Pomenirea Sfinţilor Cuvioşilor Părinţi ucişi de arabi

în Mănăstirea Sfîntul Sava cel Sfinţit

(2 aprilie)
În zilele preasfinţitului patriarh al Ierusalimului, Ilie, care era al doilea cu acelaşi nume în Sfînta Cetate a
Ierusalimului, aflată atunci sub stăpînirea agarenilor, iar în Constantinopol împărăţind Constantin şi Irina
(780-797), s-a făcut război în Palestina, în seminţia agarenilor. Şi multă risipire se făcea ţării cu războiul
acela, pentru că barbarii, oştindu-se între ei, pustiau nu numai satele, ci şi cetăţile, precum Elevteropolis,
Ascalonul, Gaza, Scarifia şi celelalte. Căci năvăleau fără de veste şi, deşi nu ucideau pe tot poporul, jefuiau
toate averile şi omorau pe toţi aceia care li se împotriveau. Şi şedeau pe lîngă toate căile, prinzînd pe cei ce
treceau, bătîndu-i, rănindu-i şi răpindu-le tot ce aveau, pînă la cămaşă. Numai această milă aveau, că
eliberau vii pe cei dezbrăcaţi, bătuţi şi răniţi. Atunci şi Sfînta Cetate a Ierusalimului era în mare frică. Că,
strîngîndu-se de prin cetăţile dimprejur şi de prin sate, poporul străjuia zidurile şi se pregătea să stea
împotriva barbarilor acelora care tîlhăreşte năvăleau asupra lor. În acea vreme şi preaslăvitul locaş al
Sfîntului Hariton a fost foarte risipit şi de atunci niciodată nu s-a mai înnoit, ci a rămas în desăvîrşită
pustiire. Dar şi Lavra Cuviosului Sava foarte mult a fost chinuită atunci. Căci adunîndu-se din diferite locuri
sfinţii părinţi, pe vremea Cuviosului egumen Vasile, prin pustnicească viaţă plăceau lui Dumnezeu; iar în
vremea războiului agarenilor şi a năvălirii lor tîlhăreşti, nu ieşeau din locaşul lor. Că, deşi puteau să lase
lavra şi să se izbăvească de barbari în cetatea Ierusalimului, însă locul acela sfînt, în care de la început
primiseră jugul lui Hristos, nu voiau să-l lase. Ci, murind lumii desăvîrşit, nu se îngrijeau de moartea ce era
să vină asupra lor. Căci îşi puseseră nădejdea în Hristos, zicînd: "Puternic este ca, de va voi Stăpînul nostru,
cu înlesnire să ne scoată pe noi din mîinile barbarilor. Iar de va voi, cu judecăţile Sale cele drepte, ca să fim
daţi barbarilor spre înjunghiere, apoi, mai de folos este să trimită Domnul asupra noastră mucenicie
degrabă".
