Viaţa celui între sfinţi Părintelui nostru Ambrozie,

Episcopul Mediolanului
(20 decembrie)
Sfîntul Ambrozie, cel numit cu numele dulceţii, s-a născut în marea
cetate a Mediolanului cea mult vestită, din părinţi dreptcredincioşi şi
de neam bun. Tatăl lui era prefectul Galiei, cu numele tot Ambrozie;
căci acesta, iubindu-şi fiul, i-a pus numele său. Cîtă dulceaţă
duhovnicească avea să aibă Biserica lui Hristos de la Sfîntul Ambrozie
s-a văzut mai înainte, încă din scutecele lui. Căci fiind el prunc înfăşat
şi dormind odată ziua afară cu gura deschisă, deodată, zburînd un roi
de albine, a venit asupra lui, acoperindu-i faţa şi gura; apoi se vedeau
albinele intrînd şi ieşind din gura pruncului, unde puneau miere pe
limba lui. Văzînd aceasta, doica lui a vrut să izgonească albinele,
temîndu-se să nu vatăme pruncul; dar tatăl lui, care privea acea
minune, a oprit-o vrînd să vadă în ce chip va fi sfîrşitul acelei minuni.
După puţin timp albinele, ridicîndu-se, au zburat pînă nu s-au mai
văzut. Iar tatăl lui, înspăimîntîndu-se, a zis: "De va trăi pruncul acesta va fi mare în popor, pentru că încă de
acum din pruncie a arătat Domnul pe sluga Sa. Căci se va împlini asupra lui la vreme Scriptura care zice;
Fagur de miere sînt cuvintele cele bune şi dulceaţa lor este vindecarea sufletelor. Pentru că roiul acela era
închipuire a învăţăturilor şi scripturilor lui, ce avea să le dea cu dulce grăire către popor, îndulcind inimile
omeneşti şi ridicîndu-le de pe pămînt către cer. După aceasta, ajungînd el în vîrstă şi petrecînd în Roma
împreună cu maica sa, care acum era bătrînă, şi soră-sa, care îşi logodise fecioria sa cu Dumnezeu, s-a
întîmplat de a văzut pe cei de casă sărutînd mîna unui episcop. Apoi şi el, ca un copil glumind, întindea
mîna către cei din casă ai săi ca să i-o sărute, zicînd: "Sărutaţi-mi mîna, că şi eu am să fiu episcop!" Acestea
le grăia Duhul Sfînt într-însul, însemnînd mai înainte ceea ce avea să fie. Iar aceia îl depărtau ca pe un copil
care grăieşte cuvinte fără rost, neştiind că e într-însul darul lui Dumnezeu, care mai înainte îl pregătea spre
treapta arhieriei. După ce a învăţat Scriptura şi s-a deprins cu buna grăire retoricească, s-a făcut orator
slăvit şi puternic în cuvint, apărînd pe cei nedreptăţiţi la judecăţi, ajutînd celor năpăstuiţi şi mustrînd pe cei
ce făceau nedreptăţi. El făcea judecăţi drepte pe vremea lui Prov, celui dintîi eparh al cetăţii, care l-a făcut
sfetnic pentru buna lui pricepere. Apoi a fost ales, de către împăratul Valentinian, ca prefect al Liguriei şi
Emiliei.
În acea vreme a murit în cetatea Mediolanului episcopul Axentie arianul, care avea scaunul după
dreptcredinciosul episcop Dionisie, cel ce s-a săvîrşit în surghiunie. Viaţa lui Axentie i-a curmat-o Domnul
pentru eresul lui şi s-a sfîrşit rău. Atunci dreptcredinciosul împărat, chemînd pe toţi episcopii Italiei, le-a zis:
"Ştiţi bine, părinţi prea cinstiţi, ca unii ce sînteţi crescuţi cu dumnezeieşti şi sfinţite învăţături, cum trebuie
să fie cel ce are vrednicie de arhierie, adică nu numai cu cuvîntul, ci şi cu viaţa îmbunătăţită să-şi îndrepteze
turma, să o povăţuiască la păşune de mîntuire şi să aibă martor al învăţăturii sale chiar viaţa sa. Deci, astfel
de om să aşezaţi în scaunul episcopiei, ca să plecăm capetele noastre la dînsul cu blîndeţe şi noi, cei ce
ocîrmuim împărăţia, să primim mustrările lui ca o doctoricească vindecare, căci ca nişte oameni şi noi
greşim". Acestea zicînd dreptcredinciosul împărat, tot soborul l-a rugat pe dînsul să aleagă el arhiereu, ca
un înţelept şi dreptcredincios ce era, iar el a răspuns: "Acest lucru este peste puterea mea, căci voi sînteţi
învredniciţi de dumnezeiescul dar ca unii ce aţi primit darul Preasfîntului Duh. Pentru aceasta socotesc că
veţi face alegerea mai bună". Atunci s-a făcut ceartă şi mare tulburare între cei dreptcredincioşi şi între
arieni. Pentru că fiecare parte dintre dînşii voia să ridice în scaun un episcop de credinţa sa şi era neunire şi
tulburare în popor. De acest lucru înştiinţîndu-se Prov, eparhul Romei, a trimis la Mediolan pe Ambrozie, ca
degrabă să meargă şi să potolească tulburarea poporului, zicîndu-i: "Fii, nu ca un judecător, ci, ca un
episcop". Deci ajungînd Ambrozie la Mediolan, a intrat în biserică în mijlocul poporului celui învrăjbit şi cu
vorba sa cea dulce-grăitoare, îi sfătuia şi-i îndemna către unire şi pace. Atunci un prunc, care încă nu putea
vorbi bine, deodată a strigat din popor: "Ambrozie să ne fie episcop". Auzind aceasta tot poporul care era
în biserică a repetat cuvîntul pruncului şi a început a striga cu mare glas: "Ambrozie să ne fie episcop".
Astfel, cu bunăvoinţa lui Dumnezeu, a vorbit pruncul mai înainte de vremea grăirii sale şi amîndouă părţile
cele potrivnice, adică şi a celor dreptcredincioşi şi a celor răucredincioşi, împăcîndu-se şi unindu-se, voiau
pe Ambrozie a-l avea episcop, deşi nu era încă luminat cu Sfîntul botez, ci numai chemat, căci pe vremea
aceea nimeni nu se Boteza, pînă ce nu ajungea în vîrsta lui Hristos. El, auzind strigarea poporului şi
socotindu-se a fi nevrednic de o treaptă mare ca aceea, a ieşit din biserică şi, şezînd în divan, a început a
munci fără milă pe cei vinovaţi, contra obiceiului său. Aceasta o făcea ca poporul, văzînd nemilostivirea sa,
să-l urască şi să nu-l voiască episcop. Însă poporul nu înceta a striga, dorind să-l aibă pe el episcop. Apoi, în
tot timpul lepădîndu-se Ambrozie şi spunînd că este un mare păcătos şi încă şi nebotezat, ei ziceau:
"Păcatul tău să fie asupra noastră". Căci ştiau că se va curăţi cu Sfîntul Botez de toate păcatele. Deci,
tulburîndu-se Ambrozie, s-a dus la casa sa şi gîndea să-şi lase dregătoria şi să ia viaţa cea de sărăcie,
precum făceau mulţi atunci din filozofii elineşti. Dar, fiind oprit şi împiedicat de la acel gînd, alt meşteşug a
aflat; căci, fugind de treapta episcopiei, a poruncit să aducă o femeie desfrînată în casa lui, ca văzînd
poporul să se îngreţoşeze şi să se lepede de dînsul ca de un desfrînat. Dar poporul mai vîrtos striga:
"Asupra noastră să fie păcatul tău, numai primeşte şi episcopia împreună cu Botezul". Văzînd Ambrozie că
nu poate nicidecum scăpa de cererea poporului, a gîndit să fugă. Deci noaptea, tăinuindu-se de toţi, a ieşit
din cetate şi i se părea că merge la cetatea ce se numea Tichin, şi că este pe cale departe; dar făcîndu-se
ziuă, s-a aflat în poarta cetăţii Mediolanului. Astfel Dumnezeu, Care-l pregătea soborniceştii Sale Biserici, ca
pe un zid împotriva duşmanilor şi ca pe turnul lui David împotriva Damascului, adică împotriva relei
credinţe ereticeşti, oprea fuga lui şi cu puterea Sa îl întorcea din cale. Înştiinţîndu-se de aceasta, cetăţenii
Mediolanului îl străjuiau ca să nu fugă; şi au trimis la împăratul Valentinian cel mare, rugîndu-l să
poruncească lui Ambrozie să primească treapta episcopiei. Iar împăratul s-a bucurat că aceia pe care el îi
pune în dregătorii mireneşti sînt aleşi la mari dregătorii duhovniceşti. Atunci s-a bucurat şi Prov, eparhul cel
mare al Romei, că s-a împlinit proorocia lui, care a spus-o lui Ambrozie, trimiţîndu-l în Mediolan şi
poruncindu-i: "Să fie, nu ca un judecator, ci ca un episcop, sfătuind pe popor". Deci, aşteptînd poporul
întoarcerea celor trimişi de împărat şi aducerea răspunsului de la dînsul, Ambrozie în acea vreme iarăşi a
fugit şi s-a ascuns într-un sat oarecare, în stăpînirea unui oarecare bărbat slăvit, cu numele Leontie. Venind
porunca împăratului, a fost arătat de acel Leontie şi adus poporului în Mediolan, pentru că nici un loc nu
putea ascunde pe acela întru care a binevoit Dumnezeu a-l pune ca pe o cetate în vîrful muntelui şi ca pe o
făclie în sfeşnic şi a-l face păstor oilor sale celor cuvîntătoare.
