumut fără să antreneze:
- modificări în componenţa adunării acţionarilor sau în cea a consiliului de administraţie;
24
- control asupra gestiunii patrimoniului din partea deţinătorilor de obligaţiuni;

- costuri suplimentare faţă de cel al acţiunilor. Dimpotrivă, dobânzile fiind scutite de impozit,
costurile capitalului procurat prin obligaţiuni devin mai mici.
Chiar dacă emisiunea şi plasarea de obligaţiuni este uneori mai avantajoasă, trebuie să avem în
vedere restricţiile acestora şi structura financiară optimă a întreprinderii.
Prin confruntarea la bursă a capitalurilor investiţiilor pe termen lung cu oferta de titluri de valoare,
se stabileşte cursul acestora. Dacă capitalurile disponibile sunt abundente cursul titlurilor de valoare urcă
iar, dimpotrivă, dacă capitalurile disponibile sunt puţine, cererea devine mică şi cursul scade.
În general, cursul unei acţiuni (CA) este influenţat de: valoarea nominală (Vn); mărimea
procentuală a dividendelor cuvenite acţionarilor (Dv); nivelul ratei dobânzii (d), şi se stabileşte potrivit
relaţiei:
Vn ⋅ D V
CA =
d
Plasarea acţiunilor şi obligaţiunilor se poate face şi prin alţi intermediari, cum ar fi: societăţile de
valori mobiliare sau companiile de asigurare.
Piaţa financiară, în plasarea acţiunilor şi obligaţiunilor, face distincţie între piaţa primară şi piaţa
secundară. Piaţa primară realizează ansamblul ofertelor şi a cererilor de valori mobiliare vândute pentru
prima dată investitorilor, măsură prin care întreprinderea obţine capital nou pentru nevoile sale interne.
Piaţa secundară, în schimb, realizează tranzacţiile cu valori mobiliare destinate comercializării între
investitori. Scopul pieţei secundare, în mod practic, este acela de a furniza lichidităţi investitorilor care au
cumpărat acţiuni şi obligaţiuni de pe piaţa primară.
Imposibilitatea recurgerii la piaţa secundară pentru obţinerea lichidităţilor necesare tranzacţiilor
pe piaţa primară s-ar îngusta şi capacitatea întreprinderii de a obţine capital s-ar micşora, deoarece
investitorii nu vor dori să-şi imobilizeze fondurile în valori mobiliare care nu sunt uşor convertibile în
lichidităţi la nevoie. Preţul acţiunilor şi obligaţiunilor emise pe piaţa primară depinde de ceea ce se
întâmplă pe piaţa secundară.
Pieţele monetare constituie o piaţă a “lichidităţilor” care se referă la oferta şi cererea de capitaluri
pe termen scurt. Cea mai mare parte a acestei pieţe este reprezentantă de către bănci şi alte instituţii
financiare, care negociază capitaluri disponibile.
Piaţa monetară este alcătuită din cei care acordă credite pe termen scurt, precum şi din
întreprinderi în căutare de finanţare pe perioade scurte.
25
Plasamentele de capital pe termen lung
CAPITOLUL III
PLASAMENTELE DE CAPITAL PE TERMEN LUNG
3.1. C O NŢ I N UT U L Ş I N AT U R A I N V E S T IŢ II L OR
Investiţiile reprezintă principala formă de dezvoltare a întreprinderii. Ele au un pronunţat caracter

novator întrucât creează condiţiile materiale necesare promovării progresului tehnic şi a rezultatelor
activităţilor de cercetare ştiinţifică în toate domeniile de activitate.
Investiţiile definesc o categorie financiară pe cât de complexă pe atât de controversată.
Sub aspect financiar, investiţia presupune schimbarea unei sume de bani prezentă şi certă, pe
speranţa obţinerii unor venituri superioare şi probabile. În sensul strict al termenului, investiţia este o
utilizare a capitalului, care se traduce prin adăugarea la patrimoniu a unor bunuri de echipament:
achiziţionarea unei linii tehnologice pentru creşterea productivităţii muncii; asimilarea unui brevet pentru
fabricaţia de produse noi; construirea unor fabrici etc.
Sub aspect contabil, aceeaşi investiţie desemnează alocarea unei trezorerii disponibile pentru
procurarea unui activ fix, care va determina fluxuri financiare de venituri şi cheltuieli de exploatare.1
În general, investiţiile reprezintă cheltuieli care se efectuează pentru obţinerea de active fixe,
adică pentru construirea, reconstruirea, lărgirea, modernizarea şi achiziţionarea de active fizice de
natura maşinilor, utilajelor, instalaţiilor, clădirilor, mijloacelor de transport etc. Se asimilează investiţiilor şi
cheltuielile referitoare la lucrările de proiectare, prospecţiuni şi explorări geologice, pregătirea
personalului necesar obiectivelor în construcţie, inclusiv ale personalului administrativ şi tehnic al
întreprinderii în curs de construcţie. În acest context, avem cheltuieli care se materializează în activele
fixe create şi cheltuieli care nu se materializează. Acestea din urmă cuprind cheltuielile asimilate
investiţiilor şi ele, la rândul lor, pot să mărească sau să nu mărească valoarea de intrare a activelor.
Într-o întreprindere, diversitatea conceptului de investiţie este determinată de natura acestora
care poate să fie: tehnică, umană, socială, comercială şi financiară.
Investiţia tehnică este cea mai des întâlnită şi se referă la achiziţia, construcţia şi montajul unor
maşini, utilaje, instalaţii, mijloace de transport etc. Ea conduce la perfecţionarea bazei tehnice a
întreprinderii. Investiţia umană presupune cheltuirea de capital în calificarea şi specializarea
personalului. Investiţiile sociale privesc construcţiile de cantine-restaurant, cămine de locuit. Investiţiile
comerciale se referă la publicitate şi reclamă iar cele financiare se concretizează în cumpărarea de titluri
de participaţie la alte întreprinderi.
În funcţie de riscul pe care îl implică în perspectiva întreprinderii, investiţiile pot fi: de mentenanţă
sau de înlocuire.; modernizare; de expansiune; în cercetare ştiinţifică; strategice.
Investiţia de mentenanţă sau de înlocuire se referă la reînnoirea imobilizărilor, ţinând seama de
progresul tehnic. Ele au un risc scăzut, întrucât nu presupune modificări ale tehnologiei de fabricaţie şi
nu prezintă dificultăţi în ceea ce priveşte determinarea randamentului lor viitor.
Investiţiile de modernizare au scopul îmbunătăţirii condiţiilor de producţie, realizarea de economii
la costurile de producţie, îmbunătăţirea rentabilităţii activelor şi au un risc redus ca urmare a unor corecţii
neesenţiale în tehnologia de fabricaţie.
Investiţiile de expansiune, prin creşterea capacităţilor de fabricaţie, constau în sporirea liniilor de
fabricaţie, prin noi uzine sau noi ateliere şi vizează creşterea patrimoniului. În asemenea cazuri riscul
este mai mare, determinat de nevoia lărgirii pieţelor de aprovizionare; creşterea numărului de personal;
cucerirea de noi pieţe de desfacere.
Investiţiile în cercetarea ştiinţifică permit dezvoltarea pe termen lung a întreprinderii care
încorporează şi un mare grad de risc.
Investiţiile strategice vizează obiective majore ale întreprinderii referitoare la crearea de filiale în
străinătate, fuziunea cu altă întreprindere, robotizarea întregului proces de fabricaţie, achiziţionarea de
participaţii financiare în diferite ramuri etc. Aceste investiţii presupun un risc considerabil ca urmare a
extinderii activităţii în zone geografice noi sau în medii tehnologice, comerciale, restructurate complet.
Cunoaşterea naturii investiţiilor prezintă o semnificaţie aparte din punctul de vedere al surselor
de finanţare. Pentru investiţiile de înlocuire şi modernizare finanţarea se poate face mai uşor din credite
bancare în condiţii acceptabile de dobândă, de rambursare şi de garantare, întrucât rentabilitatea este
1
Eglem, I.Y. ş.a., Les mecanismes financiers de l’enhtreprise, Editura Montchretien, Paris, 1988, p. 300.
26
certă şi riscul redus. Dimpotrivă, investiţiile în cercetare, de expansiune şi în cele strategice va trebui să
antreneze capitaluri proprii (creşteri de capital, autofinanţări) în proporţie mai mare, finanţarea prin
îndatorare fiind mai greu de realizat din cauza riscului ridicat şi a unei rentabilităţi mai puţin probabile ale
acestor investiţii.
3.2. E L EM E NT E L E F I N AN C I AR E AL E I N V E S T IŢ IE I
Investiţia este, în primul rând, o decizie de a imobiliza un capital pentru a obţine, în viitor, o
anumită rentabilitate a activelor. În procesul evaluării investiţiilor trebuie să se ţină cont de caracteristicile
financiare ale eforturilor şi efectelor acestora. În timp ce efortul de investiţie este întotdeauna măsurabil,
efectul investiţiilor este greu de cuantificat. Aceasta se datorează fie naturii unor investiţii, (de exemplu:
cele umane; sociale, comerciale) fie din cauza incertitudinii unor efecte viitoare scontate prin punerea în
funcţiune a obiectivului de investiţie.
Luând în considerare aceste caracteristici, efortul şi efectul unei investiţii pot fi surprinse prin
următoarele elemente ce caracterizează o investiţie:
1. Cheltuielile pentru investiţii. Se situează la valoarea investiţie, şi se calculează diferit, după
cum investiţiile sunt executate în antrepriză sau în regie.
Cheltuielile pentru investiţiile executate în antrepriză cuprind, în general, preţul de achiziţie al
echipamentului, utilităţilor şi pământului, toate costurile referitoare la investiţie (taxele şi cheltuielile
vamale; cheltuielile de transport; costurile cu personalul suplimentar; cheltuielile de instalaţii şi montaj
etc.), necesarul suplimentar de fond de rulment şi costurile de oportunitate. Costul de oportunitate,
numit şi costul şansei pierdute, este dat de câştigul care s-ar obţine dacă resursele ar fi alocate într-o
altă activitate decât cea de referinţă. De exemplu, un capital disponibil poate să fie plasat în cumpărarea
de obligaţiuni cu o dobândă de 10%, într-un depozit la termen cu dobândă de 13% sau într-un împrumut
pe termen lung de 17%. Costul de oportunitate pentru cumpărarea de obligaţiuni este de 7% (17-10);
pentru constituirea unui depozit la termen de 4% (17-13) iar pentru împrumut pe termen lung este de 0%
(17-17).
Cheltuielile pentru investiţiile executate în regie, sunt formate din costul materialelor consumate,
cheltuielile directe cu manopera şi cu utilajele de construcţii precum şi cota parte a cheltuielilor indirecte
repartizate investiţiei.
Cheltuielile unei investiţii de aport în natură sunt date de mărimea dividendelor ce urmează a se
plăti acţionarului furnizor de echipamente.
2. Durata de viaţă a investiţiei. Arată perioada de timp în care efortul investiţional este
recuperat din profitul anual obţinut. Durata de viaţă a investiţiei constituie o noţiune cu semnificaţii
diverse în funcţie de interesul investitorului. În acest sens, se face referinţă la durata de viaţă: tehnică,
contabilă, comercială şi juridică.
Durata de funcţionare tehnică a activelor imobilizate rezultate în urma procesului investiţional
este determinată de caracteristicile tehnico-funcţionale specifice fiecărui bun de investiţie.
Durata contabilă (fiscală) exprimă perioada normală de funcţionare a activelor în care se
recuperează integral valoarea de intrare pe calea amortismentului. Există situaţii în care durata contabilă
este mai mare decât cea tehnică, în condiţii de utilizare intensivă sau de exploatare deosebită (mediu
umed, temperaturi ridicate etc.), şi cazuri în care, dimpotrivă, durata contabilă este mai mică decât cea
tehnică, ca urmare a unei exploatări şi întreţineri atente a activului imobilizat.
Durata comercială (sau economică) este determinată de perioada în care investiţia îl interesează
pe investitor prin efectele sale favorabile.
În sfârşit, investitorii pot fi interesaţi de durata juridică a investiţiei, respectiv durata protecţiei
juridice asupra dreptului de concesiune a unei exploatări asupra unui brevet, licenţă, mărci de fabrică
etc.
Pentru evaluarea eficienţei investiţiei se ţine seama de durata de viaţă care interesează cel mai
mult gestiunea financiară a întreprinderii. Peste această durată, obiectivul de investiţie va genera
cheltuieli şi amortisment mai mari decât veniturile rezultate, ştiind că productivitatea marginală în raport
cu timpul devine negativă.
3. Profiturile suplimentare sau economiile de materiale şi de manoperă. Se preconizează a
se obţine prin exploatarea investiţiei şi se determină la nivelul excedentului dintre încasările suplimentare
şi plăţile suplimentare, ca nişte fluxuri de numerar marginale.
Fluxurile de numerar marginale se apreciază prin compararea rezultatelor exploatării în condiţiile
folosirii noii investiţii faţă de rezultatele exploatării de dinaintea investiţiei.
27
4. Valoarea reziduală. Exprimă valoarea profitabilă de realizat după încheierea duratei de viaţă
a investiţiei prin vânzare sau valorificare de materiale, piese, subansamble rezultate din casare. De
obicei, valoarea reziduală, după îndeplinirea duratei tehnice, ajunge la mărimi nesemnificative pentru
gestiunea financiară sau la un nivel zero.
Pentru a pune în evidenţă efectul pozitiv sau negativ al valorii reziduale este necesar să
comparăm această mărime cu valoarea rămasă neamortizată. Astfel, în cazul unei durate de viaţă mai
mici decât cea tehnică, valoarea reziduală poate fi mai mare decât valoarea rămasă neamortizată,
obţinându-se un câştig de capital, un surplus de încasări. Câştigul de capital măreşte profitul impozabil,
iar pentru a reduce impactul fiscal, unele legislaţii acordă scutiri de impozit pentru asemenea sume. În
schimb, pierderile de capital obţinute ca diferenţă dintre valorile reziduale, mai mici, şi valoarea rămasă
neamortizată, mai mare, pot fi recuperate din câştiguri şi venituri de plasament din anul curent, din anii
precedenţi sau din anii următori, în funcţie de mărimea pierderii.
Problematica valorii reziduale se pune, cu precădere, în sfera operaţiunilor de leasing., când la
expirarea contractului de închiriere activul imobilizat poate să fie cumpărat. În acest caz, cumpărătorul
este interesat de o valoare reziduală cât mai mică pentru a reduce efortul său de investiţie în procurarea
acelui bun fix. Pe de altă parte, vânzătorul este interesat de o valoare reziduală care să recompenseze
cheltuielile rămase neacoperite din valoarea de intrare a activului fix închiriat.
3.3. P RO C E S U L I N V E ST IŢ IO N AL Ş I F L U X U R IL E D E N UM E R AR A L E UN E I I N V E S T IŢ I I
Procesul investiţional cuprinde un complex de operaţiuni care se desfăşoară în legătură cu

adoptarea deciziei de investiţie şi alocarea capitalurilor pentru realizarea ei, operaţiuni care se
condiţionează reciproc.
Decizia de investiţie este una din cele mai importante operaţiuni din viaţa întreprinderii, întrucât
angajează viitorul acesteia şi implică multe compartimente operaţionale (tehnic, comercial, de personal,
financiar, contabil etc.).
Procesul de alegere a obiectivului în care ar urma să se investească cuprinde mai multe faze
care se referă la: punerea problemei; alternativele existente, diagnosticarea şi decizia propriu-zisă.
În problematica de investiţie managementul trebuie să hotărască ce doreşte şi care sunt
scopurile urmărite întrucât există, în multe cazuri, un scop principal şi mai multe derivate. Scopurilor le
sunt ataşate un sistem de indicatori specifici operaţionali privind lichiditatea şi rentabilitatea.
Managementul întreprinderii, în funcţie de nivelul indicatorilor, trebuie să aibă clară imaginea valorilor ce
urmează să fie atinse de scopurile fixate prin investiţia respectivă.
Căutarea alternativelor se bazează pe procese şi tehnologicii moderne. În acest sens, există
întocmită lista proiectelor de investiţie cu variantele lor şi se face culegerea informaţiilor necesare
evaluării lor.
Diagnosticarea este un rezultat al calculelor dintr-un sistem multicriterial.
După calculele pe alternative se ia decizia finală care, practic, presupune alegerea proiectului de
investiţie din mai multe posibile.
În sfera proiectelor de investiţie se pot distinge trei tipuri diferite:
- proiecte independente, care presupun că realizarea lor nu este legată de înfăptuirea altora;
- proiecte care se exclud reciproc, ceea ce înseamnă că sunt incompatibile unele cu altele,
realizarea unuia excluzând înfăptuirea celuilalt;
- proiecte complementare sau independente, înfăptuirea unuia necesitând şi realizarea celuilalt.
Fazele premergătoare luării deciziei de investiţie urmăresc atent şi informaţiile referitoare la
fluxurile de încasări (cash-flow) necesare evaluării investiţiei.
În cadrul întreprinderii fiecare fel de investiţie determină fluxuri de numerar la anumite date şi într-un
anumit ritm. Asemenea fluxuri se referă la fluxurile de ieşire şi cele de intrare din şi în trezorerie.
Fluxurile de ieşire de disponibilităţi pentru investiţie se concretizează în elementele structurale
ale valorii investiţiei şi se referă la:
- preţul de achiziţie al materialelor de construcţii, al utilajelor de montat, al utilităţilor şi
pământului;
- cheltuielile cu manopera, determinate de montajul utilajelor;
- alte costuri referitoare la investiţie;
- nevoia de fond de rulment pe care o implică investiţia.
Fluxurile de intrare de disponibilităţi privesc:
28
- rezultatul din exploatare evaluat înainte de a fi influenţat cu cheltuielile financiare (dobânzi,

prime de asigurare) şi după impozitare, precum şi amortismentul anual numit şi cash-flow net din
exploatare;
- valoarea reziduală a investiţiei la sfârşitul duratei de viaţă;
- fondul de rulment recuperat la sfârşitul duratei de viaţă a investiţiei.
Pe durata de viaţă a investiţiei fluxurile de încasări totale (cash-flow) cuprinde în fiecare an cash-
flow net din exploatare iar, în ultimul an acestuia i se adaugă fondul de rulment de recuperat precum şi
valoarea reziduală a investiţiei.
3.4. D E C I Z I A D E I N V E ST IŢ I E Ş I C R IT E R I I L E C AR AC T E R I S T I C E
3.4.1. Criteriile financiare specifice deciziei de investiţie
Departajarea variantelor pentru luarea deciziei de investiţie se face în funcţie de mai multe
criterii, după cum este în discuţie şi analiză o decizie unică, pentru un singur proiect sau o decizie-
program pentru mai multe tipuri de proiecte.
Pentru alegerea proiectului optim de investiţie, din mai multe variante posibile, la nivelul unei
întreprinderi se folosesc drept criterii:
1. costul producţiei;
2. rata rentabilităţii contabile;
3. termenul de recuperare a investiţiei;
4. valoarea netă actualizată;
5. rata internă de randament;
6. indicele de profitabilitate.
1. Criteriul costurilor de producţie se aplică pentru două tipuri de investiţie:
a) investiţia de înlocuire a unui utilaj independent care determină o creştere a producţiei;
b) investiţia de înlocuire a unui utilaj care nu modifică nivelul producţiei.
În primul caz (a) se pune problema comparării costurilor de producţie obţinute pe unitatea de
produs prin folosirea celor două tipuri de utilaje.
Pentru calculul costului unitar al producţiei fabricată cu noul utilaj (k1), se ia în considerare:
costurile de producţie totale rezultate din exploatarea noului utilaj (K1); valoarea investiţiei (I); durata de
recuperare a investiţiei (Dr); rata minimă a randamentului (Rr); cantitatea de produse fabricate cu noul
utilaj (Q1). Relaţia de calcul este:
I
K1 + + I ⋅ Rr
Dr
k1 =
Q1
După cum se observă, costurilor totale anuale le sunt adăugate fluxurile din încasări concretizate
în amortisment şi profitul separat. Firesc, se va adopta proiectul de investiţie dacă costurile unitare
obţinute cu noul utilaj vor fi mai mici decât cele realizate cu utilajul vechi.
În cel de al doilea caz (b), când investiţia nu modifică nivelul producţiei, se calculează economiile
la costurile de producţie (Ec) determinate de această investiţie. În determinarea economiilor se ia în
calcul, la costurile de producţie anterioare (K0) şi valoarea rămasă neamortizată (Vr) sau după caz cea
reziduală, aferentă duratei de recuperare a ei (Drv), adică:
Vr I
Ec = K 0 + − K1 +
D rv Dr
Pe baza economiilor la costurile de producţie - care iau în considerare costurile de producţie
anuale şi amortismentul - şi a valorii investiţiei mai puţin valoarea reziduală se calculează rata
randamentului proiectului (Rrp), după relaţia:
Ec
R rp = × 100
I − Vr
29
Proiectul de investiţie referitor la înlocuirea utilajului se va accepta dacă rata randamentului

obţinută este mai mare decât rata randamentului minim (Rrm) propusă de întreprindere sau cel puţin
egală, adică Rrp ≥ Rrm.
2. Rata rentabilităţii contabile. Utilizarea acestui criteriu presupune alegerea unei rate de
( )
rentabilitate, care foloseşte în calcul fie profitul net mediu Pn , fie fluxurile de încasări (cash-flow) medii
(CF). Rata rentabilităţii contabile (R ) se calculează având la numărător profitul net mediu anual sau
rc
fluxurile de încasări medii anuale, iar la numitor cheltuiala totală cu investiţia (I):
Pn CF
R rc = ; sau R rc =
I I
Profitul net mediu anual se calculează ca raport între suma profitului net anual (Pn) aferent
perioadelor de referinţă şi durata de recuperare a investiţiei (Dr), respectiv, fluxurile de încasări medii
anuale se calculează ca raport între suma fluxurilor de încasări anuale (CF) şi durata de recuperare a
investiţiei:
n n
∑P
i =1
ni ∑ CF
i=1
i
Pn = iar CF =
Dr Dr
Potrivit acestui criteriu, proiectul de investiţie poate să fie ales numai dacă rata rentabilităţii
contabile este superioară unei anumite rate fixată dinainte, corelată fiind cu alţi indicatori. Aşezând
proiectele de investiţie în ordinea descrescătoare a indicatorilor se alege varianta cu rata rentabilităţii
contabile cea mai mare faţă de rata rentabilităţii fixată iniţial.
Criteriul ratei rentabilităţii contabile prezintă neajunsul că nu foloseşte date actualizate.
3. Termenul de recuperare a investiţiei
Exprimă numărul de ani acceptat de întreprindere pentru recuperarea investiţiei iniţiale (I):
Recuperarea se realizează atunci când fluxurile de încasări cumulate (cash-flow), degajate de investiţie,
sunt egale cu investiţia. În cazul în care sumele anuale de cash-flow sunt egale pe durata de recuperare,
se folosesc relaţiile:
n
I
TR =
CFa
şi ∑ CF − I = 0
i =1
i
unde:
TR = termenul de recuperare a investiţiei;
CFa = fluxurile de încasări anuale (cash-flow);
n
∑ CF
i =1
i = fluxurile de încasări cumulate pentru perioada “i” din durata de recuperare a investiţiei.
În situaţia în care, pe durate de folosinţă a unei investiţii suma anuală de cash-flow este diferită,
calculul termenului de recuperare se face în două etape:
- în prima etapă se calculează, la sfârşitul fiecărui an, investiţia nerecuperată (IN), după relaţia:
n
IN = I − ∑ CF ;
i =1
i
- în etapa a doua, atunci când suma recuperată este mai mică decât fluxurile de încasări din anul
următor (CFi+1), pentru a stabili timpul necesar recuperării (Tnr) se determină raportul dintre suma
investiţiei rămasă de recuperat (IR) şi cash-flow anului următor folosind relaţiile:
 n

∑
dacă:  I − CFi  < CFi+1 ;
 i=1 
n
I− ∑ CF
i =1
i
rezultă: Tmr =
CFi+1
30
Întreprinderea, pentru a putea folosi aceşti indicatori, îşi fixează o durată maximă de recuperare a
investiţiei în intervalul căreia se alege proiectul cu termenul de recuperare cel mai mic.
Acest criteriu asigură o alegere a variantelor de investiţie în funcţie de rapiditatea recuperării
capitalului investit, ceea ce permite o evaluare rapidă a riscurilor. Totodată, prin modalitatea de alegere
a variantei optime se exclud investiţiile care recuperează capitalul investit într-o perioadă mai mare de
timp, deoarece riscul de nerecuperare creşte proporţional cu această perioadă.
Prin faptul că termenul de recuperare ignoră fluxurile de încasări de după perioada de
recuperare, care nu la puţine investiţii ce presupun noi tehnologii sporesc în timp, elimină de la selecţie
proiectele de investiţii cu o rentabilitate considerabilă, dar pe termen lung.
În anumite cazuri, unele întreprinderi folosesc o variantă a termenului de recuperare şi anume,
termenul de recuperare actualizat. Acesta se defineşte ca fiind timpul necesar recuperării investiţiei prin
intermediul fluxurilor viitoare de încasări actualizate.
4. Valoarea netă actualizată
În perioada de recuperare a investiţiei se pune problema comparabilităţii în timp a eforturilor şi
efectelor investiţiei. Pentru a putea confrunta cheltuielile de investiţie cu fluxurile de încasări ce vor
rezulta din exploatare, se reţine ca moment de referinţă data puneri lor în funcţiune. În continuare, se
calculează capitalizarea alocărilor anuale de capital pentru finanţarea investiţiilor şi actualizarea
recuperărilor anuale de capital prin fluxurile de încasări rezultate pe durata de viaţă a investiţiei.
Astfel, o sumă cheltuită azi va deveni peste “n” ani echivalentă cu o sumă mai mare, în funcţie de
factorul de fructificare (capitalizare) a capitalului pe piaţa financiară. În schimb, o sumă ce se va obţine în
viitor se va echivala azi cu o sumă mai mică, proporţional cu dobânda încasabilă până în momentul viitor
al obţinerii primei sume.
Aşadar, o sumă (S0) plasată cu o rată a dobânzii (d), după “n” ani devine altă sumă (S1):
S1 = S 0 (1 + d)
n
Dacă luăm invers, valoarea actuală (Sa) a unei sume (S) ce se va încasa în “n” ani va fi egală cu:
S
Sa =
(1 + d)n
unde: d = rata de actualizare
1
Din relaţiile de mai sus: (1+d)n reprezintă factorul de capitalizare (fructificare) iar se
(1 + d)n
numeşte factorul de actualizare.
Pentru decizia de investiţie actualizarea operează, în special, pentru fluxurile de încasări (cash-
flow) generate de punerea în exploatare a investiţiei.
Plasamentele de capital pentru finanţarea investiţiilor sunt efectuate pe o perioadă scurtă de timp
şi, de obicei, nu necesită calcule pentru capitalizarea sumelor avansate decât pentru durate mai mari de
executare a lucrărilor de investiţii.
Actualizarea fluxurilor de încasări rezultate din exploatarea investiţiilor ridică unele probleme ale
corectitudinii calculelor. Astfel, în primul rând, se pune problema realismului previziunii fluxurilor de
încasări (cash-flow) având în vedere aproximările privind încasările şi plăţile diferenţiale. În al doilea
rând, rata de actualizare nu este uşor de ales între rata inflaţiei, rata dobânzii de piaţă, rata medie de
rentabilitate pe economie, rata de risc etc.
Practic, în actualizare se optează fie pentru rata medie a dobânzii corectată cu rata inflaţiei şi cu
o primă de risc, (pentru proiectele de investiţie finanţate din capitalurile proprii), fie pentru costul mediu
ponderat al capitalului, corectat cu riscul economic şi financiar al îndatorării (în cazul proiectelor de
investiţie finanţate din capitalurile proprii şi cele împrumutate).
Valoarea netă actualizată operează, pe de o parte, cu fluxurile de încasări (amortisment şi profit
net) şi valoarea investiţiei, iar, pe de altă parte cu factorul de actualizare. Ca urmare, valoarea netă
actualizată (VNA) a unei investiţii este egală cu diferenţa dintre fluxurile de încasări actualizate şi
cheltuielile cu investiţia (I), adică.
n
1
VNA = ∑ CF ⋅ (1 + d)
i =1
i i
−I
unde:
31
CFi = fluxurile de încasări (cash-flow) ale anului “i”;

