Viaţa Cuviosului Părintelui nostru Alipie Stîlpnicul

(9 decembrie)
Alipie, sluga lui Hristos, îşi avea patria în cetatea Adrianopole, ce este
în părţile Paflagoniei. Domnul l-a ales chiar din pîntecele maicii sale,
fiindcă maică-sa cînd era îngreuiată cu dînsul şi aproape de naştere, a
văzut într-o noapte o vedenie ca aceasta. I se părea că ţine în mîinile
sale un miel foarte frumos care avea în coarnele sale două făclii
aprinse şi ardea luminat. Iar cînd avea să se nască pruncul, o mare
lumină dumnezeiască a umplut casa. Acesta era semnul luminării
faptelor lui celor bune, căci avea să fie lumina lumii. După naştere,
adormind maică-sa, iarăşi a văzut o vedenie în acest chip: I se părea că
vede tot poporul acelei cetăţi adunîndu-se în casa ei şi cu psalmi şi cu
cîntări a înconjurat pe pruncul care se născuse. Aceste vedenii le avea
maica sa puse în inima sa şi zicea: "Ce are să fie copilul acesta?" Nu
după multă vreme murind bărbatul ei, petrecea în văduvie, în post şi
rugăciuni, nevrînd să se mai mărite după al doilea bărbat. Ci vieţuia lui
Hristos în curăţie, dîndu-se pe sine şi pe fiul său în a Lui purtare de grijă, căci El este părinte al orfanilor şi al
văduvelor. Deci, înţărcînd pe copil, l-a adus în biserică şi l-a dat pe el Sfîntului Teodor, episcopul acelei
cetăţi, care, cunoscînd cu duhul darul lui Dumnezeu ce era în copil, l-a iubit pe el foarte mult şi l-a învăţat
dumnezeiasca Scriptură. Venind în vîrstă şi sporind cu înţelepciunea mai mult decît alţii, s-a făcut iubit lui
Dumnezeu şi oamenilor, pentru obiceiul său cel bun şi pentru faptele lui cele bune şi mari. Căci Alipie era
plin de frica lui Dumnezeu, de smerenie şi de blîndeţe. În vîrsta tinereţelor sale arăta înţelepciunea
cărunteţelor şi avea viaţa neprihănită. Drept aceea a fost pus econom al bisericii, apoi hirotonit diacon şi
slujea lui Dumnezeu cu credinţă şi evlavie.
După cîtăva vreme i-a venit dorinţă ca să vieţuiască deosebit în singurătate, ca fiind în linişte, mai cu osîrdie
să slujească lui Dumnezeu şi să se îndulcească de neîncetate gîndiri către El. Deci, a descoperit această
dorinţă a inimii sale fericitei sale maici, care, asemănîndu-se proorociţei Ana, nu se depărta de la biserică
slujind ziua şi noaptea cu post şi cu rugăciune. Apoi şi-a împărţit toată averea la săraci şi s-a făcut mireasa
lui Hristos, fiind diaconiţă. Acestei plăcute de Dumnezeu i-a spus gîndul său Sfîntul Alipie, zicînd: "Voiesc să
mă duc în părţile Răsăritului, căci aud că mulţi sfinţi vieţuiesc acolo prin pustie, în linişte. Deci, mă voi
sălăşlui împreună cu dînşii şi, uitîndu-mă la viaţa lor cea plăcută, voi urma cu ajutorul lui Dumnezeu
faptelor lor celor bune. Iar tu maica mea, roagă-te pentru mine ca să-mi îndrepteze Domnul calea după
voia Sa cea sfîntă şi ca să-I fie plăcută Lui viaţa mea". Iar ea, nesupărîndu-se de despărţirea fiului, şi-a
ridicat mîinile în sus şi s-a rugat lui Dumnezeu cu sîrguinţă pentru dînsul. După aceea, binecuvîntîndu-l, l-a
slobozit cu pace şi a ieşit fericitul din cetatea Adrianopoli, neştiind nimeni, fără numai maica sa. Şi alerga ca