Cunoscînd Ambrozie bunăvoinţa lui Dumnezeu, s-a supus poruncii împărăteşti şi dorinţei poporului. Însă n-
a voit să se boteze de un episcop arian, ci de un episcop dreptcredincios, cu dinadinsul păzindu-se de
credinţa cea rea arienească. Şi fiind botezat, a trecut într-o săptămînă toate treptele ierarhice, iar a opta zi
a fost aşezat episcop, cu negrăită bucurie din partea poporului. Iar acolo era de faţă la toate însuşi
împăratul - precum scrie Teodorit - la aşezarea lui şi, bucurîndu-se, a zis către Dumnezeu: "Mulţumescu-ţi,
Doamne, Atotputernice, Mîntuitorul nostru, căci aceluia căruia eu i-am încredinţat trupurile, Tu i-ai
încredinţat sufletele şi ai arătat că este dreaptă cunoştinţa mea pentru dînsul". Apoi, nu după multe zile,
cînd dumnezeiescul Ambrozie vorbea cu împăratul cu îndrăzneală şi-l mustra pentru oarecare lucruri ce se
făceau cu nedreptate în judecăţile cetăţii, împăratul a zis către dînsul: "Ştiu mai dinainte îndrăzneala ta în
cuvinte şi pentru aceea nu numai că n-am oprit alegerea ta la episcopie, ci chiar am ajutat-o. Deci
îndreptează greşalele noastre, precum învaţă dumnezeiasca lege şi tămăduieşte nedreptăţile sufletelor
noastre". Iar la începutul episcopiei sale a rugat pe papa Damas să-i trimită spre ajutor un bărbat cu bună
încredere, pe care l-ar fi ştiut el. Deci, i-a trimis papa pe un părinte şi asculta sfatul lui. Rînduiala casei i-a
încredinţat-o lui Satirie, fratele său, iar el se îndeletnicea prin biserici, săvîrşind dumnezeieştile slujbe şi
învăţînd poporul din Sfintele Scripturi. După cîţiva ani s-a dus la Roma, în patria sa, unde a aflat pe sora sa
trăind, iar maica sa murise. Şi cînd îi săruta lui dreapta, sfîntul, zîmbind puţin, a zis către slujnică: "Iată că
săruţi mîna episcopului, precum îţi ziceam odinioară". Pentru că s-a împlinit acea proorocire de care s-a
spus, cum că jucîndu-se cînd era prunc, îşi întindea dreapta către casnici, zicînd: "Sărutaţi-mi mîna căci eu
voi fi episcop". Zăbovind el în Roma, l-a rugat o femeie cinstită, care vieţuia de cea parte a rîului Tibru, ca să
săvîrşească în casa ei dumnezeiasca Liturghie. Pentru acest lucru înştiinţîndu-se altă femeie, care era foarte
slăbănoagă, a poruncit să o ducă acolo. Deci, cînd s-a atins de marginea veşmintelor lui şi le-a sărutat,
arhiereul lui Dumnezeu rugîndu-se, îndată s-a sculat sănătoasă; apoi a străbătut vestea de acea minune în
toată Roma. După moartea lui Valentinian cel mare, care a ocîrmuit bine împărăţia, vreme de optsprezece
ani, luînd după dînsul sceptrul împărăţiei apusului, Graţian, fiul său, şi, pregătindu-se de război împotriva
goţilor, a rugat pe Sfîntul Ambrozie să-i scrie mărturisirea sfintei credinţe soborniceşti. Deci sfîntul i-a scris
cărţi pentru credinţă şi i-a proorocit despre biruinţa împotriva vrăjmaşilor; apoi a binecuvîntat steagurile
lui, care aveau pe dînsele numele lui Hristos. După aceea împăratul Graţian a dobîndit o minunată biruinţă
asupra goţilor, cu binecuvîntarea şi rugăciuniuile plăcutului lui Dumnezeu. Iar Valens, fratele tatălui său,
care împărăţea în partea Răsăritului şi era arian, făcînd război cu sciţii şi fiind biruit, a fugit într-o şură de
paie, care fiind aprinsă cu foc de vrăjmaşi, a murit acolo. Astfel rămase lui Graţian toată împărăţia
romanilor, fiindcă Valens n-a avut feciori. Iar Graţian, fiind binecredincios ca şi tatăl său, a scris porunci
pretutindeni să cheme pe toţi arhiereii, surghiuniţi de unchiul său Valens pentru bunacredinţă. Apoi,
înştiinţîndu-se că Tracia se prăda de barbarii care l-au ucis pe Valens, lăsînd Italia, s-a dus în Panonia. În
acea vreme trăia şi marele Teodosie, renumit pentru strălucirea strămoşilor lui şi prin multa bărbăţie şi
vitejie, care se afla atunci în Spania, căci acolo a fost născut şi crescut. Deci, împăratul Graţian a trimis şi l-a
luat în ajutor, făcîndu-l voievod peste toată oastea şi l-a trimis la război împotriva barbarilor. El, fiind
înarmat cu acea armă nebiruită a Crucii şi cu buna credinţă, a biruit pe vrăjmaşi desăvîrşit şi a izbăvit toată
Tracia de robie. Pentru această biruinţă s-a bucurat foarte mult Graţian şi îndată a încoronat pe Teodosie
ca împărat, lăsîndu-l pe dînsul la răsărit, iar el s-a dus iarăşi în Italia. Apoi amîndoi se sileau să stîrpească
eresul arian şi mai ales Teodosie, căci în părţile Răsăritului erau mulţi arieni din pricina lui Valens.
După aceasta, împăratul Graţian a fost omorît cu vicleşug în Galia de tiranul Maxim. Iar după dînsul a luat
împărăţia Apusului Valentian, fratele lui cel tînăr, împreună cu maica sa Iustina, soţia împăratului
Valentinian cel mare, care, fiind ariancă, ura pe Sfîntul Ambrozie şi-l supăra. La moartea episcopului de
Sirmia s-a dus acolo Iustina, vrînd să fie în scaunul acela un episcop de credinţa sa. Sfîntul Ambrozie a mers
acolo ca în păstoria sa şi, nebăgînd de seamă mînia femeiască, voia să hirotonisească episcop pe un bărbat
binecredincios, cu numele Anemie. Dar într-o zi, adunîndu-se toţi în biserică şi sfîntul era în amvon, fiind de
faţă şi împărăteasa, a trimis o femeie de credinţa ei cea rea, ca să apuce pe episcop de veşminte şi să-l
scoată de la locul său, apoi să-l ducă către femei, ca să fie bătut de mîinile femeilor şi să-l izgonească din
biserică. Apropiindu-se cu îndrăzneală de sfînt acea femeie fără de ruşine, vrînd să săvîrşească ceea ce-i
poruncise, sfîntul i-a zis: "Deşi nu sînt vrednic acestei dregătorii, însă ţie nu ţi se cuvine a ridica mîna asupra
nici unuia dintre preoţi, ci a te teme de judecata lui Dumnezeu, ca să nu te ajungă vreun rău neaşteptat".
Aceste cuvinte ale sfîntului s-au împlinit în faptă asupra acelei femei îndrăzneţe; căci a doua zi, deodată a
murit şi a îngropat-o pe dînsa însuşi sfîntul, răsplătind răul cu bine. Înfricoşîndu-se arienii de acea minune,
nici împărăteasa n-a îndrăznit mai mult a se împotrivi sfîntului pentru hirotonisirea episcopului celui
dreptcredincios şi, astfel, sfinţind el fără piedică pe acela, s-a întors în Mediolan. Împărăteasa nu înceta a
vrăjmăşui asupra lui şi a căuta prilej spre a-i face rău. Deci a aflat ajutor la răutatea ei pe un dregător cu
numele Eftimie, pe care l-a invitat prin rugăminte şi l-a încărcat cu daruri ca să răpească în taină pe Sfîntul
Ambrozie şi să-l trimită în surghiun într-o latură depărtată. Eftimie, sîrguindu-se a împlini dorinţa
împărătesei, şi-a făcut casă lîngă biserică, pentru ca mai cu înlesnire să-l poată răpi pe arhiereul lui
Dumnezeu, căutînd vreme cu prilej, pregătind şi căruţă cu care voia să ducă pe sfînt în surghiun. Dar prin
judecata lui Dumnezeu, s-a întors durerea şi nedreptatea peste capul lui, căci într-aceeaşi zi în care
nădăjduia să răpească pe sfînt, deodată a venit poruncă de la împărat să surghiunească pe Eftimie. Deci
Eftimie a fost dus în surghiunie cu aceeaşi căruţă, pe care o pregătise ticălosul pentru Sfîntul Ambrozie. În
acea vreme Dumnezeu a descoperit plăcutului său Ambrozie moaştele sfinţilor mucenici Protasie şi
Ghervasie, care, fiind scoase din pămînt la iveală, multe minuni se făceau printr-însele. Un orb oarecare cu
numele Sevir, numai s-a atins de hainele cele muceniceşti şi îndată a văzut; şi mulţime de duhuri necurate
se izgoneau din oameni. Însă în palaturile împărăteşti nu puţini arieni, împreună cu împărăteasa rîdeau şi
batjocoreau darul lui Dumnezeu, pe care l-a dat Domnul nostru Iisus Hristos Sfintei Biserici, preamărind pe
mucenicii Săi. Deci, ziceau că Ambrozie a cumpărat cu aur pe oamenii care se prefac a fi îndrăciţi şi venind
la mormîntul mucenicilor îi arată ca şi cum i-ar tămădui şi prin astfel de minuni se laudă în popor. Multă
vreme bîrfind ei, deodată, prin voia lui Dumnezeu a venit diavolul asupra unuia dintr-înşii şi-l muncea
cumplit. Iar omul acela striga, zicînd: "Să sufere ca mine toţi cei ce hulesc pe sfinţii mucenici şi nu cred în
Treimea, în care ne spune Ambrozie a crede". Iar ei spăimîntîndu-se, în loc să se pocăiască şi să creadă, a
luat pe cel muncit de diavol şi l-au înecat în iezer. Un altul din adunarea relei lor credinţe arieneşti, intrînd
în biserică, a aflat pe Sfîntul episcop Ambrozie învăţînd pe popor. Atunci a văzut pe îngerul lui Dumnezeu
şoptindu-i lui Ambrozie la ureche, arătînd că episcopul vesteşte către popor cuvinte îngereşti. Arianul,
văzînd aceasta, s-a întors la credinţa cea dreaptă şi el, care era mai înainte prigonitor al credinţei, s-a arătat
apărător, cu darul Atotputernicului Dumnezeu. Iar alţi doi din aceeaşi credinţă, postelnici ai împăratului
Graţian, voiau să discute cu Sfîntul Ambrozie înaintea poporului şi au rînduit din vreme aceasta; iar
întrebarea aceea voiau să fie despre întruparea lui Hristos. Sosind vremea cea rînduită, sfîntul îi aştepta
împreună cu poporul în biserică, fiind gata a discuta cu dînşii, avînd în sine duhul lui Dumnezeu. Dar aceia
fiind mîndri şi vrînd a face necaz sfîntului, nu s-au dus la discuţie şi, încălecînd pe caii lor, au ieşit din cetate
la cîmp. Atunci, fiind ei la un loc înalt, deodată încurcîndu-se caii, au căzut dintr-acel loc şi astfel rău şi-au
pierdut sufletele. Iar arhiereul lui Dumnezeu, neştiind nimic de întîmplarea lor, aşteptînd mult, văzînd că nu
vin, s-a suit în amvon şi a făcut învăţătură către popor, zicînd: "Fraţilor, eu mă sîrguiesc a plăti datoria, dar
nu aflu pe datornicii mei cei de ieri". Apoi a grăit şi celelalte, care sînt scrise în cartea lui despre întruparea
Domnului.