1
= factorul de actualizare pentru anul “i”.
(1 + d)i
Valoarea netă actualizată indică creşterea valorii pe care o speră întreprinderea dacă adoptă
proiectul de investiţie. Dacă valoarea netă este pozitivă înseamnă că va creşte capitalul propriu, iar în
cazul când valoarea netă actualizată va fi negativă, valoarea întreprinderii va scădea şi proiectul de
investiţie se va respinge.
5. Rata internă de randament. Este definită ca fiind rata de actualizare care asigură egalitatea
dintre fluxurile de încasări sperate actualizate şi cheltuielile de investiţii. Rata internă de randament
(RIR), practic, poate să fie găsită rezolvând ecuaţia următoare, în care necunoscuta este RIR:
Pornind de la egalitatea:
n n
CFi CFi
∑ (1 + RIR )
i =1
i
= I obţinem ∑ (1 + RIR )
i =1
i
−I = 0
Din relaţie, rezultă că rata internă de randament este rata de actualizare care face ca valoarea
netă actualizată să fie zero.
Calculul ratei interne de randament conduce la ecuaţii de ordin superior ce nu pot fi rezolvate
manual decât prin tatonări repetate ale unor rate de randament care apropie tot mai mult cei doi termeni
ai egalităţii.
Rata internă de randament trebuie să fie mai mare sau cel puţin egală cu rata medie a dobânzii
de piaţă sau cu costul mediu ponderat al capitalului. Cu cât rata internă de randament este mai mare cu
atât investiţia este mai rentabilă.
Dezavantajul acestui criteriu de selecţie a investiţiilor priveşte ipoteza puţin realistă a reinvestirii
constante în întreprindere a fluxurilor de încasări, în fiecare an, la o rată de rentabilitate egală cu rata
internă de randament. Pentru eliminarea acestui neajuns, unii specialişti2 presupun un indicator corectat.
El porneşte de la posibilitatea reinvestirii fluxurilor de încasări la o rată medie de rentabilitate a
întreprinderii rezultată din exerciţiile anterioare. În funcţie de rata medie se calculează o rată internă de
randament mult mai aproape de realitate în evaluarea proiectelor de investiţie.
În alegerea proiectelor de investiţie este preferabil să se combine criteriul ratei interne de
rentabilitate cu criteriul valorii nete actualizate.
6. Indicele de profitabilitate. Exprimă rentabilitatea relativă a investiţiei pe întreaga durată de
viaţă a acesteia. Indicele de profitabilitate (IP) se determină ca raport între fluxurile de încasări a
investiţiei actualizate şi investiţie, potrivit relaţiei:
n
CFi
∑ (1 + d)
i =1
i
IP =
I
Acest criteriu ne arată valoarea actuală a cash-flow pentru un cost de 1 leu investiţie. Proiectul
de investiţie se poate accepta numai dacă indicele de profitabilitate este mai mare decât unu (IP > 1).
Întreprinderea trebuie să fie indiferentă dacă IP = 1 şi să respingă proiectul dacă IP < 1. În situaţia
existenţei a două sau mai multe proiecte de investiţie concurente, se alege proiectul cu indicele de
profitabilitate cel mai mare.
Prezentând câteva din cele mai utilizate criterii de evaluare a proiectelor de investiţie, se poate
constata că ele pot conduce la decizii diferite de utilizare a capitalurilor. Firesc, se pune întrebarea: care
este cel mai bun criteriu?
Pentru a răspunde la această întrebare considerăm că alegerea criteriului trebuie legată de
îndeplinirea următoarelor cerinţe:
- calculele să ia în considerare toate fluxurile de încasări ale investiţiei (amortismentul, profitul,
valoarea reziduală ş.a.) care se degajă pe toată durata de viaţă;
- valorile să fie actualizate încât să reflecte faptul că un leu încasat mai devreme este mai valoros
decât un leu primit, în timp, mai târziu;
- obiectivul să fie maximizarea valorii întreprinderii, a capitalului acesteia.
2
Parienté, S., Analyse et mathématique financieres, Librairie Vuibert, Paris, 1991, p. 118-119.
32
3.4.2. Evaluarea fluxurilor de încasări ale investiţiei în condiţii de incertitudine
Orice investiţie prezintă o doză de nesiguranţă întrucât se desfăşoară în condiţii de risc. În

cazurile în care riscurile sunt mai mari aprecierea fluxurilor de încasări se face urmărind mai multe
etape:
- evaluarea fluxurilor de încasări în diferite ipoteze;
- determinarea coeficienţilor de probabilitate;
- calculul probabilităţii fluxurilor de încasări.
Evaluarea fluxurilor de încasări în diferite ipoteze se face pornind de la distribuţia unor
probabilităţi avându-se în vedere ipoteze: favorabile, medii şi pesimiste. În funcţie de aceste ipoteze se
stabilesc, fie direct fluxurile de încasări, fie randamentele fiecărei ipoteze.
În continuare, fiecărei ipoteze îi este atribuit un anumit coeficient de probabilitate. Aceşti
coeficienţi de probabilitate se stabilesc fie în mod subiectiv de către decident, în baza experienţei proprii,
fie din seria statistică a anilor precedenţi.
În baza informaţilor obţinute în cele două etape se calculează probabilitatea fluxurilor de încasări
anuale (speranţa matematică), adică a fluxurilor din amortismente şi profituri anuale folosind relaţia:
n
Sm = ∑F ⋅ P
i=1
i i
unde:
Sm = probabilitatea fluxurilor de încasări anuale (speranţa matematică);
Fi = fluxurile de încasări anuale;
Pi = coeficientul de probabilitate.
Dacă proiectele de investiţie au aceeaşi valoare iniţială şi oferă aceleaşi fluxuri medii anuale de
amortismente şi profituri, se va proceda la reprezentarea grafică a distribuţiei probabilităţilor.
Varianta care oferă intervalul de variaţie cel mai mic şi, corespunzător, probabilitatea realizării
medii a fluxurilor de încasări fiind mai mare, este mai eficientă.
Riscul, inerent oricărei investiţii, este funcţie de variabilitatea în timp a fluxurilor de încasări
anuale din amortisment şi profit. De aceea, riscul se poate micşora fie prin ecartul tip al fluxurilor
aşteptate de la media întregului interval studiat, fie prin coeficientul de variaţie.
Prin ecartul tip (σ) fluxurile sperate se calculează folosind relaţia:
∑ (F − F)
n
2
σ= i ⋅ Pi
i =1
unde:
F = fluxurile de încasări medii pe intervalul studiat, calculat în funcţie de probabilitate;
Ecartul tip, cu cât este mai mic adică mai depărtat de unitate şi mai aproape de zero, cu atât
riscul este mai mic şi varianta de investiţie acceptabilă.
În cazul în care proiectele de investiţie analizate au acelaşi ecart tip, riscul poate fi cuantificat prin
coeficientul de variaţie. Coeficientul de variaţie (K1) se calculează ca raport între ecartul tip şi media
fluxurilor de încasări aşteptate, după relaţia.
σ
Kv =
F
Varianta de proiect care are coeficientul de variaţie mai mic înseamnă că prezintă un risc mai mic
şi se poate accepta.
3.5. P O L IT I C A D E D E Z I N V E S T I R E Ş I C R IT E R II L E FI N A N C I AR E S P E C I FI C E
Politica de dezinvestire se concepe, la nivelul întreprinderii, ca un proces invers în raport cu

politica de investiţii. Ca urmare, modalităţile de previziune a unei dezinvestiţii se bazează pe cele
utilizate în previziunea investiţiilor dar cu sensurile de evaluare inversate. În cazul proiectelor de
investiţie se porneşte de la alocarea de capitaluri şi se măsoară rentabilitatea fluxurilor de încasări
degajate în timp din exploatarea investiţiei; pe când în cazul dezinvestiţiei se intenţionează deblocarea
sumei investite şi măsurarea pierderilor de fluxuri de încasări prin încetarea activităţii.
33
Dezinvestirea se poate concepe din activităţile mai puţin rentabile pentru reinvestirea capitalului
recuperat în activităţi mai rentabile. După unii autori3, în acest fel orice oprire a unei activităţi, orice
demolare de construcţie industrială, orice disponibilizare de stocuri materiale sau de active financiare nu
mai sunt privite ca abandonare prin fatalitate şi resemnare, ci ca o decizie deliberată în cadrul politicii
financiare de perspectivă strategică.
Pentru mai multă mobilitate financiară şi adaptabilitate la cerinţele pieţei, se dezvoltă tot mai mult
preocupările de integrare a dezinvestiţiei într-o strategie performantă a întreprinderii, contrar tendinţei de a
concepe dezinvestiţia ca o reparaţie a unei decizii de investiţie care nu şi-a dovedit eficienţa scontată.
În vederea luării deciziei de dezinvestiţie este necesară delimitarea fluxurilor de încasări pe care
aceasta le ocazionează; profitabilitatea acesteia şi riscul pe care îl implică. Analiza dezinvestiţiei trebuie să
dovedească profitabilitatea recuperării în prezent a unor capitaluri din dezinvestire, în raport cu sumele
viitoare obţinute prin continuarea activităţii un anumit număr de ani.
În procesele de dezinvestire, sub aspect financiar, se ţine cont de unele elemente criteriale cum ar
fi: valoarea recuperabilă (VR); durata de viaţă rămasă (Dvr); fluxurile de încasări ce vor fi pierdute în anii
urmăriţi (CFp); valoarea reziduală ce va fi pierdută (Vrp) la încheierea duratei de viaţă; rata de actualizare
(d).
Valoarea recuperabilă din dezinvestire reprezintă suma fluxurilor nete actualizate de trezorerie,
ce rezultă după încetarea activităţii, prin valorificarea activelor ce aparţin activităţii dezinvestite (active
imobilizate şi active circulante). Valoarea recuperabilă se stabileşte după deducerea cheltuielilor
ocazionate de operaţiile de dezinvestire (demolare, demontare ş.a.), a cheltuielilor ce decurg din
asumarea obligaţiunilor pentru activitatea care a încetat şi a cheltuielilor de reorganizare a activităţii
întreprinderii. Se va adopta acea decizie de dezinvestire pentru care valoarea recuperabilă azi este
superioară valorii nete actualizate pierdută.
Dacă acest principiu nu se poate respecta imediat, atunci dezinvestirea se amână cu 1,2... n-1
ani şi se refac calculele cu o valoare recuperabilă din ce în ce mai mică. Deci, avem relaţia:
 n CFi 
VR −  ∑ − I = max
 i=1 (1 + d)
i

unde:
i = anii din durata de viaţă a investiţiei rămasă
În situaţia în care valoarea recuperabilă se va constitui ca sursă de finanţare pentru o nouă
investiţie, atunci decizia de dezinvestire se poate adopta chiar dacă valoarea recuperabilă este inferioară
veniturilor viitoare pierdute cu condiţia ca această diferenţă negativă să fie absorbită, în totalitate, de
către valoarea actualizată netă a noii investiţii.
Durata de viaţă rămasă a obiectului supus dezinvestiţiei, reprezintă numărul de ani în care s-ar mai
fi putut exploata respectiva activitate dacă nu s-ar pune problema dezinvestirii.
Fluxurile de încasări ce vor fi pierdute în anii următori, sunt date de amortismentele şi profiturile
nete care ar rezulta din exploatarea investiţiei, dacă dezinvestirea nu ar avea loc.
Valoarea reziduală ce va fi pierdută reprezintă, ca şi valoarea recuperabilă; fluxurile monetare
pozitive previzionate care ar rezulta la sfârşitul duratei de viaţă rămase, dacă dezinteresarea nu ar avea
loc. Practic, este vorba de recuperările de capital obţinute ca urmare a lichidităţii activelor la sfârşitul
duratei de viaţă a investiţiei.
Rata de achiziţionare a veniturilor viitoare pierdute se calculează la nivelul costului mediu
ponderat al capitalului întreprinderii (în funcţie de structura financiară) majorat cu prima de risc specifică
activităţii care se supune dezinvestirii.
În baza acestor criterii financiare, politica de dezinvestire face parte din politica financiară a
întreprinderii şi este corelată cu politica de investiţie în privinţa resurselor de finanţare.
3.6. F I N AN Ţ AR E A P E T E RM E N L U N G A AC T IV E LO R Î N T R E P R I N D E R II
3.6.1. Considerente generale
La nivelul întreprinderii, odată adoptată decizia de investiţie, se ridică problema mobilizării

capitalurilor necesare finanţării acesteia. Rezultatul oricărui proces investiţional materializându-se în
active imobilizate, firesc, sursa de finanţare a acestora o constituie capitalul permanent.
3
Levasseure, M., Quintart, A., Finance, Editura Economică, Paris, 1990, p. 502.
34
În realizarea echilibrului financiar determinat de nevoile permanente de capitaluri, calitatea a

două decizii este esenţială: decizia de investiţie şi decizia de finanţare. Decizia de investiţie face
alegerea între investiţia în active fizice (utilaje, echipamente ş.a.) şi investiţia financiară concretizată în
valori mobiliare. Prin decizia de finanţare, în schimb, se face selecţia între capitalurile proprii şi cele
împrumutate, necesare efectuării investiţiei.
Cunoscând structura capitalului permanent precizăm că finanţarea investiţiilor se realizează
diferit după cum este vorba de întreprinderi nou înfiinţate sau întreprinderi în funcţiune.
Întreprinderile nou înfiinţate au avut drept sursă de finanţare: capitalul social şi împrumuturile pe
termen mediu.
Întreprinderile în funcţiune mobilizează, în plus, pentru înfăptuirea procesului investiţional,
fondurile şi provizioanele constituite pe parcursul exerciţiului din exploatare sau din rezultatul net al
exerciţiului.
La înfiinţare, societăţile comerciale, prin legislaţia în vigoare, stabilesc mărimea capitalului social
prin emisiunea de acţiuni, pe care îl folosesc, cu precădere, în plasamente pe termen mediu şi lung.
Capitalul social, deşi este procurat din afară, odată constituit are caracterul de resursă proprie.
Desfăşurarea de activităţi la nivelul întreprinderii creează presiunile constituirii de fonduri prin
metoda autofinanţării.
Autofinanţarea ca noţiune are un caracter dual, ea putând fi interpretată atât ca modalitate de
utilizare a amortismentelor şi a profitului pentru sporirea capitalului propriu, cât şi ca sursă a unui
asemenea capital. Conceptul de autofinanţare, indiferent sub ce aspect l-am considera, poate avea mai
multe semnificaţii, corespunzător punctului de vedere prin care îl apreciem.
În literatura de specialitate4, apreciind autofinanţarea prin prisma conţinutului se delimitează:
autofinanţarea brută şi autofinanţarea netă.
Autofinanţarea brută cuprinde, în sfera sa, profitul şi amortismentul anual. Folosirea amortismentului
anual pentru înlocuirea activelor imobilizate nu conduce la sporirea capitalului social, precum profitul, ci numai
la modificarea structurii activului total.
Autofinanţarea netă se referă la utilizarea unei părţi din profiturile anuale pentru plasamente pe
termen mediu şi lung. Prin aceasta, autofinanţarea netă sporeşte şi capitalul social, deci şi patrimoniul
întreprinderii. În limitele sporirii capitalului social prin autofinanţarea netă se fac emisiuni suplimentare de
acţiuni care se repartizează gratuit acţionarilor, proporţional cu numărul de acţiuni vechi deţinute.
Apreciind autofinanţarea prin prisma scopului final se deosebeşte: autofinanţare de înlocuire şi
autofinanţare pentru dezvoltare.
Autofinanţarea de înlocuire foloseşte în procesul investiţional doar amortismentul anual cu scopul
refacerii capacităţilor de producţie. În schimb, autofinanţarea pentru dezvoltare utilizează o parte a
profitului net precum şi parte din rezervele întreprinderii. Rezervele, dacă timp îndelungat nu sunt folosite
pentru diferite destinaţii, se pot încorpora în capitalul social şi, ca atare, utiliza pentru finanţări pe termen
mediu şi lung.
În sfârşit, ţinând cont de momentul înfăptuirii avem autofinanţare imediată şi autofinanţare
mijlocită. Autofinanţarea imediată, numită şi directă se realizează prin intermediul profitului, în timp ce
autofinanţarea mijlocită presupune folosirea împrumutului pe termen mediu şi lung care, odată cu
rambursarea ratelor scadente, capitalul împrumutat se transformă în capital propriu.
Prin autofinanţare se delimitează şi resursele permanente care au menirea să acopere nevoia de
fond de rulment determinată de buna funcţionare a activelor imobilizate, rezultate în urma procesului
investiţional.
3.6.2. Resursele de finanţare a investiţiilor
Atragerea capitalului şi alocarea acestuia pentru diferite obiective de investiţie reprezintă o

problemă fundamentală a întreprinderii. După cum plasarea capitalurilor în diverse variante de investiţii
se face pe baza eficienţei obiectivelor, în mod asemănător, obţinerea capitalurilor trebuie să ţină seama
de eficienţă adică, de costurile de procurare şi riscurile pe care le implică izvoarele acestora.
În funcţie de provenienţă, resursele de finanţare a investiţiilor pot fi:
- resurse endogene;
- resurse exogene.
4
Nistor, I., Finanţarea şi creditarea agriculturii, Universitatea Babeş-Bolyai, Cluj-Napoca, 1980, p. 138.
*** Probleme ale gestiunii financiare în unităţile economice de stat, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1977, p. 121-122.
35
Resursele endogene (REn), numite şi resurse proprii, provin din amortisment, profit şi alte
resurse, şi se degajă din autofinanţare.
Amortismentul activelor imobilizate (A) a constituit şi constituie cea mai importantă resursă proprie
destinată finanţării investiţiilor, menită să înlocuiască activele imobilizate uzate. Amortismentul se
realizează în urma procesului de amortizare a imobilizărilor corporale şi necorporale. Programarea
amortismentelor se face anual în funcţie de valoarea de amortizat şi normele de amortizare. Până în anul
1990, amortismentul anual lua mai multe destinaţii, la nivelul întreprinderii fiind lăsată o parte relativ mică.
După această perioadă, întreprinderile şi-au recăpătat dreptul lor firesc şi deplin de folosire în întregime a
amortismentului acumulat pe parcursul anului.
Profitul (pP) constituie o resursă endogenă de finanţare a investiţiilor care asigură cu precădere
dezvoltarea întreprinderii. La întreprinderile cu capital majoritar sau integral de stat, repartizări din profitul
net pentru creşterea resurselor de finanţare a investiţiilor se pot face într-o proporţie de până la 50%. În
schimb, agenţii economici cu capital majoritar privat fac asemenea repartizări potrivit hotărârii adunării
generale a acţionarilor sau asociaţilor.
În plus, se mai repartizează în vederea finanţării investiţiilor şi sumele rezultate din reducerea
impozitului pe profitul folosit în exerciţiul financiar curent. Astfel, sunt folosite în acest sens sumele
rezultate din reducerea a impozitului pe profit, pentru profitul folosit în anul fiscal curent la modernizarea
tehnologiilor de fabricaţie sau la extinderea activităţii în scopul obţinerii de profituri suplimentare; precum
şi pentru investiţii destinate protejării mediului înconjurător care se concretizează în active corporale şi
necorporale amortizabile, după consumarea celorlalte surse de finanţare, inclusiv a creditelor pentru
investiţii.
Repartizări din profit în scopul finanţării investiţiilor se fac numai pentru partea rămasă
neacoperită din celelalte resurse proprii (amortisment şi alte resurse).
Resursele endogene destinate finanţării investiţiilor mai sunt completate cu alte resurse (aR), în
sfera cărora intră:
- sumele rezultate din valorificarea materialelor obţinute din dezmembrarea activelor imobilizate
scoase din funcţiune, mai puţin cheltuielile efectuate;
- sume încasate din vânzarea de mijloace fixe, mai puţin valoarea rămasă neamortizată;
- sume încasate din vânzarea activelor, mai puţin impozitul datorat, aferent vânzărilor de active,
costul proiectelor de evaluare precum şi valoarea rămasă neamortizată;
- sumele încasate din despăgubirile de asigurare pentru activele imobilizate calamitate;
- alte sume.
Ordinea mobilizării resurselor endogene pentru finanţarea investiţiilor este: soldul anului
precedent (Si) format din sumele acumulate şi neconsumate; alte resurse; amortismentul anual
programat şi în final sumele repartizate din profit. Deci putem scrie că: REn = Si + aR + A + pP.
Resursele exogene (REx) se mobilizează, pentru completarea resurselor necesare finanţării
investiţiei, pe seama: creditelor bancare; creditului obligatar; sporirii capitalului social; subvenţii bugetare.
Creditele bancare se pot solicita băncilor comerciale în situaţia în care resursele endogene
destinate finanţării investiţiei sunt mai mici decât cheltuielile de investiţie. Ca atare, comparând
resursele proprii programate a se mobiliza cu cheltuielile pentru investiţii, pot rezulta următoarele situaţii:
- când resursele pe total an şi pe trimestre sunt egale cu cheltuielile pentru investiţie pe total an şi
trimestre, caz în care nu apare necesitatea creditelor bancare;
- când resursele pe total an sunt egale cu cheltuielile pentru investiţie, dar pe trimestre există
diferenţă. În acest caz, datorită necorelării mobilizării resurselor trimestriale cu cheltuielile de efectuat,
pentru completarea resurselor mai mici se apelează la credite bancare pe termen scurt. Creditele pe
termen scurt pentru decalaj între resursele şi cheltuielile trimestriale se vor acorda până la sfârşitul
anului calendaristic, rambursarea lor efectuându-se pe măsura acumulării resurselor proprii programate;
- când resursele pe total an sunt mai mici decât cheltuielile cu investiţia. În acest caz,
întreprinderea poate să apeleze la credite bancare pe termen mediu şi lung.
Asemenea credite se stabilesc prin contracte încheiate de către bancă cu întreprinderea şi
privesc durata de până la 5 ani pentru creditele pe termen mediu şi peste 5 ani pentru creditele pe
termen lung.
Solicitarea creditului se face în baza unei documentaţii depusă băncii, care cuprinde:
- cererea de credite;
- documentaţia tehnico-economică, formată din studiile tehnico-economice; proiectul de execuţie;
memoriul de necesitate în cazul dotărilor cu utilaje;
- studiul de fezabilitate, care face o analiză a propriei activităţi, precum şi a perspectivelor sale;
- bugetul de venituri şi cheltuieli pe anul în curs;
36
- programul tendinţei resurselor financiare şi modul de utilizare a lor până la rambursarea

integrală a creditului;
- bilanţul încheiat la sfârşitul anului precum şi ultimul bilanţ pe anul în curs, inclusiv situaţia
contului de profit şi pierdere;
- ultima balanţă de verificare întocmită.
În vederea luării deciziei de creditare, banca efectuează o analiză amănunţită a activităţii
economico-financiare a întreprinderii, pe baza documentaţiei depuse şi a verificărilor de fapt, urmărind în
mod deosebit echilibrul financiar al clientului prin indicatorii de solvabilitate, lichiditate şi capacitate de
plată.
Creditele pe termen mediu şi lung se vor acorda în baza unor garanţii asiguratorii, care să
acopere valoarea creditelor solicitate şi a plăţii unei dobânzi a cărui nivel şi termene de rambursare se
negociază.
Banca, în continuare, va urmări modul de respectare de către clientul său a termenelor de
utilizare şi a nivelului de credite consumate pe baza unui grafic anexat la contract. Pentru neutilizarea
creditului la datele şi în sumele stabilite prin contract, banca calculează întreprinderii un comision prin
intermediul căruia obligaţiile de plată ale clientului se măresc.
Creditul obligatar, reprezintă o formă de îndatorare a întreprinderii prin emisiunea de obligaţiuni.
Emisiunea unui credit obligatar, comportă unele etape, cum ar fi: definirea împrumutului, informarea
acţionarilor despre modalităţile de realizare şi plasare propriu-zisă a titlurilor de credit.
În prospectul de emisiune se precizează: suma împrumutului; durata acestuia, numărul de titluri
şi valoarea nominală a titlului; rata dobânzii; preţul de emisiune; preţul de rambursare; modalităţile de
rambursare şi plata dobânzilor curente deţinătorilor.
Clauzele şi convenţiile contractului de împrumut obligatar, legate de aşteptările investitorilor în
legătură cu nivelul ratelor dobânzii şi aprecierile despre gradul de risc al activităţii întreprinderii,
contribuie la perceperea valorii obligaţiunilor, a cursului acestora.
Contractele de împrumut obligatar conţin, de asemenea, şi clauza pentru fondul de amortizare,
prin care se fixează ordinea de retragere a unui titlu emis.
În ţara noastră, până în prezent, puţine întreprinderi au recurs la această formă de îndatorare.
Sporirea capitalului social, pentru finanţarea unei investiţii se face în urma hotărârii adunării
generale a acţionarilor. Procurarea de resurse financiare prin această modalitate presupune: emisiunea
de noi acţiuni; încorporarea de rezerve; convertirea unor obligaţiuni; fuziunea. Indiferent de modalitatea
practicată, sporirea capitalului social trebuie făcută numai în lichidităţi şi nicidecum prin aport în natură.
Subvenţiile bugetare se acordă regiilor autonome, societăţilor comerciale cu capital integral de
stat şi instituţiilor publice pentru investiţii majore ce privesc economia naţională. Alocarea resurselor se
face potrivit legii anuale a bugetului de stat prin deschideri de credite bugetare.
Mobilizarea resurselor de finanţare a investiţiilor, fie ele endogene sau exogene, se face în
funcţie de costul acestora.
După luarea deciziei de finanţare a investiţiilor se elaborează un tablou de finanţare care
cuprinde în afara resurselor de finanţare (RFi) şi a cheltuielilor cu investiţiile (I) şi obligaţiile privind plăţile
pentru investiţiile precedente concretizate în rambursarea ratelor scadente ale creditelor (RSc) şi plata
dobânzilor (DSc) aferente creditelor pentru investiţii. Practic, se stabileşte necesarul total de resurse
(NTR), potrivit relaţiei:
NTR = RFi + RSc + DSc
Precizăm că, în stabilirea ordinii privind plăţile, mai întâi, se deduc obligaţiile de plată privind
ratele scadente şi, apoi, se stabileşte structura resurselor de finanţare în raport cu cheltuielile privind
investiţiile.
37
Amortizarea capitalului imobilizat în active corporale şi necorporale
CAPITOLUL IV
AMORTIZAREA CAPITALULUI IMOBILIZAT ÎN ACTIVE CORPORALE ŞI
NECORPORALE
4.1. P RO B L E M AT I C A AM O RT I Z ĂR I I
Activele imobilizate reprezintă principala formă de materializare a capitalului întreprinderii.

Acestea au intrat în patrimoniul întreprinderii de regulă, sub forma investiţiilor s-au printr-o operaţie de
moment şi întruchipează dotarea acestora cu tehnică modernă.
Activele imobilizate mai sunt cunoscute sub denumirea de capital fix, noţiune care indică cât din
capitalurile permanente ale întreprinderii se plasează în activul imobilizat. Activele imobilizate corporale
şi necorporale participă la procesul de producţie în toată perioada lor de funcţionare păstrându-şi, în
acest interval de timp, forma lor materială iniţială. Deşi ele rămân ca formă materială neschimbate până
la scoaterea lor din funcţiune, ca urmare a folosirii sau nefolosirii îşi pierd treptat din însuşirile tehnico-
economice şi implicit din valoare.
Pierderea treptată a însuşirilor tehnico-economice, a randamentelor acestora, fie ca urmare a
folosirii sau nefolosirii lor, fie ca rezultat a apariţiei de active imobilizate mai ieftine sau cu parametrii
tehnico-economici superiori celor existente, reprezintă uzura activelor imobilizate corporale şi
necorporale. Sub aspectul cauzelor care o determină, uzura activelor imobilizate este de două feluri:
uzură fizică şi uzură morală.
Uzura fizică sau materială a activelor imobilizate, de regulă, corporale, se concretizează în
scăderea indicilor de utilizare, pierderea preciziei în funcţionare, reducerea capacităţii de producţie,
creşterea timpului de prelucrare şi a consumului de combustibil etc. Uzura fizică, privită numai sub
aspectul tehnic - care poate fi remediată mereu prin reparaţii succesive - nu reprezintă singurul criteriu
pentru determinarea duratei de funcţionare a activelor imobilizate şi a momentului scoaterii lor din
funcţionare.
Pentru determinarea duratei normale de funcţionare este necesar să avem în vedere şi factorul
economic. Ştiut fiind că menţinerea în funcţiune a unui mijloc fix o perioadă de timp prea îndelungată, în
raport cu caracteristicile sale, presupune întotdeauna cheltuieli suplimentare crescânde cu întreţinerea şi
reparaţiile, care, la un moment dat, îl fac nerentabil. Înseamnă că, uzura fizică este un proces care are
două laturi: una materială şi alta economică.
Uzura morală apare ca urmare a ieftinirii maşinilor şi utilajelor de aceeaşi construcţie sau apariţia
altora mai bune, cu performanţe tehnice şi economice superioare. Prin aceste caracteristici, uzura
morală influenţează atât asupra valorii de intrare a activelor imobilizate cât şi asupra duratei de
funcţionare a lor.
Faptul că uzura imobilizărilor corporale şi necorporale (atât cea fizică cât şi cea morală)
determină pierderea treptată a valorii lor, se petrece o separare în timp între recuperarea valorii de
intrare şi reproducţia materială a activelor. Această separare în timp a celor două laturi, ale unuia şi
aceluiaşi proces economic, determină cu obiectivitate necesitatea amortizării capitalului imobilizat, adică
a recuperării valorii de intrare a activelor corporale şi necorporale.
Pierderea de valoare fiind determinată, în principal, de activitatea de producţie, este normal ca
aceasta să mărească cheltuielile de exploatare şi, în final, să se regăsească în preţul utilităţilor create. În
acest fel se poate reconstitui în lichidităţi, în mod treptat, pe toată durata normală de funcţionare,
capitalul imobilizat în activele corporale şi necorporale. Tocmai acest proces de recuperare treptată a
valorii de intrare a activelor imobilizate formează conţinutul amortizării.
Amortizarea cuprinde un complex de operaţiuni constând în: calculul pierderilor anuale de
valoare; includerea pierderilor pe cheltuielile de exploatare; recuperarea cheltuielilor prin încasările
efectuate; utilizarea sumelor recuperate anual.
Partea recuperată din capitalul imobilizat în active corporale şi necorporale formează
amortismentul.
Dacă prin amortizare înţelegem un ansamblu de operaţiuni, prin amortisment se înţelege suma
care se reţine din încasări, aproximativ, corespunzătoare proporţiei uzurii fizice şi morale care are loc pe
intervalele de amortizare.
38
Noţiunea de amortizare, în funcţie de procesul economic din care se degajă, se foloseşte şi cu

alte înţelesuri. Astfel, în sfera investiţiilor noţiunea de amortizare se utilizează cu înţelesul de recuperare
treptată a unei investiţii, a unui plasament de capital anterior. Cu alte cuvinte, amortizarea semnifică un
proces de recuperare a unei imobilizări anterioare. De asemenea, noţiunea de amortizare se mai
foloseşte şi pentru a arăta un proces de stingere treptată a unei datorii. Este vorba de rambursarea
treptată a unui împrumut bancar, retragerea treptată din circulaţie a obligaţiunilor emise anterior etc.;
operaţiuni cunoscute sub denumirea de amortizarea creditelor.
Amortismentul fiind cuprins în costuri, devine automat şi unul din elementele care influenţează în
mod direct rezultatul brut al exerciţiului curent, fiind cu implicaţii financiare la nivelul întreprinderii.
4.2. A M O R T I S M E N T U L ŞI IM P L I C AŢ I I L E
L U I FI N AN C I AR E
În procesul folosirii activelor imobilizate, partea din valoarea care se recuperează prin intermediul
realizării producţiei creşte continuu, regăsindu-se sub forma amortismentului, în timp ce valoarea
rămasă scade mereu până în momentul scoaterii din funcţiune a imobilizărilor corporale şi necorporale.
Aşadar, amortismentul se formează în tot timpul corespunzător duratei normale de funcţionare a
activelor imobilizate, urmând ca abia după constituirea lui integrală (ca regulă generală) să fie folosit
pentru achiziţionarea sau construirea altor active, care să le înlocuiască pe cele vechi, scoase din
folosinţă. Această diviziune în timp între recuperarea valori de intrare şi reproducţia fizică formează baza
teoretică a amortizării, a necesităţii constituirii amortismentului.
Luând în considerare aceste caracteristici se constată că amortismentul produce implicaţii de
natură financiară în gestiunea întreprinderii, puse în evidenţă prin dublul caracter şi dublul rol al
amortismentului.
Conţinutul lor nu poate fi dezvăluit decât printr-o analiză aprofundată a amortismentului în
gestiunea financiară de unde rezultă dublul caracter al acestuia. Astfel, pe de o parte, amortismentul
reprezintă o resursă bănească, porţiune disponibilizată a capitalului permanent care poate fi utilizată în
orice scop productiv de către întreprindere (ca sursă de finanţare a investiţiilor sau pentru completarea
fondului de rulment net). Pe de altă parte, amortismentul este şi un element al costurilor de producţie,
calitate în care influenţează direct profitul întreprinderii, aceasta stabilindu-se între cifra de afacere şi
costul de producţie aferent cifrei de afacere.
La nivelul întreprinderii, amortismentul, în cele două ipostaze ale sale, exprimă interese
contradictorii. În calitatea sa de resursă bănească, parte disponibilizată a capitalului permanent,
întreprinderea are interesul de majorare a amortismentului pentru acumularea de resurse în vederea
expansiunii. Dimpotrivă, în ipostaza de element al costurilor de producţie, întreprinderea este tentată
spre reducerea amortismentului.
Aceste implicaţii rezultate din gestiunea financiară a întreprinderii, schematic se pot prezenta
astfel, schema 1,
39
Schema 1
Influenţa unor factori asupra amortismentului şi implicaţiile lui financiare
După cum reiese din schema prezentată, orice creştere a duratei normale de funcţionare a
activelor imobilizate conduce la norme de amortizare mai mici, amortisment mai mic, costuri de producţie
mai mici şi profit mai mare. Respectiv, diminuarea duratei normale de funcţionare face să crească
normele de amortizare, amortismentul anual, costurile de producţie iar profitul să scadă.
Din variaţia amortismentului se constată că influenţele sunt diferite asupra profitului şi mărimii
resurselor pentru finanţare. În acest sens precizăm că nici sporirea amortismentului şi nici scăderea lui
nu se vor regăsi în întregime în sporul de resurse băneşti ale întreprinderii, deoarece din creşterea de
profit se vor plăti şi dividende, iar diminuarea de profit conduce şi la scăderea dividendelor. Pentru
întreprindere situaţia cea mai bună ar fi reprezentată de reducerea duratelor de funcţionare, prin aceasta
asigurându-se o sporire a capitalului disponibilizat şi destinat pentru reinvestire.
Apreciind amortismentul prin prisma conţinutului său de capital lichid destinat reinvestirii, reiese
dublul rol al amortismentului în procesul reproducţiei şi anume: cel al asigurării reproducţiei simple; şi cel
al participării la reproducţia lărgită.
Ca urmare a deprecierii activelor imobilizate în procesul folosirii lor, mai mult sau mai puţin lent,
s-a recurs la recuperarea treptată a valorii de intrare spre a putea asigura finanţarea înlocuirii în
momentul scoaterii din funcţiune. În acest mod se asigură reproducţia simplă.
Dar, nici o întreprindere nu acumulează amortismentul spre a-l folosi numai în momentul înlocuirii
activului imobilizat complet amortizat, ci îl foloseşte mai degrabă, cu ocazia primei investiţii de înfăptuit,
ceea ce face ca masa activelor imobilizate să crească fără utilizarea altor resurse financiare. În acest
caz, amortismentul are o anumită capacitate de multiplicare, ceea ce îi asigură un rol de reproducţie
lărgită. Raportul dintre masa amortizabilă a activelor imobilizate în fiecare an următor şi masa
amortizabilă din primul an al primului ciclu reprezintă coeficientul de multiplicare al amortismentului.
40
De asemenea, în condiţii normale, ca urmare a creşterii progresului tehnic, sporeşte