şi cerbul spre izvoarele apelor, avîndu-şi inima aprinsă cu dorinţă dumnezeiască. Apoi înştiinţîndu-se
episcopul de plecarea lui, s-a supărat foarte şi toţi clericii şi mirenii se mîhniseră că s-au lipsit de un
convieţuitor bun ca acela, care cu chipul faptelor bune şi cu viaţa se asemăna îngerilor. Căci împodobea
Biserica lui Dumnezeu şi mult folos aducea credincioşilor, deşteptîndu-i pe ei către nevoinţă. Deci îndată a
trimis episcopul pretutindeni să caute pe fericitul Alipie, şi după multe zile aflîndu-l în Evhaita, în ziua
praznicului Sfîntului Mucenic Teodor, abia l-a putut întoarce iarăşi în patria sa, pe de o parte cu rugăminte,
iar pe de alta cu îngrozire, Dumnezeu mai înainte văzînd cele bune, ca să nu se lipsească ţara Paflagoniei de
un luminător ca acela, prin care mulţi se povăţuiau să se întoarcă de la întunericul păcatelor, la lumina
vieţii celei cu plăcere de Dumnezeu. Întorcîndu-se fericitul întru ale sale, se mîhnea foarte tare căci i s-a
împiedicat nevoinţa şi i s-a tăiat dorinţa lui. Ci Dumnezeul a toată mîngîierea, l-a mîngîiat prin oarecare
arătare dumnezeiască. Căci a văzut fericitul în vedenie un bărbat prea minunat, iar mai bine zis, pe îngerul
lui Dumnezeu, zicînd către dînsul: "Nu te supăra, Alipie, pentru că te-ai întors din calea cea dorită de tine;
să ştii bine că acolo este loc sfînt, unde, iubind omul pe Dumnezeu îşi alege a vieţui cu bună credinţă şi cu
plăcere de Dumnezeu". Cu acest fel de vedenie mîngîindu-se Alipie, a încetat de a se mai mîhni şi petrecea
după aceea în viaţa călugărească, nevoindu-se cu dinadinsul şi slujind lui Dumnezeu. Dar avea dorinţă
neschimbată de a vieţui deosebit la un loc. Drept aceea, de multe ori ieşind din chilia sa, înconjura munţii
cei dimprejur, cîmpiile şi pădurile, căutînd un loc ca acela în care i-ar fi cu înlesnire a petrece în gîndire la
Dumnezeu. Deci, mergînd într-un munte ce era de cetate la partea de miazăzi şi, văzînd acolo un loc înalt şi
frumos, liber de toată tulburarea, i-a plăcut şi, aducînd unelte de săpat, a făcut o fîntînă pentru apă şi nu
atît cu sapa pe cît cu buzele rugîndu-se cu dinadinsul către Dumnezeu, a scos apă din pămînt sus în munte.
Apoi, mergînd la episcop, l-a rugat să-i dea voie să vieţuiască acolo şi să zidească o biserică. Iar episcopul,
deşi nu l-a oprit de la dorirea lui, însă trimiţînd pe ascuns, a astupat izvorul cu pietre mari şi l-a umplut cu
pămînt, căci nu voia să locuiască fericitul în acel munte, pentru că muntele era înalt şi cu greu de suit celor
ce voiau să vină la dînsul şi foarte departe de cetate; ci voia să vieţuiască mai aproape, la un loc mai
lesnicios. Iar fericitul Alipie, văzînd izvorul astupat, a lăsat muntele acela şi, umblînd împrejurul cetăţii, îşi
căuta alt loc. Era înaintea cetăţii aceleia o pustie în care se aflau de demult o mulţime de morminte elineşti
în care vieţuiau şi duhuri necurate. Pentru aceasta era tuturor înfricoşat locul acela şi nimeni nu putea să
treacă pe acolo pentru îngrozirile cele drăceşti. Iar fericitul Alipie, văzînd că toţi oamenii fug de pustia
aceea, s-a sălăşluit acolo într-un mormînt elinesc şi era deasupra un stîlp de piatră, iar deasupra un idol.