Împărăteasa Iustina, de vreme ce nu putea sta împotriva lui Maxim, căci acum luase Spania şi Galia, pentru
acea nevoie, Iustina împărăteasa a rugat pe Sfîntul Ambrozie să meargă la Maxim cu rugăminte şi să
mijlocească la dînsul pentru pacea fiului ei cel mai tînăr. Deci păstorul cel bun a mers la tiranul, gata fiind a-
şi pune sufletul pentru oi. Prin cuvintele sale cele înţelepte şi cu graiurile cele smerite a înduplecat pe tiran
să nu vină asupra Italiei în acel an şi a rămas în Galia. Iustina, fiind tot nemulţumitoare pentru osteneala
aceea a arhiereului lui Dumnezeu şi neîncetînd a vrăjmăşi asupra lui, a trimis la dînsul, în numele fiului său,
ca biserica cea mare din Mediolan şi visteria ce este într-însa s-o dea arienilor. Iar sfîntul s-a împotrivit cu
bărbăţie poruncii împăratului, zicînd: "Cele ce sînt ale mele pe acelea nu le opresc şi sînt gata chiar viaţa a-
mi expune, iar ceea ce este a lui Dumnezeu, aceea nu o pot da, şi nici împăratul nu o va putea lua". După
aceea a venit la împăratul oaste, trimisă de împărăteasă, cu poruncă să ia cu sila biserica, izgonind dintr-
însa pe episcop. Poporul, auzind de aceasta, s-a strîns la biserică şi împreună cu episcopul lor, Sfîntul
Ambrozie, s-au închis în ea, nelăsînd pe ostaşi să intre înăuntru. Au petrecut acolo închişi în biserică trei
zile, cîntînd şi preamărind pe Dumnezeu. Deci, tare împotrivindu-se arienilor, n-au lăsat să izgonească pe
episcop şi să ia biserica. Iar Sfîntul Ambrozie răspundea împotriva poruncii împăratului într-acest chip: "Nu
voi face aceasta cu voia mea, ca să ies din biserică şi s-o las, nici voi da turma oilor la lupi, nici voi lăsa
hulitorilor biserica lui Dumnezeu. Dacă este cu dreptate a mă omorî, apoi aici în biserică să fiu tăiat cu
sabia, sau împuns cu suliţa, căci cu bună voire şi cu dragoste voi primi aici uciderea". Împărăteasa, auzind
acestea s-a ruşinat, dar s-a şi temut de împotrivirea cu bărbăţie a celor dreptcredincioşi şi n-a îndrăznit mai
mult a ridica război asupra Bisericii. Deci, ruşinîndu-se că n-a sporit nimic, a trimis în taină pe un ucigaş
oarecare în casa lui Ambrozie, ca să-l ucidă. Acela intrînd în camera episcopului cu sabia, cînd a ridicat mîna
asupra sfîntului vrînd să-l lovească, îndată i s-a uscat mîna, încît nu putea s-o lase în jos; apoi fiind prins, a
mărturisit de cine era trimis. Sfîntul Ambrozie, fiind fără răutate, a vindecat mîna lui cea uscată şi l-a liberat
în pace. Maxim tiranul, pornind iarăşi război împotriva Italiei, iar Iustina, împăcîndu-se cu Ambrozie şi cu
fiul său, l-a rugat să meargă la tiran cu blîndeţe. Sfîntul, nepomenind răul, s-a dus, dar nimic n-a mai putut
spori la tiranul cel mîndru şi împietrit cu inima. Văzîndu-l aşa de neînduplecat, a arătat îndrăzneala aceasta,
blestemîndu-l înaintea tuturor ca pe un ucigaş şi a socotit străin de Biserică pe cel ce cu vicleşug a pierdut
pe stăpînul său, adică pe împăratul. Iar el venind cu război asupra Italiei, a luat cetăţi; şi neputînd a-i sta
împotrivă împăratul cel tînăr, a fugit împreună cu maica sa în Tesalonic, în pămîntul grecesc, la Teodosie cel
Mare, împăratul răsăritului, cerînd ajutor de la dînsul. Teodosie, adunînd putere ostăşească, s-a dus asupra
lui Maxim şi, biruindu-l, l-a omorît, răzbunînd sîngele cel nevinovat al împăratului Graţian. Dar împărăteasa
Iustina nu s-a învrednicit a ajunge acea biruinţă, căci a murit degrab, iar fiul ei, după sfătuirea împăratului
Teodosie, s-a numărat între cei dreptcredincioşi. După moartea Iustinei s-a întîmplat că era la judecată un
vrăjitor care, fiind chinuit, zicea că mai mult este muncit de îngerul păzitor al lui Ambrozie, decît de draci.
Fiind întrebat pentru ce este muncit de înger, a mărturisit pricina aceasta: "În zilele împărătesei Iustina,
vrînd cu vrăjile mele să întărît poporul Mediolanului asupra episcopului lor, m-am suit pe vîrful bisericii la
miezul nopţii şi am adus acolo jertfă diavolilor. Şi cu cît mă sîrguiam eu, prin lucrarea răutăţii a porni pe
popor împotriva sfîntului, cu atîta am văzut pe creştini lipindu-se mai mult de episcopul lor, cu mai multă
dragoste şi sporind în soborniceasca credinţă; apoi, neputînd face ceva mai mult, am trimis diavolii în casa
lui Ambrozie, ca să-l omoare. Iar aceia mi-au spus că nu numai nu pot a se apropia de episcop, dar nici de
uşile casei lui, căci ieşind foc îi arde pe dînşii". Aceasta a mărturisit vrăjitorul în munci, căci cu adevărat
Sfîntul Ambrozie era înfricoşat diavolilor. Odată un copil, fiind muncit de duhul cel necurat, a fost dus în
Mediolan la sfînt şi neajungînd încă copilul în cetate, l-a lăsat diavolul şi a venit sănătos înaintea arhiereului
lui Dumnezeu, rămînînd lîngă dînsul. După cîtăva vreme, a ieşit copilul acela din Mediolan mergînd către
patria sa şi, cînd a ajuns la locul unde îl lăsase diavolul, iarăşi a năvălit asupra lui şi a început a-l munci; apoi
fiind întrebat de cei ce-l blestemau, pentru ce în Mediolan n-a muncit pe copil, el a răspuns: "M-am temut
de Ambrozie, căci, încă neajungînd în Mediolan, am fugit din copilul acesta o vreme şi l-am aşteptat la locul
acela unde l-am lăsat; apoi, văzîndu-l pe el întorcîndu-se, iarăşi am intrat în el". Tiranul Maxim fiind ucis,
împăratul Teodosie a venit în Mediolan, iar Ambrozie în acea vreme era în Acvilia. Atunci s-a întîmplat
următorul lucru, într-acest chip: în părţile Răsăritului, într-o cetate oarecare, au ars creştinii şcoala iudeilor
pentru o batjocură ce se făcuse de dînşii orînduielii celei monahiceşti. Despre acest lucru a vestit comitul
Răsăritului pe împăratul, care îndată a dat poruncă ca episcopul cetăţii aceleia să zidească din nou şcoala
iudeilor. Însă Sfîntul Ambrozie, înştiinţîndu-se de aceasta, a scris împăratului, neputînd să meargă singur
degrab la dînsul, mustrîndu-l că a făcut judecată nedreaptă. Apoi l-a rugat să schimbe acea poruncă şi să nu
dea pe creştini în batjocura iudeilor; dar împăratul nu ţinea seamă de scrisoarea lui Ambrozie. După ce a
venit singur arhiereul lui Dumnezeu în Mediolan a imputat împăratului, înaintea tuturor, făcînd
propoveduire în biserică, ca în faţa lui Dumnezeu şi grăind către dînsul: "Eu te-am făcut pe tine împărat, eu
ţi-am dat pe vrăjmaşul tău în mîinile tale, eu toată puterea lui am spus-o ţie, eu din seminţia ta te-am pus
în scaunul împărătesc, eu te-am făcut pe tine a te veseli, iar tu dai prilej vrăjmaşilor mei a se ridica asupra
mea?" Cu aceste cuvinte împăratul fiind înduplecat, a schimbat judecata sa şi a poruncit să nu se zidească
de creştini şcoala evreiască. În aceeaşi vreme altă întîmplare a avut loc. Poporul din Tesalonic s-a ridicat
asupra voievodului Votiriei şi l-au omorît, pentru care pricină mîniindu-se împăratul, a trimis ostaşi asupra
cetăţii aceleia şi a omorît ca la şapte mii de oameni. Atunci mulţime din cei nevinovaţi au murit de ascuţişul
sabiei, pentru că ostaşii năvălind asupra cetăţii nu căutau pe cei vinovaţi, ci chinuiau pe toţi care se
întîmplau pe uliţele cetăţii; bătrîni, tineri şi copii. Auzind de aceasta, lui Ambrozie i-a părut rău şi pe drept s-
a mîniat asupra împăratului pentru o vărsare de sînge ca aceea, fără socoteală. Iar odinioară într-o zi de
praznic, venind împăratul la biserică cu slavă, arhiereul lui Dumnezeu fără temere a ieşit înaintea lui,
oprindu-i intrarea în biserică şi mustrîndu-l pentru vărsarea de sînge cea nedreaptă a zis: "Nu ţi se cade ţie,
împărate, a te împărtăşi cu credincioşii, după atîta ucidere şi fără să faci nici o pocăinţă. Deci, cum vei primi
Trupul lui Hristos, cu mîini muiate în sînge nevinovat? Şi cum vei bea Sîngele Domnului, cu buzele cu care ai
dat poruncă, pentru acea ucidere cumplită?" Zis-a către dînsul împăratul: "Şi David a greşit, făcînd ucidere
şi mare desfrînare, însă nu s-a lipsit de milostivirea lui Dumnezeu". Răspuns-a lui episcopul: "De ai urmat lui
David, celui ce a greşit, apoi urmează lui şi la pocăinţă". Deci s-a întors împăratul la palatul său tulburat,
părîndu-i rău de păcatul său. Apoi, pregătindu-se a primi canonul de pocăinţă ce i s-a rînduit de arhiereu în
faţa tuturor, ca unul din cei simpli se pocăia, aruncîndu-se cu faţa la pămînt înaintea bisericii, stînd
împreună cu cei ce se pocăiesc şi multe lacrimi vărsînd. Iar după săvîrşirea pocăinţei, a fost primit în
biserică de Sfîntul Ambrozie. Vrînd împăratul să se împărtăşească cu Sfintele şi Preacuratele Taine, a intrat
în altar să se împărtăşească împreună cu cei sfinţiţi. Dar Sfîntul Ambrozie a trimis la dînsul pe arhidiaconul
său, poruncindu-i să aştepte împărtăşirea înaintea altarului, împreună cu celălalt popor, pentru că porfira -
zicea el - face împăraţi, iar nu preoţi. Această învăţătură primind-o cu dragoste, preacredinciosul împărat a
răspuns că nu pentru semeţie a intrat în altar, ci, în Constantinopol astfel de obicei este, ca împăratul
împreună cu preoţii să se împărtăşească în altar. Deci, el cu evlavie aştepta vremea împărtăşaniei, cu
poporul cel de obşte în biserică. Cu astfel de faptă bună strălucea şi arhiereul şi împăratul, încît eu de
faptele amîndorura mă minunez; adică de îndrăzneala lui Ambrozie, ca şi de buna supunere, de fierbinţeala
rîvnei şi de curăţirea credinţei împăratului. Deci, cîte a învăţat împăratul de la Ambrozie în Mediolan, pe
acelea cu tot sufletul le păzea, după ce s-a întors în Constantinopol şi, neintrînd în altar pentru
împărtăşanie, l-a întrebat patriarhul Nectarie: "Pentru ce nu intră în altar să se împărtăşească, după
obiceiul împărătesc, ci aşteaptă afară cu poporul cel simplu?" Iar el, oftînd, a răspuns: "N-am ştiut - zice el -
deosebirea între împăraţi şi între episcopi, iar acum ştiu de la învăţătorul dreptăţii, Ambrozie, pe care
singur se cuvine a-l numi episcop".