Şi grăiau unul către altul: "Să primim din mîinile Stăpînului nostru cele mai folositoare nouă şi să nu ne
întoarcem de la liniştea cea pustnicească la gîlceava lumească de frica barbarilor, ca să nu fim socotiţi în
ochii tuturor ca nişte fricoşi, care n-am păzit porunca Domnului nostru, Care zice: Nu vă temeţi de cei ce
ucid trupul, căci sufletul nu pot să-l ucidă. Dacă este frumos lucru a vedea pe cei ce ies din lume la
pustietate şi urmează lui Hristos, apoi cît de necuvios lucru este a-i vedea, după puţină vreme de nevoinţă
în pustie, că se întorc iarăşi la lume, fugind de frica omenească. Deci, să nu rîdă de noi diavolul, vrăjmaşul
cel de obşte al tuturor, cu frica barbarilor izgonindu-ne la cetate din liniştea pustiei, el care, de multe ori
biruindu-se de noi, fugea ca un cîine izgonit cu ruşine, ajutîndu-ne Hristos, Împăratul nostru, asupra lui. Nu
avem ziduri de piatră spre apărare, ci zid nesurpat ne este Hristos, Căruia, de la Sfîntul Prooroc David, ne-
am învăţat a-I cînta: Fii mie Dumnezeu scutitor şi drept, casă de scăpare şi loc de întărire, ca să mă
mîntuieşti. Nu avem zale, coifuri şi paveze, cu care să putem înfrînge săgeţile barbarilor; ci avem armele
duhovniceşti ale dragostei, platoşa nădejdii, pavăza credinţei, coiful mîntuirii; deci cu acelea să ne
înarmăm. Nu sînt la noi cete de oaste, care ne-ar apăra de barbari; dar va sta îngerul Domnului împrejurul
celor ce se tem de Dînsul şi ne va izbăvi. Pentru că vieţuind, avem pe Hristos, iar dacă murim, avem
dobîndă, de vreme ce nu iubirea şi dorinţa de viaţă vremelnică ne-au silit a intra în pustia aceasta. Şi pentru
ce ne-am sălăşluit în locul acesta pustiu? Oare nu pentru dragostea lui Hristos? Şi dacă vom fi ucişi aici,
pentru Hristos vom fi ucişi, pentru Care şi vieţuim aici!" Astfel petreceau în lavră, şi cu cuvinte mîngîindu-se
şi îmbărbătîndu-se unul pe altul, trupurile împreună cu sufletele lor le încredinţau Domnului. Apoi şi altă
pricină binecuvîntată şi dreaptă îi ţinea neieşiţi; căci, cei care petreceau împrejurul lor, aveau pizmă asupra
acelui sfînt locaş şi nimic altceva nu doreau, decît să vadă risipită lavra Sfîntului Sava, iar locul acela să fie
pustiu şi nelocuit de monahi. Şi, dacă ar fi ieşit fraţii cît de puţin din lavră, apoi îndată pizmaşii ar fi năvălit şi
ar fi aprins biserica şi chiliile şi tot locaşul l-ar fi asemănat cu pămîntul. Dar pentru ca acest lucru să nu li se
întîmple, sfinţii părinţi petreceau neieşiţi. Deci ei nu erau ca o trestie clătinată de vînturi, ci erau nemişcaţi
de viforul ispitelor ce năvălesc asupra noastră şi ca nişte stîlpi întemeiaţi pe piatră. Şi, nu numai pentru
aceea nu ieşeau din lavră, adică să păzească pereţii ci, mai vîrtos, pentru slava Domnului nostru Iisus
Hristos, Care S-a preamărit în acel loc oarecînd, şi Care şi în zilele lor Se preamărea. Astfel vieţuind acei
sfinţi părinţi în lavra aceea, Apărătorul cel de sus, cu rugăciunile părintelui nostru Sava, prin voia Sa cea
sfîntă, îi ferea nevătămaţi de barbari, pentru că, deşi de multe ori veneau din Arabia sau dintr-altă parte
taberele lor spre marele locaş şi se abăteau aici, însă nici un rău nu le făceau, decît numai căutau mîncare.
După aceea, uitîndu-se spre monahi şi scrîşnind din dinţi, nu-i vătămau, nelăsîndu-i Dumnezeu să facă rău
robilor Lui. Apoi, luînd mîncare din locaş cît putea să se găsească, se duceau într-ale lor. Iar în loc să
mulţumească, se lăudau că vor risipi lavra şi vor face locul acela pustiu. Odată, o tabără de barbari vrînd să-
şi împlinească lucrul cel rău ce-l aveau în gînd, a venit asupra lavrei ca s-o prade şi să risipească locaşul. Din
întîmplare s-a întîlnit fără de veste, în dreptul Sfîntului Betleem, cu oastea care era pusă de ierusalimiteni
să păzească trecerea barbarilor. Deci, făcîndu-se război, barbarii au fost biruiţi şi izgoniţi, precum mai pe
urmă s-a făcut înştiinţare. Dar şi al doilea rînd, a pornit tabără, cu acelaşi gînd rău. Şi, mergînd într-un sat
oarecare ce nu era departe de lavră, au găsit mult vin ascuns sub lemne şi, îmbătîndu-se, au făcut război
între dînşii; şi, rănindu-se unul pe altul, mulţi au căzut morţi, încît li s-a stricat sfatul, iar tabăra li s-a risipit.