Sfărîmînd cuviosul idolul ca pe un vas de lut, a pus în locul lui cinstita Cruce şi aşa, netemîndu-se de
înfricoşările şi năpădirile diavolilor, a început a vieţui aolo, izgonind cu arma Crucii şi cu săgeţile
rugăciunilor sale, cetele diavoleşti. Apoi dormind, a văzut în vedenie doi bărbaţi cinstiţi, cu veşminte
preoţeşti îmbrăcaţi, care au zis către dînsul: "Pînă cînd ne-ai lăsat să te aşteptăm pe tine aici, o, omule al lui
Dumnezeu? Apoi de eşti tu Alipie cel mai înainte rînduit de Dumnezeu ca să sfinţeşti locul acesta şi să
înmulţeşti peste dînsul binecuvîntarea Lui, fără de zăbavă fă ceea ce se cade ţie a face". Deşteptîndu-se
cuviosul din somn, se mira de cuvintele bărbaţilor care se arătaseră şi nu pricepea cine sînt bărbaţii aceia şi
ce are de făcut în locul acela, ca să poată înmulţi peste dînsul binecuvîntarea lui Dumnezeu. După aceasta
Teodor, episcopul lui, avea trebuinţă să meargă la împărat şi era de nevoie ca Sfîntul Alipie, ca un cleric
bisericesc ce era, să călătorească împreună cu episcopul său. Deci, a pornit cu dînsul, făcînd voia
arhiereului său şi l-a petrecut pînă la Calcedon. Iar cînd era să intre episcopul în corabie, ca să meargă pe
apă către Constantinopol, Alipie a intrat într-o biserică ce era acolo aproape de mare şi, rugîndu-se într-
însa, a şezut jos şi a adormit puţin. Şi iată că i s-a arătat în vedenie o fecioară preafrumoasă, strălucind ca
soarele şi zicîndu-i: "Scoală degrabă Alipie!". Iar el, mirîndu-se de frumuseţea ei, a întrebat-o: "Cine eşti tu,
doamna mea? Şi pentru ce-mi porunceşti a mă scula degrabă?" Dar ea a zis către dînsul: "Eu sînt muceniţa
Eufimia, roaba lui Hristos. Deci, scoală-te şi dacă voieşti să mergi în patria ta, voi merge şi eu împreună cu
tine şi, vrînd Dumnezeu, voi fi ţie împreună călătoare şi ajutătoare". Acestea zicînd sfînta, Alipie s-a
deşteptat şi n-a văzut pe nimeni înaintea sa, decît numai a aflat inima sa plină de bucurie duhovnicească şi
a cunoscut că voieşte Dumnezeu să se întoarcă la linişte. Deci, lăsînd pe episcop, s-a întors în patria sa,
avînd împreună călători cu dînsul în chip nevăzut, ajutorul şi rugăciunile Sfintei Marei Muceniţe Eufimia, a
cărei minunată vedere şi vorba cea dulce avîndu-le în mintea sa, se veselea cu duhul. Venind către
Adrianopol, la locul său de linişte, s-a gîndit să zidească o biserică în numele Sfintei Eufimia. Dar, neavînd
avere pentru acest lucru - căci n-a cîştigat nici aur, nici argint, nici aramă, ci era sărac cu trupul şi cu duhul,
urmînd Domnului Celui ce a sărăcit pentru noi -, a rugat pe nişte cetăţeni cunoscuţi ai săi şi vecini ca să-l
ajute. Iar aceia, înţelegînd dorinţa lui, i-au dat cu bunăvoinţă toate cele de trebuinţă. Şi degrab, sfinţind
locul în mijlocul mormintelor elineşti, a săpat temelie, ca să zidească biserica Sfintei Muceniţe Eufimia.