Despre acest sfînt episcop străbătînd vestea pretutindeni, au venit din Persia în Mediolan doi bărbaţi prea
înţelepţi, punînd multe întrebări, ca să ispitească înţelepciunea sfîntului, despre care auzise. Apoi, vorbind
cu dînsul multă vreme, s-au minunat de adîncul ştiinţei lui şi au spus înaintea împăratului cum că numai
pentru Ambrozie au suferit atîta cale, de la răsărit la apus, vrînd ca să-l vadă şi să-i audă înţelepciunea lui.
După plecarea împăratului Teodosie din Italia la Constantinopol, împăratul Valentinian cel tînăr din Galia,
sfîrşindu-şi viaţa în cetatea Viena prin vicleşugul lui Arvogast comitul, a rămas după dînsul Evghenie tiranul,
care numai pe dinafară se arăta creştin, iar pe dinăuntru era slujitor diavolului şi vrăjitor. Acela, vrînd să fie
iubit de cei mari ai Romei, între care cei mai mulţi erau închinători de idoli şi slujitori diavolilor, a poruncit
să deschidă capiştile idoleşti şi să se aducă jertfă. Deci, mergînd el în Mediolan, Sfîntul Ambrozie s-a dus în
Bononia, apoi în Florenţa şi în Tuschia, ferindu-se de împăratul cel nedrept, nevrînd a vedea pe un om ca
acela care numai cu făţărnicie era creştin, iar cu năravul era păgîn, fără a se teme de răutatea lui, ci numai
de vederea lui îngreţoşîndu-se; căci a scris către dînsul fără temere, sfătuindu-l şi îngrozindu-l cu judecata
lui Dumnezeu; dar n-a putut să înduplece pe cel împietrit cu inima. Zăbovind în Florenţa plăcutul lui
Dumnezeu, petrecea în casa unui bărbat cinstit şi binecredincios, cu numele Dechentie, al cărui fiu
Pansofie, prunc mic era muncit de duh necurat, pe care l-a vindecat sfîntul, cu rugăciunea şi cu punerea
mîinilor. Iar după cîteva zile, fără de veste îmbolnăvindu-se, copilul a murit. Maica lui binecredincioasă,
fiind plină de credinţă şi de frica lui Dumnezeu, l-a dus în camera lui Ambrozie şi, nefiind el acolo, a pus pe
fiul său pe patul lui şi apoi a plecat. Iar Sfîntul Ambrozie, intrînd în camera în care găzduia, a văzut pe copil
zăcînd mort pe patul său, apoi, închizînd uşa, s-a rugat, precum odinioară a făcut proorocul Elisei. După
aceea a privit pe prunc, a suflat peste dînsul şi l-a înviat, apoi l-a dat viu maicii sale. În acea cetate sfinţindu-
se o biserică, au pus într-însa moaştele sfinţilor mucenici Vitalie şi Agricolae, pe care le-a aflat în Bononia,
între mormintele iudeilor şi nimeni din creştini nu putea să le cunoască dacă nu ar fi vestit singuri sfinţii
mucenici despre moaştele lor pe plăcutul lui Dumnezeu. Apoi, arhiereul lui Hristos s-a întors în Mediolan la
scaunul său, pentru că Evghenie ieşise acum din Mediolan la război împotriva împăratului Teodosie şi se
lăuda ticălosul, că, după ce se va întoarce cu biruinţă, biserica Mediolanului o va face grajd de cai, iar pe
clerici îi va ucide cu săbii. Dar n-a dobîndit aceasta cel cu totul înrăutăţit, pentru că a murit în război, fiind
biruit de împăratul Teodosie şi a pierit cu sunet pomenirea lui. Teodosie dreptcredinciosul împărat, venind
cu bucurie, l-a întîmpinat arhiereul lui Dumnezeu, ca pe un biruitor; dar acela căzînd la picioarele sfîntului,
socotea că biruinţa sa asupra vrăjmaşului a avut-o prin rugăciunile lui. Nu după multă vreme s-a săvîrşit
bine şi împăratul Teodosie, împărăţind cu plăcere de Dumnezeu şi s-a dus către împărăţia cea fără de
sfîrşit. După dînsul au luat împărăţia cea pămîntească feciorii lui, Arcadie, la Răsărit şi Onorie, la Apus. În
vremea împărăţiei lui Onorie, Sfîntul Ambrozie a aflat moaştele sfinţilor mucenici, Nazarie şi Chelsie,
despre care scrie preotul Paulin astfel: "În vremea aceea, aflîndu-se moaştele Sfîntului mucenic Nazarie
într-o grădină în afară de cetate, Sfîntul Ambrozie le-a adus în biserica Sfinţilor Apostoli. Şi am văzut sînge
în mormîntul în care zăcuse moaştele mucenicului, ca şi cum ar fi curs acum, apoi părul capului şi barba
erau nestricate, ca şi cum ar fi fost pus acum în mormînt; iar faţa lui aşa era de luminată, ca şi cum ar fi fost
acum spălată. Ce minune! Precum însuşi Domnul în Evanghelie, mai înainte a făgăduit: că şi perii capului
vostru nu vor pieri. Apoi ne-am umplut de bună mireasmă, care covîrşea cu tot felul de aromate şi aducînd
moaştele mucenicului şi punîndu-le în căruţă, îndată ne-am întors împreună cu Sfîntul Ambrozie, către ale
Sfîntului mucenic Chelsie, care erau puse în acelaşi loc. După aceea ne-am înştiinţat de la cel ce stăpînea
grădina aceea, cum că le este poruncit de la părinţi să nu lase locul acela din neam în neam, pentru că mari
comori sînt puse într-însul. Şi cu adevărat erau mari comori, pe care nici moliile, nici rugina nu le strică, nici
furii, cei ce sapă pe dedesupt, nu le fură, al căror păzitor este Domnul, iar locul lor este în curţile cele
cereşti, cărora viaţa le era Hristos, iar moartea un cîştig".
După ce arhiereul a adus moaştele sfinţilor în biserica Apostolilor, a învăţat poporul, ţinîndu-le predică. Şi
iată un oarecare om avînd întru sine duh necurat, a strigat zicînd: "Ambrozie mă munceşte pe mine". Iar
sfîntul, întorcîndu-se, le-a zis: "Să amuţeşti, diavole, că nu Ambrozie, ci credinţa sfinţilor şi zavistia ta te
munceşte pe tine; pentru că vezi pe oameni suindu-se acolo, de unde eşti tu aruncat jos; iar Ambrozie nu
ştie a se îngîmfa cu mîndrie". Acestea zicînd sfîntul, a tăcut diavolul, aruncînd cu faţa la pămînt pe omul cel
ţinut de el. Împărăteasa marcomanilor, cu numele Fritighilda, care era închinătoare de idoli, auzind de
dumnezeiasca petrecere a Sfîntului Ambrozie, s-a dus spre a-l vedea. Şi atît de mult s-a folosit de cuvintele
lui, încît a crezut în Hristos. Iar sfîntul a botezat-o şi i-a arătat ei credinţa în scris, ce fel de viaţă să petreacă
şi i-a spus tot ce este nevoie pentru mîntuire. Mai ales a rugat-o să nu lase niciodată pe bărbatul său să
facă război cu romanii; iar ea a adus şi pe bărbatul său către Hristos şi l-a înduplecat să aibă pace cu
romanii. Minunatul Ambrozie a pus multă osteneală, să întoarcă pe păgîni, precum am zis mai sus şi
credeau mulţi, văzînd dumnezeiasca petrecere a lui şi minunile pe care le săvîrşea Domnul într-însul. Căci
tămăduia pe bolnavi, pe diavoli îi izgonea şi alte lucruri preaslăvite lucra. Pe acestea văzîndu-le mulţi,
alergau la credinţa cea binecuvîntată, încît el nu mai făcea altă slujbă, decît numai boteza pe cei ce
credeau. Dintre aceştia era Augustin, preaînţeleptul şi cuvîntătorul de Dumnezeu, pe care l-a vînat cu
înţelepciunea şi priceperea lui cea mare, fiindcă era cufundat în eresul maniheilor. Apoi, botezîndu-l, atît s-
a făcut de îmbunătăţit şi mare apărător al Bisericii, încît a povăţuit pe mulţi către buna credinţă, cu
învăţăturile şi scrierile sale cele prea înţelepte. Sfîntul Ambrozie era bărbat cu mare înfrînare, iubitor de
osteneală, deştept, în toate zilele postea, afară de sîmbătă, Duminică, de praznice şi de pomenirea
slăviţilor mucenici. Rugăciunea lui era neîncetată ziua şi noaptea şi lucrul lui fără lenevire, căci singur cu
mîna sa scria cărţi folositoare. Apoi se îngrijea mult de toate bisericile, ostenindu-se întru cele
dumnezeieşti, încît după dînsul abia cinci episcopi puteau purta osteneala lui. Pentru cei săraci şi scăpătaţi
şi pentru cei robiţi avea nespusă purtare de grijă, încît toate ale sale le cheltuia. Chiar de cînd a luat
episcopia, a împărţit aurul, argintul şi toată averea sa pentru împodobirea bisericilor, spre hrana săracilor şi
spre răscumpărarea celor robiţi, dînd o puţină parte surorii sale pentru hrană, iar lui nu şi-a oprit nimic; ca
fiind străin de toate agoniselile, mai cu înlesnire să poată alerga după Hristos, Domnul său, care, fiind
bogat, a sărăcit pentru noi, ca să ne îmbogăţim prin sărăcia Lui. Plăcutul lui Dumnezeu mîngîia pe toţi în tot
chipul; cu cei ce se bucurau împreună bucurîndu-se, cu cei ce plîngeau împreună plîngînd. Căci, cînd venea
cineva la dînsul pentru mărturisirea păcatelor, plîngea însuşi, încît şi inima cea împietrită o ducea la căinţă
şi o deştepta la umilinţă şi lacrimi. Ajungînd la bătrîneţe, mai înainte a văzut plecarea sa către Dumnezeu şi
zicea clericilor săi: "Numai pînă la Paşti voi fi cu voi". Paulin, preotul, scriitorul vieţii acestuia, spune şi
aceasta care a văzut-o cu ochii săi: "Mai înainte cu puţine zile de boala sa, Sfîntul Ambrozie tîlcuia Psalmul
patruzeci şi trei, iar eu scriam cele ce ieşeau din gura lui, pentru că el nu putea să scrie mult, pentru
bătrîneţele şi slăbiciunea lui. Şi privind spre dînsul, deodată am văzut foc înconjurînd capul lui, în chipul
pavezei şi după puţin timp a intrat în gura lui şi s-a făcut faţa lui albă ca zăpada; iar eu văzînd acestea m-am
spăimîntat şi n-am mai putut să scriu de frică, apoi iarăşi s-a făcut faţa lui ca mai înainte. Am spus acestea
cinstitului bărbat Castul, diaconul, iar el, fiind plin de darul lui Dumnezeu, mi-a spus că am văzut pe Duhul
Sfînt în chip de foc, peste episcopul nostru, precum s-a pogorît odinioară peste Sfinţii Apostoli. Iar cînd a
început a boli înaintea sfîrşitului său, auzind despre aceasta Stilic, comitul, zicea: "De va muri acest arhiereu
va pieri Italia". Şi a trimis la bolnavul arhiereu, bărbaţi cinstiţi din Mediolan, pe care îi ştia că erau iubiţi
sfîntului, rugîndu-l să ceară de la Domnul, ca încă să mai trăiască împreună cu dînşii pe pămînt pentru
trebuinţele altora. Iar el a răspuns către dînşii: "Nu am vieţuit aşa în mijlocul vostru, ca să mă ruşinez mai
mult a vieţui şi de moarte nu mă tem, pentru că avem pe Domnul cel bun".