După acestea toate, Dumnezeu a voit să vină ispită asupra robilor Lui, precum odată asupra dreptului Iov
ca, precum aurul se lămureşte în ulcea, aşa să se afle cei vrednici ai lui Dumnezeu. Şi a lăsat ca mîinile
barbarilor să se atingă de plăcuţii Săi sfinţi, cărora înainte le-a pregătit muceniceşti cununi. Căci auzind
cuvioşii despre acele două tabere care voiau să năvălească asupra lavrei, că una a fost biruită de ostaşii de
la Ierusalim, care au izgonit-o, iar cei din tabăra a doua singuri între ei s-au bătut şi s-au risipit, şedeau fără
frică în chiliile lor, săvîrşind sfîntul post de patruzeci de zile în obişnuitele osteneli pustniceşti. În acea
vreme, însă, prin îndemnarea diavolească, s-au adunat nişte arapi barbari, ca la şaizeci, care purtau arce,
săgeţi şi săbii. Aceştia se sfătuiseră să năvălească tîlhăreşte asupra lavrei, nădăjduind să afle la monahi ceva
bogăţii. Şi, aproape de sfîrşitul sfintelor patruzeci de zile, în săptămîna dinaintea Duminicii Stîlpărilor, în
ziua a treisprezecea a lunii martie, în al doilea ceas din zi, barbarii au năvălit asupra locului aceluia
pustnicesc. Venirea lor simţind-o, monahii alergau din pustniceştile chilii în mînăstire şi în biserică, iar
barbarii, cu săbiile şi cu arcele întinse ca la un război, au alergat asupra mînăstirii. Şi a lor cruzime vrînd s-o
îmblînzească, unii din părinţi au ieşit înaintea lor cu blîndeţe, vorbind către dînşii cu cuvinte blînde şi zicînd:
"Pentru ce, o, bărbaţilor, aţi venit ca la război la noi cei fără de arme şi ca la nişte vrăjmaşi? Ce v-a adus?
Noi cu toţii sîntem în pace. Nici pe voi, nici pe altcineva n-am mîhnit vreodată. Căci pentru aceea petrecem
în pustia aceasta, lăsînd în lume toate ale noastre, ca, fiind depărtaţi de pizmuiri, de sfezi şi de războaie, să
putem a plînge în pace pentru păcatele noastre şi să plăcem lui Dumnezeu. Dar nu numai că n-am mîhnit
pe nimeni din voi, ci ne sîrguim şi a face bine, pe cît putem. Pentru că pe mulţi din ai voştri, venind pe aici,
i-am ospătat, i-am odihnit şi le-am dat hrană de drum. Deci nu ne răsplătiţi rele în loc de bune, ci mai ales
sînteţi datori să ne mulţumiţi pentru facerile de bine făcute de noi, vouă, că şi acum sîntem gata să vă
punem bucate înainte şi cu iubirea de străini, obişnuită nouă, să vă odihnim". Iar barbarii strigau cu mînie:
"Nu pentru mîncare am venit aici, ci pentru argint şi aur. Deci, una din două vă stă înainte: ori să ne daţi aur
şi argint ca să fiţi vii, ori, nevrînd să ne daţi, să pieriţi de mîinile noastre". Zis-au părinţii: "Să ne credeţi, o,
bărbaţilor, că sîntem săraci şi scăpătaţi şi atît de lipsiţi, încît nici pîine destulă, nici haine n-avem de ajuns;
iar aur şi argint, de care aveţi trebuinţă, noi nici în vis nu cugetăm a avea, decît numai puţine lucruri de
nevoie obişnuim în viaţa noastră". Acestea grăind sfinţii, s-au mîniat barbarii şi au slobozit săgeţile ca ploaia
asupra monahilor celor adunaţi şi neîncetat săgetau, pînă ce şi-au deşertat sacii; şi îndată pe treisprezece
cuvioşi părinţi i-au lovit de moarte, iar pe alţii i-au rănit puţin. Apoi, repezindu-se spre chilii, cu pietre mari