Fiind săpată temelia, i s-au arătat iarăşi acei doi bărbaţi, mai sus pomeniţi, în veşminte preoţeşti, dintre
care unul ţinea în mînă o cădelniţă şi cădea temelia, însemnînd în ce chip va fi biserica; iar celălalt cînta
"Osana" împrejurul locului aceluia. Dar cine erau bărbaţii aceia, nicidecum nu se ştie, ci după cîtăva vreme
s-au aflat acolo nişte moaşte nestricate şi cu bună mireazmă, ale unor bărbaţi care erau în chipul cum i-a
văzut în două rînduri Cuviosul Alipie în vedenie. Şi au fost puse acele sfinte moaşte în aceeaşi biserică, după
porunca sfîntului. Mai înainte de sfinţirea bisericii, văzînd cetele cele diavoleşti că prin sîrguinţa Sfîntului
Alipie, în locul unde era locaşul lor se va face sălăşluire a sfinţilor, şi unde erau nălucirile şi înfricoşările lor,
acolo va începe să fie darul lui Dumnezeu, s-au pornit asupra chiliei sfîntului şi asupra bisericii celei din nou
zidită, cu mare strigare şi zgomot, vrînd ca să răstoarne biserica din temelie şi pe sfîntul bărbat
înfricoşîndu-l să-l izgonească de acolo. Deci strigau cu felurite glasuri şi se iuţeau ca nişte războinici mînioşi
sau ca nişte fiare întărîtate. Dar ostaşul lui Hristos îndată a stat la rugăciune şi cu aceea într-armîndu-se, ca
şi cu o armă nebiruită, a biruit puterea cea diavolească şi a fugit cu ruşine şi ca nişte praf spulberat de vînt.
Fiind sfinţită biserica, au început a veni oameni din cetate, spre lauda lui Dumnezeu, ca să audă învăţăturile
sfîntului cele folositoare. După aceasta, într-armîndu-se cuviosul mai tare asupra vrăjmaşilor celor nevăzuţi,
s-a suit pe un stîlp, asemănîndu-se Sfîntului Simeon stîlpnicul cel dintîi. Şi a stat pe dînsul ca de strajă, luînd
seama de departe la cetele diavoleşti, care năvăleau asupră-i, luptîndu-se cu dînsele cu bărbăţie ziua şi
noaptea. Iar aceia, deşi erau biruiţi de dînsul totdeauna, însă iarăşi se ispiteau fără de ruşine a năvăli
asupra lui. Într-o noapte au început duhurile cele înrăutăţite a năvăli cu pietre asupra sfîntului şi a-l răni
tare. Iar sfîntul, răbdînd loviturile pietrelor, zicea către diavoli: "Ce aveţi cu mine, o, pierzătorilor şi
urîtorilor de oameni diavoli? Pentru ce vă tulburaţi în deşert şi cu toată răutatea vă sculaţi asupra robului
lui Dumnezeu? Vedeţi pietrele pe care le aruncaţi asupra mea, acestea vor mărturisi răutatea şi îndrăzneala
voastră cea fără de ruşine înaintea Hristosului meu, în ziua venirii Lui celei de a doua. Şi să ştiţi că eu nu iau
în seamă aruncarea voastră cu pietre asupra mea, ci o socotesc ca o jucărie copilărească. Iată, am să arunc
jos aceste scînduri mici, care sînt acoperămînt deasupra capului meu, ca mai cu înlesnire să primesc de la
voi lovirile cu pietre şi să rabd pentru Domnul meu acestea, cum a răbdat şi Sfîntul Ştefan, întîiul mucenic,
pe care l-aţi ucis voi prin mîinile iudeilor; căci împreună cu acei jidovi veţi moşteni focul gheenei". Iar ei,
auzind cuvintele acestea şi cunoscînd că este gata pătimitorul cel nebiruit, ca toate să le rabde pentru
Dumnezeu, au fugit cu totul din locul acela. Auzind acestea unii dintre oamenii care treceau pe acolo în
noaptea aceea şi care au întîmpinat pe diavoli fugind din locul acela suspinînd şi strigînd cu tînguire: "Alipie
ne-a izgonit din locaşul nostru! Deci, unde ne vom duce, neavînd loc nicăieri?" Iar Cuviosul Alipie, aruncînd
acel acoperămînt de pe stîlp, ce era deasupra capului său, stătea acolo avînd acoperămînt cerul şi răbdînd
cu vitejie toate schimbările vremii şi ale văzduhului: iarna, zăduful, ploile, grindina, zăpada, gerul şi gheaţa.