Deci zăcînd pe patul durerii, şedeau departe de patul lui, lîngă uşa casei, diaconii Castul, Polemie, Venerie şi
Felix şi vorbeau între dînşii încetişor la ureche, încît numai ei singuri auzeau: "Cine va fi episcop după
dînsul?" Şi au pomenit pe Simplichian, prezviterul. Iar sfîntul, departe de dînşii zăcînd, ca şi cum ar fi stat de
vorbă cu ei, a strigat de trei ori: "Bătrîn, însă bun". Şi cu aceste cuvinte a întărit că Simplichian preotul, are
să primească după dînsul episcopia. Şi rugîndu-se sfîntul în boala sa, a văzut pe Domnul Iisus Hristos venind
la dînsul şi cu dragoste zîmbind, arătîndu-se lui cu faţa luminată. Aceasta a spus-o Vasian, episcopul Lavdiei,
care şedea într-acea vreme lîngă dînsul. Apoi, apropiindu-se despărţirea sufletului său de trup, preotul
Gonoratie se odihnea într-un foişor şi a auzit un glas de trei ori zicînd către dînsul de sus: "Scoală,
sîrguieşte-te, că astăzi se duce". Şi sculîndu-se preotul a luat Preacuratele Taine şi a venit la cel bolnav. Iar
Sfîntul Ambrozie, rugîndu-se şi împărtăşindu-se cu dumnezeieştile daruri şi-a dat sfîntul său suflet în mîinile
Domnului său pe cînd se lumina de ziua Sfintelor Paşti. Apoi au pus cinstitul său trup în biserica cea mare a
Mediolanului, iar sfîntul lui suflet s-a dus împreună cu îngerii înaintea scaunului Sfintei Treimi, al Tatălui şi
al Fiului şi al Sfîntului Duh, Unul Dumnezeu, Căruia se cuvine slava în veci. Amin.

Cuviosul Nil, făcătorul de minuni

(20 decembrie)
Cuviosul Nil s-a născut într-un sat din hotarele Novgorodului. Dar din ce
fel de părinţi n-am aflat, ci numai că a fost călugărit în mănăstirea ce se
cheamă Cripta, din stăpînirea Pscovului şi de acolo a trecut în pustiul
ţinutului Rievului şi s-a sălăşluit şi la rîul Ceremha, unde se hrănea cu
buruieni şi muguri de stejar. Diavolul, nesuferind să-l vadă, se înarma
asupra sfîntului cu felurite îngroziri, închipuindu-se în fiare şi în toate
jivinele, avînd năluciri ziua şi noaptea şi în multe chipuri făcîndu-i supărare. Aşa a petrecut sfîntul
treisprezece ani. Iar odată, rugîndu-se, adormise şi a auzit glas zicîndu-i: "Nile, să ieşi de aici şi să mergi în
ostrovul Stolovnul în care vei putea să te mîntuieşti". Iar cuviosul, umplîndu-se de bucurie, căci nu i-a
trecut Domnul cu vederea rugăciunea lui, a început a întreba de acel ostrov. Oamenii îi spuneau că acel
ostrov era la iezerul Seligherii, depărtare de Ostaşcov ca la şapte stadii. Cuviosul, auzind aceasta, a mers la
acel ostrov şi foarte mult s-a bucurat de frumuseţea lui şi a săpat acolo în munte o peşteră, petrecînd o
iarnă, apoi şi-a zidit o chilie şi o cameră de rugăciune. Acolo nevoindu-se foarte mult în rugăciuni, în post şi
în osteneli, săpînd pămîntul, îşi procura astfel hrana. Dar diavolul şi acolo a dat război cuviosului şi în
vederea ochilor îi făcea supărare. Deci odată i se părea sfîntului că este pusă o funie pe chilia lui ca să o
răstoarne în iezer; iar sfîntul cu rugăciunea, toate acele năluciri le-a alungat. După aceea locuitorii cei
sălbatici, care petreceau aproape de ostrovul acela, vrînd să izgonească pe sfînt din ostrov, au tăiat
pădurea, gîndind între ei şi zicînd: "Cînd acea pădure o vom aprinde, atunci şi chilia lui o vom arde". Dar
cînd au aprins pădurea sfîntul a stat la rugăciune şi cu dumnezeiescul dar a stins văpaia şi n-a ajuns pînă la
munte. Odată, năvălind asupra lui tîlharii şi îngrozindu-l pe sfînt ca să le dea comoara sa, sfîntul le-a zis:
"Mergeţi de o luaţi din colţul chiliei". Iar ei, intrînd, au orbit şi cu lacrimi rugîndu-se sfîntului şi-au cerut
iertare; iar sfîntul s-a rugat lui Dumnezeu şi acei tîlhari au văzut; apoi, învăţîndu-i pentru folosul sufletesc,
le-a poruncit ca să nu spună nimănui despre aceea. Însă aceia, după moartea cuviosului, au spus tuturor
minunea. Cînd sfîntul era în ostrov, nişte pescari temători de Dumnezeu îi aduceau peşte. Unul dintre
aceşti pescari, fiind în necurăţie trupească, luînd peşte l-a dus la sfînt; dar el, văzînd mai înainte prin Duhul
Sfînt că este în necurăţie, a închis ferestruica chiliei sale, iar pescarul întorcîndu-se, le-a spus tovarăşilor săi
aceasta. Altădată, cînd un om tăiase în acel ostrov lemne ca să-şi facă casă, îndată s-a făcut un tunet
înfricoşat şi un glas i-a zis: "Omule, de acum să încetezi a mai face supărare". Însă acela şi-a încărcat carul,
dar dobitocul lui nu putea nici să mişte din acel loc carul; şi văzînd această minune, a făgăduit că nu mai
face aşa; apoi s-a dus cu frică.
Cuviosul a vieţuit în ostrovul acela douăzeci şi şapte de ani şi, înainte de moartea sa, a săpat pămîntul cu
mîinile sale şi acolo şi-a făcut mormîntul; apoi în toate zilele ieşea şi plîngea deasupra lui. Cînd a sosit
vremea mutării lui, s-a împărtăşit cu Preacuratele Taine şi, intrînd în chilia sa, făcea obişnuitele rugăciuni.
După aceea, luînd cădelniţa, a cădit sfintele icoane şi toată chilia, apoi, răzimîndu-se cu braţele pe
obişnuitele sale toiege, pe care avea mai înainte puţină odihnă trupească, s-a mutat către Domnul
Dumnezeu, la anul şapte mii şaizeci şi trei (o mie cinci sute cincizeci şi cinci) în decembrie, a şaptea zi.
Dumnezeului nostru se cuvine slavă, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Viaţa şi pătimirea Sfintei Muceniţe Filoteia de la Curtea de Argeş

(20 decembrie)
Fecioria şi milostenia sînt două fapte bune prea mari, care fac fecioară
înţeleaptă pe ceea ce le are, îi umple vasele sufletului cu untdelemnul
facerii de bine, îi înfrumuseţează candela, o umple cu untdelemn, o
luminează, îi deschide uşa cămării celei de nuntă, o duce înăuntru la
nunta cea veşnică, o uneşte cu mirele cel fără de moarte, cu unire
nestricăcioasă. Însă numai cînd amîndouă sînt împreună legate. Căci
fecioria singură, neunită cu milostenia, deşi este o mare faptă mai
presus de fire şi îngerească, dar dacă nu va avea milostenia însoţită cu
ea, nu numai că nu poate agonisi untdelemn în vasele sufletului celei
ce o are, nu numai că nu poate a-i lumina candela, a-i deschide uşa
cămării celei de nuntă, ci tot neînţeleaptă se numeşte; iar vasele le
deşertează, candela o stinge, uşa cămării o închide, apoi o face să
audă: Nu te ştiu pe tine. După cum au auzit despre neînţeleptele
fecioare din Evanghelie, care, deşi au avut fecioria, dar de vreme ce n-
aveau şi milostivire către aproapele, pentru aceea uşa cămării li s-a închis şi au auzit: Nu vă ştiu pe voi.