productivitatea muncii ceea ce permite creşteri apreciabile ale producţiei şi o ieftinire (relativă) a
produselor. Dacă întreprinderea ar decide să-şi înlocuiască echipamentele complet uzate, instalate cu
ani în urmă, cu echipamente perfect identice cu cele pe care le casează, atunci ar cheltui mai puţin
decât fosta valoare de intrare. Pe seama diferenţei, ar finanţa achiziţii de echipamente suplimentare.
Însă, de regulă, nici o întreprindere nu înlocuieşte echipamentele uzate cu altele identice ci, cu
ocazia înlocuirii introduce echipamente perfecţionate din punct de vedere tehnic, corespunzătoare
cerinţelor viitorului şi nicidecum trecutului. Noile echipamente, fie cu funcţiuni mai multe, fie cu
randamente mai mari, reprezintă, în raport cu utilajele înlocuite, o reluare lărgită a activităţii.
Teoretic, valoarea iniţială a activelor imobilizate, se va regăsi parţial în formă materială
neschimbată a acestora, la valoarea rămasă iar diferenţa în formă bănească prin amortismentul realizat.
4.3. E L EM E NT E L E S I ST EM UL U I D E AM O R T I Z AR E
4.3.1. Sfera amortizării capitalului încorporat în active imobilizate
Amortizarea presupune definirea prealabilă a unor elemente care, în variaţia lor se intersectează
şi conferă procesului de amortizare viziunea de sistem. Identificarea sferei activelor aferente capitalurilor
imobilizate supuse amortizării constituie unul din aceste elemente, menit să asigure calculul
amortismentului cât mai corect.
La nivelul întreprinderii nu toate capitalurile încorporate în active imobilizate sunt supuse
procesului de amortizare. În acest context, activele imobilizate care se depreciază în mod normal şi uşor
de stabilit sunt amortizabile. În schimb, sunt amortizabile capitalurile aferente activelor imobilizate care
nu îşi pierd valoarea pe durata deţinerii lor, adică nu şi-o pierd în mod normal.
Pentru a identifica capitalurile aferente activelor imobilizate supuse amortizării, de cele
neamortizabile, este necesar să urmărim modul de grupare a lor la nivelul întreprinderii.
Legislaţia actuală1şi completările ulterioare structurează imobilizările de capital pe termen mediu
şi lung în active corporale; necorporale şi financiare.
Activele corporale sau de natură materială reprezintă bunuri de folosinţă îndelungată în
activitatea unei întreprinderi. Ele cuprind două categorii:
a. Terenurile, inclusiv investiţiile pentru amenajarea acestora;
b. Mijloacele fixe.
a. Terenurile se înregistrează în patrimoniu la valoarea stabilită, în funcţie de clasele de calitate,
suprafaţă, amplasare şi/sau alte criterii legale, la costul de achiziţie sau la valoarea aportului în natură.
Terenurile nu se mai supun amortizării (Ordonanţa Guvernului 54/1997).
Investiţiile efectuate pentru amenajarea lacurilor, bălţilor, iazurilor, terenurilor şi pentru alte lucrări
similare se recuperează pe calea amortizării, prin includerea în cheltuielile de exploatare într-o perioadă
de maximum 10 ani.
b. Mijloacele fixe sunt reprezentate de obiectul sau complexul de obiecte ce se utilizează ca
atare şi îndeplineşte cumulativ următoarele condiţii:
- are o valoare de intrare mai mare decât limita stabilită prin hotărâre a Guvernului;
- are o durată normală de funcţionare mai mare de un an.
Mijloacele fixe sunt detaliate pe grupe în funcţie de caracteristicile lor tehnice şi destinaţia pe
care o primesc. Faptul că aceleaşi mijloace fixe sunt folosite în condiţii diferite de exploatare şi influenţe
variate ale mediului, unele grupe se detaliază şi în raport cu condiţiile de exploatare (mediu umed, mediu
coroziv, temperaturi înalte etc.).
Calculul amortismentului consacră principiul potrivit căruia sunt supuse amortizării toate
capitalurile imobilizate în mijloacele fixe de la data punerii acestora în funcţiune şi până la recuperarea
integrală a valorii de intrare, conform duratelor normale de funcţionare şi condiţiilor de utilizare a
acestora.
Sunt asimilate mijloacelor fixe şi, ca atare, se vor supune procesului de amortizare:
- investiţiile efectuate la mijloacele fixe luate cu chirie. Recuperarea cheltuielilor cu investiţia are
două aspecte, în funcţie de influenţa pe care o au asupra valorii de intrare a mijlocului fix. Astfel, dacă
investiţia se realizează de chiriaş, exclusiv în folosul său, cheltuielile cu investiţia se vor recupera în rate
lunare, cel mult până la expirarea contractului de închiriere dar în limita unui termen de maximum 10 ani.
1
*** Legea nr. 15/1994, privind amortizarea capitalului imobilizat în active corporale şi necorporale, în Monitorul Oficial, partea I,
nr. 80/29 martie 1994.
41
În acest caz, investiţia nu măreşte valoarea de intrare a mijlocului fix. Dacă investiţia se realizează atât
în interesul chiriaşului cât şi al proprietarului, conduce la creşterea valorii de intrare a mijlocului fix iar
amortismentul aferent investiţiei se reţine din chiria datorată proprietarului;
- capacităţile puse în funcţiune parţial, pentru care nu sunt întocmite formele de înregistrare ca
mijloace fixe, se cuprind în grupa la care urmează a se înregistra ca mijloace fixe, la valoarea rezultată
prin însumarea cheltuielilor ocazionate de realizarea lor. La punerea în funcţiune, cu ocazia recepţiei
finale, amortismentul se va determina în funcţie de valoarea finală, iar valoarea neamortizată până la
acea dată se va recupera pe durata normală de funcţionare rămasă;
- investiţiile pentru descopertă, în vederea valorificării de substanţe minerale utile, cu cărbuni şi
alte zăcăminte ce se exploatează la suprafaţă, precum şi cele pentru realizarea lucrărilor miniere,
subterane, de deschidere a zăcămintelor. Cheltuielile cu investiţia se amortizează în regim liniar, în
maximum 10 ani după aprobarea responsabilului cu gestiunea patrimoniului;
- investiţiile efectuate la mijloacele fixe pentru îmbunătăţirea parametrilor tehnici iniţiali, în scopul
modernizării acestora, şi care majorează valoarea de intrare a mijloacelor fixe. Asemenea cheltuieli
trebuie să aibă ca efecte îmbunătăţirea parametrilor funcţionali stabiliţi iniţial şi obţinerea de venituri
suplimentare. Amortizarea cheltuielilor aferente lucrărilor de modernizare se face, fie pe durata normală
de utilizare rămasă, fie prin majorarea duratei normale de utilizare cu până la 10%. Dacă lucrările de
modernizare se fac după expirarea acestei durate, se va stabili o nouă durată normală de utilizare de
către o comisie tehnică;
- investiţiile efectuate pentru amenajarea lacurilor, bălţilor, iazurilor, terenurilor şi alte lucrări
similare care nu sunt rezultatul unor investiţii. Aceste cheltuieli se recuperează pe calea amortizării, prin
includerea în cheltuielile de exploatare într-o perioadă de maximum 10 ani.
Nu se consideră mijloace fixe şi ca atare nu se supun procesului de amortizare:
- motoarele, aparatele şi alte subansambluri ale mijloacelor fixe procurate în scopul reparaţiilor
de orice fel;
- sculele, instrumentele şi dispozitivele speciale care se folosesc la fabricarea anumitor produse;
- construcţiile şi instalaţiile provizorii executate din fondurile de investiţii;
- animalele care nu au îndeplinit condiţiile pentru a fi trecute la animale adulte; animalele la
îngrăşat; păsările şi coloniile de albine;
- pădurile;
- investiţiile efectuate pentru realizarea lucrărilor miniere din afara perimetrelor de exploatare;
- prototipurile, atâta timp cât servesc ca modele la executarea producţiei de serie;
- echipamentele de protecţie şi de lucru, îmbrăcămintea specială şi alte accesorii.
Deşi sunt mijloace fixe, plantaţiile tinere până la trecerea lor pe rod şi plantaţiile de protecţie în
primii 5 ani, sunt scutite de calculul amortismentului şi introducerea acestuia în cheltuielile de exploatare.
Duratele normale de utilizare a acestora cuprind şi duratele de scutire pentru calculul amortismentului. În
acest caz, norma anuală de amortizare se calculează în funcţie de durata normală de utilizare redusă,
cu perioada de scutire în ani, pentru care se calculează amortismentul.
De asemenea, nu se mai amortizează mijloacele fixe ajunse la expirarea duratei normale de
utilizare şi se menţin în folosinţă.
Activele necorporale aferente capitalului imobilizat cuprind:
- cheltuielile legate de înfiinţarea şi dezvoltarea unităţii patrimoniale numite cheltuieli de
constituire, cum sunt: taxele şi alte cheltuieli de înscriere şi înmatriculare; cheltuieli privind emiterea şi
vânzarea de acţiuni; cheltuielile de prospectare a pieţei şi de publicitate etc.; se amortizează în
maximum 5 ani;
- cheltuielile de cercetare-dezvoltare, care se amortizează în cel mult 5 ani;
- cheltuielile cu descoperirea rezervelor de substanţe minerale utile, neconcretizate în mijloace
fixe, la zăcămintele puse în exploatare; se amortizează în maximum 5 ani;
- concesiunile, brevetele şi alte drepturi şi valori asimilate subscrise ca aport sau achiziţionate. În
sfera altor drepturi se înscriu şi imobilizările de natura superficiei şi uzufructului. Superficia este dreptul
de proprietate asupra clădirii construite sau plantaţie aflate pe terenul altei persoane, precum şi dreptul
de folosinţă asupra acestora. Datorită specificului lor se amortizează pe toată durata prevăzută a se
utiliza de către întreprindere;
- alte imobilizări necorporale, inclusiv programe informatice create în întreprindere sau
achiziţionate de la terţi, care se amortizează în funcţie de durata probabilă de utilizare, fără să
depăşească 5 ani.
Fondul comercial, deşi este considerat un activ necorporal nu este supus procesului de
amortizare.
42
Activele financiare reprezintă imobilizări ale capitalului permanent investit de întreprindere în

patrimoniul altor întreprinderi sub forma: titlurilor de participare şi a creanţelor legate de participaţii;
titlurilor imobilizate ale activităţii de portofoliu; împrumuturilor acordate terţilor şi a altor titluri şi creanţe
imobilizate. Acestea nu sunt supuse procesului de amortizare.
În situaţii justificate, unele active corporale pot să fie scutite de la calculul amortismentului, cu
avizul teritorial al Ministrului Finanţelor.
4.3.2. Evaluarea şi reevalaurea imobilizărilor supuse amortizării
În vederea urmăririi procesului de amortizare şi calculului amortismentului, activele imobilizate

trebuiesc exprimate valoric, adică evaluate. Evaluarea, ca un complex de operaţiuni menite să
stabilească valoarea bunurilor, permit determinarea valorii de intrare a activelor imobilizate, capital ce
urmează a fi recuperat pe durata normală de funcţionare a activelor.
Pentru mijloacele fixe, prin valoare de intrare denumită şi valoare contabilă, se înţelege:
- preţul de achiziţie, pentru mijloacele fixe procurate cu titlu oneros;
- valoarea rămasă actualizată, aferentă fiecărui mijloc fix care a fost reevaluat în baza unor
prevederi legale;
- costul de producţie, pentru mijloacele fixe construite sau produse de unitatea patrimonială;
- valoarea actuală, pentru mijloacele fixe dobândite cu titlu gratuit, estimată la înscrierea lor în
patrimoniu pe baza propunerilor făcute de specialişti cu aprobarea responsabilului de gestionarea
patrimoniului;
- valoarea de aport, numită şi valoare de utilitate, pentru mijloacele fixe intrate în patrimoniu cu
ocazia asocierii, fuziunii etc., conform prevederilor din statute sau contracte, determinată prin expertiză;
- costul de achiziţie, pentru mijloacele fixe cumpărate, cu durata normală de utilizare expirată;
- valoarea stabilită prin situaţiile de lucrări, la data punerii în funcţiune, în cazul investiţiilor puse
în funcţiune parţial sau total cărora nu li s-au întocmit formele de înregistrare ca mijloace fixe;
- costul de producţie al animalelor pentru carne, la care se adaugă sporurile de preţ în funcţie de
categoria biologică, pentru animalele de reproducţie.
Valoarea de intrare este exprimată în unităţi monetare ce corespund datei la care s-au obţinut
activele imobilizate. Or, după cum se ştie, moneda se depreciază şi antrenează inconveniente din punct
de vedere al evaluări activelor, în sensul că acestea nu pot fi comparate între ele. În timp, datele de
procurare fiind diferite şi valoarea de intrare diferă, calculele privind amortismentul şi rata randamentului
acestora devin mai dificile. Se poate spune că aceleaşi active imobilizate procurate la date diferite, au
preţuri diferite, valori de intrare diferite şi ca urmare alt nivel al amortismentului.
Reevaluarea imobilizărilor corporale este necesară nu numai ca urmare a modificărilor ce au loc
în nivelul preţurilor ci şi a utilizării unor active, în alt regim decât cel stabilit iniţial, a discordanţei care
apare între uzură şi amortisment.
Reevaluarea are la bază preţurile existente în momentul în care are loc această operaţiune, cu
scopul stabiliri unei valori de intrare actualizate a bunurilor, ceea ce creează un cadru favorabil pentru
analiza tendinţei amortismentului, a formării şi urmăririi costurilor, a profitabilităţii şi a capitalurilor
necesare înlocuirii unor mijloace fixe. Prin reevaluare bunurile primesc valori de înlocuire care până la o
nouă reevaluare sunt considerate valori de intrare.
În procesul de reevaluare se folosesc anumite procedee, cum ar fi:
- corectarea valorii de intrare cu un indice de preţuri specific familiei de bunuri căreia îi aparţine
elementul de activ reevaluat;
- rectificarea valorii de intrare cu indicele care exprimă variaţiile nivelului general al preţurilor.
Cu ocazia reevaluării se stabileşte şi valoarea rămasă actualizată (VRa) în funcţie de valoarea de
intrare actualizată (Via), durata consumată (Dc) şi durata rămasă (Dr) după relaţia:
Via ⋅ Dr
VRa =
Dc + Dr
În procesul reevaluării imobilizărilor precum şi în cel al amortizării se folosesc, în afara valorii de
intrare, şi alte valori cum ar fi: valoarea de înlocuire; valoarea rămasă; valoarea reziduală; valoarea de
amortizat.
Valoarea de înlocuire este dată de suma cheltuielilor necesare în fiecare moment dat, pentru
reconstituirea unui bun identic cu cel scos din funcţiune. Valoarea de înlocuire este o noţiune ce se
poate defini cu exactitate însă nu poate avea importanţă operaţională în domeniul amortizării datorită
ritmului extrem de dinamic al preţurilor.
43
Valoarea rămasă, reprezintă parte din valoarea de intrare a activului rămas neamortizat la un
moment dat. Se stabileşte ca diferenţă între valoarea de intrare şi suma amortismentelor anuale inclusiv
sumele rezultate în urma valorificării.
Valoarea reziduală este dată de încasările ce se pot obţine la scoaterea din funcţiune a activelor
imobilizate amortizabile. Se mai numeşte şi preţ de revânzare. Mărimea valorii reziduale se stabileşte,
de regulă, proporţional faţă de valoarea de intrare, ca o mărime medie, la nivelul unui mare număr de
active imobilizate asemănătoare şi pe intervale de timp suficient de lungi. Practic, se calculează ca
raport dintre încasările nete obţinute în urma valorificării activelor imobilizate scoase din funcţiune, pe de
o parte, şi valorile de intrare a acelor active, pe de altă parte.
Valoarea de amortizat poate fi definită diferit, după cum ne referim la calculul amortismentului
programat sau efectiv. În cazul amortismentului programat, valoarea de amortizat este valoarea medie
anuală, iar în cazul amortismentului efectiv, valoarea de amortizat este valoarea de intrare.
În urma actualizării valorii de intrare, mijloacele fixe a căror valoare de intrare este mai mică
decât limita stabilită prin prevederile legale vor fi menţinute în evidenţă contabilă ca mijloace fixe de
natura obiectivelor de inventar. Valoarea rămasă neamortizată se va recupera prin includerea în
cheltuielile de exploatare într-o perioadă de maximum 3 ani.
Reevaluarea mijloacelor fixe, presupune inventarierea acestora şi determinarea cu exactitate a
duratei de timp cât mai pot funcţiona şi, corespunzător, a valorii rămase actualizată.
Reevaluarea activelor imobilizate se face şi în scopul actualizării capitalului social.
4.3.3. Duratele normale de funcţionare a mijloacelor fixe
Nivelul amortismentului anual depinde nu numai de mărimea valorilor de amortizat ci şi de

perioada de timp prestabilită pentru recuperare, adică de ceea ce în practica financiară poartă
denumirea de durată normală de funcţionare a activelor imobilizate.
Prin durată normală de funcţionare a mijloacelor fixe se înţelege, perioada de timp medie
exprimată de regulă în ani, fundamentată din punct de vedere tehnic şi economic, care se prevede de la
data punerii lor în funcţiune în stare nouă şi până în momentul scoaterii lor din funcţiune datorită uzurii2.
Evident, în această perioadă capitalul imobilizat trebuie complet amortizat.
Durata normală de funcţionare sau utilizare este o variabilă dependentă de o mulţime de factori
care iau în considerare caracteristicile constructive, condiţiile de exploatare ale mijlocului fix, uzura
normală etc.
În general, la stabilirea duratelor normale de funcţionare trebuie să se ia în considerare durata
efectivă în care mijlocul fix este productiv şi limitele economice în care se justifică folosirea lui.
Perioada în care mijlocul fix produce cu întreaga lui capacitate, adică durata efectivă, se
determină atât pe baza observaţiilor statistice, cât şi prin experienţa ţărilor cu economie dezvoltată.
Practic însă, durata normală de serviciu nu poate fi stabilită la limita duratei efective de funcţionare fizică,
deoarece trebuie avută în vedere acţiunea unor factori care restrâng perioada de utilizare optimă. Ca
atare, durata efectivă poate fi influenţată fie de modul cum sunt întreţinute şi folosite mijloacele fixe, fie
de intensitatea cu care acţionează uzura morală.
Totodată, în practică, duratele normale de utilizare fiind mărimi medii, pot apare abateri mai mult
sau mai puţin sensibile de la acestea. Astfel de influenţe conduc la micşorarea duratei normale de
folosinţă a mijloacelor fixe.
Cu privire la limita economică, ea este legată de mărimea cheltuielilor privind reparaţiile capitale.
Prin faptul că cheltuielile cu întreţinerea şi reparaţiile capitale cresc pe măsura sporirii gradului de uzură,
este necesar să se determine momentul în care reparaţiile capitale devin prea costisitoare faţă de
valoarea şi capacitatea de producţie a mijlocului fix. Experienţa dobândită demonstrează că un mijloc fix
nu mai este rentabil să fie menţinut în folosinţă din moment ce costul total al perioadei următoare -
format din valoarea reparaţiilor capitale, cheltuielile cu reparaţiile curente şi reviziile periodice, inclusiv
amortismentul perioadei următoare - este mai mare decât costul mediu al tuturor perioadelor anterioare.
Prin determinarea momentului în care un mijloc fix trebuie scos din funcţiune, în mod indirect se
determină şi perioada lui optimă de funcţionare.
În cazul în care mijloacele fixe se casează înainte de expirarea duratei normale de serviciu,
valoarea de intrare rămasă nerecuperată se recuperează prin includerea în cheltuielile excepţionale
nedeductibile fiscal, pe o perioadă de maximum 5 ani, sau prin diminuarea capitalurilor proprii.
2
Tudorache, D., Nistor, I., Cizmaş, I., Inaculescu, M., Finanţele unităţilor agricole, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,
1989, p. 47.
44
În literatura de specialitate3 există puncte de vedere diferite cu privire la noţiunea de durată

normală de funcţionare, în sensul că ea nu ar răspunde cerinţelor unei economii de piaţă, adecvată fiind
noţiunea de durată de amortizare. În acest context, se precizează că un activ imobilizat putând funcţiona
mai puţin (în unele cazuri) sau mai mult (în alte cazuri) decât duratele de amortizare, acest concept se
leagă mai mult de elementele caracteristice sistemului de amortizare decât de duratele de funcţionare.
Totodată, prin faptul că nici casarea înainte de termen şi nici menţinerea în funcţiune după
expirarea duratelor de amortizare nu se programează, ci se decid în funcţie de anumite condiţii concrete,
fenomenul nu are legătură cu politica de amortizare, fiind legat mai mult de noţiunea duratelor de
funcţionare. Evident, se urmăreşte ca duratele de amortizare să exprime durate de funcţionare,
convenabile din punct de vedere economic.
Pe aceste considerente se poate preciza că, în stabilirea atât a duratelor de funcţionare cât şi a
duratelor de amortizare trebuie să se ţină seama de ritmul uzurii fizice şi probabilitatea survenirii uzurii
morale.
Prin legislaţia actuală4 duratele normale de funcţionare sunt stabilite pe cele şase grupe,
detaliate, în continuare, pe subgrupe, clase, subclase şi familii, cuprinse între 2 ani şi 100 ani.
4.3.4. Normele de amortizare
Odată cunoscută valoarea de intrare a mijloacelor fixe, pentru calculul amortismentului anual
este necesară determinarea normelor de amortizare în funcţie de durata normală de funcţionare.
Prin normă de amortizare se înţelege mărimea procentuală care exprimă intensitatea cu care se
amortizează un mijloc fix în decurs de un an. Aplicând această mărime procentuală asupra valorii de
intrare sau, după caz, asupra valorii de amortizat se obţine amortismentul anual care se va include în
cheltuielile de exploatare ale anului de plan.
Pentru unele ramuri ale industriei, în special cele extractive, norma de amortizare se calculează
în funcţie de rezerva exploatabilă.
După cum între procesul de amortizare şi uzare există o legătură indestructibilă, în sensul că
uzura reprezintă baza obiectivă a amortizării, tot aşa între norma de amortizare şi intensitatea uzurii
există o legătură directă. Interdependenţa se exprimă prin aceea că, un mijloc fix cu cât se uzează fizic
şi moral mai repede, adică are o durată mai mică de funcţionare, cu atât norma de amortizare va fi mai
mare şi invers. Aşadar, rezultă că mărimea normei de amortizare este invers proporţională cu durata de
funcţionare a unui mijloc fix.
În practica financiară sunt folosite mai multe metode de calcul a normelor de amortizare, dintre
care cele mai reprezentative sunt:
1. metoda normelor egale;
2. metoda normelor diferenţiate în timp.
1. Metoda normelor egale, caracterizează sistemul liniar de amortizare şi constă în calcularea şi
utilizarea aceleiaşi norme de amortizare pe întreaga durată normală de funcţionare (Dn), ceea ce
înseamnă că amortismentul anual este egal pe toată durata de funcţionare a mijlocului fix. Norma de
amortizare (N) se calculează ca un raport procentual între amortismentul anual (A) şi valoarea de intrare
a mijlocului fix amortizat (Vi). Deci, plecând de la relaţiile:
Vi A
A= şi N = × 100
Dn Vi
obţinem:
1
N= ⋅ 100
Dn
De aici rezultă că, normele de amortizare pentru mijloacele fixe se pot determina, fără a avea
nevoie de valoarea de intrare, pe baza duratelor normale de funcţionare stabilite prin legislaţia privind
“clasificaţia şi duratele normale de funcţionare”.
Metoda normelor egale se foloseşte cel puţin din două motive: simplitate în aplicare şi calcul pe
de o parte, respectiv, aprecierea imediată a valorii rămase de către investitori şi a randamentului
activelor, pe de altă parte.
3
Giurgiu, A., Mecanismul financiare al întreprinzătorului, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1995, p. 91.
4
*** Hotărârea Guvernului României pentru aprobarea clasificaţiei şi a duratelor normale de funcţionare a mijloacelor fixe
964/1994.
45
Consideraţiile teoretice, ce stau la baza acestei politici de amortizare, constau în

proporţionalitatea dintre timp şi uzura mijloacelor fixe. Deşi relativ simplu de aplicat, sistemul de
amortizare liniar nu ia în considerare uzura morală, cunoscut fiind faptul că influenţa progresului tehnic
nu este liniară, ci exponenţială.
2. Metoda normelor diferenţiate în timp, are la bază ideea potrivit căreia în decursul duratei
normale de serviciu a mijloacelor fixe, în fiecare an normele de amortizare se micşorează sau se măresc
succesiv, în funcţie de randament şi grad de uzură. Metoda normelor diferenţiate în timp se poate aplica
în două variante: cu norme de amortizare regresive şi norme de amortizare progresive.
Varianta normelor de amortizare regresive este indicată categoriilor de mijloace fixe care sunt
mai mult expuse uzurii morale (de exemplu: maşini unelte; agregate; utilaje etc.) tocmai pentru a
combate din timp efectele de ordin financiar ale uzurii. În cadrul acestei variante, norma de amortizare
(Nk) se stabileşte după formula:
Dn − (K − 1)
Nk = ⋅ 100
∑ n
în care:
Dn = durata normală de funcţionare;
k = anul pentru care se calculează amortismentul;
n(n + 1)
∑ n = suma anilor “n” din durata normală de funcţionare, unde ∑ n = 2
Prin aplicarea variantei normelor regresive, amortismentul grevează costul producţiei cu sume
descrescătoare. Concepţia de la care se pleacă în calculul amortismentului, folosind normele regresive,
este aceea că descreşterea normelor de amortizare corespunde scăderii capacităţii de producţie a
mijloacelor fixe, pe măsură ce acestea se învechesc. Aplicând normele regresive în calculul
amortismentului, se realizează sistemul accelerat de amortizare. Aplicarea normelor regresive se
justifică prin aceea că asigură:
- concordanţa între norme, pe de o parte, şi starea tehnică şi randamentul, pe de altă parte;
- procurarea mai rapidă a resurselor financiare necesare investiţiilor pe termen mediu şi lung;
- micşorarea pierderilor provocate de uzura morală,
- reducerea valorii rămase neamortizate, ca urmare a scoaterii din uz a mijloacelor fixe înainte de
termen.
Aplicarea acestor norme prezintă şi unele dezavantaje:
- procesul de amortizare contravine desfăşurării obiective a uzurii fizice;
- transformă o parte din profit în amortisment la începutul duratei normale de funcţionare;
- complică munca de calculare şi evidenţă a amortismentului;
- nu permite cunoaşterea la un moment dat a valorii reale a mijloacelor fixe, întrucât între uzura
reală şi amortisment apar diferenţe mari.
Varianta normelor de amortizare progresive, se caracterizează prin aceea că amortismentul
creşte de la un an la altul, după formula progresiei aritmetice, adică amortismentul este mai mic în primii
ani de funcţionare şi mai mare spre sfârşitul duratei. Varianta, se recomandă a fi aplicată mijloacelor fixe
cu durată de funcţionare îndelungată (de exemplu: la clădiri) şi corespunde timpului efectiv al uzurii
fizice. Formula de calcul este:
k
Nk = ⋅ 100
∑ n
Concepţia care stă la baza variantei normelor progresive este aceea că norma şi amortismentul
trebuie să crească, corespunzător accelerării gradului de uzură, pe măsura învechirii şi deprecierii
normale a mijloacelor fixe. Această variantă prezintă unele dezavantaje circumscrise faptului că se
creează o neconcordanţă între amortisment şi evoluţia randamentului utilajelor care nu este
descrescător în aceeaşi proporţie cu creşterea uzurii, datorită şi lucrărilor de întreţinere şi reparaţii.
De regulă, o astfel de variantă nu poate fi aplicată pe toată durata de funcţionare a unui mijloc fix,
ci numai împreună cu o altă politică de amortizare (liniară sau regresivă). Practica a demonstrat că
varianta normelor progresive este utilă a fi aplicată numai pe durata punerilor parţiale în funcţiune a unor
obiective şi cel mai târziu până la atingerea parametrilor proiectaţi. În felul acesta s-ar degreva costurile
pe perioadele de început ale unui obiectiv, când producţia este mai mică.
46
Metoda normelor diferenţiate în timp este mai cunoscută în practica financiară sub denumirea de
metoda “Softy” adică a sumei cifrelor anilor din durata de funcţionare a mijlocului fix. Varianta
descrescătoare sau crescătoare a normelor de amortizare se obţine prin raportarea numărului de ordine
“n” al anului, pe scara duratei de viaţă, la suma cifrelor anilor.
Legătura dintre amortisment şi perioada de amortizare folosind metoda normelor egale şi a celor
diferenţiate în timp se prezintă astfel, fig. 3.
Figura 3. Graficul comparativ al nomelor de amortizare proporţionale cu timpul
Legendă
Vi Normă de amortizare
Valoarea liniară;
de intrare progresivă
regresivă
Durata normală
de funcţionare în
ani
0
D
Faţă de aceste metode clasice de calcul a normelor de amortizare s-au creat diferite alte variante
în funcţie de condiţiile concrete din economie, rezultând diferite sisteme de amortizare.
4.4. S I S T E M UL D E A M O RT IZ AR E ŞI M E C A N I SM E D E C AL C U L A AM O RT I S M E N T U L U I
În vederea conducerii activităţii financiare în condiţii optime este necesar să se cunoască, în plan
şi în execuţie, amortismentul anul care se va include în costuri şi, prin recuperare, va fi folosit ca resursă
în procesul investiţional. Amortismentele anuale având implicaţii determinante atât în nivelul profitului
prin intermediul costurilor cât şi în ritmul de recuperare a capitalului imobilizat, sunt evidente interesele,
de multe ori contrare, afectate de aceste implicaţii.
Ca urmare, politica de amortizare nu poate fi neutră nici în raport cu interesele investitorilor şi nici
în raport cu interesele statului sau ale acţionarilor.
Pentru a oferi variante în politica de amortizare în funcţie de ritmul de recuperare a capitalului
imobilizat, s-au creat mai multe sisteme de amortizare, şi anume: sistemul proporţional; sistemul
accelerat şi sistemul progresiv.
4.4.1. Sistemul proporţional
Sistemul proporţional de amortizare se caracterizează prin aceea că amortismentele anuale sunt

egale între ele, pe toată durata normală de funcţionare, motiv pentru care este cunoscut şi sub
denumirea de sistem liniar.
Programarea amortismentului anual şi repartizarea lui pe trimestre nu reclamă previzionarea pe
fiecare număr de inventar al mijloacelor fixe.
Practic, în etapa elaborării programelor pentru anul următor (bugetul de venituri şi cheltuieli;
situaţia costurilor de producţie etc.) este suficientă cunoaşterea sumei globale a amortismentului. În
acest scop, toate activele supuse amortizării se vor ordona în funcţie de norma de amortizare (sau
durata normală de funcţionare) calculându-se amortismentul pe grupă iar prin însumare se obţine
amortismentul anual pe întreprindere.
47
Pentru determinarea amortismentului anual este necesar să se delimiteze două elemente

caracteristice: baza de calcul şi norma de amortizare.
Baza de calcul folosită în programarea amortismentului anual diferă după cum existentul de
mijloace fixe de la începutul anului este sau nu influenţat în cursul anului de intrări sau ieşiri în/sau din/
funcţiune.
În general, dacă în cursul anului nu se petrece nici o modificare în volumul şi deci în valoarea
mijloacelor fixe supuse amortizării, amortismentul anual (A) se calculează cu uşurinţă, prin aplicarea
normelor de amortizare (N), corespunzătoare duratelor normale de funcţionare, asupra valorii de intrare
a mijloacelor fizice (Vi) adică:
Vi ⋅ N
A=
100
Dar, în realitate, de cele mai multe ori se prevede o anumită mişcare a mijloacelor fixe în cadrul
întreprinderii, respectiv intrări prin investiţii sau ieşiri prin casare. Ca urmare, la aceeaşi grupă de
mijloace fixe valorile de amortizat anual vor fi diferite, ceea ce înseamnă că va trebui să determinăm aşa
numita valoare medie anuală a mijloacelor fixe pe fiecare grupă în parte. În acest scop se regrupează
mijloacele fixe potrivit duratelor normale de funcţionare.
Pentru a răspunde necesităţilor unui calcul realist privind valoarea medie anuală a mijloacelor
fixe se folosesc datele programului de investiţii, a planului de punere în funcţiune a mijloacelor fixe,
prevederile planului de casare şi bineînţeles, datele inventarierii anuale (de la 31 decembrie ale anului
de bază).
( )
Valoarea medie anuală V a se determină pornindu-se de la valoarea de intrare a mijloacelor fixe
existente la începutul anului de plan (Vi), la care se adaugă valoarea medie anuală a mijloacelor fixe
( )
planificate a intra în funcţiune în cursul anului V ai şi se scade valoarea medie anuală a mijloacelor fixe
planificate a ieşi din funcţiune în aceeaşi perioadă (V ). Deci putem scrie:
ae
V a = Vi + V ai − V ae
În ceea ce priveşte valoarea medie anuală a mijloacelor fixe programate a intra în funcţiune în
cursul anului, ea se obţine ca o mărime medie ponderată a valorii de intrare cu numărul lunilor întregi de
funcţionare a mijlocului fix până la sfârşitul anului de plan, totul împărţindu-se la numărul de luni dintr-un
an calendaristic.
Respectiv, valoarea medie anuală a mijloacelor fixe programate a ieşi din funcţiune se obţine
înmulţindu-se valoarea de intrare a mijloacelor fixe scoase din patrimoniul întreprinderii, în cursul anului,
cu timpul de nefuncţionare exprimat în luni întregi până la sfârşitul anului, totul raportat la numărul de
luni dintr-un an. Formulele de calcul sunt:
Vi ⋅ t i Vi ⋅ t e
V ai = şi V ae =
T T
în care:
Vi = valoarea de intrare;
t = numărul de luni întregi, din luna următoare celei de intrare, respectiv de ieşire, a mijloacelor
fixe până la sfârşitul anului de plan;
T = 12, reprezintă numărul lunilor din anul calendaristic.
Cunoscând valoarea medie anuală a mijloacelor fixe supuse amortizării şi norma de amortizare
stabilită în funcţie de durata de funcţionare, se poate determina amortismentul anual (A), adică:
Va ⋅N
A=
100
Sistemul proporţional de amortizare prezintă avantaje şi dezavantaje. Dintre avantaje amintim:
- simplitate în aplicare, întrucât permite folosirea unei metode globale de calcul al
amortismentelor lunare;
- încărcarea costurilor de producţie lunare cu o cheltuială fixă, care este amortismentul;
- influenţă constată asupra profitului, motiv pentru care sistemul este agreat de către organele
fiscale ale statului.
48
Dezavantajele se referă la:

- slăbiciunea întreprinzătorului la pierderile provocate în cazul survenirii uzurii morale;
- ritmul lent al refacerii capitalului imobilizat în active corporale şi necorporale.
Avantajele pe care le oferă sistemul proporţional de amortizare, comparativ cu neajunsurile, sunt
mai mari, motiv pentru care sistemul se bucură de o aplicabilitate mare în ţările cu economie dezvoltată.
4.4.2. Sistemul variabil
În economia întreprinderii există situaţii în care amortismentul se calculează în funcţie de

utilizarea mijlocului fix prin cantitatea extrasă, numărul de kilometri parcurşi sau numărul de ore de
funcţionare. Astfel, în cazul ramurilor extractive norma de amortizare se exprimă în lei pe 1.000 tone
rezervă exploatabilă pentru mijloacele fixe a căror durată de folosinţă este exprimată în funcţie de durata
de exploatare a zăcămintelor. Această normă de amortizare se recalculează din cinci în cinci ani la
minele de cărbuni, cariere, precum şi la cheltuielile de investiţii pentru descopertă, şi din zece în zece ani
la saline. Recalculări se fac anual în cazul când intervin schimbări de minim 10% în volumul rezervelor
exploatabile.
În asemenea cazuri, amortismentul anual (Az) se calculează folosind relaţiile:
Vir
Nz = şi A z = Nz ⋅ E z
R
în care
Nz = norma de amortizare, în lei, pe 1.000 tone rezervă exploatabilă;
Vir = valoarea de intrare a mijloacelor fixe;
R = rezerva exploatabilă de substanţă minerală utilă, în mii tone, existentă la începutul fiecărui
exerciţiu financiar;
Ez = extracţia anuală de substanţă minerală utilă, în mii tone.
În cazul construcţiilor aparţinând unor incinte miniere care deservesc mai multe mine, precum şi
pentru construcţiile instalaţiilor de preparare, cu organizare independentă de exploatările miniere pe care
le deservesc, amortismentul anual se calculează pe baza următoarelor formule:
Vir
Nz = şi A z = N z × E zR + R +...+R
R 1 + R 2 + ... + R n 1 2 n
în care:
R1,R2...Rn = rezerva exploatabilă a fiecărei mine deservite de incinta centrală respectivă.
În practica financiară, pentru mijloacele fixe a căror durată normală de funcţionare se formulează
şi în mii km sau în ore de funcţionare, amortismentul anual se poate calcula în baza unei norme de
amortizare determinată, în funcţie de modalităţile în care sunt exprimate duratele de funcţionare.
Astfel, pentru mijloacele de transport auto a căror durată normală de funcţionare se exprimă şi în
mii km parcurşi, amortismentul anual (A) se calculează în funcţie de valoarea de intrare (Vi) sau valoarea
( )
medie a unui autovehicul supus amortizării V i , a normelor analitice de amortizare (N)
corespunzătoare, şi a parcursului programat anual (Pa), după relaţia:
Vi ⋅ N ⋅ Pa Pn
A= ; unde: Pa =
100 Dn
în care:
Pn = parcursul normat total exprimat în mii km;
Dn = durata normală de funcţionare exprimată în ani.
În continuare, pentru determinarea amortismentului efectiv se calculează o normă unică de
amortizare (Nu), exprimată în lei/1.000 km, prin raportarea amortismentului anual la parcursul programat
anual aferent mijloacelor de transport supuse amortizării, astfel.
A
Nu =
Pa
Norma unică se foloseşte la calculul amortismentului efectiv în raport cu parcursul realizat în
cursul lunii (Pr), după formula:
49
A = Pr ⋅ Nu
Pentru mijloacele fixe a căror durată normală de funcţionare se exprimă în ani şi ore de
funcţionare, amortismentul se poate calcula folosind mai multe etape:
a) se stabileşte un normativ anual (θN), în ore de funcţionare, prin raportarea duratei de
funcţionare exprimată în ore (DNo) la durata normală de funcţionare exprimată în ani (Dn), astfel.
D
θ N = No
Dn
b) se determină o normă de amortizare în lei pe oră de funcţionare (NA) prin raportarea valorii de
intrare (Vi) la durata normală de funcţionare exprimată în ore, potrivit relaţiei:
Vi
NA =
DN o
c) calculul amortismentul anual (A), după formula:
A = θN ⋅ NA
În prezent, potrivit Legii 15/1994 privind amortizarea capitalului imobilizat în active corporale şi
necorporale, mijloacele fixe au exprimată durata normală de funcţionare numai în ani, iar pentru cele la
care amortismentul s-a calculat în funcţie de mii km parcurşi şi orele de funcţionare, s-a recalculat durata
de serviciu rămasă exprimată în ani, faţă de care s-a calculat, corespunzător, amortismentul.
4.4.3. Sistemul accelerat
Sistemul accelerat de amortizare se caracterizează prin faptul că, în prima parte a duratei
normale de funcţionare a mijloacelor fixe amortizabile, amortismentele sunt supraevaluate faţă de media
anuală, iar în a doua parte, sunt subevaluate. Întrucât amortismentele anuale pornesc de la un nivel
maxim în primul an de funcţionare şi se reduc pe măsura trecerii timpului, sistemul de amortizare se mai
numeşte şi regresiv.
În literatura de specialitate, după cum şi în practica financiară, sistemul accelerat de amortizare
este abordat sub diferite variante:
1. cu normă de amortizare variabilă;
2. cu normă de amortizare constantă,
3. cu normă medie anuală multiplicată;
4. cu normă de amortizare combinată.
1. Sistemul accelerat de amortizare cu normă variabilă are la baza calculului amortismentului
anual valoarea de intrare constantă a activelor imobilizate (Vi) pe toată perioada de funcţionare, în timp
ce norma de amortizare este regresivă, Deci, putem scrie:
Vi ⋅ Nk
A=
100
unde:
A = amortismentul anual;
Nk = norma de amortizare regresivă pentru anul “k” din durata normală de funcţionare.
În fiecare an amortismentul va descreşte şi se va calcula potrivit relaţiei:
Vi ⋅ Nkj
Aj = , unde j = 1,n
100
2. La sistemul accelerat de amortizare cu normă constantă, valoarea de intrare a mijlocului fix
(valoarea de amortizat) este variabilă de la un an la altul. În acest caz, baza de calcul a amortismentului
o constituie valoarea rămasă neamortizată, calculată ca diferenţă între valoarea de intrare şi
amortismentele anilor anteriori.
Modelul de calcul al amortismentului anual este:
A i = Nc ⋅ Vi (1 − Nc )
i−1
unde:
Nc = norma de amortizare constată;
50
Vi = valoarea de intrare a activului imobilizat;

i = anul pentru care se calculează amortismentul.
Demonstraţia este imediată având la bază aplicarea unui procent constant asupra valorii rămase
a mijlocului fix:
A 1 = Nc ⋅ Vi
A 2 = Nc [Vi − Vi ⋅ Nc ] = Nc ⋅ Vi (1 − N c )
A 3 = Nc [Vi − Vi ⋅ Nc − Vi ⋅ Nc (1 − Nc )] = N c ⋅ Vi (1 − Nc )
2
...............................................................................
A i = N c ⋅ Vi (1 − Nc )
i −1
Luând în considerare valoarea rămasă (Vr) putem scrie că:

Vr ⋅ N c ,Vr2 ⋅ Nc ,...,Vrn ⋅ Nc
A 1,A 2...A n = 1
100
3. Sistemul accelerat cu normă medie anuală multiplicată poartă denumirea şi de sistem
degresiv, şi constă în multiplicarea normei de amortizare proporţională (sau liniară) cu unul din
coeficienţii următori:
a) 1,5 dacă durata normală de utilizare a mijlocului fix este cuprinsă între 2 şi 5 ani;
b) 2,0 dacă durata normală de funcţionare a mijlocului fix este între 5 şi 10 ani,
c) 2,5 dacă durata normală de utilizare a mijlocului fix este mai mare de 10 ani.
Utilizarea regimului de amortizare degresivă se aprobă de către consiliul de administraţie,
respectiv de responsabilul cu gestiunea patrimoniului.
Amortismentul în varianta sistemului degresiv se aplică sub două alternative:
- fără influenţa uzurii morale;
- cu influenţa uzurii morale.
Pentru calculul amortismentului în prima alternativă - fără influenţa uzurii morale - se procedează
astfel:
- în primul an de funcţionare se aplică la valoarea de intrare a mijlocului fix norma de amortizare
calculată potrivit precizărilor de mai sus;
- pentru anii următori se aplică aceeaşi normă, dar de fiecare dată la valoarea rămasă. Acest
calcul se continuă până în anul de funcţionare în care amortismentul anual rezultat este egal sau mai
mic cu/ decât amortismentul anual liniar (proporţional), calculat pentru perioada rămasă.
Din acel an şi până la expirarea duratei normale de funcţionare se trece la sistemul de amortizare
proporţional sau liniar.
Cea de a doua alternativă din sistemul degresiv de amortizare - cu influenţa uzurii morale - permite
amortizarea capitalului imobilizat în mijloace fixe într-o perioadă de timp mai mică decât durata normală de
folosinţă, diferenţa în ani reprezentând influenţa uzurii morale. Pentru mijloacele fixe care au o durată
normală de funcţionare de până la 5 ani inclusiv nu se aplică regimul de amortizare degresiv cu influenţa
uzurii morale, ci numai prima alternativă, adică fără influenţa uzurii morale.
Pentru calculul amortismentului după sistemul degresiv, cu influenţa uzurii morale, se au în
vedere:
- valoarea de intrare, pentru primul an şi valoarea rămasă pentru anii următori din durata normală
de funcţionare;
- durata normală de funcţionare potrivit catalogului;
- norma de amortizare în regim de amortizare degresivă;
- perioada în care se calculează amortizarea degresivă;
- durata de utilizare în cadrul căreia se realizează amortizarea integrală, din care: în regim de
amortizare degresivă şi în regim de amortizare liniară.
În final, prin diferenţa între durata normală de funcţionare şi durata de utilizare în care se
realizează amortizarea integrală, se stabileşte durata de utilizare aferentă uzurii morale pentru care nu
se mai calculează amortisment (tabelul nr. 1).
51
Tabelul 1. Anexă la Normele metodologice a Legii nr. 15/1994 privind amortizarea capitalului imobilizat în
active corporale şi necorporale, modificată şi completată prin Ordonanţa Guvernului nr. 54/1997
Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 4/8.I.1998
52
53
Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 4/8.I.1998
Aşadar, amortismentul se va calcula aplicând la valoarea rămasă a fiecărui an norma de amortizare,

după caz, pentru regimul de amortizare degresivă sau liniară, adică:
Vr ⋅ Na
A=
100
Întreprinderile care utilizează regimul de amortizare degresivă nu au obligaţia să scoată din funcţiune
mijloacele fixe, amortizate înainte de expirarea duratei normale de funcţionare, însă nu vor mai calcula
amortismentul anual aferent perioadei de timp care corespunde cu uzura morală.
Efectul uzurii morale are influenţă asupra mărimii duratelor de utilizare cu regim de amortizare
degresivă şi regim de amortizare liniară în sensul reducerii primei durate şi majorării celei de a doua ca număr
de ani. Durata de utilizare cu regim de amortizare degresivă, în varianta luării în calcul a uzurii morale, va fi
mai mică decât în varianta amortizării degresive fără luarea în calcul a uzurii morale, iar durata de utilizare cu
amortizare liniară va fi mai mare în varianta luării în calcul a uzurii decât în varianta fără luare în considerare
a uzurii morale.
4. Sistemul accelerat de amortizare cu normă combinată constă în calculul amortismentului, în primul
an de funcţionare, în proporţie de 50% din valoarea de intrare, iar pentru exerciţiile următoare norma de
amortizare se determină după sistemul proporţional (liniar) în funcţie de anii de utilizare rămaşi.
Folosirea acestei variante se aprobă de către organul teritorial al Ministerului Finanţelor la propunerea
consiliului de administraţie sau a responsabilului cu gestiunea patrimoniului.
Sistemul accelerat de amortizare cu variantele descrise elimină neajunsurile sistemului proporţional,
micşorând pierderile în cazul survenirii uzurii morale şi creând, în acelaşi timp, disponibilităţi sporite pentru
investiţii.
54
În acelaşi timp, sistemul accelerat de amortizare are şi efectul mai puţin benefic. Astfel, prin
supradimensionarea amortismentului în primii ani cresc cheltuielile de exploatare şi implicit costurile de
producţie care conduc la o diminuare a profitului. Prin reducerea profitului se diminuează veniturile bugetului
de stat precum şi dividendele cuvenite acţionarilor. Singurul interes ocrotit imediat este cel al
întreprinzătorului care-şi disponibilizează mai rapid capitalul şi reduce paguba în cazul apariţiei uzurii morale.
4.4.4. Sistemul progresiv
Sistemul de amortizare progresiv se caracterizează prin aceea că baza de calcul a amortismentului,

care este valoarea de intrare, rămâne constantă de-a lungul duratei normale de funcţionare, progresivitatea
asigurându-se prin norma de amortizare, normă care creşte de la un an la altul. Relaţia generală de calcul a
amortismentului anual este:
Vi ⋅ Nk
A=
100
În fiecare an amortismentul va fi diferit prin creşterea lui în funcţie de normele de amortizare şi se va
calcula astfel:
Vi ⋅ Nkj
Aj = ; unde j = 1, n
100
Sistemul de amortizare progresiv este aplicat foarte rar întrucât neajunsurile întrec avantajele
sintetizate la ansamblul activelor imobilizate corporale şi necorporale.
4.5. R E P AR T I Z AR E A P E T RI M E S T R E A AM O RT I S M E NT U L U I AN U A L P R O G R AM AT
Programarea amortismentului anual este legată de previziunea profitului în direcţia autofinanţării

întreprinderii, şi a politicii de dividende. În acelaşi timp, pentru alcătuirea unui tablou de finanţare în cadrul
întreprinderii, pe intervale mai mici, este necesară repartizarea amortismentului anual pe trimestre şi chiar pe
luni încât să exprime valoarea reală a activelor imobilizate prevăzute a fi în funcţiune, în acele intervale de
timp.
Repartizarea amortismentului anual pe trimestre se face printr-un şir de operaţiuni, şi anume:
- în situaţia în care nu se modifică valoarea de intrare a activelor corporale şi necorporale existentă la
începutul anului, în volumul şi structura lor în cursul anului, adică valoarea de amortizat existentă la începutul
anului rămâne neschimbată, amortismentul trimestrial reprezintă 25% din amortismentul anual. În continuare
el se împarte în mod egal pe luni. Deci, putem scrie că:
1
A tr 0 = A
4
unde:
Atro= amortisment trimestrial aferent activelor imobilizate existente la începutul anului;
A = amortismentul anual al existentului de active imobilizate.
- în cazul în care au loc intrări de active imobilizate în cursul anului, amortismentul trimestrial se
calculează pe baza amortismentului anual aferent fiecărei intrări, împărţit la numărul lunilor de funcţionare
rămase din an şi înmulţit cu numărul lunilor amortizate trimestrial, adică:
Vi ⋅ t i N
⋅
A tri = T 100 ⋅ fi
Fi
unde:
Atri = amortismentul trimestrial al intrărilor de active imobilizate în cursul anului;
ti = numărul lunilor întregi de funcţionare până la sfârşitul anului;
N = norma de amortizare;
T = numărul lunilor din anul calendaristic care este egal cu 12;
fi = numărul lunilor întregi de funcţionare din cadrul trimestrului;
Fi = numărul lunilor întregi de funcţionare din anul calendaristic, rămase până la sfârşitul anului.
Amortismentul trimestrial aferent intrărilor de active imobilizate se va adăuga amortismentului
trimestrial cuvenit existentului de active imobilizate.
55
- în situaţia în care au loc ieşiri de active imobilizate în cursul anului, se calculează amortismentul
aferent lor, din momentul ieşirii din funcţiune şi până la sfârşitul anului, care se va scădea din amortismentul
aferent existentului de active imobilizate. Relaţiile de calcul sunt:
Vi ⋅ t e N
⋅
A tre = T 100 ⋅ f şi
e ATR = Atr0 + Atri - Atre
Fe
unde:
Atre = amortismentul trimestrial al ieşirilor de active imobilizate în cursul anului;
te = numărul lunilor întregi de nefuncţionare până la sfârşitul anului;
fe = numărul lunilor întregi de nefuncţionare din trimestru;
Fe = numărul lunilor întregi de nefuncţionare în anul calendaristic;
ATR = amortismentul trimestrial
Repartizarea amortismentului anual pe trimestre şi pe luni permite o evaluare a costurilor de producţie
cât mai corectă şi, în continuare, un calcul al randamentului activelor pe perioade mai scurte.
4.6. R E C AL C U L AR E A AM O RT I SM E NT U L U I Ş I CO N S E C I N Ţ E FI N AN C I AR E
În activitatea curentă de zi cu zi, amortismentul prezintă interes pentru întreprindere atât în calitatea
sa de componentă a costurilor de producţie cât şi de sursă permanentă de finanţare. Mărimea efectivă a
amortismentului se calculează lunar în funcţie de masa exactă a activelor imobilizate amortizabile la finele
lunii şi a normei de amortizare.
Evident că, faţă de situaţia avută în vedere la începutul anului, când s-a determinat amortismentul
previzionat, pe parcursul exerciţiului financiar se pot produce anumite modificări care să schimbe nivelul
amortismentului. Astfel, în întreprindere, termenele de dare în funcţiune a activelor imobilizate programate a
intra în cursul anului, respectiv, termenele de scoatere din funcţiune în anul de referinţă, pot avea abateri faţă
de cele programate în funcţie de care s-a calculat valoarea de amortizat.
Tocmai ca urmare a nerespectării termenelor de punere şi scoatere în/din funcţiune a activelor
imobilizate programate este necesară recalcularea amortismentului. Amortismentele recalculate vor permite o
evaluare mai exactă a costurilor totale şi a mărimii capitalului disponibilizat care urmează să fie gestionat.
În recalcularea amortismentului trebuie avut în vedere şi faptul că procesul de gestionare al
întreprinderii cuprinde, în afara activelor aferente capitalurilor imobilizate supuse amortizării, încă două
categorii de active imobilizate, şi anume:
- active imobilizate casate înainte de expirarea duratei normale de funcţionare;
- active imobilizate menţinute în funcţiune şi după expirarea duratei normale de serviciu.
Scoaterea din funcţiune a activelor imobilizate cu valoare de intrare rămasă nerecuperată sau cu
valoare de intrare complet amortizată se face cu aprobarea consiliului de administraţie, respectiv a
responsabilului cu gestiunea patrimoniului. După aprobarea scoaterii din funcţiune a activelor imobilizate se
va proceda la valorificarea acestora prin vânzare (licitaţie sau negociere directă) sau prin casare, în sensul că
se vor valorifica componente rezultate din dezmembrare.
În cazul activelor imobilizate casate înainte de expirarea duratei normale de funcţionare, valoarea
rămasă neamortizată urmează să se recupereze prin includerea în cheltuielile excepţionale, nedeductibile
fiscal, pe o perioadă de maximum 5 ani, sau prin diminuarea capitalurilor proprii, cu respectarea dispoziţiilor
legale. Recuperarea valorii rămase se face în mod eşalonat, fără a depăşi durata normală de funcţionare.
Valoarea rămasă neamortizată (VRn) se calculează după relaţiile:
n
Dc
VR n = Vi − Vi ⋅
Dn
sau VR n = Vi − ∑A
i=1
i
unde:
Dc = durata consumată;
Dn = durata normală de funcţionare,
n
∑ A = suma amortismentelor anuale “i” din durata normală de funcţionare “n”.

i =1
i
În situaţia în care sumele privind valoarea rămasă neamortizată sunt însemnate, pentru recuperare,
se eşalonează pe ani şi luni calculându-se rata anuală de recuperat (RAr), după formula:
56
RA r =
(VR n − S v ) ⋅ lr
lt
unde:
Sv = sume rezultate din valorificarea activelor imobilizate scoase din funcţiune;
lr = numărul lunilor din anul de referinţă rămase pentru recuperare;
lt = numărul lunilor totale programate pentru recuperarea valorii neamortizate.
Durata recuperării şi anuităţile de acoperire a valorii rămase neamortizate se stabilesc de către
responsabilii cu gestiunea patrimoniului.
În situaţia în care la nivelul întreprinderii există active imobilizate menţinute în funcţiune peste durata
normală de serviciu, acestea nu mai sunt supuse procesului de amortizare iar efectul acţiunii lor se regăseşte
în rezultatul din exploatare.
Legat de amortisment, se cuvine să mai precizăm că în practică se promovează diferite procedee cu
privire la partea din amortisment care să fie deductibil fiscal. În acest context, amortismentul deductibil fiscal
din profitul brut se stabileşte diferit în funcţie de politica financiară promovată în acest domeniu. Astfel, în
unele situaţii amortismentul deductibil se corelează cu gradul de utilizare a activelor imobilizate, iar în alte
cazuri, cu nivelul obţinut prin aplicarea normelor proporţionale. Diferenţele de amortisment rezultate se
evidenţiază în cheltuielile excepţionale şi nu sunt deductibile fiscal.
În economia întreprinderilor franceze se operează cu două categorii de amortisment:
- amortisment pentru deprecieri care conduc la o diminuare de active (respectiv o creştere de pasiv) şi
o creştere a cheltuielilor. Amortismentul pentru depreciere este privit ca un proces de corectare a evaluării
activelor, ca o tehnică de reînnoire a imobilizărilor prin afectarea profitului în vederea reinvestirii capitalului.
- amortismente derogatorii care reprezintă partea din amortismente calculate pentru a beneficia de
avantaje fiscale, fiind considerate ca o creştere de pasiv şi o creştere a cheltuielilor excepţionale. În acest fel,
fiscalitatea poate stimula operaţiile de investire prin amortismentele excepţionale, cum ar fi de exemplu prin
utilizarea normelor degresive.
4.7. F I N AN Ţ AR E A R E P AR AŢ II LO R C AP IT AL E
Problematica reparaţiilor capitale se referă, cu precădere, la mijloacele fixe. În acest sens, dacă
înlocuirea mijloacelor fixe reclamă noi capitaluri, menţinerea lor în stare de funcţionare impune efectuarea de
reparaţii, care implică anumite cheltuieli şi, corespunzător, resurse financiare.
Necesitatea reparaţiilor decurge din uzura sau deprecierea fizică a mijloacelor fixe, după cum cea a
modernizărilor se degajă din uzura morală. Prin intermediul reparaţiilor, mijloacele fixe sunt readuse cât mai
aproape de starea lor iniţială, de parametrii şi caracteristicile tehnico-funcţionale de care au dispus la darea
lor în funcţiune.
Efectele economice ale uzurii fizice pot fi luate în considerare cu destulă exactitate, întrucât există în
întreprinderi date (informaţii) care arată evoluţia reală, din trecut, atât a efortului cât şi a efectului.
Sistemul de reparaţii propriu-zis cuprinde reparaţiile curente şi reparaţiile capitale. Stabilirea naturii
reparaţiilor se face în urma executării de revizii tehnice, prin care se identifică starea tehnică a utilajelor, a
lucrărilor ce urmează a se face şi a pieselor ce se vor schimba sau ajusta. În cadrul revizuirilor se pot face şi
unele reglări de piese sau subansamble şi chiar unele reparaţii mărunte.
Reparaţiile curente reprezintă intervenţii de un grad superior reviziilor şi se execută în scopul
eliminării deteriorărilor locale ale unor efecte determinate de uzura fizică. În funcţie de valoarea lucrărilor şi de
perioadele de funcţionare a mijloacelor fixe între două reparaţii, se pot identifica reparaţii curente de gradul I
şi II. Prin intermediul reparaţiilor curente se înlocuiesc, se recondiţionează şi se repară unele piese sau
subansamble de valori mici.
Cheltuielile cu reparaţiile curente se includ în costurile de producţie şi se finanţează din resursele
destinate activităţii curente, adică din fondul de rulment.
Reparaţiile capitale sunt lucrări de volum mare şi care se fac atunci când mijloacele fixe au un grad
avansat de uzură, scade capacitatea de producţie, apar pericole de avarii, se reduce precizia de lucru etc. şi
au scopul de a readuce mijloacele fixe în stare normală de funcţionare.
În luarea deciziei privind reparaţiile capitale este necesar să se ţină seama de ciclul de funcţionare şi
un anumit plafon valoric. Ciclul de funcţionare indică mărimea intervalului dintre data punerii în funcţiune a
unui mijloc fix şi prima reparaţie capitală, sau dintre două reparaţii capitale succesive şi se exprimă în ani, ore
de funcţionare sau Km parcurşi. Plafonul valoric reprezintă raportul procentual între costul reparaţiei capitale
şi valoarea de înlocuire a mijlocului fix. Nivelul lui trebuie să ţină seama de toţi factorii care influenţează
randamentul mijlocului fix.
57
În literatura de specialitate5 se precizează că: ambele grupe de cheltuieli şi anume: cheltuielile cu