Astfel s-a făcut singur de voia sa mucenic, nu numai un an, ci cincizeci şi trei de ani a pătimit pe acel stîlp,
stînd ca şi cum ar fi fost pironit pe Cruce. Şi se aduna la dînsul mulţime de popor, bărbaţi şi femei, bătrîni şi
tineri, ca să asculte de la dînsul cuvinte folositoare şi să se tămăduiască de neputinţele cele sufleteşti şi
trupeşti; iar alţii voiau să vieţuiască lîngă dînsul. Pentru aceea a poruncit sfîntul să zidească două mînăstiri
lîngă stîlpul lui, una pentru bărbaţi şi alta pentru femei, de o parte şi de cealaltă a stîlpului. Iar el, în mijloc
pe stîlp, stînd ca o făclie în sfeşnic, lumina amîndouă mînăstirile cu învăţătura sa şi cu chipul vieţii sale
îngereşti. Apoi cu rugăciunile sale le apăra şi le dădea legile şi rînduielile vieţii călugăreşti, ca să se păzească
cu dinadinsul de meşteşugirile diavoleşti. Dar mai ales femeilor le poruncea să nu fie văzute niciodată de
ochi bărbăteşti. Şi vieţuia în mînăstirea de fecioare şi maica fericitului Alipie împreună cu fiica sa Maria,
sora lui, şi cu altele din femeile cele de bun neam ale acelei cetăţi, între care erau două, Eufimia şi Euvula,
care, lăsîndu-şi averile lor, copii, rudenii, prieteni şi toată lumea aceasta deşartă şi plăcerile, s-au îmbrăcat
în chipul îngeresc şi chiar îngerilor s-au asemănat cu viaţa lor. Iar maica cuviosului, fiind cu rînduiala
diaconiţă, deşi vieţuia călugăreşte în mijlocul călugăriţelor, însă nu voia să se îmbrace în chipul lor, zicînd că
tot aceeaşi este a fi diaconiţă ori călugăriţă. Şi o ruga adeseori cuviosul să se îmbrace în chipul călugăresc,
dar ea nu-l asculta pînă cînd, fiind certată printr-o vedenie, a rugat pe fiul său să o îmbrace în chipul acela.
Căci a văzut odată în vedenie nişte palate foarte frumoase şi auzea într-însele un glas preadulce al celor ce
cîntau şi slăveau pe Dumnezeu. Apoi, voind să intre şi ea acolo, un bărbat cinstit şi purtător de lumină care
străjuia intrarea acelor palate, a oprit-o, zicînd: "Nu vei intra, pentru că aici dănţuiesc roabele Domnului
care I-au slujit în chip călugăresc, iar tu nu ai îmbrăcăminte asemenea lor. Deci nu poţi intra aici şi nici să te
împărtăşeşti de veselia lor". Aceste cuvinte auzindu-le maica sfîntului, s-a ruşinat foarte şi deşteptîndu-se
din somn, l-a rugat cu dinadinsul ca s-o îmbrace în chipul călugăresc. Fiind îmbrăcată în chipul călugăresc, a
început îndoit a se nevoi, adăugînd osteneli peste osteneli, apoi nevoindu-se mulţi ani în viaţa
călugărească, bine a plăcut lui Dumnezeu şi s-a mutat către El. Iar fiul ei, Cuviosul Părintele nostru Alipie,
atît de plăcut s-a făcut lui Dumnezeu, încît chiar în viaţa sa era luminat cu lumina cerească. Căci de multe
ori se arăta peste capul lui un stîlp prea luminat ca de foc şi tot locul acela îl lumina. Şi aceasta se făcea
uneori ziua, iar alteori noaptea, cînd erau tunete şi fulgere. Atunci acea lumină cerească se arăta peste
sfîntul, mai sus de stîlpul acela. Aceasta mulţi s-au învrednicit a o vedea adesea, dintre cei bine credincioşi
şi care vieţuiau cu sfinţenie. Iar unii, cărora li se întîmpla de vedeau de departe acea minune, li se părea că
arde stîlpul sfîntului cu foc nematerialnic; iar cei vrednici priveau luminat la acea lumină de negrăită slavă
cerească. Căci aşa preamărea Dumnezeu pe plăcutul Său. Multe minuni a făcut sfîntul, cu darul lui Hristos.