Acestea auzindu-le Sfînta fecioară Filoteia în Sfînta Evanghelie, a unit fecioria cu milostenia şi cu osîrdie pe
amîndouă le-a împlinit, în care prea bine a şi sporit. Ea şi-a agonisit untdelemn în vasul sufletului său, prin
ele bine şi-a înfrumuseţat candela sa, pentru ele şi-a pus sufletul, a răbdat moarte chiar din mîinile aceluia
ce a născut-o şi a intrat în cămara cea de nuntă cu fecioarele cele înţelepte. Acum împreună cu dînsele se
veseleşte, îndulcindu-se de frumuseţea vederii Mirelui său celui nestricăcios. Pentru aceasta este cu
cuviinţă şi cu cale a istorisi după putere, viaţa, pătimirea, petrecerea ei şi aducerea sfintelor moaşte în Ţara
Românească, cum şi aşezarea lor în biserica domnească din oraşul Curtea de Argeş. Deci această fiică a
luminii celei neînserate, moştenitoare a cămării celei de nuntă, împreună petrecătoare cu fecioarele cele
înţelepte, împreună dănţuitoare cu sfintele muceniţe şi mirese ale lui Hristos, adică sfînta fecioară şi
muceniţă a lui Hristos Filoteia, s-a născut în marea cetate Tîrnov, din părinţi cu credinţă creştină şi de neam
bulgari iar cu meseria plugari. Maică-sa, după ce a născut pe această stîlpare a raiului aducătoare de bune
roade, puţină vreme a mai trăit în această viaţă vremelnică, numai pînă cînd a deprins pe prea iubita sa
fiică la lucrarea faptelor bune. Căci cum este pomul, aşa este şi rodul, cum este rădăcina, aşa şi odrasla;
apoi fiicele vor fi cum sînt maicele şi aceleaşi fapte pe care le au maicile pe acelea le deprind şi fiicele. Deci,
după ce a deprins bine pe fiica sa în fapta cea bună a fecioriei şi a milosteniei, după învăţătura cea bună, a
început a o învăţa credinţa creştinească. Adică despre lucrarea tuturor faptelor celor bune, despre veşnicia
împărăţiei cerurilor, despre deşertăciunea şi vremelnicia vieţii celei trecătoare şi stricăcioase; şi astfel a
tipărit-o adînc în inima şi în sufletul copilei cel moale ca ceara. Apoi s-a mutat la viaţa cea veşnică şi
nepieritoare, lăsînd-o moştenitoare a faptelor ei celor bune şi împlinitoare a lipselor ei pe preaiubita ei fiică
şi odraslă, care n-a greşit întru nimic. Căci fericita a împlinit lipsa faptelor bune a maicii sale şi s-a suit la
vîrful desăvîrşirii, pe cît este cu putinţă firii omeneşti; apoi cu moarte mucenicească s-a săvîrşit, după cum
se va arăta mai jos. Rămînînd copila orfană de maică şi avînd semănate sămînţa faptelor bune de maică-sa
în pămîntul inimii sale, apoi şi ea fiind din fire pămînt bun evanghelicesc şi roditor, nu s-a dat la jocuri
copilăreşti, împreună cu cele de vîrsta ei, nu s-a dat la cîntări lumeşti, nici la iubirea hainelor cele scumpe şi
frumoase, nici la împletiturile părului, nici la împodobirea cosiţelor (tîmplelor), nici la sulimenirea feţii şi la
dresul sprîncenelor, nici la mîncări şi băuturi alese, nici la priviri de hore şi dansuri, care pot moleşi sufletul.
Nu s-a lipit de inima ei nici una din cele lumeşti, îndulcitoare şi amăgitoare ale tinerelor iubitoare de unele
ca acestea, după cum obişnuiesc fetele vremii de acum, ci ea avea bună voire, fiind plecată către lucrarea
faptelor bune şi se pricepea la lucrurile cele înţelepte. Cunoscătorul de inimi Dumnezeu, trimiţîndu-i dar de
sus, a întărit-o, a luminat-o şi a îndemnat-o către neguţătoria cea duhovnicească, spre a cumpăra cu cele
pămînteşti şi stricăcioase, pe cele cereşti şi veşnice. Ea a început încă din vîrsta copilăriei a călători pe calea
evanghelicească, cea strîmtă şi cu necazuri, care duce la viaţă, după cuvîntul Domnului. A început a se
iscusi şi a-şi subţia trupuşorul său cel crud şi copilăresc cu postul, potolind şi domolind poftele şi jocurile
cele tinereşti. A început a merge la biserică adeseori, a sta cu evlavie la sfintele slujbe bisericeşti, a asculta
cu luare-aminte cele ce se citeau, pe care le sădea în inima sa şi se ruga lui Dumnezeu cu lacrimi, ca să-i dea
dar şi putere spre a împlini cu fapta cuvintele cele auzite. Astfel Sfînta Filoteia, mergînd adeseori la biserică
şi ascultînd cu luare-aminte Sfintele Scripturi şi adăpîndu-se cu învăţăturile ce se citeau acolo, apoi
punîndu-le în inima sa, s-a întîmplat odată a auzi citindu-se acea Sfîntă Evanghelie, în care Domnul fericeşte
pe cei milostivi: Fericiţi cei milostivi, că aceia se vor milui. Cuvîntul acesta atît de mult a intrat în inima sa şi
atît de bine s-a prins în cele dinăuntru ale ei, căci cu atîta credinţă l-a primit, ca şi cum din însăşi gura
Domnului l-a luat, ca şi cum ar fi fost Domnul de faţă şi Însuşi i-a grăit aşa: "Filoteio, dacă vei milui pe
aproapele tău cu cele stricăcioase, Eu te voi milui cu cele nestricăcioase; dacă îi vei da lui bunătăţi
pămînteşti, Eu îţi voi da ţie bunătăţi cereşti; dacă vei sătura pe cei flămînzi cu bucate trupeşti, Eu te voi
sătura pe tine cu bucate duhovniceşti; dacă vei îmbrăca pe cei goi cu haine stricăcioase şi vremelnice, Eu te
voi îmbrăca pe tine cu slava cerească şi veşnică". Pe acestea primindu-le cu astfel de credinţă şi aprinzîndu-
se cu rîvnă înfocată şi dumnezeiască, multă sîrguinţă a pus în gîndul ei şi cu multă purtare de grijă şi-a pus
în cugetul său, cum i-ar fi cu putinţă a face, să nu rămînă nici unul nemiluit, din cei ce ar fi cerut de la dînsa
milostenie, nici flămîndul să se ducă nesăturat şi nici cel gol neîmbrăcat. Acestea făcîndu-le, voia să-şi
ascundă fapta sa cea bună, ca să n-o vadă sau să o ştie cineva dintre oameni. Căci foarte mult se temea
fericita de slava oamenilor, care poate pierde toate ostenelile faptelor bune ale creştinului, care le face pe
faţă ca să fie slăvit de oameni; deci fericita aşa urma poruncii Domnului, care zice: Luaţi aminte să nu faceţi
milostenia voastră înaintea oamenilor, ca să fiţi văzuţi de dînşii; iar de nu, plată nu aveţi înaintea Tatălui
vostru cel din ceruri. Şi tu cînd faci milostenie, să nu trîmbiţezi înaintea ta, precum fac făţarnicii în adunări şi
în uliţe, ca să se slăvească de oameni; amin zic vouă, că şi-au luat plata lor. Iar tu făcînd milostenie, să nu
ştie stînga ce face dreapta ta, ca să fie milostenia ta într-ascuns şi Părintele tău cel ce vede într-ascuns, va
da ţie la arătare. Astfel de cale sau mai bine să zic suişuri, după David, punînd în inima sa şi afierosîndu-se
cu totul faptei bune şi pironindu-şi toată mintea şi cugetul la dînsele, şi pornindu-se cu toată pregătirea cea
duhovnicească către lucrarea lor, a început a hrăni pe cei flămînzi, a îmbrăca pe cei goi cu hainele sale, a
milui pe cei săraci cu cele ce avea şi cu cele ce-i da mîna, avînd dragoste fierbinte din tot sufletul către
Dumnezeu şi către aproapele ca pentru sine, iar mai vîrtos pot zice că avea acea dragoste şi mai mult decît
către sine. Milostivire către cei din nevoi şi în lipsă, răbdare nebiruită în ispite şi în necazuri, mărime de
suflet în supărările ce i se aduceau asupră-i de mama vitregă şi de la tatăl-său, pentru lucrarea faptelor
bune, necovîrşită neîmpuţinare în osîrdia sa către săvîrşirea acestora şi necontenita şi smerita cugetare
desăvîrşită, care a întărit-o pe dînsa spre săvîrşirea faptelor bune, chiar la sfîrşitul ei cel fericit şi
mucenicesc, după cum se va arăta mai jos. Acestea le lucra în toate zilele după cum zice Scriptura: Toată
ziua miluieşte şi împrumută dreptul.
Dar oare fericita, lucrînd acestea, a scăpat de ispitele vrăjmaşului mîntuirii omului? Oare pe ea, copilă
tînără şi neispitită în lucrurile şi întîmplările lumeşti, au cruţat-o ispitele? Căci, cu dînsa s-au împlinit
cuvintele Eclesiastului care zice: Fiule, dacă te-ai apropiat să slujeşti Domnului tău, găteşte-ţi inima pentru
ispite! Nicidecum, iubite cititor, căci fapta bună care nu are ispite şi care se lucrează fără osteneală şi fără
greutăţi şi împiedicări, zic sfinţii că nu este lămurită şi nici lui Dumnezeu bine primită. Drept aceea, văzînd
vrăjmaşul firii omeneşti că a început lucrarea faptelor bune mai sus arătate şi mai vîrtos a acelei fapte bune
care se laudă la judecată, după cum zice cuvîntul: Că se laudă mila la judecată; şi pe aceea pe care şi
Mîntuitorul Hristos o voieşte mai mult decît jertfele, zicînd: Milă voiesc, iar nu jertfă, umplîndu-se de
zavistie, a zis către diavolii săi: "Vedeţi prieteni că şi această slabă şi neputincioasă copilă, strănepoată a
Evei cea de demult, pe care cu înlesnire am amăgit-o noi, s-a ridicat asupra noastră? Vedeţi cum nu se
teme de noi şi întru nimic socoteşte puterea noastră? Noi pe Eva am amăgit-o şi am scos din rai şi prin ea,
pe strămoşul neamului omenesc l-am pogorît în stricăciune, cu moarte l-am osîndit şi în iad l-am sălăşluit;
iar aceasta nu bagă în seamă puterea noastră cea mare. Deci, veniţi să năvălim asupra ei cu ispite, ca prin
mulţimea şi răutatea ispitelor s-o împiedicăm de la o lucrare ca aceasta". Acestea sfătuindu-se diavolii, ca şi
asupra lui Iov, au năvălit asupra fericitei Filoteia. Să vedeţi viclenie şi măiestrie a răilor şi viclenilor diavoli.
Ştiind ei că, fireşte, mamele vitrege au ură asupra copiilor - căci tată-său după moartea mamei sale şi-a luat
altă femeie, şi aflînd-o pe aceasta aşa după cum o arăta cuvîntul, ca şi pe tatăl fericitei Filoteia, groşi la
minte şi simpli - pe amîndoi i-au făcut muncitori ai fericitei. Pe vitregă, înăuntru, adică în casă, iar pe tată-
său în cele dinafară, ca nicăieri sfînta să nu afle răsuflare de necazuri şi de ispite; ca astfel biruindu-se de
acestea şi cu sufletul împuţinîndu-se, să se lase de lucrarea faptelor bune. Deci, mama cea vitregă
pornindu-se asupra fiicei sale cu ură şi cu pizmă, o ocăra şi o bătea, o chinuia cu diferite munci, o pîra
tatălui său, îi făcea fel de fel de necazuri şi de schingiuiri. Ştiu acestea toţi, iar mai vîrtos copiii care sînt
ajunşi într-acest fel şi care au pătimit şi pătimesc unele ca acestea. Iar Sfînta fecioară Filoteia toate le răbda
cu bucurie, mulţumind lui Dumnezeu, Căruia se şi ruga, să-i dea putere, ca pe toate să le rabde pînă la
sfîrşit. Acestea şi mai multe decît acestea, în toate zilele pătimea fericita de la mamă-sa cea vitregă. Iar
tatăl ei cel gros la minte, întunecat la judecată şi mai întunecat la cunoştinţă, văzînd pe fiica sa că socoteşte
toate cele pămînteşti gunoaie, după cum zice Apostolul, şi n-are nici o purtare de grijă pentru trupul său, a-
l îngriji şi a-l împodobi după obiceiul tinerelor, nici de hainele bune şi frumoase, pe care i le făcea şi la
praznice o îmbrăca - deşi era adeseori cu mînie pornit asupra ei, dar fiind biruit cîteodată de părinteştile
milostiviri, îi făcea haine de acest fel şi i le da. Cu toate acestea ea, neîngrijindu-se de nici unele dintre
acestea, pe toate le dădea în mîinile săracilor. Căci hainele cele bune, atît numai le purta pînă cînd întîlnea
vreun sărac şi îndată se dezbrăca de dînsele aşa de uşor, precum alţii s-ar dezbrăca de nişte zdrenţe şi le da
săracilor. Aşa era, fără patimă de bani, aşa era cu bucatele, aşa era cu trupuşorul său, aşa cu desfătarea
tinereţilor; şi atît era de robită şi uimită de dragostea lui Hristos, Mirele ei, atît de biruită de dorul
bunătăţilor din ceruri, încît petrecerea ei, după cum zice Apostolul, era în ceruri. Era cu totul răsădită în
casa Domnului, înflorită în curţile Dumnezeului nostru. Dar să întoarcem cuvîntul iarăşi la începutul său.