întreţinerea, reviziile periodice şi reparaţiile curente (c); şi cheltuielile cu reparaţiile capitale (k) prezintă: o
anumită dinamică. Astfel, într-un anumit interval din durata normală de funcţionare a mijloacelor fixe
cheltuielile amintite sunt constante iar după depăşirea unui prag devin crescătoare. În acest sens, putem scrie
că:
c1 = c2 = c2 = ... ≤ ci < ...< cn
şi
k1 = k2 = k3 = ... ≤ ki < ...< kn
Urmărind în dinamică comportamentul unor mijloace fixe asemănătoare poate fi stabilit un ritm mediu
de creştere, pe de o parte, a cheltuielilor cu reparaţiile curente, iar pe de altă parte, a reparaţiilor capitale.
La nivelul întreprinderii, ca urmare a efortului financiar depus, adică a investiţiei iniţiale şi a
cheltuielilor de menţinere în funcţiune, se obţine în intervalul considerat (intervalul dintre două reparaţii
capitale) un efect bine determinat, şi anume un volum de utilităţi (Q). Acest volum de utilităţi (produse, lucrări,
servicii) prezintă o evoluţie inversă evoluţiei efortului, adică Q1<Q2 ≤ Q3....>Qi....>Qn.
Folosind informaţiile oferite cu privire la compartimentul avut de un mijloc fix asemănător se poate
stabili un ritm mediu de variaţie (descrescător) a volumului utilităţilor produse.
În acest context, se poate cunoaşte comportamentul şi mai ales ritmul variaţiei factorilor-efortului şi
efectelor. Pentru fiecare interval dintre două reparaţii capitale se poate calcula câte un coeficient (vi) ca raport
între efort şi efect. Seria efortului şi efectului periodic se ia în considerare cumulativ pentru eliminarea
variaţiilor întâmplătoare.
Totodată efortul periodic viitor, măsurat prin consumul de capital se impune a fi actualizat, fie la
nivelul dobânzii bancare (d), fie la nivelul costului mediu al capitalului. Folosind factorul de actualizare
1
, relaţia de calcul este:
(1 + d)i
i i
n
 1 + rc  n
 1 + rk 
Vi + ∑
i =1
C i 
 1+ d 
 + ∑
i =1
Ki
 1+ d 

vi = i
n 1
∑ Qi  
 rq 
i =1  
unde: rc = ritmul mediu de creştere a cheltuielilor cu reparaţiile curente;
rk = ritmul mediu de creştere a cheltuielilor cu reparaţiile capitale.
1/rq = ritmul mediu de variaţie (descreştere) a volumului producţiei.
Studiind şirul de coeficienţi obţinuţi pe durata normală de funcţionare a mijlocului fix se va putea stabili
momentul în care:
vi+1 > vi.
Momentul aferent coeficientului “p” reprezintă pragul peste care folosirea mijlocului fix devine
nerentabilă.
Teoretic, în finanţarea reparaţiilor capitale pot exista două probabilităţi:
a) finanţarea din amortismentul anual;
b) finanţarea din resursele curente.
a) Finanţarea reparaţiilor capitale din amortismentul anual are la bază ideea potrivit căreia asemenea
intervenţii se fac la intervale mari de timp, ce antrenează cheltuieli importante, care, la rândul lor, încarcă prea
mult costurile de producţie ale anului în care se fac. Un asemenea fond s-ar putea constitui, în mod uniform,
pe toată durata prestabilită de funcţionare a mijlocului fix. În acest sens, prin amortisment s-ar realiza două
obiective: recuperarea capitalului investit în mijloace fixe, pe de o parte, iar, pe de altă parte, finanţarea
cheltuielilor viitoare determinate de reparaţiile capitale se urmează a se efectua.
În situaţia în care reparaţiile capitale se vor finanţa din amortismente se poate calcula o normă
globală de finanţare (NGa), pentru investiţii şi reparaţii şi o normă specială pentru finanţarea exclusivă a
reparaţiilor (NSa), potrivit relaţiilor:
Vi + R k Rk
Dr D
NG a = × 100 ; şi NS a = n × 100
Vi Vi
5
Girgiu, A., Mecanismul financiar al întreprinzătorului, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1995, p. 94
58
unde:
Vi = valoarea de intrare a mijloacelor fixe;
RK = valoarea reparaţiilor capitale;
Dn = durata normală de funcţionare
În prezent, finanţarea reparaţiilor capitale din amortismentul anual se practică sporadic în economia
ţării noastre, deşi în ţările cu economie de piaţă se utilizează frecvent.
b) În cazul finanţării reparaţiilor capitale din sursele curente, înseamnă că cheltuielile cu acestea se
includ direct pe costurile de producţie. Regimul de finanţare este cel al activelor circulante, adică fondul de
rulment.
Includerea cheltuielilor cu reparaţiile capitale pe costurile de producţie se poate face în luna în care se
efectuează reparaţiile capitale s-au eşalonat pe mai multe luni (sau ani) spre a nu afecta într-o proporţie prea
mare rezultatul din exploatare ale unei perioade.
În acoperirea financiară a reparaţiilor capitale pot interveni şi creditele bancare sau alte forme de
îndatorare.
59
Partea a II-a
PARTEA a II-a
60
FINANŢELE FIRMEI
CAPITOLUL V
GESTIUNEA ACTIVELOR CIRCULANTE
5.1. C O NŢ I N UT U L ŞI S T R U C T U R A A C T I V E L OR C I R C U L AN T E . F ACT O R II C AR E
I N F L U E N Ţ E AZ Ă N I V E L U L L O R
În scopul realizării obiectivelor propuse de agenţii economici, aceştia au nevoie de un aparat de

producţie format din maşini, utilaje, clădiri etc. Pentru ca toate instrumentele aparatului de producţie să
funcţioneze, este nevoie de achiziţionarea de materii prime, de asigurarea stocurilor necesare
desfăşurării producţiei în mod continuu precum şi de vânzarea produselor obţinute în vederea
recuperării cheltuielilor efectuate.
Se constată că, pe lângă un aparat de producţie, un agent economic are nevoie şi de active
circulante.
Conform OMF nr. 94 din 2001, un activ se clasifică ca activ circulant atunci când:
- este achiziţionat sau produs pentru consum propriu sau în scopul comercializării şi se aşteaptă
a fi realizat în termen de 12 luni de la data bilanţului;
- este reprezentat de creanţe aferente ciclului de exploatare;
- este reprezentat de numerar sau echivalente de numerar1 a căror utilizare nu este
restricţionată.
Aceste active circulante apar în urma plasării unei părţi din capitalurile proprii (atrase şi
împrumutate), în vederea satisfacerii nevoilor agenţilor economici.
Activele circulante, spre deosebire de cele imobilizate, se caracterizează printr-o perioadă de
rotaţie mai mică de un an, aflându-se într-o continuă mişcare schimbându-şi forma fizică şi valorică
continuu.
Caracteristica de bază a acestor active circulante, este aceea că ele se consumă fizic într-un
singur ciclu de producţie, transmiţându-şi integral valoarea lor asupra valorii noilor produse, lucrări şi
servicii în care se regăsesc încorporate.2
În categoria activelor circulante se cuprind:
a) stocuri;
b) creanţe;
c) investiţii financiare pe termen scurt;
d) casa şi conturi la bănci.
a) În cadrul activelor circulante ponderea cea mai mare este deţinută de stocuri. Stocurile se
concretizează[ în stocuri de materii prime şi materiale consumabile, producţie în curs de execuţie, şi
stocuri de produse finite şi mărfuri. Mărimea acestor stocuri trebuie bine determinată deoarece, un stoc
prea redus poate produce întreruperi în procesul de producţie pe când un stoc prea mare va însemna o
mobilizare suplimentară de capitaluri.
b) În ceea ce priveşte creanţele, acestea reprezintă valori realizabile pe termen scurt având un
grad scăzut de transformare în lichidităţi. Cu cât termenele de plată ale clienţilor sunt mai lungi, cu atât
sumele blocate sunt mai mari, privând întreprinderile de investiţii mai rentabile sau chiar obligând la
procurarea de resurse externe.
c) Investiţiile financiare pe termen scurt cuprind titlurile de participare deţinute la societăţi din
cadrul grupului, respectiv acţiunile proprii societăţii.
d) În cadrul ultimei categorii de active circulante sunt cuprinse disponibilităţile băneşti deţinute de
societate în casieria întreprinderii precum şi cele din conturile bancare.
Active circulante se găsesc în toate fazele procesului de exploatare (aprovizionare, producţie,
comercializare), îmbrăcând atât forme materiale cât şi băneşti.
Sursele de finanţare a activelor circulante pot fi surse proprii precum şi resurse atrase şi
împrumutate.
Volumul activelor circulante depinde de mai mulţi factori:3
1
Prin echivalente în numerar se înţelege investiţiile financiare pe termen scurt, uşor convertibile în numerar şi al căror risc de
schimbare a valorii este nesemnificativ.
2
Bistriceanu, Gh., Ana, Gh., Finanţe, manual cls. A XII-a, Editura Didactică şi Pedagogică RA, Bucureşti, 1998, pag. 4.
3
Bistriceanu, Gh., Adochiţei, M.N., Negrea, E., Finanţele agenţilor economici, Editura Economică, Bucureşti, 2001, pag. 158.
61
Gestiunea activelor circulante
- nivelul aprovizionării, producţiei şi desfacerii;

- nivelul cheltuielilor de producţie;
- viteza de rotaţie a activelor circulante.
În momentul creşterii producţiei va avea loc o creştere a cheltuielilor aferente respectiv o creştere a
activelor circulante. Se consideră că o gestionare eficientă a resurselor presupune o creştere a activelor
circulante mai mică decât creşterea producţiei. Fiecare agent economic va dori să reducă cheltuielile de
producţie. Această reducere va determina atât o creştere a rentabilităţii cât şi o micşorare a volumului
activelor circulante.
Viteza de rotaţie a activelor circulante, ce reflectă modul în care se utilizează activele circulante,
cu cât este mai mare cu atât mai mic va fi volumul activelor circulante, rezultând un surplus de fonduri. În
caz contrar, o viteză de rotaţie a activelor circulante mică, va determina o creştere a volumului activelor
circulante şi implicit o mobilizare de fonduri ce va reduce eficienţa utilizării capitalului.
5.2. C I C L U L D E E X P L O AT A R E . STOCURILE ŞI GESTIUNEA LOR
Ciclul de exploatare al unei persoane juridice reprezintă perioada de timp dintre aprovizionarea
materiilor prime care intră într-un proces de transformare şi finalizarea acestora în numerar sau sub
forma unui echivalent în numerar.4
Deci, ciclul de exploatare cuprinde ansamblul operaţiunilor efectuate de întreprindere pentru
producerea de bunuri şi servicii şi pentru obţinerea profitului:
- achiziţionarea bunurilor şi serviciilor;
- obţinerea de produse finite prin procesul de producţie;
- vânzarea produselor finite obţinute.
Pentru ca acest ciclu de exploatare să funcţioneze în mod continuu este necesar a se constitui
un anumit volum de stocuri.
Stocurile reprezintă „ansamblul bunurilor şi serviciilor din cadrul unităţii patrimoniale destinate a fi
vândute în aceeaşi stare sau după prelucrarea în procesul de producţie, fie a fi consumate la prima lor
utilizare”.5
Din punct de vedere financiar, stocurile reprezintă o imobilizare de capital, o investiţie ce va
trebui finanţată şi care se va recupera doar după parcurgerea întregului ciclu de exploatare, prin
vânzarea produselor obţinute.
Aceste investiţii în stocuri vor fi apreciate în funcţie de rentabilitatea obţinută, adică obţinerea de
câştiguri peste valoarea investită în stocuri.
Stocurile sunt considerate resurse neactive deoarece fiind acumulate în depozit sunt resurse
materiale disponibile, dar neutilizate, scoase din circuitul economic. Cu toate acestea, pentru a asigura o
producţie continuă, fără întreruperi, este necesar a se constitui stocuri bine dimensionate.
O gestionare eficientă a stocurilor presupune stabilirea de legături directe cu furnizorii, stabilirea
de grafice de aprovizionare, eliminând astfel întârzierile în aprovizionare, reducând cheltuielile de
transport-aprovizionare, îmbunătăţind condiţiile de depozitare a acestora. Altfel spus, trebuiesc găsite
modele şi metode de formare de stocuri, astfel încât să asigure desfăşurarea normală a activităţii
întreprinderii cu un stoc minim necesar şi cu cheltuieli cât mai mici.
Pentru a creşte eficienţa activelor circulante este necesar a stabili şi un nivel optim al stocului.
Pentru aceasta trebuie să se găsească o soluţie matematică între a reface stocul în mod frecvent, ceea
ce înseamnă o creştere a cheltuielilor de transport-aprovizionare, dar o scădere a cheltuielilor de
păstrare-depozitare precum şi reducerea fondurilor blocate; şi a reface stocul la intervale lungi, caz în
care cheltuielile de transport-aprovizionare vor scădea, iar cheltuielile de păstrare-depozitare şi fondurile
blocate vor cunoaşte o creştere.
Stocurile pot fi clasificate după mai multe criterii, astfel:
a) din punct de vedere al producţiei:
- stoc de producţie – materii prime şi materiale destinat consumului în procesul de producţie;
- stoc de desfacere – produse finite destinate livrării către beneficiari;
- stoc interoperaţional – destinat asigurării funcţionării continue a unor maşini sau a unor linii de
fabricaţie;
b) din punct de vedere al rolului în plan economic:
4
OMF nr. 94/2001.
5
Oprean, I., Matiş, D. ş.a., Bazele contabilităţii, Editura Intelcredo, Deva, 1998, pag. 211.
62
FINANŢELE FIRMEI
- stoc cu rol regulator – reglează fluxurile de intrare şi de ieşire ale produselor între două faze
succesive ale procesului tehnologic;
- stoc cu rol strategic – format din piese, subansamble necesare întreţinerii instalaţiilor;
- stoc speculativ – produse şi materiale rare cu o valoare nefluctuantă;
c) din punct de vedere al modului de depozitare:
- stoc de produse periculoase;
- stoc de produse voluminoase;
- stoc de produse fragile etc.
d) din punct de vedere al modului de gestionare:
- stoc cu gestiune normală;
- stoc cu „afectare directă” – comandate special pentru o anumită comandă;
- stoc „fără gestiune” – din magazii intermediare;
- stoc de produse consumabile;
e) din punct de vedere al caracteristicilor formării şi destinaţiei lor:
- stoc curent;
- stoc de siguranţă;
- stoc de condiţionare;
- stoc pentru transport intern;
- stoc de iarnă.
Obiectivele gestiunii stocurilor pot fi sintetizate astfel:
- să asigure un stoc minim necesar desfăşurării, în condiţii normale, a activităţii agenţilor economici,
cu minim de cheltuieli;
- să evite formarea de stocuri cu mişcare lentă sau fără mişcare;
- să asigure condiţii optime de depozitare;
- să utilizeze tehnici de evidenţiere, în orice moment, a stocului existent;
- să asigure un control eficient care să permită menţinerea stocului în anumite limite astfel încât
să se evite imobilizări neraţionale.
Pentru realizarea acestor obiective, fiecare agent economic va trebui să determine mărimea optimă
a stocului de producţie precum şi momentul optim de aprovizionare.
În gestiunea stocurilor se porneşte de la elementele caracterizante ale procesului de stocare care
determină mărimea stocurilor.
Aceste elemente sunt:6
1) cererea de consum, adică numărul de produse solicitate pe unitate de timp. În funcţie de acest
element se determină nivelul ieşirilor şi implici nivelul intrărilor, respectiv a stocurilor.
2) costurile, adică cheltuielile efectuate pentru derularea tuturor etapelor caracteristice stocului.
Astfel, se iau în considerare:
- costurile de stocare – costurile legate de perioada staţionării resurselor materiale în stoc
(cheltuieli cu primirea-recepţia, manipularea, chiria pentru depozit, pază, evidenţă etc.);
- costul de penurie – cost ce apare în momentul când cererea depăşeşte volumul stocului
existent;
- cheltuieli datorate variaţiilor ritmului de producţie (exemplu: cheltuieli administrative legate de
lansarea comenzilor; cheltuieli de lansare propriu-zise: întocmirea comenzii, trimiterea la furnizor,
cheltuieli de transport a lotului, cheltuieli poştale etc.);
3) cantitatea de reaprovizionat – stabilit în funcţie de necesarul de consum aferent perioadei de
gestiune;
4) lotul, ce reprezintă cantitatea aprovizionată la anumite intervale din perioada de gestiune, este
influenţat de cerere;
5) parametrii temporari, cum ar fi:
- perioada de gestiune - de obicei este considerată de un an;
- intervalul de timp între două aprovizionări consecutive;
- durate de reaprovizionare – durata dintre momentul emiterii comenzii de reaprovizionare şi
momentul sosirii în întreprindere a cantităţii de reaprovizionat;
- data de reaprovizionare;
- coeficientul de actualizare.
6
Ţigănescu, E., Mitruţ, D., Bazele cercetării operaţionale, Editura ASE, Bucureşti, 1999, pag. 194.
63
6) gradul de prelucrare a produselor. Cu cât resursele din stoc se află într-un stadiu de finisare
mai avansat, cu atât mai repede se vor onora comenzile, dar cu atât mai mari vor fi cheltuielile de
stocare. În situaţie inversă (produse mai puţin finisate), cheltuielile de stocare sunt mai mici, dar timpul
necesar livrării comenzii va fi mai mare.
5.3. M ET O D E D E D IM E N S IO N AR E A S T O C U R I LO R
Stocurile trebuiesc astfel dimensionate încât să stimuleze întreprinderea în folosirea cât mai
eficientă a fondurilor băneşti necesare, în mobilizarea tuturor factorilor care să determine o creştere a
vitezei de rotaţie.
Principalele metode de dimensionare a stocurilor sunt:
- metoda analitică;
- metoda pe elemente;
- metode mixtă;
- metoda sintetică (globală).
5.3.1. Metoda analitică de dimensionare a stocurilor
Această metodă presupune determinarea necesarului de active circulante pe fiecare elemente în

parte, urmând ca în final să se însumeze.
5.3.1.1. Dimensionarea stocurilor de materii prime şi materiale

Materiile prime şi materiale sunt utilizate în vederea desfăşurării normale a activităţii specifice.
Toate aceste materii prime şi materiale formează stocul de producţie, ce poate fi compus din:
- stocul curent;
- stocul de siguranţă;
- stocul de condiţionare prealabilă;
- stocul pentru transporturi interioare.
Pentru a se putea determina volumul fizic al acestor stocuri trebuiesc avute în vedere două
elemente: necesarul fizic din acel material şi intervalul de timp pentru care se constituie stocul.
a) Stocul curent (Sc) reprezintă materiile prime şi materialele necesare desfăşurării continue a
procesului de producţie între două aprovizionări succesive.
Calcularea stocului curent se face după următoarea relaţie:
S c = C mz × I
unde:
Sc = stoc curent;
Cmz = consumul mediu zilnic;
I = intervalul între două aprovizionări.
Costul mediu zilnic se va determina ca raport între necesarul anual sau trimestrial pentru
îndeplinirea programului de producţie (Np) şi numărul de zile (T):
Np
Cm z = , T = 360, 90 zile
T
Costul mediu zilnic se poate determina şi ca produs între cantitatea de produse prevăzute a se
fabrica (Q) şi consumul specific pe unitatea de produs (a):
Q×a
C mz =
T
( )
Intervalul mediu între două aprovizionări consecutive t c 0 se determină ca medie aritmetică
( )
a intervalelor variabile de aprovizionare t i0 ( )
ponderate cu cantităţile intrate la aprovizionare qi0 ,
calculate în anul de bază, după relaţia:
t c0 =
∑q ⋅t i0 i0
∑q i0
64
FINANŢELE FIRMEI
Pentru anul de referinţă, intervalul mediu între două aprovizionări consecutive (t ) se va

c1
considera ca fiind minimum dintre intervalul aferent a două aprovizionări în anul de bază (t ) şi timpul
c0
prevăzut în contractul cu furnizorul (t cr ) , astfel:

(
t c1 = min t cr , t c 0 )
În final, stocul curent se va determina conform relaţiei:
Q×a
Sc = × t c1
T
Stocul curent va înregistra valori maxime în ziua efectuării aprovizionării şi valori minime înainte
de următoarea aprovizionare. Acest lucru poate fi ilustrat în următorul grafic:
Cantitate
t1 t2 t3 t4 Timp (zile)
Grafic nr. 1
Formarea stocului curent
t1 - t4 = zile de aprovizionare;
q = cantitatea aprovizionată.
b) Stocul de siguranţă (Ss) este necesar a se constitui pentru a asigura continuitatea activităţii
întreprinderii în cazul în care apar întreruperi în procesul de aprovizionare.
Intervalul de timp pentru constituirea stocului de siguranţă (ts) respectiv numărul de zile necesare
prevenirii întreruperii activităţii întreprinderii datorită decalărilor apărute în aprovizionare, se va determina ca
jumătate din timpul necesar constituirii stocului curent, în cazul întreprinderilor nou înfiinţate. În cazul
întreprinderilor aflate în funcţiune, acest timp pentru constituirea stocului de siguranţă se poate determina în
funcţie de contractul cu furnizorii, dar nu poate depăşi jumătate din timpul pentru stocul curent.
Astfel, stocul de siguranţă se determină conform relaţiei:
Q1 × a1
Ss = × ts
T
c) Stocul de condiţionare (de pregătire) - Scd - reprezintă stocul necesar a se constitui pentru
anumite materii prime şi materiale care înainte de a fi prelucrate sau utilizate, trebuie să treacă prin
anumite faze de pregătire (de exemplu, cheresteaua, înainte de prelucrare, are nevoie de o perioadă de
uscare).
Intervalul de timp pentru stocul de condiţionare (tcd) este o mărime constantă, determinată prin
normele tehnice specifice fiecărei faze de pregătire.
Q1 × a1
S cd = × t cd
T
Formarea stocului de condiţionare respectiv perioada de consum se ilustrează grafic astfel:
65
Cantitate
S1 S2 S3 S4
q
t1 t2 t3 t4 t5 t6 t7 t8 Timp (zile)
Grafic nr. 2
Formarea stocului de condiţionare
t1 – t2 = perioadă de condiţionare;
S = stocul ce se formează pentru perioada respectivă;
t2 – t4 = perioada de consumare a stocului.
( )
d) Stoc pentru transporturi interioare S t i se formează în cazul în care materiile prime şi
materialele necesare desfăşurării activităţii întreprinderii, nu pot fi obţinute zilnic din depozitele centrale.
În această situaţie se formează asemenea stocuri în depozitele „subunităţilor de producţie”.
Q×a
Sti = × tti
T
Reprezentat grafic, formarea acestor stocuri se prezintă astfel:
Cantitate
SII SIV
q2
SI SIIII
q1
t1 t2 t3 t4 t5 t6 t7 t8 Timp (zile)
Grafic nr. 3
Formarea stocului pentru transporturi interioare
SI – SII = stocul format în depozitele subunităţilor I şi II;

t1, t2, ... = timpii necesari transportului de materii prime şi materiale din depozitul central la
depozitele subunităţilor I şi II
t2 – t6 = perioada în care se consumă stocurile respectiv.
e) Stocul de iarnă (stocul sezonier) – Si – este stocul constituit în depozit pentru a înlătura
eventualele întreruperi datorate înzăpezirii:
Q×a
Si = × ti
T
ti = timpul pentru stocul de iarnă.
Prin adunarea acestor stocuri se va obţine stocul maxim (total), adică:
66
FINANŢELE FIRMEI
Smax = Sc + Ssq + Scd + S ti + Si sau

n
∑Q × a i i
Smax =
T
i =1
t ∑
În ceea ce priveşte stocul curent, fiecare agent economic va determina mărimea optimă pentru
acest stoc.
Stabilirea unui nivel optim al stocului derivă din dorinţa agenţilor economici de a economisi
resursele materiale şi băneşti, de a folosi în mod cât mai eficient activele circulante.
A optimiza mărimea stocurilor înseamnă a determina cantitatea optimă de aprovizionat precum şi
intervalul optim de reaprovizionare.
Pentru a determina cantitatea optimă de aprovizionat trebuie să se minimizeze cheltuielile de
aprovizionare, de depozitare şi să se determine un număr optim de comenzi pe an. Pe lângă aceste
deziderate, trebuie să se ţină seama şi de alţi factori, ca de exemplu, periodicitatea producţiei materiale la
furnizori, periodicitatea consumului la utilizatori şi capacitatea de încărcare şi de transport.7
Una din metodele utilizate în optimizarea mărimii stocurilor, este metoda Willson.
În optimizarea mărimii stocurilor prin metoda Willson se porneşte de la următoarele ipoteze:8
- cerere constantă în timp (cereri egale pe intervale egale de timp);
- perioadă fixă de aprovizionare;
- cantităţi egale de aprovizionare;
- aprovizionarea se face în momentul în care stocul devine 0;
- aprovizionarea se face instantaneu (durata dintre momentul lansării comenzii şi intrarea mărfii
în depozit este zero).
Datele cunoscute de la care se pleacă:
- N = cererea totală pe perioada T;
- T = durata de timp pe care se studiază stocarea;
- ca = cheltuieli de aprovizionare pe o comandă;
- cs = cheltuieli de stocare pe unitate de timp;
- t = intervalul dintre două aprovizionări succesive;
- S(t) = nivelul stocului din depozit la momentul t;
- n = cantitatea comandată şi adusă la fiecare aprovizionare.
Cererea pe unitatea de timp, se va determina raportând cererea totală la perioada pe care se
studiază stocarea sau prin raportul dintre cantitatea aprovizionată şi intervalul de timp dintre două
aprovizionări, astfel:
n N t ×N n× T
= ⇒ n= sau t=
N T T N
n
Costul de stocare va fi: C= c ⋅ ⋅ t , deoarece stocul variază în mod liniar de la n la 0 având
s s 2
pentru o aprovizionare un cost de aprovizionare şi cheltuieli de stocare pe o durată t.
N T
Numărul de perioade este egal cu = .
n t
Deci, costul total cu aprovizionarea va fi:
 n  N
CT =  c a + c s ⋅ ⋅ t  ⋅
 2  n
Astfel, pentru minimizarea costului total de aprovizionare (CT) se va determina minimul funcţiei:
 n  N
CT (n, t ) =  c a + c s ⋅ ⋅ t  ⋅
 2  n
T
t = n× ⇒
N
7
Bistriceanu, G., Adochiţei, M., Negrea, E., Finanţele agenţilor economici, Editura Economică, Bucureşti, 2001, pag. 163.
8
Eugen, Ţigănescu, Mitruţ, Dorin, Bazele cercetării operaţionale, Editura ASE, Bucureşti, 1999, pag. 197.
67
 n T N 1 c ⋅T
CT (n) =  c a + c s ⋅ ⋅ n ×  ⋅ = c a ⋅ N ⋅ + s ⋅n
 2 N n n 2
În concluzie, dacă cantitatea necesară se va aduce într-o singură tranşă vor fi foarte mari
costurile de stocare, iar dacă se aduce de mai multe ori câte puţin, vor fi foarte mari cheltuielile cu
aprovizionarea. Soluţia optimă se va situa între 0 şi N. Pentru a determina soluţia optimă se calculează
derivaţia costului total:
ca ⋅ N cs ⋅ T 2 ⋅ ca ⋅ N ca N ⋅ T
C'T = − + ⇒ n= ≤N ⇒ ≤
n2 2 cs ⋅ T cs 2
5.3.1.2. Dimensionarea stocului de producţie în curs de fabricaţie

Producţia în curs de fabricaţie sau producţia neterminată se referă la acea producţie care, până
la sfârşitul perioadei de gestiune, are procesul tehnologic neîncheiat, găsindu-se în secţiile de producţie
în diferite etape de prelucrare.
Toate aceste stocuri de producţie în curs de fabricaţie reprezintă, pentru firmă, o cheltuială legată
de imobilizarea stocurilor. Această cheltuială va trebui determinată pentru a putea estima necesarul
financiar aferent producţiei neterminate.
Dimensionarea stocului de producţie neterminată se realizează în mod diferit, în funcţie de
caracterul procesului de producţie.
Astfel, după felul organizării activităţii întreprinderii, producţia poate fi:
- discontinuă, caracterizată prin faptul că nu poate fi lansată o nouă comandă în fabricaţie înainte
de finalizarea comenzii anterioare. Producţia discontinuă este specifică producţiei de unicate, de
produse cu ciclu lung de fabricaţie.
- continuă, caz în care comenzile sunt lansate în fabricaţie în mod continuu, fără a se aştepta
finalizarea comenzii anterioare.
Pentru determinarea valorică a producţiei neterminate trebuiesc luate în considerare influenţa
unor factori, cum ar fi:9
- valoarea producţiei marfă la cost de uzină;
- durata ciclului de fabricaţie;
- ritmul de creştere a cheltuielilor, exprimat printr-un coeficient de corecţie (k).
Necesarul financiar aferent producţiei neterminate se va determina pe fiecare produs în parte ce
deţine pondere însemnată în producţia neterminată.
n
∑q ⋅c
i =1
i i
NFRNi = ⋅ k i ⋅ Di
T
unde:
NFRN = necesarul financiar pentru producţia neterminată;
qi = cantitatea de produse în curs de fabricaţie;
ci = costul de uzină unitar
T = durata de timp (360 zile);
D = durata ciclului de fabricaţie;
k = coeficientul de corecţie;
∑ qi ⋅ c i = Qc = valoarea producţiei la cost de uzină.
În general, coeficientul de corecţie se determină ca un raport între cheltuiala medie de fabricaţie

( ) Cf şi cheltuiala finală (C = costul de uzină):
Cf
k=
C
Cheltuiala medie de fabricaţie se determină ca o medie aritmetică simplă între cheltuiala iniţială
(Ci) şi cea finală (Cf) din durata ciclului de fabricaţie.
9
Ana, Gheorghe, Finanţele şi politicile financiare ale întreprinderilor, Editura Economică, Bucureşti, 2001, pag. 139.
68
FINANŢELE FIRMEI
Ci + Cf
Cf =
2
În practică, însă, acest coeficient de corecţie se va determina în mod diferit, în funcţie de
caracterul procesului de producţie.
În cazul producţiei cu caracter discontinuu, coeficientul de corecţie (k) este egal cu unitatea (1),
adică capitalul imobilizat în producţia neterminată este egală cu costul de uzină al unui ciclu de
fabricaţie.
În acest caz:
Qc
NFRN = ×D
T
În cazul producţie cu caracter continuu, coeficientul de corecţie (k) se determină în funcţie de
evoluţia cheltuielilor de fabricaţie pe durata ciclului de fabricaţie, existând următoarele situaţii:10
a) procese de fabricaţie continue cu creştere uniformă a cheltuielilor pe durata ciclului;
b) procese de fabricaţie continue cu creştere neuniformă a cheltuielilor pe durata ciclului;
c) procese de producţie continue cu creştere uniformă sau neuniformă, dar cu lansarea
producţiei în loturi de fabricaţie;
d) procese de producţie continue cu introducerea integrală în fabricaţie a materiei prime la
începutul ciclului, celelalte cheltuieli crescând uniform.
a) Dacă aceste costuri de producţie cresc uniform, coeficientul de corecţie se determină luând
în considerare media cheltuielilor pe durata de producţie, respectiv a ciclului de fabricaţie:
Ci + Cf
⋅D
2 C + Cf
k= = i
Cf ⋅ D 2Cf
b) Dacă aceste costuri de producţie cresc neuniform, coeficientul de corecţie (k) se determină
luând în considerare cheltuielile medii ale fiecărei faze a cilului de producţie şi durata de timp a acestora:
C 0 + C1 C + C2 C + Cn
⋅ d1 + 1 ⋅ d 2 + ... + n−1 ⋅ dn
k= 2 2 2
D × Cf
c) Când lansarea în fabricaţie se face pe loturi, iar unele produse se formează şi se recuperează
înaintea expirării duratei ciclului de fabricaţie, coeficientul de corecţie se va determina conform relaţiei:
 C0 + C1 C +C C +C 
 ⋅ d1+ 1 2 ⋅ d2 + ... + n−1 n ⋅ dn  − (r1⋅ tn−1+ r2 ⋅ tn− 2 + ... + rn −1⋅ t1)
k=  2 2 2 
D× Cf
unde:
r = cheltuielile care se recuperează prin finisarea produselor finite înaintea expirării duratei totale
a ciclului de fabricaţie;
t = timpul dintre momentul recuperării şi momentul terminării ciclului de fabricaţie.
d) Atunci când întreaga materie primă este trecută în ciclul de fabricaţie din prima zi, iar celelalte
cheltuieli cresc uniform, coeficientul de corecţie se determină conform relaţiei:
Ce
Mp +
k= 2
CT
unde:
Mp = valoarea materiei prime;
Ce = alte cheltuieli;
CT = cheltuieli totale.
Necesarul financiar pentru producţia neterminată se va calcula ca o medie anuală pentru fiecare
din produsele nominalizate.
10
Hada, Teodor, Finanţele agenţilor economici din România, Editura Intelcredo, Deva, 1999, pag. 102-103.
69
Pentru acele produse care sunt fabricate în cantităţi mici şi care au valori mici, deţinând ponderi
reduse în totalul producţiei, se va determina necesarul financiar aferent ca o medie anuală globală
pentru produse diverse, astfel:
n
∑ (q ⋅ c )
i i div n
NFRNdiv = i=1
n
⋅ ∑ NFRN i
∑ (qi ⋅ c i )nom.
i =1
i =1
unde:
n
∑ (q
i =1
i ⋅ c i )div = valoarea producţiei la cost de uzină pentru produsele diverse;
∑ (q ⋅ c )
i =1
i i nom. = valoarea producţiei la cost de uzină pentru produsele nominalizate;
∑ NFRN
i =1
i = necesarul financiar anual de producţie neterminată la produsele nominalizate.
Adunând necesarul financiar de producţie neterminată la produsele nominalizate cu cel al

produselor diverse se va obţine total necesar financiar de producţie neterminată.
Acest necesar financiar anual de producţie neterminată poate fi repartizat pe trimestre în funcţie
de cheltuiala medie zilnică a trimestrului şi norma medie anuală de stoc de producţie neterminată în zile,
conform relaţiei:
Q c trim. × 4
NFRN tim. = NFRN t ⋅
Qct
unde:
NFRNt = necesarul financiar total de producţie neterminată
Qc trim. = valoarea producţiei în cost de uzină aferentă unui trimestru;
Q c t = valoarea producţiei în cost de uzină aferentă tuturor produselor în curs de fabricaţie
5.3.1.3. Dimensionarea stocurilor de produse finite