Pe cei bolnavi a tămăduit, pe diavoli din oameni a izgonit şi cele ce erau să fie a proorocit. Iar mai înainte
de sfîrşitul lui, cu paisprezece ani, au fost lovite cu nişte răni cumplite picioarele lui, încît nu era cu putinţă
a sta pe picioarele sale; ci aşa a zăcut pe o parte pînă la moartea sa. Şi cînd voiau ucenicii lui să-l întoarcă
vreodată şi pe partea cealaltă, el nicidecum nu-i lăsa, ci răbda ca alt Iov, mulţumind lui Dumnezeu, către
Care s-a şi mutat cu bucurie. Iar după mutarea lui, multe tămăduiri dădeau sfintele lui moaşte, spre slava
lui Hristos Dumnezeul nostru, Cel preamărit, împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfînt în veci. Amin.
 Cuviosul Părinte Stelian Paflagonul
(9 decembrie)
Acesta a fost sfinţit şi s-a făcut locaş al Duhului Sfînt încă din pîntecele maicii
sale. Pentru aceasta împărţindu-şi bogăţia ce avea la săraci şi făcîndu-se
monah, a întrecut pe toţi monahii de atunci prin aspra vieţuire şi
ostenitoarea sihăstrie. Apoi s-a dus în pustie şi a intrat într-o peşteră în care
primea hrană de la dumnezeiescul înger. Şi s-a făcut doctor de multe feluri
de boli nevindecate. Căci cînd venea boala aducătoare de moarte şi mureau
într-una pruncii iar părinţii rămîneau fără de copii, atunci cîte maici chemau
cu credinţă numele acestui Sfînt Stelian şi zugrăveau sfînta lui icoană, iarăşi
dobîndeau alţi prunci, iar pe pruncii bolnavi îi scăpa de boală. Deci, astfel
vieţuind pururea pomenitul şi multe vindecări şi minuni săvîrşind, s-a mutat
către Domnul.

Sfîntul Iona, Arhiepiscopul Novgradului, făcătorul de minuni

(9 decembrie)
Acest fericit Iona s-a născut şi a crescut în marea cetate a Novgradului. Rămînînd orfan de părinţii săi,
luîndu-l o văduvă cu milostivire de maică, l-a crescut şi l-a dat unui diacon spre învăţătura dumnezeieştilor
cărţi. Şi era blînd şi smerit şi niciodată nu se amesteca cu copiii la jucării. El, fiind încă tînăr, a fost însemnat
de Dumnezeu pentru arhierescul scaun al Novgradului. Căci odată, ieşind de la dascălul său cu copiii, şi
copiii făcînd jocuri şi el stînd şi privind la dînşii, s-a întîmplat să treacă pe acea cale Cuviosul Mihail cel
nebun pentru Hristos, care se numea al Clopskii. Deci, Mihail, alergînd repede la copil, l-a luat şi ridicîndu-l
în sus, a strigat către dînsul proorocind: "Ioane - căci aşa era numele copilului din Sfîntul Botez -, să înveţi
carte cu osîrdie, căci ai să fii arhiepiscop în acest mare Novgrad". Apoi lăsîndu-l, s-a dus în mînăstirea sa,
Clopskii. Proorocia lui Mihail s-a împlinit la vremea sa, căci acest fericit copil, ajungînd la vîrsta cea
desăvîrşită şi văzînd deşertăciunea lumii, s-a dus în pustia ce se cheamă Otnia. Apoi, luînd viaţă
monahicească în mînăstirea arhimandritului Hariton, bine se nevoia şi s-a numit Iona la tunderea sa în
monahism.