sfărîmau uşile ca să găsească ceva şi scoteau afară lucrurile cele sărăcăcioase ale monahilor. Apoi au aprins
chiliile şi tot astfel voiau să facă şi bisericii. Dar, cu rînduiala lui Dumnezeu, mai înainte de a aduce ei găteje
şi foc la biserică, au văzut de departe nişte oameni venind şi, socotind că vine oaste de la Ierusalim pentru
apărarea monahilor, îndată au fugit, scoţînd împreună cu ei lucrurile monahiceşti jefuite. Iar ava Toma,
scoţînd săgeţile din fraţii cei răniţi, le spăla rănile şi le punea doctoria care li se cădea, deoarece era doctor
iscusit cu meşteşugul. Şi se vedeau rănile cele cumplite, la unii în piept, la alţii pe umeri, la alţii în obraz şi în
frunte, iar la alţii le erau capetele sfărîmate cu pietre. Însă toţi se udau cu sîngele care curgea dintr-înşii şi
privirea celorlalţi era foarte umilită. Sosind praznicul Duminicii Stîlpărilor şi cîntarea cea de toată noaptea
săvîrşindu-se, se înştiinţară unii din acei cuvioşi părinţi, că acei barbari adună mai mulţi tovarăşi tîlhari ca să
năvălească iarăşi asupra lavrei lor. Şi i-au cuprins pe acei fericiţi părinţi mare frică şi cutremur, însă n-au
fugit; ci îndată, pregătindu-se de moarte şi punînd nădejdea lor spre Dumnezeu, îşi aşteptau sfîrşitul. După
ce s-a apropiat ziua Patimilor Stăpînului, le-a sosit şi acelora ziua pătimirii. Pentru că în ziua de 20 martie, în
Joia cea Mare, dimineaţa, au năvălit arapii tîlhăreşte a doua oară asupra lavrei, cu mai multă putere, şi au
ucis pe cuvioşi fără cruţare, prin felurite ucideri. Pe unii săgetîndu-i cu săgeţile, altora tăindu-le capul cu
săbiile, pe alţii tăindu-i în două şi altora tăindu-le mîinile şi picioarele, iar pe alţii ucigîndu-i cu pietre. Pe cei
ce rămăseseră vii din uciderea aceea îi adunau în biserică, vrînd să-i muncească ca să spună vistieria
bisericii şi averile mînăstireşti. Şi înconjuraseră locaşul împrejur şi pîndeau pe munţi şi pe dealuri ca nici
unul din monahi să nu scape din mîinile lor; pentru că mulţi căutau să fugă, dar cădeau în mîinile
vrăjmaşilor şi abia dacă unul dintr-înşii a scăpat. Pe fericitul Ioan, îngrijitorul caselor de străini, cel tînăr de
ani, l-au prins fugind la munte şi l-au muncit fără de milă, i-au tăiat vinele de la mîini şi de la picioare, apoi,
apucîndu-l de picioare, îl trăgeau pe pietre din vîrful muntelui pînă la biserică şi toată pielea lui de pe spate
s-a jupuit de ascuţişurile pietrelor. Iar Cuviosul Serghie, păzitorul vaselor bisericeşti, văzînd cum erau
munciţi cuvioşii părinţi şi temîndu-se ca nu cumva, nesuferind muncile, să spună unde a ascuns vasele
bisericeşti, tăinuindu-se, a fugit din mînăstire. Dar, fiind departe, l-au prins străjile barbarilor şi spre
mînăstire îl întorceau cu sila, chiar nevrînd el, şi i-au tăiat sfîntul cap. Alţi cîţiva părinţi, scăpînd din mîinile
ucigaşilor, s-au ascuns în peştera ce era afară din mînăstire. Pe aceştia văzîndu-i fugind, barbarul care
străjuia pe deal a strigat tovarăşilor săi, arătîndu-le cu mîna peştera şi spunîndu-le despre monahii care au
fugit acolo.