Văzînd-o tatăl său într-o aplecare ca aceasta, după cum arată cuvîntul, în loc să se bucure şi să
mulţumească lui Dumnezeu că l-a învrednicit a se face tată al unei fecioare ca aceea, de care toată lumea
nu era vrednică, în loc să se folosească sufleteşte şi să urmeze faptei bune a fiicei sale, cea înţeleaptă şi de
Dumnezeu luminată, şi să facă aceleaşi fapte bune şi el ca şi fiica sa, ca împreună cu dînsa să moştenească
Împărăţia cerurilor, pe care ea acum o moşteneşte, el nu numai că n-a voit acestea să le facă şi să le
urmeze, ci mai vîrtos o muncea cu multe feluri de bătăi şi chinuri. Pentru ce? Ca să o oprească. O! grosime
de minte şi întunecare de la lucrarea unor fapte bune ca acestea, pricinuitoare de viaţă veşnică. Căci
îmbrăcînd-o cu haine noi şi frumoase, după cum se spuse, pe la praznice, iar ea dîndu-le săracilor şi
mergînd fără dînsele acasă, tatăl ei întrebînd-o de haine, fericita tăcea şi nu răspundea nimic. Atunci el o
chinuia pe dînsa cu multe feluri de bătăi, o tîra de păr, o lovea cu biciul şi cu lemne, o bătea cu pumnul în
spate, cu palma peste obraz, ca pentru nişte greşeli prea mari şi cu altele mai multe decît acestea, o chinuia
şi o muncea în toate zilele, pînă a ajuns la vîrsta de doisprezece ani. Iar fericita le răbda pe toate acestea cu
duh umilit, cu mărime de suflet şi cu osîrdie, mulţumind lui Dumnezeu că a învrednicit-o a pătimi acestea,
pentru dragostea şi sfintele Lui porunci. Pentru aceasta, pe cele dinapoi le uita, după cum zice Sfîntul
Apostol Pavel şi la cele dinainte privea.
Acestea săvîrşindu-se astfel, a sosit vremea de semănături, în care tot omul se sîrguieşte a arunca în pămînt
seminţele pentru trebuinţa hranei celei trupeşti. Deci a ieşit şi tatăl fericitei cu plugul la cîmp, că această
meserie avea, şi a poruncit femeii sale să-i gătească bucate, apoi să i le trimită la cîmp prin Filoteia.
Mergînd Filoteia cu bucatele la cîmp ca să le ducă tatălui său, în fiecare zi săracii, ştiind-o pe dînsa aşa de
milostivă, îi ieşeau înainte şi-i cereau milostenie. Iar ea, fiind biruită de milostenie şi cu altceva neavînd să-i
miluiască, îi hrănea cu bucate din ceea ce-i ducea tatălui său. Aceasta făcînd-o mai multe zile, neaducînd
bucate de ajuns tatălui său, ci rămînînd tatăl său flămînd, neştiind ceea ce făcea fiica sa, apoi neputînd a
mai suferi, mergînd odată acasă, a zis către femeia sa: "Pentru ce nu trimiţi bucate de ajuns şi rămîn
totdeauna flămînd?" Dar femeia, ştiind că totdeauna a trimis bucate destule, i-a răspuns făcînd imputare
pentru fiica sa: "Eu totdeauna ţi-am trimis bucate destule, dar ştiu eu ce face fiică-ta pe cale cu dînsele?
Poate, după obiceiul ei, le dă săracilor". Acestea auzindu-le el, a tăcut. Iar diavolul i-a băgat în inima lui gînd
rău şi ucigaş. A pus în mintea lui să pîndească pe fericita, să vadă ce face cu bucatele. Deci, ducîndu-se
iarăşi la cîmp la lucrul său, a aşteptat pînă la vremea în care era să vină fericita cu bucatele. Plecînd sfînta
cu bucatele de acasă şi venind la locul cel obişnuit - precum şi îndemînatic pentru lucrarea faptei bune a
milosteniei - şi după obicei înconjurînd-o săracii, a început fericita a le împărţi din bucate şi a-i hrăni. Iar
tatăl său, din locul acela din care o pîndea, văzînd ceea ce făcea fiică-sa, umplîndu-se şi biruindu-se de
mînie, ca să ajungă la dînsa şi, după obiceiul său, să o apuce de cosiţe şi să o bată pînă cînd îşi va astîmpăra
mînia cea dobitocească, a zvîrlit într-însa cu barda cea plugărească, pe care o avea la brîu şi, lovind-o, a
rănit-o la un picior. Atunci îndată o! minune, şi-a dat sfîntul şi fericitul său suflet în mîinile lui Dumnezeu.
Mare eşti Doamne şi minunate sînt lucrurile Tale şi nici un cuvînt nu este de ajuns a povesti minunile Tale!
Cît sînt de neurmate căile Tale, neajunse judecăţile Tale şi neînţelese rînduielile Tale! Nu era prigoană
asupra creştinilor ca de demult, pe vremile tiranilor împăraţi, nu erau tirani ca să poruncească, nu erau
muncitori care să chinuiască. Ci, ea a fost chinuită în vreme de pace, în vreme de creştinătate, nu de cei
străini, ci chiar de cel ce a născut-o şi de vitrega sa mamă, care erau creştini cu credinţă. Apoi, prin
răbdarea ispitelor celor aduse de la dînşii asupră-i, prin dragostea cea către Dumnezeu şi prin rîvna către
lucrarea faptelor bune, s-a făcut muceniţă, nu mai prejos decît cele de demult, care au mărturisit pe
Dumnezeu înaintea tiranilor şi au pătimit de la dînşii. Şi aşa, cum am spus, cu cunună mucenicească s-a
încununat, după cuviinţă. Aceasta s-a făgăduit prin proorocul, ce zice: Întru ce te voi afla, într-aceea te voi
judeca. Căci a văzut-o pe dînsa Domnul, Care vede toate cele ascunse ale tuturor oamenilor, că este mare
la suflet, vitează la minte, tare în credinţa către El, în răbdarea ispitelor şi a necazurilor celor aduse asupra
ei de la diavol şi de la oameni, avînd nebiruită voinţă către lucrarea faptelor bune, fiind bătrînă cu vîrsta
cea duhovnicească şi întru fapta cea bună a ajuns la desăvîrşire şi la măsura vîrstei lui Hristos. De aceea a
iconomisit prin acest sfîrşit grabnic şi lesnicios, ca să treacă de la cele pămînteşti, vremelnice şi pline de
necazuri, la odihna cea veşnică şi la veselia cea neîncetată. În acest chip săvîrşindu-se Sfînta Filoteia, sfîntul
ei suflet, suindu-se la Dumnezeu strălucind cu negrăită slavă cerească şi dumnezeiască, înconjurat de sfinţii
îngeri şi de cetele sfinţilor, a fost petrecut la împărăţia cerurilor şi aşezat împreună cu fecioarele cele
înţelepte; iar acum se veseleşte şi se îndulceşte de frumuseţile cele negrăite ale Mirelui ei celui veşnic şi
nemuritor. Acest lucru văzîndu-l ceata diavolilor - care mai înainte se lăudau şi nădăjduiau că precum pe
strămoaşă, aşa şi pe strănepoată o vor amăgi prin măiestriile lor şi o vor împiedica de la lucrarea faptelor
bune, că o vor birui şi o vor face vînat al lor, fiind ei singuri biruiţi şi ruşinaţi, s-au dus tînguindu-şi neputinţa
şi nehărnicia lor, căci n-au putut birui pe o copilă simplă. Aşa au lucrat neputincioşii contra fericitei prin
meşteşugurile lor şi au îndelungat asupra ei fărădelegea lor. Dar Domnul cel drept a tăiat grumazul lor şi n-
a lăsat toiagul păcătoşilor peste soarta fericitei, ca să nu-şi întindă fericitele sale mîini la vreo fărădelege.
Sufletul ei s-a dus ca o pasăre din cursa vînătorilor, căci cursele care le întinseseră ei s-au zdrobit, iar ea s-a
izbăvit. Sfîntul ei trup rămînînd pe pămînt şi încă curgînd sînge din piciorul cel tăiat, a strălucit cu slava
cerească, încît lumina şi locul dimprejur. Acest lucru auzindu-l ticălosul, sau mai bine zis ucigaşul tată, a fost
cuprins de spaimă şi cutremur. Pe de o parte, pentru că s-a făcut ucigaş al singurei sale fiice; iar pe de alta,
pentru strălucirea slavei celei dimprejurul sfintelor moaşte. Mergînd să apuce şi să ridice sfîntul ei trup, nu
putea nici să se apropie, nici să se atingă de dînsul, poate pentru strălucirea slavei celei dimprejurul lui, sau
poate şi pentru nevrednicia sa.