Produsele care au parcurs toate fazele ciclului de producţie devin produse finite care pot fi
comercializate.
Stocul de produse finite denumite şi stocuri de desfacere sau pentru vânzare-distribuţie,
reprezintă cantitatea de produse finite care staţionează în depozitele de desfacere până la livrarea lor
către clienţi. Durata de staţionare a produselor finite în depozite depinde de mai mulţi factori şi se referă
la:
- durata de recepţie în magazie (dr);
- durata de stocare (ds);
- durate formării lotului comercial în vederea livrării (dl);
- durata ambalării (da);
- durata întocmirii documentelor de expediţie şi de facturare (dd).
Suma acestor durate formează durata totală de staţionare a produselor finite (Dt) nou introduse
în fabricaţie sau în cazul întreprinderilor noi în funcţiune:
Dt = dr + ds + dl + da + dd
Necesarul financiar pentru stocurile de produse finite se va determina ca o mărime medie anuală
pentru fiecare produs nominalizat, astfel:
Qc i
NFRN i = × Dt i
T
unde:
NFRN i = necesarul financiar pentru produse finite „i”;
Qc i = valoarea produselor finite la cost de uzină;
70
FINANŢELE FIRMEI
T = durata de timp (360 zile);

D t i = durata totală de staţionare a produsului „i”.
În cazul întreprinderilor aflate deja în funcţiune, durata totală de staţionare se determină ca o

durată medie de staţionare a produselor într-un interval de timp, de obicei, trimestru. Formula de calcul
este:
Sd × T
Dt =
Lo
unde:
S d = stocul mediu de produse finite în depozit în perioada respectivă (trimestru/decadă);
T = timpul în zile al intervalului (exemple: 90 zile pentru un trimestru);
Lo = valoarea totală a livrărilor de produse finite din depozite.
Stocul mediu de produse finite în depozit ( S d ) se va determina conform relaţiei:
Si S
+ S1 + S 2 + ... + n
Sd = 2 2
n
unde:
Si = soldul la începutul perioadei luate în calcul;
S1, S2,..., Sn = soldurile decadale (trimestriale);
N = numărul decadelor.
Prin însumarea necesarului de finanţat, determinat prin necesarul de fond de rulment net, stabilit
pentru stocurile de materii prime şi materiale cu cel pentru stocul producţiei în curs de fabricaţie şi stocul
produselor finite, se obţine necesarul de fond de rulment net total necesar finanţării activelor circulante
reprezentate de valorile în exploatare, astfel:
NFRNT = NFRNM + NFRNPN + NFRNPF
unde:
M = materii prime şi materiale;
PN = producţia neterminată;
PF = produse finite.
5.3.2. Metoda pe elemente de dimensionare a stocurilor
Spre deosebire de metoda analitică care presupune determinarea stocurilor pe fiecare element
de activ circulant, respectiv materii prime şi materiale, producţie neterminată şi produse finite, metoda pe
elemente presupune determinarea stocurilor pe elemente de active.
În cadrul acestei metode pe elemente se folosesc două procedee de calcul a stocurilor:
1. procedeul care are la bază timpul de imobilizare a capitalului în elementele de activ;
2. procedeul care are la bază corelaţia dintre soldurile elementelor de active circulante şi volumul
producţie.
1). În cazul primului procedeu, stocurile se determină conform relaţiei:

Be ⋅ Te
Se =
T
unde:
Se = stocul pe elemente circulante;
Be = baza de calcul pe elemente de active circulante (necesar de materii prime şi materiale,
producţia la cost de uzină, producţia la cost complet);
Te = timpul de imobilizare pe fiecare element;
T = numărul de zile luate în calcul pentru dimensionarea stocurilor.
71
Timpul de imobilizare pe fiecare elemente (Te) se poate determina în funcţie de datele din anul
precedent corectat cu schimbările care urmează să se producă în anul de previziune:
S e 0 ⋅ 360
Te =
Be o
unde:
S e0 = stocul mediu din anul precedent pe elemente;
B eo = baza de calcul pe elemente din anul precedent.
Din stocurile pe elemente trebuie să se scadă în prealabil valoarea stocurilor fără mişcare, fără
desfacere, de proastă calitate.
2) În cadrul celui de-al doilea procedeu, calculul stocurilor se bazează pe relaţia oarecum
proporţională dintre volumul producţiei şi cel al activelor circulante.
Stocurile pe elemente se vor determina conform relaţiei:
S e = Se 0 × K
S e0 = stocul mediu pe elemente de activ din anul precedent;

K = coeficientul de modificare (creştere sau scădere) a producţiei din anul de previziune faţă de
anul precedent.
Pentru aplicarea acestui procedeu trebuie să se ţină seama de sporul activelor circulante datorită
utilizării eficiente a resurselor, spor ce trebuie să fie mai mic faţă de sporul producţiei.
5.3.3. Metoda mixtă de dimensionare a stocurilor
Această metodă presupune utilizarea combinată a metodei analitice, în cazul stabilirii stocurilor
anuale şi a metodei pe elemente, în cazul stabilirii stocurilor trimestriale.
Scopul utilizării metodei analitice în stabilirea stocurilor anuale constă în special în furnizarea de
informaţii necesare calculării timpului de imobilizare a capitalului care apoi să fie folosit în dimensionarea
stocurilor trimestriale.
5.3.4. Metoda sintetică (globală) de dimensionare a stocurilor
Această metodă de dimensionare a stocurilor este cea mai simplă, mai rapidă şi mai puţin
costisitoare şi este posibil de utilizat în cazul unor întreprinderi în funcţiune şi numai în condiţiile unei
relative stabilităţi privind producţia, aprovizionarea şi desfacerea.
Metoda sintetică se caracterizează prin stabilirea stocului pe total active circulante, eventual cu
defalcarea acestora pe elemente. Se pot folosi mai multe procedee de stabilire a stocului, astfel:
a) procedeul bazat pe viteza de rotaţie;
b) procedeul bazat pe corelaţia dintre soldul total al activelor circulante şi volumul producţiei;
c) procedeul bazat pe ponderea activelor circulante în cifra de afaceri.
a) Primul procedeu, bazat pe viteza de rotaţie, determină stocul în funcţie de soldul total al
activelor circulante (St):
P1 P1 × Vo
St = sau St =
K r0 T
unde:
P1 = producţia programată în anul de referinţă;
K r0 = coeficientul vitezei de rotaţie din anul precedent;
Vo = numărul de zile sau durata unui circuit din anul precedent;
T = durata de timp pentru care se stabileşte stocul.
Coeficientul vitezei de rotaţie şi durata unui ciclu din anul precedent se va determina conform
relaţiei:
72
FINANŢELE FIRMEI
Po
K r0 =
S AC o
unde: Po = producţia din anul precedent;
S ACo = stocul mediu de active circulante din anul precedent
S AC o
Vo = ⋅ 360
Po
Viteza de rotaţie din anul precedent trebuie corectată cu influenţa unor factori asupra accelerării
sau încetinirii acesteia în urma modificărilor ce pot apărea în aprovizionare, producţie sau desfacere,
astfel:
n
Vo c = V0 + ∑C
i =1
i
b) În cazul procedeului bazat pe corelaţia dintre soldul total al activelor circulante şi volumul
producţiei, necesarul total de active circulante (St), în anul de previziune, se va determina conform
relaţiei:
S t = S to × K
unde:
S t o = soldul total al activelor circulante din anul precedent;
K = coeficientul modificării producţiei în anul de previziune faţă de anul precedent.
P1
K=
P0
P1 = volumul producţiei în anul de referinţă;
P0 = volumul producţiei în anul precedent.
c) Pe baza ponderii activelor circulante în cifra de afaceri sau în volumul producţiei, soldul
activelor circulante în anul de previziune (St) se determină luând în considerare volumul producţiei
programate a se realiza sau ponderea activelor circulante la 100 sau la 1.000 lei producţie din anul
precedent. În acest caz:
P ⋅p P ⋅p
S t = 1 0 sau S t = 1 0
100 1.000
P0 = ponderea activelor circulante la 100 sau la 1.000 lei producţie din anul precedent.
Aceste solduri totale obţinute prin cele trei procedee pot fi defalcate pe elemente de active circulante
( )
(Se) pe baza ponderii p e 0 acestora în stocurile pe elemente aferente perioadei precedente.
S t ⋅ p e0 S e0 ⋅ 100
Se = , p e0 =
100 S t0
Dintre toate aceste metode de dimensionare a stocurilor (analitică, pe elemente, mixtă şi sintetică)
cea mai bună este considerată a fi metoda analitică, deoarece prin această metodă se realizează o analiză
amănunţită şi se efectuează un control riguros privind modul de utilizare a resurselor materiale şi financiare
ale întreprinderii.
5.4. D IM E N S IO N AR E A V AL O R I LO R R E AL I Z AB I L E P E T E RM E N S C U R T
5.4.1. Problematica valorilor realizabile pe termen scurt şi politica de credit comercial
Pe lângă imobilizările de capital în valori de exploatare, orice întreprindere va imobiliza capital şi în

creanţe asupra terţilor cât şi în titluri de valoare. Pentru dimensionarea acestor valori realizabile pe termen
73
scurt se va utiliza, ca instrument, creditul comercial. Prin creditul comercial se realizează o imobilizare a unei
părţi din capital în clienţi care, astfel, sunt creditaţi până în momentul încasării acestor creanţe.
Acordarea de asemenea credite comerciale are efecte negative asupra întreprinderilor, reducând
lichiditatea financiară a acestora, dar are ca scop creşterea cifrei de afaceri şi folosirea mai bună a activelor
disponibile. Întreprinderile, în dorinţa expansiunii şi a consolidării poziţiei pe piaţă, sunt nevoite să vândă
clienţilor şi pe credit comercial, şi să acorde anumite facilităţi acelora care plătesc în numerar.
Politica de credit comercial se elaborează în funcţie de:
- nivelul activităţii întreprinderii;
- situaţia financiară a întreprinderii, dar şi a clienţilor;
- raportul dintre cererea şi oferta de piaţă.
Politica de credit comercial presupune determinarea duratei de acordare a creditului, stabilirea
volumului creditului precum şi alegerea cu grijă a clienţilor.
În cazul duratei de acordare a creditului comercial, acesta se determină prin negociere, adaptându-se
la natura activităţii clienţilor şi la nevoile sale. Totuşi, întreprinderea nu va putea acorda un credit mai mare
decât posibilităţile sale de lichiditate sau de refinanţare de la băncile comerciale. Prin acordarea de credite
comerciale, întreprinderea va avea nevoie de un capital suplimentar care să-i asigure derularea normală a
activităţilor.
Suma creditului acordat se va determina raportând cifra de afaceri ponderată cu numărul de zile
pentru care se acordă creditul, la perioada de exerciţiu (360 de zile).
Această sumă va fi limitată şi de anumite riscuri legate de neplata datoriilor.
În acordarea unor credite comerciale se vor alege acei clienţi care au comenzi însemnate, sunt
puternici pe piaţă, prin intermediul lor putând pătrunde pe pieţe neexploatate etc., dar, în special, acei clienţi
evoluaţi în funcţie de comportamentul lor anterior şi apreciaţi cu risc de neplată redus.
5.4.2. Gestiunea portofoliului titlurilor de valoare
Portofoliul reprezintă un ansamblu de valori mobiliare de care dispune un agent economic, format din
acţiuni, obligaţiuni sau alte titluri, achiziţionate de la emitenţi sau de pe piaţa secundară, în vederea obţinerii
unor rentabilităţi viitoare.11
Capitalul plasat în aceste titluri de valoare reprezintă, pentru întreprindere, o investiţie financiară. Ca
şi orice altă investiţie, aceasta presupune fluxuri financiare în dublu sens. Un flux negativ concretizat în plăţile
efectuate în momentul achiziţionării acestor titluri de valoare şi fluxuri pozitive formate din dividende, dobânzi,
câştiguri de capital în momentul creşterii cursului lor la bursă.
Fluxurile pozitive degajate în urma plasării capitalului în titlurile de valoare sunt influenţate de o serie
de factori economici, politici, dar şi de situaţia financiară a emitentului.
Obiectivul principal în gestiunea portofoliului este stabilirea unei structuri eficiente de portofoliu, adică
pentru acelaşi grad de risc să ofere o rată a randamentului mai ridicată sau invers, pentru acelaşi randament
să prezinte un grad mai redus de risc. De asemenea, în portofoliu trebuiesc menţinute numai acele titluri la
care se previzionează randamente superioare în viitor.
Pentru a urmări starea rentabilităţii titlurilor deţinute de un agent economic precum şi a întregului
portofoliu, se utilizează un sistem de indicatori de apreciere a eficienţei plasamentelor de capital. Aceşti
indicatori sunt:
1) rata rentabilităţii titlului „i” în momentul „t”.
Această rată a rentabilităţii se determină cu ajutorul relaţiei:
D i + (C t − C t −1 )
ri = × 100
C t −1
unde:
ri = rentabilitatea titlului „i”;
Di = dividendul titlului „i”;
Ct = cursul titlului la momentul „t”;
Ct-1 = cursul titlului la momentul „t-1”.
2) rata rentabilităţii portofoliului „p” în momentul „t”:
rp = ∑X i ⋅ ri
unde:
11
Toma, M., Alexandru, F., Finanţele şi gestiune financiară de întreprindere, Editura Economică, Bucureşti, 1998, pag. 308.
74
FINANŢELE FIRMEI
rp = rentabilitatea portofoliului „p”;

Xi = ponderea titlului „i” în total titluri din portofoliu.
Pe lângă aceşti indicatori de apreciere a eficienţei plasamentelor de capital este nevoie a se evalua
riscul la care sunt supuse aceste titluri datorită incertitudinii care afectează rentabilitatea viitoare a titlurilor.
3) nivelul riscului aferent fiecărui titlu, se determină conform relaţiei:
∑ (r − r )
n
2
i i
i =1
σ it =
n
σ it = riscul aferent titlului „i” la momentul „t”;
ri = rentabilitatea medie a titlului „i”;
n = numărul perioadelor observate.
4) riscul portofoliului se va determina ca şi produsul riscurilor aferente fiecărui titlu, astfel:
σ p = πσ i
unde:
σp = riscul portofoliului „p”.
Cel mai important indicator pentru gestiunea portofoliului este coeficientul de volatilitate (sensibilitate)
a titlurilor de valoare. Cu cât acest coeficient este mai mare, cu atât riscul sistematic de piaţă al titlurilor va fi
mai mare.
5) Coeficientul de volatilitate al fiecărui titlu (β i) este:
σi
βi =
σm
unde:
σi = riscul titlului „i”;
σm = riscul ratei de negociere.
6) determinarea gradului de volatilitate al portofoliului (βp) este:
n
βp = ∑X
i =1
i ⋅ βi
5.5. V IT EZ A D E R OT AŢ IE Ş I F O L O SI R E A E F I C I E NT Ă A AC T I V E L O R CI R C U L AN T E
5.5.1. Problematica vitezei de rotaţie a activelor circulante şi modalităţi de calcul al

acesteia
În momentul creşterii producţiei întreprinderii are loc şi o creştere a activelor circulante. Aşa cum s-a
mai spus, se consideră o gestionare eficientă a resurselor, în momentul în care creşterea activelor circulante
este mai mică decât creşterea producţiei. Folosind în mod eficient aceste active circulante, se asigură o
creştere a profitului respectiv, o eliberare de fonduri ce pot fi utilizate în alte scopuri.
Plasamentele de capital în active circulante trebuiesc astfel previzionate încât să aibă o durată de
imobilizare cât mai mică, asigurându-se o viteză de rotaţie cât mai mare, adică să se asigure o viteză mare
de trecere din stadiul de active stocate în stadiul de disponibilităţi băneşti rezultate în urma finalizării valorii.
Drumul parcurs de activele circulante din forma iniţială până la cea finală reprezintă circuitul activelor de
exploatare, iar procesul de transformare succesivă şi continuă a acestora reprezintă rotaţia activelor de
exploatare. Acestei rotaţii îi corespunde un timp de rotaţie, care cuprinde timpul de producţie şi timpul de
circulaţie. Timpul de producţie cuprinde perioada în care capitalul este imobilizat în active circulante sub
forma stocurilor de materii prime şi materiale precum şi perioada de întreruperi ale producţiei. Perioada de
întreruperi ale procesului de producţie împreună cu perioada de muncă formează durata ciclului de fabricaţie.
Timpul de circulaţie cuprinde perioada în care produsele sunt transformate în lichidităţi şi perioada necesară
transformării acestora în rezerve.
Urmărirea rotaţiei activelor circulante precum şi durata unei rotaţii se realizează cu ajutorul unui
indicator de măsurare a eficienţei utilizării activelor circulante, viteza de rotaţie a activelor circulante.
75
Viteza de rotaţie a activelor circulante se determină cu ajutorul a doi indicatori:12

- numărul de rotaţii, denumit şi coeficient de rotaţie;
- durate unui circuit, denumită şi viteza exprimată în zile.
Numărul de rotaţii (Vr) se determină ca raport între cifra de afaceri (CA) şi volumul activelor circulante
(Ac):
CA
Vr =
Ac
Durata unui circuit exprimată în zile (Dz) se determină ca raport între ponderea volumului activelor
circulante cu durata perioadei analizate şi cifra de afaceri, astfel:
Ac × T
Dz =
CA
T = durata perioadei analizate exprimată în zile.
Se constată că viteza de rotaţie a activelor circulante este influenţat de nivelul cifrei de afaceri şi de
volumul activelor circulante. Viteza de rotaţie va fi mare atunci când numărul de rotaţii va fi mare iar durata
unui circuit mai redus.
5.5.2. Căi de accelerare a vitezei de rotaţie a activelor circulante
Fiecare agent economic doreşte să accelereze viteza de rotaţia a activelor circulante, deoarece
prin această accelerare se reduce timpul de imobilizare a capitalului investit într-o anumită fază a ciclului
de exploatare, reducând, totodată, riscul unui blocaj financiar şi mărind posibilitatea utilizării capitalurilor
în alte plasamente.
Astfel, trebuiesc urmărite toate fazele circuitului de exploatare pentru a găsi posibilităţile de
accelerare a vitezei de rotaţie a activelor circulante.
În faza aprovizionării este important a se asigura desfăşurarea normală a producţiei, eliminând
întreruperile datorate insuficienţei aprovizionării. Pentru aceasta este nevoie de un proces de
aprovizionare desfăşurat în mod continuu, fără întreruperi, precum şi existenţa unui stoc permanent de
materii prime şi materiale. Astfel se asigură o creştere a producţiei respectiv o reducere a costurilor şi o
accelerare a vitezei de rotaţie.
Perfecţionarea aprovizionării se poate realiza prin:
- adaptarea continuă a întreprinderii, la noile condiţii de piaţă;
- selectarea furnizorilor după anumite criterii;
- încheierea la timp a contractelor cu furnizorii;
- respectarea contractelor etc.
În ceea ce priveşte stocurile de materii prime şi materiale, este nevoie a se evita
supradimensionarea sau subdimensionarea acestora, reducerea pierderilor din timpul transportului,
respectiv a cheltuielilor aferente transportului, manipulării şi depozitării.
În faza producţiei, volumul activelor circulante este influenţat de costuri şi de durata ciclului de
fabricaţie. Prin reducerea costurilor şi a duratei ciclului de fabricaţie se va accelera viteza de rotaţie a
Durata unui ciclu de fabricaţie poate fi redus prin:
- folosirea corespunzătoare a factorilor de producţie ;
- perfecţionarea procesului de fabricaţie ;
- reducerea întreruperilor în procesul de producţie.
În faza comercializării costurile aferente pot fi reduse prin:
- micşorarea timpului de pregătire a bunurilor în vederea vânzării;
- reducerea duratei de staţionare a produselor finite în depozit;
- evitarea fabricării unor produse greu vandabile;
- modernizarea continuă a produselor obţinute etc.
Toate acestea reprezintă căi de accelerare a vitezei de rotaţie a activelor circulante. Dar o
accelerare a vitezei de rotaţie va avea anumite efecte cum ar fi:
- obţinerea unei producţii mai mari cu acelaşi volum de capitaluri circulante;
12
Bistriceanu, Gh., Adochiţei, M.N., Negra, E., Finanţele agenţilor economici, Editura Economică, Bucureşti, 2001, pag. 203.
76
FINANŢELE FIRMEI
- eliberarea unor resurse financiare ce pot fi utilizate în alte scopuri în vederea creşterii
rentabilităţii.
O încetinire a vitezei de rotaţie se datorează reducerii producţiei vândute şi încasate, reducerea
cifrei de afaceri, dar şi apariţia unor stocuri supradimensionate.
În cazul stocurilor supradimensionate are loc o imobilizare suplimentară de capitaluri, o creştere
a cheltuielilor şi o reducere a rentabilităţii datorită unor costuri de stocare suplimentare etc.
O imobilizare suplimentară de capital poate determina lipsa de lichiditate respectiv o incapacitate
de plată precum şi dezechilibre financiare.
77
Finanţarea activelor circulante
CAPITOLUL VI
FINANłAREA ACTIVELOR CIRCULANTE
6.1. P RO B L E M AT I C A FI N A N Ţ ĂR I I AC T I V E L O R C I R C U L AN T E
Aşa cum activele imobilizate sunt finanţate pe seama capitalurilor permanente, adică pe seama
capitalurilor care rămân la dispoziţia firmei pe o perioadă cel puţin egală cu durata de viaţă a activelor,
respectând acelaşi principiu, şi activele circulante vor fi finanţate din capitaluri pe termen scurt, deci pe
seama datoriilor pe termen scurt.
Acest principiu, oricât de simplu ar fi, nu poate fi aplicat din cel puţin următoarele cauze:1
a) activele circulante se împart în două grupe, în funcţie de comportamentul lor, astfel:
- active circulante permanente, adică acele active circulante care nu pot fi diminuate fără a pune
în pericol durabilitatea întreprinderi;
- active circulante variabile, adică acele active circulante care variază o dată cu ciclul de
producţie.
b) întreprinderea nu poate prevedea cu exactitate evoluţia activelor circulante ceea ce înseamnă
nevoia asigurării unei marje de securitate.
Din momentul în care întreprinderea efectuează cheltuieli de exploatare şi până în momentul în
care se încasează contravaloarea produselor vândute există un interval de timp în care firma va trebui
să efectueze anumite cheltuieli, cum ar fi: achiziţionarea de materii prime şi materiale, plata salariilor,
precum şi alte cheltuieli legate de procesul de fabricaţie. Pentru efectuarea acestor cheltuieli, firma
trebuie să-şi asigure fondurile necesare, fonduri care să se recupereze până la sfârşitul perioadei.
Sursele de finanţare a activelor circulante se concretizează în:
- fondul de rulment
- pasivele de exploatare
- împrumuturile pe termen scurt.
Deoarece activitatea desfăşurată în cadrul unei firme are un caracter neuniform, nevoile de
finanţare aferente unei perioade de timp vor fi realocate.
Nevoile suplimentare apărute din aceste fluctuaţii pot fi acoperite, în parte, de fondul de rulment
net. Pentru a face faţă fluctuaţiilor activităţilor lor, întreprinderea va apela la creditele bancare pe termen
scurt.
O firmă are mai multe variante de a-şi finanţa nevoile pe termen scurt, şi anume:
a) mobilizarea creanţelor clienţilor. Cea mai mare parte a vânzărilor realizate de întreprindere
se face pe credit. În această situaţie, clientul îşi va recunoaşte datoria faţă de furnizor, prin efecte de
comerţ (cambia, biletul la ordin, scontul comercial, factoring-ul). Toate aceste efecte de comerţ servesc
la mobilizarea creanţelor prin intermediul sistemului bancar.
Cambia este un înscris prin care trăgătorul dă ordin unuia din debitorii săi să plătească la o
anumită scadenţă o suma determinată unei anumite persoane.
Biletul la ordin este un înscris prin care emitentul se obligă să plătească unei persoane numită
beneficiar sau la ordinul acesteia o sumă de bani la o dată scadentă şi reprezintă un angajament direct
subscris de debitor.
Scontul comercial este o operaţiune bancară care constă în cumpărarea de către o bancă
comercială a unor efecte de comerţ de la beneficiarii lor înainte ca acestea să ajungă la scadenţă.
Factoring-ul este un sistem prin care o întreprindere îşi vinde creanţele comerciale, sub forma de
factori, unui stabiliment financiar care se obligă cu acoperirea lor contra unui comision proporţional cu
valoarea factorilor.
b) creditul de furnizori reprezintă o facilitate de plată acordată întreprinderilor de către furnizorii
de bunuri şi servicii.
c) O altă modalitate de finanţare a nevoilor firmei pe termen scurt o constituie creditul bancar pe
termen scurt. Aceste credite bancare pe termen scurt pot fi de două feluri:
- credite prin casă, caz în care banca autorizează firma să preia din fondul său sume superioare
faţă de disponibilul existent;
1
Brezeanu, P., Gestiunea financiară a întreprinderii în economia de piaţă, editura fundaţiei “România de mâine”, Bucureşti,
1999, pag. 205-206.
78
FINANŢELE FIRMEI
- linia de credit, o modalitate prin care se acordă întreprinderii, sub formă de credit, o sumă de
bani, pentru o perioadă dată şi în limitele în care firma poate face plăţi.
Indiferent de modalitatea prin care se finanţează nevoile firmei pe termen scurt, trebuiesc
respectate următoarele reguli:
- capitalurile permanente trebuie să acopere cel puţin activele fixe;
- fondul de rulment net, împreună cu creditul furnizor şi creditele bancare pe termen scurt, trebuie
să acopere nivelul de finanţare al ciclului de exploatare;
- capitalurile proprii trebuie să acopere riscurile aferente finantării imobilizărilor deoarece acestea
au durate de recuperare diferite şi deci finanţarea acestora se va face diferit.
6.2. F O N D U L DE RUL MENT – P R I N C I P AL A S U R S Ă D E F I N AN Ţ AR E A AC T I V E L O R

C I R C U L AN T E
Respectând principiul conform căruia activele fixe sunt finanţate pe seama capitalurilor
permanente, iar activele circulante pe seama capitalurilor pe termen scurt, se asigură echilibrul financiar
al firmei, adică o lichiditate necesară şi o trezorerie sănătoasă.
Prin lichiditatea firmei se înţelege, capacitatea acesteia de a onora la scadenţă obligaţiile pe
termen scurt pe seama acelor active circulante care se pot transforma rapid în monedă. Asigurarea
echilibrului financiar al firmei reprezintă o primă condiţie a evitării falimentului.
Conform acestui principiu, pe seama capitalurilor permanente sunt finanţate, mai întâi activele
imobilizate, iar ceea ce rămâne se va utiliza la finanţarea activelor circulante. Acest excedent de capital
permanent peste activele imobilizate reprezintă fondul de rulment net. Relaţia de calcul va fi:
FRN = Cpp − A i
unde:
FRN = fondul de rulment net
Cpp = capitalul permanent
A i = active imobilizate
Acest fond de rulment net se poate determina în orice moment în care s-a încheiat bilanţul
societăţii.
Pentru a înţelege mai bine modul de determinare a acestui fond de rulment net, să vedem căteva
exemple ipotetice, în diferitele etape de desfăşurare a activităţii firmei.
În cazul unei firme nou înfiinţate, aceasta dispune de o disponibilitate bănească egală cu aportul
acţionarilor sau asociaţilor. După ce aceasta achiziţionează, de exemplu un mijloc fix, întreprinderea va
dispune de un activ imobilizat şi va mai avea şi un rest de disponibilităţi. În acest caz disponibilităţile
băneşti existente vor fi egale cu activele circulante ce pot fi utilizate în finanţarea activităţii de exploatare
curentă. În acest moment, care este unic în viaţa unei firme, disponibilităţile băneşti sunt egale cu fondul
de rulment net.
Pe măsură ce activitatea firmei se dezvoltă, bilanţul firmei se modifică, dar fondul de rulment va
reprezenta întotdeauna excedentul capitalului permanent asupra activelor imobilizate.
În concluzie, fondul de rulment serveşte, împreună cu creditul furnizor şi creditele bancare pe
termen scurt, la finanţarea activelor circulante.
Totodată, fondul de rulment exprimă condiţiile echilibrului financiar pe termen scurt, respectiv
corespondenţa dintre nevoile de capitaluri şi posibilitatea obţinerii lor, echilibru ce rezultă din
confruntarea dintre lichiditatea activelor pe termen scurt şi exigibilitatea (scadenţa) pasivelor pe termen
scurt.
Din punct de vedere al conţinutului său fondul de rulment poate fi de patru feluri:
1) fondul de rulment brut (fondul de rulment total sau economic) - care desemnează toate
elementele de active circulante susceptibile de a fi transformate în bani într-un termen mai mic de un an,
adică să se reînnoiască, să efectueze cel puţin o rotaţie. În acest caz, fondul de rulment brut va fi egal
cu volumul total al activelor circulante;
FRB = A c ,
unde:
FRB = fondul de rulment brut
A c = active circulante
79
Fondul de rulment brut poate fi determinat şi conform următoarelor relaţii, în funcţie de corelaţiile
bilanţiere:
FRB = C t − A i
FRB = (C pp + D s ) − A i
unde:
C t = capitalul total
A i = activele imobilizate
C pp = capitalul permanent
D s = datorii pe termen scurt
2) fondul de rulment net (fondul de rulment permanent) – reprezintă cel mai important fond şi
exprimă, în primul rând, acea parte a capitalurilor permanente rămase după finanţarea activelor fixe ce
poate fi utilizată pentru finanţarea activelor circulante, iar în al doilea rând, excedentul activelor circulante
cu lichidităţi pe termen de până la un an, faţă de datoriile cu exigibilitate pe termen mai mic de un an.
Abordat prin prisma capitalurilor permanente ce pot fi utilizate pentru finanţarea activelor
circulante, fondul de rulment net arată modalitatea de finanţare a activelor imobilizate, respectiv a
investiţiilor corporale, necorporale şi financiare cumulate ale firmei.
Abordat prin al doilea aspect, respectiv excedentului activelor circulante cu lichidităţi pe termen
de până la un an, faţă de datoriile cu exigibilitate pe termen mai mic de un an, fondul de rulment net
reprezintă un important element de apreciere a condiţiilor de echilibru financiar.
Fondul de rulment net se calculează conform relaţiei:
FRN = C pp − A i
unde:
FRN = fond de rulment net
Deoarece capitalul permanent poate fi determinat şi ca diferenţă între capitalul total şi datoriile pe
termen scurt, rezultă:
FRN = (C t − D s ) − A i
FRN = FRB − D s
FRN = A c − D s
Fondul de rulment net exprimă situaţia financiară sănătoasă a firmei, în condiţiile în care activele
circulante sunt superioare datoriilor pe termen scurt. În acest caz aceste active circulante sunt finanţate
şi pe seama capitalurilor permanente, rezultând rolul fondului de rulment net de marjă de siguranţă. În
cazul în care datoriile pe termen scurt sunt superioare activelor circulante va rezulta o lipsă de lichidităţi,
o stare de faliment.
Între activele circulante şi datoriile pe termen scurt pot exista anumite corelaţii care determină
următoarele trei ipoteze:
a) fondul de rulment net nul, caz în care există o egalitate între activele circulante şi datoriile pe
termen scurt. În această ipoteză, solvabilitatea pe termen scurt, adică capacitatea firmei de a face faţă
obligaţiilor pe termen scurt pe seama activelor circulante existente în circuit, pare asigurată, însă orice
modificare apărută în structura elementelor de active şi pasive de exploatare, poate duce la dezechilibre.
De exemplu, în ceea ce priveşte realizarea viitoare a lichidităţii elementelor de activ, pot apărea situaţii
ca nevânzarea stocurilor previziunilor, supraaprecierea cererii sau alte situaţii ce vor modifica structura
activelor rezultând posibilitatea apariţiei dezechilibrelor financiare. În cazul elementelor de pasiv, pot
apărea greutăţi în ceea ce priveşte recuperarea unor creanţe de la clienţi, dorinţa furnizorilor de a
accelera termenele de plată, rezultând dificultăţi de trezorerie.
Pentru evitarea riscurilor ce decurg din estimarea anticipată a lichidităţii elementelor de activ şi
exigibilitatea elementelor de pasiv, este necesar a se forma anumite lichidităţi suplimentare care vor
avea rolul de marjă de siguranţă pentru asigurarea echilibrului financiar al firmei, în cazul nerealizării
b) fondul de rulment pozitiv. În această situaţie se constată un excedent potenţial de lichidităţi
pe termen scurt faţă de exigibilităţile potenţiale pe termen scurt. Astfel, firma este într-o situaţie
80
FINANŢELE FIRMEI
favorabilă, fiind în măsură să facă faţă tuturor scadenţelor şi va mai dispune şi de un sold “tampon” care
este în măsură să anihilize eventualii factori nefavorabili legaţi de vânzarea stocurilor sau onorarea
datoriilor pe termen scurt.
c) fondul de rulment net negativ, caz în care lichidităţile potenţiale nu acoperă exigibilităţile
potenţiale, ceea ce înseamnă dificultăţi previzibile sub aspectul echilibrului financiar pe termen scurt.
În concluzie, se poate aprecia că:
- un fond de rulment net pozitiv reprezintă o situaţie favorabilă în ceea ce priveşte solvabilitatea şi
echilibrul financiar al firmei;
- un fond de rulment net neutru arată o solvabilitate fragilă care se poate dezechilibra în orice
moment;
- un fond de rulment net negativ evidenţiază dificultăţi financiare previzibile în ceea ce priveşte
solvabilitatea firmei, rezultând nevoia de ameliorare a stabilităţii de finanţare.
Toate aceste situaţii sunt valabile doar în cazul în care viteza de rotaţie a activelor circulante este
apropiată de cea a pasivelor şi dacă previziunile privind lichiditatea activelor pe termen scurt şi
exigibilitatea pasivelor pe termen scurt nu se modifică în cursul exerciţiului financiar. În cazul în care au
loc modificări, este posibilă producerea unor dezechilibre financiare în condiţiile unui fond de rulment net
pozitiv, şi invers, o situaţie de echilibru financiar în condiţiile existenţei unui fond de rulment net negativ.
Acest fenomen este posibil în cazul în care activele circulante au o rotaţie mai mare decât a datoriilor pe
termen scurt, deoarece va realiza lichidităţi mai repede decât datorii pe termen scurt.
Astfel, pentru ca fondul de rulment net să ne ofere o imagine cât mai corectă asupra lichidităţii
firmei, trebuie luat în considerare atât gradul de lichiditate al activelor circulante cât şi gradul de
exigibilitate al datoriilor pe termen scurt.
Celelalte forme ale fondului de rulment sunt:
3) fondul de rulment propriu – ce defineşte excedentul capitalului propriu faţă de activele