Atunci, un arap înfricoşat, stînd cu sabia la gura peşterii, striga cu glas groaznic, poruncind celor ascunşi să
iasă, iar ei tremurau de frică. Cuviosul Patrichie, fiind între ei, a zis şoptind către dînşii: "Nu vă temeţi,
fraţilor, eu pentru voi singur voi ieşi şi voi muri, iar voi şedeţi aici, tăcînd". Şi a ieşit spre arap, fiind gata să-
şi pună sufletul pentru prietenii săi. Iar arapul îl întreba cu certare: "Mai sînt acolo alţi monahi?" Cuviosul a
răspuns că numai el singur a fost; şi l-a dus arapul la biserică. Adunînd barbarii de pretutindeni pe sfinţii
părinţi în biserică, au zis către dînşii: "Răscumpăraţi-vă, voi şi biserica voastră, cu patru mii de galbeni; iar
de nu, îndată pe voi toţi cu sabia vă vom ucide şi biserica voastră cu foc o vom arde". Iar sfinţii părinţi au
răspuns cu blîndeţe: "Iertaţi-ne, pentru Dumnezeu, o, bărbaţilor, şi nu ne vărsaţi în zadar sîngele nostru cel
nevinovat; pentru că nu avem atîta aur cît cereţi de la noi, nici n-am avut cîndva. Acum nici un galben nu se
află în toată lavra noastră; iar de voiţi, luaţi cele ce vedeţi la noi, hainele noastre şi toate cîte vedeţi şi aflaţi,
iar nouă numai viaţa să ne lăsaţi, măcar şi goi de am rămîne". Iar barbarii, umplîndu-se de mînie, cu mare
strigăt îşi repezeau săbiile în grumajii sfinţilor, ca şi cum ar fi voit să-i taie. Apoi le ziceau: "Daţi-ne vasele
bisericeşti cele de aur şi de argint şi să ne spuneţi şi de cealaltă vistierie a mînăstirii". Iar sfinţii părinţi le
spuneau că nu au nici o vistierie. Barbarii ziceau: "Arătaţi-ne pe mai marii voştri! Cine este între voi egumen
şi ceilalţi rînduitori?" Răspuns-au cuvioşii: "Părintele nostru egumen nu se află acum în lavră, căci s-a dus
pentru o trebuinţă de obşte la Sfînta Cetate, iar noi toţi sîntem deopotrivă". Şi era în mînăstire peştera
Cuviosului Părintelui nostru Sava. Iar barbarii, luînd pe sfinţii părinţi, i-au dus în peştera aceea; apoi lîngă
uşa peşterii au aprins foc şi, adunînd găteje şi gunoi, au făcut fum mare şi chinuiau cu acel fum pe cuvioşii
din peşteră, ca să le arate vistieria şi pe mai marii lor. După aceea i-au scos la întrebare şi cu morţi cumplite
îi îngrozeau, cerînd de la dînşii vistieria, dar mai mult nu auzeau de la ei nici un răspuns, decît numai
rugăciuni către Dumnezeu. Pentru că unul striga: "Doamne, primeşte în pace duhul meu!" Iar altul:
Pomeneşte-mă, Doamne, cînd vei veni întru împărăţia Ta! Şi iarăşi, aruncîndu-i pe toţi în peştera aceea, îi
pedepseau cu mai mult fum; şi au murit de fum optsprezece cuvioşi părinţi, între care erau şi cei mai sus
pomeniţi Ioan şi Patrichie fericitul. Iar numele celorlalţi care au murit de fum, de sabie şi de alte munci,
singur Dumnezeu le ştie, Cel ce i-a scris pe ei în cartea vieţii. Dar şi pe cei ce rămăseseră vii dintr-acea
muncă a fumului, barbarii împietriţi la inimă, cei fără de omenie, cumplit îi răneau, aruncîndu-i la pămînt şi
cu picioarele călcîndu-i, dar nimic n-au sporit, ci singuri cu muncirea se oboseau. Apoi au luat barbarii cîte