Această minune dacă a văzut-o, a alergat în cetate şi mergînd la arhiepiscopul şi la cei mai mari ai cetăţii le-
a spus toată pricina cum s-a întîmplat şi cum sfîntul ei trup acum zace pe pămînt şi cum este proslăvit de
Dumnezeu, cu slavă cerească. Iar arhiepiscopul, împreună cu toţi arhiereii, cu tot clerul său şi cu toţi cei
mai mari ai cetăţii şi mulţime de popor, auzind lucrul acela minunat, au alergat cu făclii şi tămîie, cu slujbe
şi cu rugăciuni; şi, ajungînd, au văzut sfîntul ei trup strălucind cu acea dumnezeiască lumină şi s-au minunat
cu toţii. Apoi au preamărit pe Dumnezeul minunilor, Care şi acum în vremile noastre preamăreşte nu
numai pe robii Săi, ci şi pe roabele sale cele care împlinesc cu fapta poruncile Lui cele sfinte şi fac voia lui
cea dumnezeiască. Făcînd rugăciuni şi psalmodii multă vreme, au voit să ridice sfîntul ei trup; dar,
apropiindu-se îngropătorii, după porunca arhiepiscopului şi a arhiereilor, ca să-l ridice şi să-l ducă în cetate,
nicidecum n-au putut să-l ridice şi nici măcar să-l mişte sau să-l clatine. Atunci, mai mult spăimîntîndu-se şi
minunîndu-se, cu mai multă sîrguinţă şi evlavie au început a se ruga lui Dumnezeu şi Sfintei Filoteia, ca să
binevoiască a merge cu ei în cetate. Apoi, apropiindu-se arhiepiscopul singur, împreună cu ceilalţi arhierei
şi încercînd a ridica sfintele moaşte, n-au putut nicidecum. Căci Dumnezeu, vrînd să preamărească cu
minuni pe roaba sa, a îngreuiat trupuşorul cel fecioresc, ca o stîncă de piatră neclintită. Văzînd arhiereii
acest lucru şi tot poporul, s-au spăimîntat foarte. Cunoscînd toţi că nu este voia lui Dumnezeu şi a sfintei a
merge cu dînşii în cetatea care era patria ei, au început a se ruga către dînsa şi a zice astfel: "O! sfîntă a lui
Dumnezeu Filoteio, dacă-ţi este urîtă patria ta, şi nu primeşti a te odihni într-însa şi s-o răsplăteşti cu faceri
de bine, cu ocrotire de vrăjmaşi şi de primejdii - pentru că aici te-ai născut şi ai crescut şi aici bine ai plăcut
lui Dumnezeu şi te-ai sfinţit - arată-ne unde binevoieşti a te înstrăina? Vino la Constantinopol, ca Sfînta
Parascheva, la Sofia sau la vreo mănăstire de prin munţii aceştia". Dar nicidecum nu s-a urnit din locul unde
zăcea. Apoi au început a-i spune pe nume locuri de dincoace de Dunăre. I-a pomenit Bucureştiul, i-a
pomenit Craiova şi alte tîrguri mai mici; i-a pomenit mănăstirile de prin tîrguri, de prin munţi, dar n-a vrut
să asculte rugăciunea lor, pînă cînd i-au pomenit, în treacăt şi fără nădejde biserica domnească din oraşul
Curtea de Argeş. Şi cum i-au pomenit această sfîntă biserică, îndată s-a uşurat, mai mult decît greutatea
cea firească. În acea vreme domnea în Ţara Românească binecredinciosul domn Radu Voievod, poate acela
care se poreclea Negrul, care zidise din temelie biserica mai sus amintită, de care domn s-a făcut oraşul
acela şi multe alte tîrguri şi mănăstiri care şi pînă acum se văd, fiind foarte iubitor de Dumnezeu şi fierbinte
rîvnitor al bunei credinţe. Deci arhiereii şi cei mai mari ai cetăţii Tîrnova, văzînd voia sfintei, şi mai vîrtos a
lui Dumnezeu, ca să mîngîie cu credinţa cea dreaptă pe poporul românesc, unde nu demult venise Apichie
din Italia şi se aşezase în locurile acestea - apoi să-l îmbogăţească cu facerile de minuni ale sfintei - au
hotărît să înştiinţeze mai întîi prin scrisoare pe binecredinciosul şi iubitorul de Hristos, Radu Voievod,
despre toată viaţa sfintei, pătimirile, lucrarea faptelor bune, moartea şi îngreuierea trupului ei cel cu
neputinţă de ridicat şi că toate cetăţile şi mănăstirile cele dimprejur şi cele din Valahia, i le-au pomenit şi că
la nici una dintre acestea n-a voit; iar cum i-am pomenit biserica domnească din Curtea de Argeş, îndată s-a
făcut mai uşoară decît greutatea ei cea firească. Deci, ziceau ei: "Cunoscînd şi măria ta bunăvoirea sfintei,
că voieşte să se dăruiască poporului măriei tale cel românesc, iar mai vîrtos Dumnezeu de sus, binevoieşte
ca măria ta să cinsteşti şi să îmbogăţeşti ţara şi poporul măriei tale cu acest odor scump şi de mult preţ;
apoi pe lîngă altele, a te arăta făcător de bine şi cu această prea mare facere de bine. Pentru aceasta este
de trebuinţă a lua osteneala şi a veni pînă la Dunăre, ca să o primeşti şi cu cinstea cea cuviincioasă să o duci
şi să o aşezi în biserica cea numită din Argeş, dorită de ea. Iar noi o vom aduce pînă acolo". Radu Voievod,
după ce a primit scrisoarea aceasta şi a înţeles cele scrise, foarte mult s-a bucurat şi cu lacrimi a mulţumit
lui Dumnezeu şi sfintei. Şi îndată, cu mare sîrguinţă, luînd arhiereii cu tot clerul cel bisericesc şi pe toată
boierimea, cum şi mulţime de popor, care covîrşeau cu rîvna către Dumnezeu, cu dragostea, evlavia şi
credinţa către sfînta, cu tămîie şi cu făclii au ieşit înainte la Dunăre în întîmpinarea sfintei. Cu mare cinste,
slavă şi alai primindu-i sfintele moaşte şi aducîndu-le cu cîntări de psalmi şi cu doxologii, le-au aşezat în
biserica domnească. De atunci pînă acum se află nestrămutate din acel oraş, cu toate schimbările vremilor,
stăpînilor şi răscoalelor, ce adeseori s-au întîmplat în ţările acestea.
Aceasta dă multă şi tare încredinţare celor cunoscători şi dreptcredincioşi că acest lucru nu este al puterii şi
al grijii omeneşti, ci al facerilor de minuni şi al voii sale de a petrece în acelaşi oraş, unde s-a aşezat. Ea dă
tuturor, celor ce aleargă la dînsa cu credinţă, tămăduiri de multe feluri de boli: orbilor vedere, bolnavilor
însănătoşire, izbăvire celor supăraţi de duhuri necurate şi, în scurt, oricine aleargă la dînsa cu credinţă
fierbinte, cu sîrguinţă şi cu lacrimi se roagă ei, îşi dobîndeşte cererea sa. Aceasta a fost viaţa şi petrecerea
Sfintei Filoteia, aşa i-a fost rîvna pentru faptele bune, aşa a fost din pruncie, cu totul afierosită faptelor
bune, încît însăşi pe sine s-a făcut faptă bună. Cum am zis, ea era de neam bulgăresc, născută din părinţi
creştini din marea cetate Tîrnovo, crescută de maică-sa cea firească în învăţături dreptcredincioase şi, din
vîrsta cea tînără, a început cu osîrdie a lucra faptele cele bune, a merge adesea la biserică, a asculta
dumnezeieştile Scripturi cu luare-aminte, a posti şi a păzi fecioria cu dinadinsul, nu numai cea trupească,
dar şi cea sufletească; a milui pe cei săraci, a sătura pe cei flămînzi, a adăpa pe cei însetaţi, a îmbrăca pe cei
goi, a-şi înfrumuseţa prin acestea candela sufletului său, a-şi agonisi untdelemn în vasele sale, a se pregăti
pentru intrarea în cămara cea de nuntă. Deci ea răbda toate ispitele, necazurile şi strîmtorările. După cum
Sfînta Scriptură zice: Fiule, dacă te-ai apropiat să slujeşti lui Dumnezeu, găteşte-ţi inima spre ispite. Fericita,
făcînd acestea, a răbdat toate pentru fapta bună. Bătăile de la mamă-sa cea vitregă; ocările, dosădirile,
pălmuirile, schingiuirile, pîra către tată-său, cum şi tot felul de necazuri şi ispite. Şi nu numai acestea, ci şi
pe cele de la tatăl ei le-a răbdat cu osîrdie, pînă la moarte, încît nu avea nici zi, nici ceas în care să aibă
răsuflare şi să nu se afle într-unele ca acestea. Adică, înăuntru ispite, tulburări, îngroziri, mîhniri; în afară
prigoniri, necazuri, bătăi, schingiuiri. Pentru că diavolul năvălise asupra ei cu toată puterea, ca asupra lui
Iov cu ispitele, ca obosind-o cu răbdarea, s-o oprească de la lucrarea faptelor bune. Iar fericita, nu numai că
nu obosea, ci încă stăruia, după cum zice Apostolul Pavel: "În ispite şi necazuri, pe cele dinapoi le uita şi
către cele dinainte se întindea", pînă cînd ea a răbdat şi moarte din mîinile celui ce a născut-o şi cu sfîrşit
mucenicesc s-a încununat, primind cununa de biruinţă de la începătorul de nevoinţă Hristos, Mirele ei cel
fără de moarte, şi în cămările cele cereşti s-a aşezat cu fecioarele cele înţelepte şi cu muceniţele, ea care a
murit pentru dragostea lui Dumnezeu, ca muceniţele şi pentru poruncile Lui sufletul şi-a pus. Acum sufletul
ei cel fără prihană şi sfînt se odihneşte şi se veseleşte în ceruri în împărăţia lui Dumnezeu, în locaşurile
drepţilor şi de îngeri se slăveşte veşnic. Iar sfîntul ei trup se păzeşte nestricat şi întreg, ca a celorlalţi sfinţi şi
se cinsteşte de poporul cel creştinesc şi izvorăşte de-a pururea tămăduiri, celor ce cu credinţă şi cu evlavie
năzuiesc cu rugăciuni către ea. Acesta este, o, sfîntă Filoteio, cuvîntul care ţi-am făgăduit cînd m-ai
învrednicit de binecuvîntarea ta. Iată am împlinit făgăduinţa, nu după cît se cădea, ci după putere. Plătind
astfel şi pentru mine datoria şi mulţumindu-ţi pentru patrioţii mei, care s-au îndulcit atîta vreme de facerile
tale de bine şi s-au învrednicit de tămăduiri şi de darurile tale; iar patria s-a apărat de tine cu multe ocrotiri
şi nici unul nu s-a aflat să-ţi aducă mulţumirea şi lauda cea datorată. Deci tu, o! Sfîntă Filoteio, care ai
cugetat totdeauna cele cereşti în toată viaţa ta pămîntească şi ai zburat în ceruri, priveşte peste noi cu
milostivire; căci nici după ce ai lăsat cele pămînteşti, nu ne părăseşti, ci mai vîrtos porţi grijă, acoperi şi
păzeşti pe poporul tău, pe care l-ai ales a rămîne cu dînsul. Căci s-a dat şi acest dar sfintelor suflete. Deci,
acum cînd mai vîrtos te-ai apropiat de Dumnezeu şi perdelele cele trupeşti s-au dat în lături şi faţă în faţă
vorbeşti cu El, mijloceşte pentru noi ca să ne îndrepteze şi să ne povăţuiască către cele plăcute Lui. Apoi
părtaşi ai împărăţiei Lui - deşi este mare cererea şi mai presus de vrednicia noastră - să ne facă însuşi
Hristos Dumnezeul nostru, Căruia se cuvine toată slava, mărirea şi marea cuviinţă, împreună şi celui fără de
început al lui Părinte şi Preasfîntului şi de viaţă făcătorului Duhului Său, acum şi pururea şi în vecii vecilor.
Amin.