imobilizate şi arată autonomia de care dispune întreprinderea în ceea ce priveşte finanţarea investiţiilor.
Relaţiile de calcul sunt:
FRP = C p − A i
unde:
FRP = fond de rulment propriu
C p = capitalul propriu
Capitalul propriu poate fi determinat ca diferenţă între capitalul permanent şi datoriile pe termen
lung, ceea ce va transforma relaţia în:
FRP = FRN − D l
unde:
D l = datorii pe termen mediu şi lung.
4) fondul de rulment străin – care este egal cu datoriile la termen, respectiv cu diferenţa dintre
fondul de rulment net şi fondul de rulment propriu, astfel:
FRS = FRN − FRP
FRS = D l
unde:
FRS = fond de rulment străin
Cunoscând mărimea fondului de rulment efectiv existent, în orice moment, se pune întrebarea:
este acest fond de rulment suficient sau nu pentru a asigura desfăşurarea normală a activităţii? Apare
astfel noţiunea de necesar de fond de rulment, reprezentând mărimea stocurilor şi soldurilor de
creanţe ce pot asigura bunul mers al afacerilor firmei.
Necesarul de fond de rulment sau necesarul financiar al exploatării, reprezintă „diferenţa dintre
banii blocaţi pentru alcătuirea stocurilor şi formarea creanţelor clienţilor şi asimilatelor acestora, pe de o
parte, şi finanţarea înglobată în datoriile neachitate furnizorilor şi asimilatelor acestora, pe de altă parte”2.
2
Bistriceanu, G., Adochiţei, M., Negrea, E., Finanţele agenţilor economici, Editura Economică, Bucureşti, 2001, pag. 179.
81
Altfel spus, necesarul de fond de rulment se referă la decalajul dintre încasări şi plăţi. Deoarece
cumpărările efectuate nu sunt plătite pe loc, firma beneficiază de aşa zisul credit de furnizor, de
asemenea nici vânzările nu sunt încasate imediat, ceea ce înseamnă că firma a acordat un credit
clienţilor. Astfel, necesarul de fond de rulment se va determina pe baza datelor din bilanţ, ca diferenţa
între activele şi pasivele de exploatare, conform relaţiei:
NFRN = Stocuri + Creanţe − D s
unde:
NFRN = necesarul de fond de rulment net
D s = datorii pe termen scurt
Nivelul fondului de rulment net trebuie să fie mai mare decât necesarul de fond de rulment
deoarece, pe lângă asigurarea acestui necesar de fond de rulment, trebuie să asigure şi un minim de
disponibilităţi băneşti ce se vor afla în permanenţă la dispoziţia firmei. Această disponibilitate bănească
minimă reprezintă trezoreria netă. Astfel:
FRN = NFRN + TR ⇒
TR = FRN − NFRN
unde:
TR = trezoreria netă
Necesarul de fond de rulment diferă de la o firmă la alta şi poate fi influenţat de:

- durata ciclului de exploatare. Necesarul de fond de rulment este direct proporţional cu această
durată a ciclului de exploatare.
- valoarea adăugată. Cu cât această valoare este mai mică cu atât creditul de furnizori poate
compensa creditul acordat clienţilor.
- ritmul de creştere a cifrei de afaceri. Necesarul de fond de rulment va creşte o dată cu creşterea
cifrei de afaceri.
Necesarul de fond de rulment net poate fi negativ, ceea ce arată un surplus de surse temporare
în raport cu nevoile corespunzătoare de capitaluri circulante, adică finanţarea prin credite de furnizori
acoperă necesarul într-o pondere mai mare decât sumele imobilizate în stocuri şi creanţe ale clienţilor.
Acest rezultat poate reprezenta o situaţie favorabilă pentru firmă în cazul în care este rezultatul
accelerării rotaţiei activelor circulante şi a angajării de datorii cu scadenţe mai relaxante. În caz contrar,
este consecinţa unor întreruperi temporare în aprovizionarea şi reînnoirea stocurilor.
Dacă necesarul de fond de rulment este pozitiv, înseamnă că există un surplus de nevoi
temporare în raport cu sursele temporare posibile de mobilizat. Aceasta este o situaţie normală în cazul
în care este rezultatul unei politici de investiţii legate de creşterea nevoi de finanţare a ciclului de
exploatare. Altfel spus, au încetinit încasările şi s-au urgentat plăţile. În caz contrar, este vorba de un
decalaj nefavorabil între lichiditatea stocurilor şi creanţelor, pe de o parte, iar pe de altă parte a
exigibilităţii datoriilor de exploatare.
În ceea ce priveşte trezoreria netă, se poate afirma că aceasta este expresia cea mai
concludentă a unei activităţi eficiente.
Dacă trezoreria netă este pozitivă, fondul de rulment net este suficient de mare pentru a asigura
finanţarea ciclul de exploatare şi o trezorerie suficientă care să permită deţinerea de valori disponibile
sau efectuarea de plasamente. O trezorerie netă pozitivă înseamnă că exerciţiul financiar s-a încheiat cu
surplus monetar. Acest surplus se va găsi evidenţiat sub forma profitului net din pasivul bilanţului.
Dacă trezoreria netă este negativă înseamnă că firma se găseşte în dezechilibru financiar la
sfârşitul exerciţiului, dezechilibru datorat faptului că nevoia de fond de rulment net nu poate fi finanţat, în
totalitate prin resurse pe termen mediu şi lung. Deficitul monetar se va putea acoperi prin angajarea de
noi credite de trezorerie.
Trezoreria netă poate creşte prin creşterea fondului de rulment sau prin scăderea necesarului de
fond de rulment. În situaţie inversă trezoreria netă se va diminua.
82
FINANŢELE FIRMEI
6.3. P AS I V E L E S T AB I L E – R E S U R S E G E N E R AT E D E P R O C E S U L D E E X P L O AT A R E
Pasivele stabile sunt „datoriile minim permanente pe care întreprinderea le are faţă de terţe
persoane fizice şi juridice din care rezultă capitaluri atrase utilizate ca şi când ar fi fonduri proprii.”3
Este important a se cunoaşte mărimea resurselor atrase, adică a pasivelor stabile, deoarece
această mărime influenţează mărimea necesarului de fond de rulment, a fondului de rulment şi a
trezoreriei nete.
Nevoia de fond de rulment net este influenţat de aceste pasive stabile prin faptul că, o creştere a
pasivelor stabile determină o reducere a necesarului de fond de rulment net ceea ce va însemna o
degajare de resurse ce pot fi utilizate în alte scopuri, cum ar fi, investiţii sau plasamente în valori
mobiliare. O reducere a pasivelor stabile determină o creştere a necesarului de fond de rulment net,
creştere ce va fi acoperită prin angajarea de noi împrumuturi sau prin reducerea imobilizărilor în stocuri
sau creanţe.
În scopul previzionării mărimii acestor pasive stabile, se folosesc două metode:
1. metoda analitică. Această metodă se utilizează pentru acele pasive stabile a căror termene
de plată sunt variabile şi nu cunosc dinainte. În această grupă de pasive se cuprind obligaţiile cu salarii,
gaze naturale, energie electrică, respectiv impozitele directe şi indirecte, etc.
2. metoda sintetică este utilizată pentru acele pasive care au termene fixe de plată, iar soldurile
lor sunt variabile, cum ar fi: dimensionarea surselor din datoriile faţă de furnizori, datoriile pentru
constituirea de rezerve, de garanţii, etc.
6.4. C R E D I T E L E P E T E RM E N S C U RT – S U R S Ă D E AC O P E R I R E A A C T I V E L O R C I R C U L A NT E
Nevoia de creditare apare în momentul în care fondurile proprii nu sunt suficiente pentru a face
faţă în întregime la acoperirea cheltuielilor ocazionate de desfăşurarea normale a activităţii agentului
economic.
În ţara noastră s-a constatat că fondul de rulment înregistrat de agenţii economici, are un volum
mai mare decât în ţările dezvoltate. Acest fapt se explică printr-o viteză de rotaţie a activelor circulante
mai mică şi printr-un ciclu de fabricaţie mai lung. Astfel, necesitatea creditelor bancare pentru finanţarea
activelor circulante este mai mare.
Principale tipuri de credite existente în economia de piaţă sunt:
- creditul bancar;
- creditul comercial;
- creditul obligatar ;
- creditul ipotecar;
- creditul de consum.
Toate aceste tipuri de credite vor fi tratate în mod succint, fiind obiectul de studiu al altor materii
de specialitate. Astfel:
1. creditul bancar - este acordat de către bănci agenţilor economici, pe termen scurt dar şi pe
termen mediu sau lung. Creditul bancar reprezintă unul dintre obiectele principale ale activităţii bancare.
Acest credit bancar presupune ca acele capitaluri disponibile din conturile clienţilor să fie utilizate ca
resurse ce se împrumută altor clienţi.
2. creditul comercial (creditul de furnizori) – se acordă sub formă de marfă, adică agentul
economic recepţionează marfa de la furnizori fără ca acesta să ceară plata imediată. Acest tip de credit
este simplu şi rapid de obţinut, dar presupune plata unei dobânzi aferente capitalului utilizat sub forma
de împrumut.
3. creditul obligatar - apare în raporturile dintre instituţiile de stat şi agenţii economici, raporturi ce
se concretizează în emiterea de obligaţiuni.
4. creditul ipotecar - este destinat activităţii imobiliare. Acest credit presupune o convenţie între
creditor şi împrumutat.
5. creditul de consum - se acordă pe termen scurt sau mijlociu pentru acoperirea valorii
mărfurilor şi serviciilor procurate din comerţ sau pentru recreditare creanţelor contractate în acest scop.
În concluzie, activele circulante sunt finanţate, în special, pe seama fondului de rulment net şi a
datoriilor pe termen scurt. Dacă fondul de rulment net va fi mai mic decât necesarul de fond de rulment,
diferenţa se va acoperi tot pe seama datoriilor pe termen scurt. Scopul întreprinderii va fi de a spori
fondul de rulment până la limita necesarului de fond de rulment.
3
Ana, Gh., Finanţele şi politicile financiare ale întreprinderilor, Editura Economică, Bucureşti, 2001, pag. 151.
83
Principalele căi de sporire a fondului de rulment net ar fi:

a) sporirea capitalurilor permanente, prin:
- apelarea la credite bancare pe termen lung sau la credite obligatare;
- sporirea capitalului social prin acumularea unei părţi din profit sau prin emiterea de noi acţiuni.
b) diminuarea activelor imobilizate, prin:
- cedarea unor active imobilizate, în special a celor aflate în afara exploatării;
- majorarea fondului de amortizare ceea ce va permite şi creşterea autofinanţării.
84
FINANŢELE FIRMEI
CAPITOLUL VII
PROFITUL – REZULTAT AL ACTIVITĂłII FIRMEI
7.1. P RO FI T U L Ş I P R E V IZ IO N A R E A AC E S T U I A P E T E RM E N S C U R T
Operaţiile economice care determină transformarea unor elemente ale patrimoniului economic în
rezultate economico-financiare se concretizează în cheltuielile şi veniturile firmei.
Conform Standardelor Internaţionale de Contabilitate, cheltuielile reprezintă „diminuări ale
beneficiilor economice înregistrate pe parcursul perioadei contabile, sub formă de ieşiri sau scăderi ale
valorii activelor sau creşteri ale datoriilor, care se concretizează în reduceri ale capitalurilor proprii, altele
decât cele rezultate din distribuirea acestora către acţionari”, iar veniturile sunt definite ca şi „creşteri ale
beneficiilor economice înregistrate pe parcursul perioadei contabile, sub formă de intrări sau creşteri ale
activelor sau descreşteri ale datoriilor, care se concretizează în creşteri ale capitalurilor proprii, altele
decât cele rezultate din contribuţii ale acţionarilor.”1
În sens restrâns, aceste operaţii economice care duc la transformarea unor elemente
patrimoniale în rezultate economico-financiare, se concretizează în profit, atunci când veniturile sunt
mai mari decât cheltuielile, sau pierdere, în situaţia inversă, venituri mai mici decât cheltuieli.
În concluzie, rezultatul pozitiv al activităţii unei firme este concretizat în obţinerea de profituri.
Această noţiune a cunoscut o serie de definiţii, dar în esenţă este rezultanta dintre efortul economic şi
efectul concretizat în veniturile obţinute.
Profitul, respectiv beneficiul unei firme este definit ca: „rezultat sintetic financiar pozitiv al unei
activităţi productive; este principalul indicator calitativ care exprimă eficienţa activităţii productive.”2
Profitul realizat de o firmă reprezintă de fapt „răsplata” pentru capitalul investit într-o afacere.
Deoarece firma trebuie să se dezvolte continuu, aceasta are nevoie de fonduri. Pentru a putea
crea aceste fonduri, firma trebuie să obţină profit. Un profit este considerat suficient atunci când se
asigură continuarea activităţii firmei. De asemenea firmele care vor avea pierdere nu vor fi creditate de
către băncile comerciale ceea ce poate crea dificultăţi în ceea ce priveşte finanţarea activităţii.
Se consideră că profitul îndeplineşte următoarele funcţii:3
- este un indicator sintetic prin care se măsoară eficienţa activităţii agenţilor economici atât singur
cât şi în diferite rate de eficienţă;
- este un instrument de control al activităţii agenţilor economici prin modul de determinare, prin
repartizare şi prin impunerea fiscală;
- este un barometru de stimulare a iniţiativei agenţilor economici;
- este un mijloc de cointeresare, atât pentru agentul economic, pentru salariaţi, cât şi pentru
acţionari;
- cultivă pentru agenţii economici spiritul de economie şi folosirea raţională a resurselor de care
dispun agenţii economici.
Este important ca o firmă să-şi previzioneze profitul pentru fiecare acţiune în parte, dar şi pentru
întreaga activitate, în vederea determinării nivelului rentabilităţii, a mărimii dividendului şi a nivelului
autofinanţării nete.
De mărimea profitului este interesat şi statul, deoarece impozitul pe profit reprezintă o importantă
sursă a veniturilor bugetare.
7.1.1. Factorii care influenţează profitul firmei
Cei mai importanţi factori care influenţează profitul unei întreprinderi, sunt:4
- volumul, structura şi calitatea producţiei;
- nivelul costurilor de producţie;
- nivelul preţurilor de vânzare;
- nivelul productivităţii muncii;
1
*** Standardele Internaţionale de Contabilitate 2001, Editura Economică, Bucureşti, 2001, pag. 1481 şi pag. 1514.
2
Bistriceanu, Gh. şi colectiv, Lexicon de Finanţe - Credit, Contabilitate şi Informatică Financiar - Contabilă, vol. I, Editura
Didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1981.
3
Hada, T., Finanţele agenţilor economici din România, Editura Intelcredo, Deva, 1999, pag. 158.
4
Ana, Gh., Finanţele şi politicile financiare ale întreprinderilor, Editura Economică, Bucureşti, 2001, pag. 234.
85
Profitul - rezultat al activităţii firmei
- repartizarea veniturilor;
- viteza de rotaţie a capitalului.
a) volumul, structura şi calitatea producţiei

Profitul depinde, în mod direct, de mărimea producţiei. În previzionarea producţiei trebuie să se
ţină seama de posibilitatea obţinerii de rentabilitate, de existenţa unei pieţe de desfacere şi o valoare de
întrebuinţare asemănătoare cu alte produse similare fabricate în alte firme.
Structura producţiei trebuie adaptată în permanenţă la cerinţele pieţei respectiv trebuie îndreptată
către realizarea acelor produse care sunt solicitate pe piaţă deci care pot fi vândute la preţuri mai mari.
Calitatea producţiei influenţează în mod direct mărimea profitului, deoarece, realizarea de
produse calitativ superioare asigură o vânzare rapidă, respectiv obţinerea unor preţuri de vânzare mai
mari.
b) nivelul costurilor de producţie, se referă la totalitatea cheltuielilor efectuate pentru
producerea şi vânzarea produselor, lucrărilor sau serviciilor.
Acest factor are cea mai mare influenţă asupra mărimii profitului, motiv pentru care este
important a se previziona de către întreprinzători.
O minimizare a acestor costuri de producţie va avea ca efect maximizarea profitului respectiv o
creştere a ofertei de produse.
c) nivelul preţurilor de vânzare este determinat de cererea şi oferta de pe piaţă şi este format
din costuri, obligaţii fiscale, amortizări precum şi din profit. În ceea ce priveşte acest factor,
întreprinzătorii vor urmări posibilităţile de minimizare a costurilor şi de maximizare a preţurilor de
vânzare.
d) nivelul productivităţii muncii, respectiv posibilitatea forţei de muncă de a produce, într-o
perioadă de timp dată, o anumită cantitate de bunuri.
Productivitatea muncii, într-o întreprindere rentabilă, va cunoaşte o creştere constantă, ceea ce
va reduce costurile variabile aferente cheltuielilor cu salariile. O creştere a productivităţii muncii oferă
posibilitate obţinerii aceluiaşi volum al producţiei cu un număr mai redus de salariaţi sau la creşterea
volumului producţiei în condiţiile utilizării aceluiaşi număr de salariaţi.
e) repartizarea veniturilor între principalii posesori ai factorilor de producţie (capitalul şi munca)
este influenţat de raportul dintre producţie şi salarii, respectiv de raportul dintre salarii şi productivitatea
muncii. Pentru ca firma să obţină profit, indicele de creştere a producţiei şi a productivităţii muncii trebuie
să fie superior indicelui de creştere a salariilor.
Profitul net obţinut de firmă va fi repartizat în funcţie de strategia firmei, respectiv de strategia
deţinătorilor de capital privitor la dividende. O parte din profit va fi încorporat în rezerve, în capitalul
social în vederea asigurării unei capacităţi de autofinanţare. Restul profitului va fi repartizat deţinătorilor
de capital sub forma dividendelor.
f) viteza de rotaţie a capitalului exprimă eficienţa utilizării capitalului şi are următoarele influenţe
asupra profitului:
- necesarul de fonduri pentru acoperirea cheltuielilor de exploatare va fi mai mare în cazul unei
viteze de rotaţie a capitalului mai lente respectiv în cazul unui ciclu lung de fabricaţie şi invers, mai mic
atunci când ciclul de fabricaţie este scurt;
- creşterea vitezei de rotaţie înseamnă creşterea venitului brut rezultat din vânzarea şi încasarea
produselor realizate şi vândute pe piaţă.
7.1.2. Pragul de rentabilitate – principalul instrument de previzionare a profitului

Conform naturii activităţii întreprinderii şi poziţiei sale în mediu, rezultatul acesteia, profitul sau
pierderea, este mai mult sau mai puţin sensibil la elemente cum ar fi: accentuarea concurenţei, inovaţia
tehnologică, creşterea preţurilor etc. Acest grad de sensibilitate determină caracteristica de risc a firmei.
Conducerea gestiunii se bazează pe stăpânirea riscului, prin adaptarea permanentă a procesului
tehnologic şi a locului firmei pe piaţă. Riscul însă nu depinde numai de determinanţii costului, ci şi de
structura acestuia, care poate fi în funcţie de volumul producţiei şi al vânzărilor. Acest fapt a generat
analiza cost – producţie, numită analiza pragului de rentabilitate.
Această analiză are un caracter strict economic, însă are consecinţe financiare. Se bazează pe
relaţia dintre volumul producţiei şi cost, în funcţie de structura costului de producţie, structură care
distinge cheltuielile fixe de cele variabile.
Cheltuielile fixe sunt formate din amortismente, chirii, cheltuieli de întreţinere, prime de asigurare,
etc., cheltuieli ce sunt independente de variaţia producţiei, în timp ce cheltuielile variabile cuprind acele
86
FINANŢELE FIRMEI
cheltuieli care sunt determinate de procesele de aprovizionare, producţie şi desfacere, adică acele
cheltuieli care depind de variaţia volumului producţiei.
Dacă se admite că cifra de afaceri şi cheltuielile variabile evoluează proporţional cu volumul de
activitate, există un volum de activitate care permite acoperirea cheltuielilor fixe şi degajarea unui
rezultat al exploatării pozitive.
Volumul de activitate determină punctul de echilibru dedesubtul căruia firma este în pierdere şi
deasupra căruia înregistrează profit. Deci, pentru a obţine profit, firma va trebui să mărească, peste acel
nivel, cifra de afaceri şi deci cantitatea produselor vândute.
Altfel spus, pragul de rentabilitate este acel nivel al volumului producţiei la care firma realizează
profitul dorit.
Pe lângă această noţiune intervine şi noţiunea de prag de rentabilitate zero sau punctul mort
care reprezintă acel nivel al volumului producţiei la care firma nu realizează nici profit şi nici pierdere.
Pentru a determina acest punct mort, respectiv pragul de rentabilitate zero, se porneşte de la
următoarea egalitate:
(p * Q)m = CF + cv * Q
unde:
Q = volumul producţiei
m = punctul mort
CF = cheltuielile fixe totale
cv = cost variabil unitar
cv * Q = CV = costul variabil total
p = preţul de vânzare unitar
Astfel, relaţia de determinare a punctului mort este:

CF
Qm =
p − cv
Deoarece o firma realizează mai multe produse, pentru determinarea punctului mort se va folosi,
în loc de volumul producţiei, cifra de afaceri. În această situaţie se va determina suma încasărilor la
nivelul căreia firma nu va realiza nici profit şi nici pierdere.
Cifra de afaceri în punctul mort se va determina ca raport între cheltuielile fixe şi diferenţa dintre
unitatea şi ponderea costurilor variabile în cifra de afaceri:
CF
CA m =
cv * Q
1−
CA
unde:
CA m = cifra de afaceri în punctul mort
Pe lângă determinarea punctului mort, firma poate determina şi volumul producţiei respectiv cifra
de afaceri necesară obţinerii unui profit anume. Astfel:
CF + Px
Qx = , şi
p − cv
CF + Px
CA x =
CV
1−
CA
unde:
Q x = volumul producţiei necesar obţinerii unui profit x
Px = profitul dorit (aferent unui randament x)
CA x = cifra de afaceri necesară obţinerii unui profit x
Această metodă a pragului de rentabilitate poate fi pusă în evidenţă şi în mod grafic, astfel:
87
Valori CA CA
Valori
CT
CV
CF
Q
0 Qm
Grafic nr. 1
Punctul mort se va afla la intersecţia dintre costurile totale şi cifra de afaceri. Se observă că până
la punctul mort ( Q m ) volumul producţiei va genera pierdere, iar după acest punct mort va produce profit.
CA
Valori
CT
CV
CF
0 Q
Qx
Grafic nr. 2
Volumul producţiei la nivelul căruia firma îşi va acoperi costurile şi va obţine şi profitul dorit, este
reprezentat prin punctul Q x reprezentat în graficul nr. 2. Pentru a determina pragul de rentabilitate dorit se va
evalua profitului aferent unui randament x.
Utilizarea acestei analize a pragului de rentabilitate este deosebit de folositoare atunci când
societatea doreşte lansarea unui nou produs sau atunci când se previzionează o creştere a producţiei.
Totuşi analiza pragului de rentabilitate este posibilă atunci când firma are o producţie cu o structură
simplă, iar preţurile lor au cunoscut, pe parcursul anilor, o variaţie mică. Astfel, cifra de afaceri va avea o
evoluţie aproape liniară, ceea ce, în condiţiile unei economii normale nu se confirmă, deoarece o
creştere a producţiei şi implicit a ofertei, va determina o creştere a cifrei de afaceri.
Cu toate acestea, analiza pragului de rentabilitate rămâne cel mai important instrument de
previzionare a profitului.
7.1.3. Metode de previzionare a profitului
A previziona nivelul profitului posibil de obţinut în perioada următoare prezintă o importanţă

deosebită pentru decidenţii firmei deoarece de acesta depinde dezvoltarea firmei prin efectuarea de noi
investiţii care să ducă la creşterea valorii întreprinderii, precum şi mărimea dividendelor care atrage noi
88
FINANŢELE FIRMEI
plasamente de capital de la acţionari. Totodată agentul economic va putea determina mărimea

impozitelor şi taxelor pe care le va vira la bugetul statului şi care va influenţa rezultatul financiar al firmei.
Cele mai utilizate metode de previzionare a profitului sunt:
1) metoda indirectă
2) metoda directă
3) metoda costurilor directe
4) metoda programării liniare
1) Metoda indirectă este utilizabilă în cazul societăţilor care au relaţii stabile cu clienţii şi care
pot previziona, destul de exact, cantităţile ce vor fi produse şi vândute în perioada următoare, ceea ce va
permite extrapolarea situaţiei precedente în funcţie de previziunile viitoare. De asemenea metoda este
utilizabilă dacă sortimentele de fabricaţie nu sunt reînnoite prea des.
Această metodă va scoate în evidenţă factorii ce vor acţiona asupra rentabilităţii din anul
următor, ceea ce va arăta şi căile de sporire a profiturilor viitoare.
Metoda indirectă presupune determinarea profitului şi a nivelului marjei brute din anul precedent,
după care se vor calcula variaţiile profitului în funcţie de influenţa următorilor factori:
- volumul producţiei vândute, respectiv cifra de afaceri fără impozitele indirecte;
- structura sortimentelor de fabricaţie;
- nivelul costurilor de fabricaţie;
- nivelul preţurilor de producţie.
Profitul ( Po ) total al firmei aferent anului anterior se va determina ca diferenţă între cifra de
afaceri totală ( CA To ) fără impozitele indirecte, şi costurile de fabricaţie aferente acesteia ( Cfo ). În mod
similar se determină şi profitul aferent unui produs.
Po = CA To − Cfo
Nivelul marjei brute ( MB o ) aferent anului anterior se va determina ca raport între profitul total şi
cifra de afaceri totală, astfel:
Po
MB o = * 100
CA To
După determinarea celor doi indicatori principali aferenţi perioadei anterioare se trece la calculul
variaţiilor profitului.
Primul factor, volumul producţiei vândute, respectiv cifra de afaceri, va fi, în anul următor, diferit
de cel anterior. Variaţia profitului, ca urmare a variaţiei cifrei de afaceri, în condiţiile în care ceilalţi factori
rămân la nivelul perioadei precedente, se va determina conform relaţiei:
ΔP = P1 − Po
unde:
ΔP = variaţia profitului
P1 = profitul din anul următor
Profitul unei firme se poate determina şi ca ponderea dintre cifra de afaceri şi marja brută. În
această situaţie, variaţia profitului se va determina astfel:
CA T1 * MB o
ΔP = − P0
100
unde:
CA T1 =cifra de afaceri aferent anului următor
Cifra de afaceri prognozată pentru perioada următoare se determină în funcţie de preţurile
aferente perioadei anterioare, astfel:
n
CA T1 = ∑Q
i =1
i1 * p i0
unde:
Q i1 = volumul producţiei din anul curent
89
p i0 =preţurile aferente anului precedent