au putut să afle din lucruri bisericeşti şi mînăstireşti şi, punîndu-le pe cămilele mînăstirii, s-au dus. Atunci
fraţii care rămăseseră abia vii şi alţii ce se ascunseseră prin crăpăturile munţilor şi prin peşteri, adunîndu-se
tîrziu în locaş, au adus în biserică, care cu dumnezeiască apărare rămăsese nearsă, trupurile cuvioşilor
părinţi cele în multe feluri ucise şi cu fum omorîte şi au petrecut toată noaptea aceea a mîntuitoarelor
Patimi întru nemîngîiată tînguire, apoi i-au dat cinstitei îngropări. Iar cîţi dintre părinţi au scăpat vii, dar pe
jumătate morţi, pe aceia cu doctorii îi îngrijeau, avînd pe fericitul Toma, doctorul cel mai sus pomenit, care
rămăsese între cei vii şi care, mai pe urmă, a fost egumen în lavra ce se numea "veche". Astfel s-au sfîrşit
muceniceşte cuvioşii părinţi în locaşul Sfîntului Sava. Iar barbarii aceia, după ducerea lor din lavră, îndată cu
neaşteptată moarte de la Dumnezeu au fost omorîţi şi au căzut fără de sabie morţi, prin pustietăţi şi prin
cîmpii, spre mîncarea cîinilor, fiarelor şi păsărilor; iar sufletele lor cele ticăloase s-au sălăşluit în iad, unde
focul nu se stinge şi viermele nu adoarme. Însă sufletele cuvioşilor ucişi s-au dus în mîinile lui Dumnezeu şi
s-au învrednicit muceniceştii slave, de la Hristos Dumnezeu, Mîntuitorul nostru, Căruia, împreună cu Tatăl
şi cu Duhul Sfînt, I se cuvine cinstea şi slava în veci. Amin.
(NOTĂ - Istoria pătimirii acestor cuvioşi părinţi, care au fost ucişi în locaşul Sfîntului Sava, a fost scrisă pe
larg de fericitul Ştefan Savaitul - nu cel de la 13 iulie, ci altul cu acelaşi nume, numit făcător de stihuri, din
aceeaşi mînăstire a Sfîntului Sava -, monahul care a scris-o îndată după uciderea sfinţilor. Această istorie n-
am găsit-o întreagă, decît numai prin oarecare cărticele mici, scrise cu mîna de către scriitorii greci, pentru
că multe foi din carte erau rupte. Iar sfîntul făcător de stihuri, Ştefan Savaitul, la sfîrşitul acestei istorii scrie
acestea: Nu voi ascunde cu tăcerea ceea ce mi-a spus un preot vrednic de credinţă. Bărbatul acela era
foarte îmbunătăţit, însă, fiind de neam sirian, avea mare dorinţă să înveţe limba greacă şi cu mare trudă
învăţa în psaltirea grecească, dar nu se putea deprinde să grăiască bine cuvintele greceşti, de care lucru se
mîhnea foarte mult.Odată, adormind, i s-a arătat unul dintre acei cuvioşi părinţi mucenici, cu numele
Anastasie, cu rînduiala protodiacon, de care mai sus am pomenit - zice Ştefan Savaitul -, care era prieten
preotului aceluia şi l-a întrebat despre pricina mîhnirii lui. Atunci preotul i-a spus nepriceperea minţii sale,
că nu poate să înveţe bine limba grecească. Iar Cuviosul Anastasie, care i se arătase zîmbind, a zis preotului:
"Deschide-ţi gura şi-mi arată limba!" Preotul făcînd aceasta, Sfîntul Anastasie cu o basma curată i-a şters
limba şi, curăţind-o, s-a făcut nevăzut. Deşteptîndu-se preotul, îndată a cunoscut că ştie limba grecească. Şi
de atunci a început a vorbi şi a citi bine greceşte, mulţumind lui Dumnezeu şi sfinţilor părinţi.)