Al doilea factor, structura sortimentelor de fabricaţie, va influenţa profitul deoarece produsele au
rate diferite de probabilitate datorită preţurilor diferite, dar şi datorită costurilor diferite.
Variaţia profitului se va determina astfel:
CA T1 * ΔMB
ΔP =
100
unde:
ΔMB = variaţia marjei brute
Această variaţie a marjei brute reprezintă de fapt o rată medie de profitabilitate determinată ca
diferenţă între marja medie brută ce ar fi existat în perioada anterioară dacă s-ar fi modificat structura
sortimentală a vânzărilor şi rata medie de profitabilitate obţinut în anul curent, astfel:
fi1 * mb i0
ΔMB = − MB 0
fi1
unde:
fi = ponderea cifrei de afaceri a produsului i în
totalul cifrei de afaceri a întreprinderii
mb i = marja brută aferentă produsului i
CA i1
fi1 =
∑CA i1
În continuare se va determina influenţa variaţiei costului şi a preţului asupra variaţiei profitului.
Fiecare agent economic îşi determină costurile aferente vânzărilor previzionate sau valoarea
acestor vânzări previzionate, evaluate la preţurile de vânzare, respectiv costurile aferente cifrei de
afaceri. Astfel, influenţa variaţiilor costurilor asupra profitului se exprimă prin raportarea variaţiilor de cost
aferente a 1000 lei cifră de afaceri, rezultând un coeficient mediu de reducere a costurilor aferente cifrei
de afaceri din perioada următoare.
CA 1
ΔP = *C
1000
unde:
C = costurile aferente cifrei de afaceri
În final, prin însumarea tuturor acestor variaţii se va obţine variaţia globală a profitului, astfel:
n
P1 = P0 + ∑ ΔP
i=1
i
2) Metoda directă este aplicabilă la acele firme care au un sortiment redus de produse. Această
metodă presupune un volum mare de calcule, respectiv determinarea profitului pe fiecare produs în
parte.
Profitul aferent fiecărui produs se determină ca diferenţă între preţul de vânzare aferent, fără TVA
şi cheltuielile necesare realizării acelui produs.
La sfârşitul anului se va determina, pentru fiecare produs, diferenţa de profit aferent stocurilor şi
facturilor, de la începutul anului faţă de sfârşitul anului.
În final, profitul total se va determina ca suma profitului aferent fiecărui produs fabricat şi
diferenţa de profit aferent stocului şi facturilor neîncasate.
3) Metoda costurilor directe presupune determinarea cheltuielilor variabile pe unitate de

produs, cheltuielile fixe fiind preluate sub forma unor sume totale ce nu depind de variaţia producţiei şi a
desfacerii, astfel:
Pb = (P − cv ) * D
unde:
90
FINANŢELE FIRMEI
Pb = profitul brut
P =preţul de producţie
cv = cheltuieli variabile pe unitate de produs
D =volumul desfacerilor
4) Metoda programării liniare este o metodă matematică ce presupune un număr mare de

ecuaţii liniare determinate pe baza datelor de evidenţă economico-financiară privind capacităţile de
producţie, consumurile specifice, sortimentele şi cantităţile de producţie posibil de fabricat etc.
Datorită multitudinii de restricţii se vor obţine o multitudine de soluţii posibile.
7.2. R E P AR T I Z AR E A P R O F IT UL U I
Repartizarea profitului este o problemă economică fundamentală cu implicaţii vaste şi pe termen

lung. Interesul agentului economic este de a-şi asigura suficiente resurse pentru a se putea consolida şi
chiar extinde. Acţionarii vor dori obţinerea de dividende cât mai mari care reprezintă valorificarea
capitalului vărsat, iar statul este interesat în încasarea unui cuantum cât mai ridicat de venituri sub forma
impozitului pe profit, ce reprezintă o importantă sursă de acoperire a cheltuielilor bugetare.
Profitul impozabil se calculează ca diferenţă între veniturile realizate din orice sursă şi cheltuielile
efectuate pentru realizarea acestora, dintr-un an fiscal, din care se scad veniturile neimpozabile şi se
adaugă cheltuielile nedeductibile.5 După scăderea din profitul impozabil a impozitului aferent se va
obţine profitul net a cărei repartizare face obiectul politicii de dividende a firmei.
Fiecare firmă va avea o anumită politică de repartizare a profitului net, politică dictată de situaţia
economico-financiară a firmei.
7.2.1. Politica de dividende a firmei
Politica de dividende trebuie astfel elaborată încât să aibă loc o maximizare a valorii firmei.
Această politică reprezintă o parte a deciziilor financiare ale firmei legate de alocarea optimă a profitului.
În momentul în care firma decide acordarea de dividende mai mari acţionarilor, practic îşi
micşorează posibilităţile de autofinanţare, respectiv lichidităţile firmei, dar îşi păstrează încrederea şi
fidelitatea acţionarilor faţă de firmă. În situaţie inversă, de acordare de dividende mai mici, societatea îşi
va constitui un fond de rezervă mai mare, ceea ce înseamnă o creştere a lichidităţii firmei, respectiv
creşterea posibilităţii de autofinanţare. Rezultă că, această politică de repartizare a profitului este şi o
politică de lichiditate.
Unii acţionari vor dori dividende sporite pentru un consum imediat, alţii vor prefera plasarea
dividendelor în noi acţiuni în vederea obţinerii de profituri viitoare sau de lichidităţi imediate prin vânzarea
lor la bursă.
În cazul în care firma nu va distribui dividende vor apărea nemulţumiri din partea acţionarilor care
vor fi tentaţi să-şi vândă acţiunile la bursă. O vânzare masivă de acţiuni la bursă poate determina o
scădere a cursului lor la bursă. O asemenea scădere a cursului acţiunilor poate avea următoarele efecte
negative:
- societatea nu mai poate să-şi sporească capitalul social prin emisiune de noi acţiuni datorită
cursului scăzut de la bursă, sau, pentru a-şi majora capitalul social va trebui să emită un număr mai
mare de acţiuni ceea ce va face ca aceea majorare să devină mult prea costisitoare;
- cursul scăzut al acţiunilor atrage investitori străini care vor cumpăra masiv acţiuni la bursă în
perioade optime putând prelua controlul asupra societăţii.
În concluzie, dividendele trebuiesc astfel distribuite încât să nu micşoreze capitalizarea bursieră
permanentă a societăţii şi să nu afecteze lichiditatea financiară a firmei.
O politică de distribuire a dividendelor, cu toate că reduce sursele de autofinanţare, este de dorit
în orice societate, deoarece are ca efect pozitiv formarea unui acţionariat fidel care va dori să-şi păstreze
acţiunile deoarece consideră un plasament avantajos. Acest fapt poate duce la creşterea cursului bursier
al acţiunilor, întrucât şi alţi investitori vor dori să deţină astfel de acţiuni. În acest fel se realizează şi
obiectivul principal al firmei, şi anume, maximizarea valorii întreprinderii prin creşterea bogăţiei
acţionarilor.
5
*** Legea nr. 414 din 26 iunie 2002 privind impozitul pe profit, Monitorul Oficial nr. 456/27 iunie 2002.
91
7.2.2. Tipuri de politică a dividendelor
Societăţile comerciale utilizează următoarele tipuri de politică a dividendelor:

- politica reziduală
- politica ratei constante
- politica sumei constante
1. Politica reziduală de dividend presupune distribuirea unei sume, sub formă de dividend,
sumă ce a rămas după ce nevoile de finanţat au fost acoperite.
Această sumă ce se distribuie sub forma de dividend, se determină adunând la volumul total al
surselor proprii şi asimilate previzionate pentru anul următor, volumul împrumuturilor avantajoase sau
eventualele creşteri de capital, după care se scade valoarea proiectelor de finanţat.
Se constată astfel că pentru plata dividendelor se pot utiliza şi resurse provenite din creditele
bancare sau din creşteri de capital, surse denumite surse adiţionale. Utilizarea unor asemenea surse
adiţionale prezintă avantajul de a satisface exigenţele de remuneraţie ale acţionarilor precum şi o sporire
a credibilităţii firmei în relaţia cu partenerii de afaceri care vor aprecia fermitatea societăţii de a-şi
îndeplinii obligaţiile asumate. De asemenea va avea loc a creştere a cifrei de afaceri şi deci o
îmbunătăţire a indicatorilor de eficienţă, inclusiv recuperarea şi rambursarea surselor adiţionale folosite
pentru plata dividendelor în perioadele anterioare.
2. Politica ratei constante presupune stabilirea de către firmă a unei proporţii fixe a
dividendelor în raport cu profitul total obţinut. În acest fel se creează o anumită siguranţă pentru
acţionari, care, indiferent de politica de autofinanţare a firmei, asigură remuneraţia capitalului plasat în
acţiuni.
Această politică se aplică în cazul firmelor aflate într-o relativă stabilitate sau expansiune şi care
nu înregistrează fluctuaţii majore ale profitului.
3. Politica sumei constante presupune ca firma să acorde o sumă fixă pe acţiune sub forma
de dividend, indiferent dacă societatea a realizat sau nu profit.
În cazul în care societatea cunoaşte o scădere a profitului, dividendele vor fi acoperite din
rezerve.
Nivelul dividendelor se va mări doar în cazul în care va apărea siguranţa susţinerii sale în viitor.
Această politică poate fi combinată cu o politică de acordare de dividende extraordinare, de
acţiuni gratuite sau de diminuare a valorii nominale a acţiunilor.
Cea mai mare parte a societăţilor vor adopta această ultimă politica, cea a sumei constante,
deoarece o astfel de politică are rolul de a crea un bun renume a firmei în raportul cu partenerii de
afaceri şi cu banca, iar acţionarii sunt mulţumiţi pentru că vor primi o sumă absolută care va cunoaşte o
creştere uşoară de la an la an sub formă de dividend şi astfel vor rămâne fideli firmei.
7.2.3. Indicatorii politicii de dividend
În cadrul firmei se pot utiliza o serie de indicatori pentru urmărirea politicii dividendelor prin care
să se scoată în evidenţă performanţele societăţii în comparaţie cu altele similare.
Cei mai importanţi indicatori ai politicii de dividend sunt:
a) dividendul pe o acţiune, ca raport între dividende de plată şi numărul de acţiuni emise.
Acest indicator arată suma absolută a dividendelor ce se distribuie pentru o acţiune. Această
mărime depinde de rentabilitatea obţinută, de profitul destinat distribuirii de dividende, mărimea surselor
adiţionale utilizate precum şi de politica de autofinanţare promovată.
b) rata distribuirii dividendelor, determinat ca raport între dividendele de plată şi profitul net.
Acest indicator este invers proporţional cu gradul de capitalizare şi arată incisivitatea politicii de
distribuire a dividendelor fiind opus politicii de autofinanţare. Un grad ridicat de distribuire a dividendelor
arată o preocupare mai mică pentru capitalizare, deoarece trebuie să se ţină seama de incidenţa politicii
de amortizare.
Un profit mare şi o rată de distribuire mică are ca rezultat un dividend mai mare decât în cazul
unui profit mic la care se aplică o rată de distribuire mare.
Acest indicator nu va oferi informaţii legate de mărimea absolută a dividendului cuvenit unui
acţionar.
c) randamentul pe o acţiune, determinat ca raport între dividendul aferent unei acţiuni şi cursul
acţiunii, este un indicator deosebit de important pentru acţionari, deoarece arată rentabilitatea reală a
capitalului plasat în acţiuni. În acest fel acţionarul poate decide dacă va păstra sau nu acţiunile deţinute.
92
FINANŢELE FIRMEI
O creştere a cursului la bursă va avea ca efect scăderea randamentului pe o acţiune. Această

scădere de randament poate fi compensată prin creşterea câştigului în capital datorat creşterii cursului la
bursă.
d) profit pe acţiune, un indicator de apreciere a valorii de piaţă a acţiunii, determinat ca raport
între profitul net total şi numărul de acţiuni. Acest indicator arată îmbogăţirea acţionarilor în cursul unui
an.
e) rentabilitatea capitalului investit în acţiuni, ca raport între profitul net şi capitalul social sau
ca raport între profitul pe acţiune şi valoarea nominală, arată utilizarea eficientă a capitalului social.
f) coeficientul de capitalizare, denumit şi multiplu de capitalizare (Price Earning Ratio – PER),
se determină ca raport între cursul acţiunii şi profitul pe acţiune. Acest indicator exprimă valoarea
întreprinderii pe baza numărului de ani de profituri, adică în câţi ani se recuperează valoarea de piaţă a
acţiunilor.
g) activul net pe o acţiune reprezintă estimarea contabilă a valorii unei acţiuni şi se determină
ca raport între activul net şi numărul de acţiuni emise.
Toţi aceşti indicatori prezintă situaţia reală în ceea ce priveşte politica de dividende, deci pot fi
luaţi în considerare de către analiştii firmei, acţionari, bănci, participanţii la operaţiunile bursiere sau
parteneri de afaceri.
93
Gestiunea trezoreriei
CAPITOLUL VIII
GESTIUNEA TREZORERIEI
8.1. T R E ZO R E R I A Ş I G E ST I U N E A T R E ZO R E R I EI F I RM EI – N AT U R A Ş I IM P O R T ANŢ A
În urma desfăşurării activităţii într-o firmă, vor apărea o serie de fluxuri de intrare şi ieşire de
numerar. Aceste fluxuri sunt generate de procesul de vânzare-cumpărare, efectuarea de cheltuieli legate
de exploatare investiţii etc., de formarea, majorarea şi remunerarea capitalurilor, precum şi de alte
activităţi.
Fluxurile de intrare rezultă din: vânzările de bunuri, executarea de lucrări, prestări de servicii,
împrumuturi, majorări de capital etc., în timp ce fluxurile de ieşire de numerar se realizează ca urmare a
ratelor scadente ale creditelor, decontări cu furnizorii, plata salariilor, impozitelor etc.
Pentru ca firma să-şi poată continua activitatea, este necesar a se asigura, în permanenţă,
existenţa lichidităţilor. Asigurarea lichidităţii este sarcina de bază a trezoreriei firmei.
Trezoreria reprezintă „o serie de activităţi specializate de organizare şi gestionare a fluxurilor de
intrare şi ieşire de monedă, de administrare a lichidităţilor şi a unor credite pe termen scurt”1, fiind
constituită din totalitatea activelor şi pasivelor de trezorerie (disponibilităţi băneşti, titluri de plasament,
bilete de trezorerie, efecte comerciale de încasat, credite de trezorerie etc.).
Activitatea trezoreriei este una complexă deoarece este influenţată de toate operaţiunile
financiare care rezultă din activităţile desfăşurate în cadrul firmei, fiind organizată în compartimente
distincte sau în cadrul compartimentului financiar. De asemenea trezoreria trebuie să ofere, în orice
moment, informaţii legate de nivelul lichidităţilor. Astfel, eventualele surplusuri de lichidităţi vor putea fi
plasate în alte activităţi, în vederea obţinerii unor profituri rapide sau, din contră, în caz de dificultăţi
financiare, se vor căuta modalităţile de redresare a trezoreriei.
Compartimentul trezorerie va avea de îndeplinit următoarele sarcini:2
- prevederea şi gestionarea diferitelor fluxuri de intrări şi ieşiri de disponibil;
- asigurarea trezoreriei nete (a lichidităţii întreprinderii);
- evaluarea randamentului, riscului şi sensibilităţii diferitelor tipuri de plasament şi plasarea
efectivă a excedentului zilnic de trezorerie;
- evaluarea costului diferitelor surse de finanţare a nevoilor suplimentare de trezorerie;
- determinarea (ca previziune) a riscului inerent dinamicii riscului cursului valutei;
- elaborarea bugetului anual de trezorerie şi a graficului zilnic.
Importanţa compartimentului trezorerie este evidenţiat prin următoarele aspecte:
- prin trezorerie se asigură un numerar suficient sau active uşor transformabile în lichidităţi
pentru a putea face faţă perioadelor de vârf a plăţilor;
- se folosesc în mod eficient capitalurile;
- se asigură timpul necesar pentru asigurarea resurselor sau plasarea excedentelor de lichidităţi;
- se creează o reputaţie bună printre unităţile bancare ceea ce asigură desfăşurarea activităţii;
- se evită apariţia unor penalităţi şi amenzi pentru neachitarea la timp a obligaţiilor fiscale
- se evită blocajul în lanţ în economie etc.
Gestiunea trezoreriei (gestiunea pe termen scurt) reprezintă un domeniu al gestiunii financiare
şi este definită ca reprezentând totalitatea mijloacelor utilizate de firmă pentru accelerarea încasărilor,
plata la timp a obligaţiilor în vederea asigurării echilibrului financiar permanent al firmei, în condiţii de
înaltă rentabilitate. Altfel spus, gestiunea de trezorerie stabileşte şi urmăreşte necesarul de lichidităţi
aferente sarcinilor de exploatare, sarcini stabilite pe baza bugetului de venituri şi cheltuieli, stabileşte
cuantumul creditelor pe termen scurt şi costurile aferente precum şi posibilităţile de plasare pe termen
scurt a excedentului monetar.
În ceea ce priveşte stabilirea cuantumului creditelor trebuie urmărit nivelul dobânzii, a
comisioanelor bancare, în vederea apelării la acele credite care sunt mai suple, dar au costuri de
finanţare mai ridicate sau la credite mai puţin suple, dar mai ieftine.
1
Ana, Gh., Finanţele agenţilor economici, Editura Economică, Bucureşti, 2001, pag. 209.
2
Giurgiu, A., Mecanismul financiar al întreprinzătorului, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1995, pag. 2001.
94
FINANŢELE FIRMEI
În promovarea unei tehnici adecvate de plasamente excedentelor de trezorerie se va alege ca şi

criteriu optim profitul previzionat, care trebuie să fie cât mai ridicat, precum şi riscul de plasament care
să fie cât mai mic.
Se constată că obiectivele gestiunii trezoreriei constau în:
- minimizarea costurilor, în cazul în care există dificultăţi financiare. În această situaţie firma va
procurare resurse suplimentare la costuri diferite. Obiectivul trezoreriei va fi de a realiza o asemenea
combinaţie de resurse care să determine costul cel mai mic.
- obţinerea de profituri, în cazul în care firma dispune de lichidităţi suplimentare. Aceste lichidităţi
se vor plasa pe termen scurt, astfel încât să se obţină rentabilităţi superioare la un risc acceptabil.
8.2. P R E V I Z I U N E A T REZORERIEI
8.2.1. Consideraţii generale privind previziunea trezoreriei
Întreprinderea trebuie să facă faţă tuturor obligaţiilor băneşti ceea ce înseamnă asigurarea
permanentă a firmei cu lichidităţi. O lipsă de numerar, chiar dacă există alte valori materiale, poate duce
la dificultăţi în desfăşurarea activităţilor sau chiar la situaţii de faliment.
Într-o economie de piaţă numerarul reprezintă una dintre cele mai importante forme de capital.
De aceea este important ca agentul economic să cunoască, în permanenţă nivelul numerarului, deci să
previzioneze trezoreria. Această previziune a trezoreriei apare din momentul în care firma încheie
contracte comerciale prin care se stabilesc modalităţile de plată şi termenele lor. În cadrul trezoreriei
trebuiesc previzionate atât încasările cât şi plăţile. Pe lângă acestea trebuie să se ţină seama şi de o
trezorerie minimă care să existe, în permanenţă la dispoziţia firmei în vederea asigurării acelor plăţi ce
nu au putut fi previzionate.
Previzionarea trezoreriei presupune previzionarea încasărilor şi plăţilor astfel încât să se evite
situaţiile de lichiditate şi de incapacitate de plată precum şi evitarea formării unor lichidităţi prea mari
care să nu fie utilizate.
Previziunile de încasări de numerar se bazează pe previzionarea vânzărilor inclusiv modalităţile
şi termenele de plată a clienţilor. În ceea ce priveşte previzionarea ieşirilor de numerar, aceasta se
bazează pe previzionarea aprovizionărilor, respectiv termenele de plată acordate de furnizori.
Previzionarea aprovizionărilor se realizează în funcţie de ritmul evoluţiei în timp a procesului de
fabricaţie. Alte fluxuri de ieşiri de disponibilităţi se referă la diferite plăţi de efectuat, plăţi prevăzute prin
lege, cum ar fi taxele şi impozitele, prin contracte , de exemplu chirii, dobânzi sau alte cheltuieli legate de
activitatea firmei.
În vederea întocmirii situaţiilor de trezorerie se pot utiliza diferite metode cum ar fi, bugetul de
trezorerie, evaluarea zilnică a încasărilor şi părţilor, metoda termenelor de plată şi de încasare.
8.2.2. Bugetul de trezorerie – principalul instrument de previzionare a trezoreriei
Bugetul de trezorerie este o parte componentă a bugetului de venituri şi cheltuieli a societăţii

comerciale care este întocmit anual sau semestrial, cu detalieri lunare.
Structura acestui buget se prezintă în patru compartimente şi anume:
1) resurse proprii, formate din disponibilităţile de la începutul perioadei, respectiv fondurile
proprii, rezerve şi alte fonduri şi din resursele proprii perioadei, respectiv veniturile din exploatare,
veniturile financiare, venituri excepţionale şi alte venituri.
2) necesar de resurse, pentru acoperirea următoarelor cheltuieli:
- cheltuieli de exploatare, financiare şi excepţionale
- rambursări de credite
- majorări de rezerve
- finanţarea imobilizărilor corporale şi necorporale
- vărsăminte la bugetul de stat sau bugetele locale
- plata dividendelor etc.
3) excedentul sau deficitul de resurse, determinat ca diferenţă între resurse proprii şi necesarul
de resurse. Dacă resursele proprii sunt mai mari decât necesarul de resurse se va obţine un excedent
de trezorerie, în situaţie inversă va fi vorba de un deficit de trezorerie.
4) acoperirea deficitului. În cazul în care necesarul de resurse este superior resurselor poprii,
compartimentul trezorerie va trebui să arate modalitatea prin care se va acoperi deficitul de trezorerie
(împrumuturi bancare, subvenţii sau alocaţii pentru investiţii). Înainte de a se apela la împrumuturi
95
Gestiunea trezoreriei
bancare, se va încerca reorganizarea livrărilor astfel încât să se accelereze încasările sau se vor
reorganiza comenzile către furnizori în vederea amânării plăţilor.
Bugetul de trezorerie va fi întocmit înainte de începerea anului de previziune şi va cuprinde
datele aferente anului precedent precum şi ale anului de previziune ce va fi defalcat pe trimestre.
Astfel de previziuni permit determinarea necesarului de credite pe termen scurt şi posibilităţile de
plasamente pe termen scurt, dar nu oferă răspuns în ceea ce priveşte menţinerea echilibrului financiar
de la o zi la alta.
96
FINANŢELE FIRMEI
B I B L IO G R AF I E
Adochiţei M. (2000), Finanţele întreprinderii. Bucureşti: Editura Sylvi.

Ana, Gh. (2001), Finanţele şi politicile financiare ale întreprinderilor. Bucureşti: Editura Economică.
Ariton, D. (1997), Gestiunea financiară a întreprinderii. Galaţi: Editura „Pax Aura Mundi”.
Barnard, et Colli (1994), Vocabular economic şi financiar. Bucureşti: Editura Humanitas.
Beju, V. (2000), Preţuri. Bucureşti: Editura Economică.
Bistriceanu, Gh., Adochiţei M., Negrea E. (2001), Finanţele agenţilor economici. Bucureşti: Editura
Economică.
Bran, P. (1980), Decizia financiară în unitatea economică. Bucureşti: Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică.
Bran, P. (1997), Finanţele întreprinderii. Bucureşti: Editura Economică.
Brezeanu, P. (1997), Gestiunea financiară a întreprinderii. Bucureşti: Editura fundaţiei „România de
mâine”.
Brezeanu, P. (1999), Gestiunea financiară a întreprinderii în economia de piaţă – concepte, teorii, politii
financiare şi studii de caz. Bucureşti: Editura Fundaţiei „România de mâine”.
Conso, P. (1985), La qestion financiére de l’entreprise. Paris: Editura Dunod.
Cristea, H., Talpoş, I., Cosma, D. (1998), Gestiunea financiară a întreprinderilor. Timişoara: Editura
Mirton.
Cristea, H., Ştefănescu, N. (1996), Gestiunea financiară a întreprinderii. Timişoara: Editura Mitron.
Eglem, I.Y. (1988), Les mecanismes financiéres de l’entreprise. Paris : Editura Montchretien.
Fayol, H. (1916), Administration industrielle et generale. Republicată în 1956 la Paris: Editura Dunod.
Georgescu, N. (1999), Analiza bilanţului contabil. Bucureşti: Editura Economică.
Giurgiu, A. (1995), Mecanismul financiar al întreprinzătorului. Cluj-Napoca: Editura Dacia.
Hada, T. (1999), Finanţele agenţilor economici din România. Deva: Editura Intelcredo.
Hoanţă, N. (1996), Finanţele firmei. Sibiu: Editura Continent.
Ilie, V. (1999), Gestiune financiară a întreprinderii. Bucureşti: Editura Didactică şi Pedagogică.
Levasseure, M., Quintart, A. (1990), Finance. Paris: Editura Economică.
Nistor, I. (1998), Amortizarea capitalului fix şi implicaţiile financiare. Târgu-Mureş: Analele Universităţii
Ecologice “Dimitrie Cantemir”.
Nistor, I. (1997), Unele aspecte privind structura financiară a întreprinderii. Târgu-Mureş: Analele
Universităţii Ecologice “Dimitrie Cantemir”.
Nistor, I., Georgescu, A. (2000), Finanţele întreprinderii. Lucrări practice. Cluj-Napoca: Editura Risoprint.
Nistor, I. (1999), Unele aspecte privind trezoreria întreprinderii. Târgu-Mureş: Analele Universităţii
Ecologice “Dimitrie Cantemir”.
Pântea, P. (1999), Managementul contabilităţii româneşti. Deva: Editura Intelcredo.
Pântea, P. (1998), Managementul contabilităţii româneşti, Deva: Editura Intelcredo.
Stancu, I. (2001), Finanţe. Teoria pieţelor financiare. Finanţele întreprinderilor. Analiza şi gestiunea
financiară. Ediţia a III-a. Bucureşti: Editura Economică.
Stancu, I. (1994), Gestiunea financiară a agenţilor economici. Bucureşti: Editura Economică.
Stâneanu, Gh. (1997), Gestiunea financiară a firmei – virtuţi şi limite. Cluj-Napoca: Editura Dacia.
Stâneanu, Gh., Avornicului, C. (1995), Fondul de rulment al firmei. Cluj-Napoca: Editura Genesis.
97
Bibliografie
Toma, M., Alexandru, F., (1998), Finanţe şi gestiunea financiară de întreprindere. Bucureşti: Editura
Economică.
Tudorache, D., Nistor, I., Cismaş, I., Ianculescu, M. (1989), Finanţele unităţilor agricole. Bucureşti:
Editura Didactică şi Pedagogică.
*** Hotărârea Guvernului României pentru aprobarea clasificaţiei şi a duratelor normale de funcţionare a
mijloacelor fixe 964/1994.
*** Legea 15/1994, privind amortizarea capitalului imobilizat în active corporale şi necorporale, în
Monitorul Oficial, partea I nr. 80/1994.
*** Legea 31/1990 privind societăţile comerciale în Monitorul Oficial partea I nr. 126-127/1990 şi
completările ulterioare.
*** Standardele Internaţionale de Contabilitate 2001, Editura Economică, Bucureşti, 2001.
98

Avram - Gestiunea Financiara A Afacerilor

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Avram - Gestiunea Financiara A Afacerilor

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

GESTIUNEA FINANCIARA A AFACERILOR

Conf. univ.dr. Eleonora-Laura Vram

CAPITOLUL I - ELEMENTE CARACTERISTICE FENOMENULUI FINANCIAR ................................................................. 7

CAPITOLUL II - CAPITALURILE ÎNTREPRINDERII .............................................................................................................14

CAPITOLUL III - PLASAMENTELE DE CAPITAL PE TERMEN LUNG ............................................................................. 26

CAPITOLUL IV - AMORTIZAREA CAPITALULUI IMOBILIZAT ÎN ACTIVE CORPORALE ŞI NECORPORALE ........ 38

CAPITOLUL VI - FINANŢAREA ACTIVELOR CIRCULANTE ............................................................................................. 78

CAPITOLUL VII - PROFITUL – REZULTAT AL ACTIVITĂŢII FIRMEI ................................................................................ 85

CAPITOLUL VIII - GESTIUNEA TREZORERIEI .................................................................................................................... 94

Întreprinderea1 se fondează plecând de la o idee şi un anume capital. Ideea se circumscrie fie la

Figura 1. Schema fluxurilor generate de procesele economice

1.2. F U N C Ţ I A F I N AN C I AR Ă Ş I ACT I VIT AT E A F I N AN C I A R Ă A Î N T R E P R I N D E R II

Gestiunea financiară a întreprinderii poate fi definită ca un ansamblu de decizii şi operaţiuni cu privire

Capitalul constituie o condiţie esenţială pentru desfăşurarea activităţilor organizate la nivelul

Figura 2. Structura capitalului reflectat în activul şi pasivul bilanţului financiar

2.3.1. Capitalul social

2.3.1.1. Crearea capitalului social

Acţiunile pot fi nominative şi la purtător. Acţiunile nominative au înscrise numele deţinătorului şi

2.3.2. Rezervele de capital şi destinaţia lor

Rezervele constituie o componentă a capitalurilor proprii ale întreprinderii. Spre deosebire de

2.3.3. Tipuri de fonduri şi provizioane - modalităţi de constituire şi folosire

2.4.1. Capitalul împrumutat pe termen mediu şi lung

2.4.2. Capitalul împrumutat pe termen scurt

Ca urmare a insuficienţei capitalului permanent, pe parcursul ciclului de exploatare întreprinderea

2.5. PIAŢA CAPITALURILOR

- control asupra gestiunii patrimoniului din partea deţinătorilor de obligaţiuni;

Investiţiile reprezintă principala formă de dezvoltare a întreprinderii. Ele au un pronunţat caracter

Procesul investiţional cuprinde un complex de operaţiuni care se desfăşoară în legătură cu

- rezultatul din exploatare evaluat înainte de a fi influenţat cu cheltuielile financiare (dobânzi,

3.4.1. Criteriile financiare specifice deciziei de investiţie

Proiectul de investiţie referitor la înlocuirea utilajului se va accepta dacă rata randamentului

CFi = fluxurile de încasări (cash-flow) ale anului “i”;

3.4.2. Evaluarea fluxurilor de încasări ale investiţiei în condiţii de incertitudine

Orice investiţie prezintă o doză de nesiguranţă întrucât se desfăşoară în condiţii de risc. În

Politica de dezinvestire se concepe, la nivelul întreprinderii, ca un proces invers în raport cu

3.6.1. Considerente generale

La nivelul întreprinderii, odată adoptată decizia de investiţie, se ridică problema mobilizării

În realizarea echilibrului financiar determinat de nevoile permanente de capitaluri, calitatea a

3.6.2. Resursele de finanţare a investiţiilor

Atragerea capitalului şi alocarea acestuia pentru diferite obiective de investiţie reprezintă o

- programul tendinţei resurselor financiare şi modul de utilizare a lor până la rambursarea

Activele imobilizate reprezintă principala formă de materializare a capitalului întreprinderii.

Noţiunea de amortizare, în funcţie de procesul economic din care se degajă, se foloseşte şi cu

De asemenea, în condiţii normale, ca urmare a creşterii progresului tehnic, sporeşte

4.3.1. Sfera amortizării capitalului încorporat în active imobilizate

Activele financiare reprezintă imobilizări ale capitalului permanent investit de întreprindere în

4.3.2. Evaluarea şi reevalaurea imobilizărilor supuse amortizării

În vederea urmăririi procesului de amortizare şi calculului amortismentului, activele imobilizate

Nivelul amortismentului anual depinde nu numai de mărimea valorilor de amortizat ci şi de

În literatura de specialitate3 există puncte de vedere diferite cu privire la noţiunea de durată

4.3.4. Normele de amortizare

Consideraţiile teoretice, ce stau la baza acestei politici de amortizare, constau în

4.4.1. Sistemul proporţional

Sistemul proporţional de amortizare se caracterizează prin aceea că amortismentele anuale sunt

Pentru determinarea amortismentului anual este necesar să se delimiteze două elemente

Dezavantajele se referă la:

4.4.2. Sistemul variabil

În economia întreprinderii există situaţii în care amortismentul se calculează în funcţie de

4.4.3. Sistemul accelerat

Vi = valoarea de intrare a activului imobilizat;

Luând în considerare valoarea rămasă (Vr) putem scrie că:

Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 4/8.I.1998

Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 4/8.I.1998