Sfânta Muceniță Fotinia (Svetlana), samarineanca,

fiii săi Victor, Fotinie și Iosie, precum și ceilalți împreună cu ei
Alexandra, Claudia, Matroana, Parascheva (apr. 66)
(2 aprilie)
Aceasta a fost femeia samarineancă care a fost învrednicită de şansa rară de
a sta de vorbă cu Domnul Hristos la Fîntîna lui Iacov de lîngă Sihar (1oan 4:
4-31). Crezînd în Hristos, Fotinia mai apoi a predicat Evanghelia împreună cu
Victor şi losua, cei doi fii ai ei, şi cu cele cinci surori ale ei, Anatolia, Fota,
Fotida, Parascheva şi Chiriaca. Ele au mers în Africa, în cetatea Cartagina.
Acolo ele au fost arestate şi duse la Roma, împărat fiind Nero, unde au fost
aruncate în temniţă. Prin Pronia dumnezeiască Domnina, fiica lui Nero, a
intrat în legătură cu Sfînta Fotinia, prin care s-a convertit la Hristos. După
întemniţare Sfînta Fotinia şi surorile ei au luat toate mucenicia pentru
Hristos. Sfînta Fotinia, care luminată a fost de însuşi Mîntuitorul la Fîntîna
lui lacov de lîngă Sihar, a luat mucenicia fiind aruncată într-o fîntînă, şi aşa s-a strămutat la locaşurile cele
veşnice ale împăratului Hristos.

Cântare de laudă la Sfânta Fotinia, femeia samarineancă

Samarineancă la fîntînă Pe cînd încă samarineancă erai
Pe Hristos îl află, Mai strălucitor decît razele soarelui l-ai arătat
Şi El însuşi o luminează Cînd creştină te-ai făcut.
Cu lumina Adevărului Său. În Sihar pe Hristos
Sub Nero ea mucenicia primeşte L-ai propovăduit cu frică,
Prin aruncarea într-o fîntînă, Dar la Roma slăvită pe El
Şi astfel sufletul şi-l dă L-ai mărturisit cu viaţa.
Lui Hristos Dumnezeu, Stăpînul. Iubirea omoară frica
Fiii ei slăviţi sînt Victor şi Iosua, Şi pe om îl face erou.
Pe ei maica lor O, Fotinia, iubirea pe tine
Cu sfinţenia i-a luminat. Te-a preaslăvit în veci.
Cinci surori ale ei mucenicia au primit Incendieze Nero oricîte Rome,
Pentru Numele lui Hristos, Pe sufletul creştinesc să-l ardă
Şi acum împreună cu ea în ceruri se veselesc. El nu va putea nicicînd.
O, Fotinio, femeie a pocăinţei, Trupurile Nero poate să le ucidă
Femeie a suferinţei, Precum pe nişte vase de lut,
Chipul tău acum cu veşnică lumină străluceşte. Dar asupra sufletului Fotiniei
Odinioară ai pregetat chiar apă Mîntuitorului să-I El nici o putere n-a avut.
dai. O, sfîntă nemuritoare,
Dar mai la sfârşit nu ai pregetat Ajută-ne nouă acum
Chiar sîngele să ţi-l verşi pentru EL Cu rugăciunile tale sfinte înaintea
Sufletul tău, odinioară întunecat, Tronului Mîntuitorului Hristos.