După acestea Sfîntul Eftimie arhiepiscopul, ducîndu-se către Dumnezeu în unsprezece zile ale lunii martie şi
fiind îngropat la mînăstirea de la Vejişteh, zidită de dînsul, cu a lui Dumnezeu voire, Sfîntul Iona a fost luat
din locaşul lui Hariton şi dus în marele Novgrad, bucurîndu-se de dînsul toţi cetăţenii. Atunci voievodul,
boierii şi tot poporul au trimis pe sfîntul cu scrisori în Moscova la mitropolitul Iona ca să-l rînduiască pe el
arhiepiscop al cetăţii lor. Iar mitropolitul, cu episcopii şi cu tot soborul, sfinţindu-l pe el, l-a slobozit cu pace
întru ale sale. Sfîntul, mergînd la arhiepiscopia sa în Novgrad, a dat tuturor pace şi binecuvîntare şi
învăţătură multă din dumnezeieştile Scripturi. Apoi, şezînd pe scaunul său, adăuga osteneli peste osteneli,
păscînd bine turma cea încredinţată lui şi făcînd judecăţi după dreptate, iar nu după feţe. Căci n-a lăsat pe
cel tare să silnicească pe cel slab, ci, scoţînd singur pe cel năpăstuit din mîinile năpăstuitorilor, dădea multe
milostenii săracilor, orfanilor şi văduvelor. Iar în mînăstirea în care s-a călugărit în pustia Otnii, a făcut o
biserică de piatră. Întîi a zidit o biserică mare Sfinţilor Trei Ierarhi şi a înfrumuseţat-o cu icoane, cu cărţi şi
cu toată buna podoabă. Al doilea a zidit trapeză de piatră şi lîngă dînsa a făcut biserică Sfîntului Nicolae;
apoi, biserică Sfîntului Ioan Înainte-mergătorul, precum şi un pridvor mare în care şi-a săpat mormîntul.
După aceea, cumpărînd multe moşii, le-a dat mînăstirii şi a cheltuit multă avere; apoi a zidit încă o biserică
în numele Sfîntului Onufrie cel Mare în aceeaşi mînăstire. După aceea a îndemnat pe dascălul Pahomie cel
de la Sfîntul Munte să alcătuiască canoane şi cîntări unor sfinţi pentru luminarea şi veşnica pomenire, spre
înştiinţarea celor mai de pe urmă neamuri, adică pentru marele Varlaam de la Hotin, pentru marele
Onufrie şi pentru Olga, doamna cea mare, pentru Cuviosul Sava de la Vişerska şi pentru arhiepiscopul
Eftimie, care a fost înaintea lui. După aceasta, marele cneaz Vasile şi Ioan fiul său, precum şi mitropolitul
Iona, a poruncit sfîntului să meargă cu dînşii la Moscova. Iar el, mergînd, a fost primit cu cinste de către
dînşii şi singur marele domn şi fiii lui sprijineau cu dreapta lor pe sfîntul, de vreme ce era bătrîn; şi
adunîndu-se, au îndreptat cele bisericeşti. Apoi a început marele domn a se jelui sfîntului, înaintea
arhiereilor, pentru greutăţile marelui Novgrad. Iar Sfîntul Iona a grăit marelui domn multe cuvinte
mîngîietoare şi l-a sfătuit ca să nu-şi ridice mîinile asupra marelui Novgrad, ci să ocrotească poporul acestei
cetăţi. Apoi, luînd scrisoare pentru adunare de milă la mînăstirea sa, s-a întors la arhiepiscopie. După
aceasta sfîntul mitropolit Iona a trimis la acest fericit Iona scrisoare, ca iarăşi să vină la Moscova degrabă,
zicîndu-i: "Arhiereule al lui Dumnezeu, acum mă duc către Dumnezeu şi pe tine te-am ales vrednic să stai
pe scaunul bisericii celei mari". Iar sfîntul i-a scris: "Acum sînt bătrîn şi picioarele îmi sînt îngreuiate, părinte
sfinte; nu pot să fac aceasta. Dar la învierea cea de obşte a sfinţilor, ne vom învrednici de vederea cea
preadulce a Învăţătorului nostru Hristos". Murind Sfîntul Iona, mitropolitul, sfîntul Iona, arhiepiscopul
marelui Novgrad, a poruncit mai sus pomenitului Pahomie ca să scrie canon pentru cel ce s-a mutat către
Dumnezeu şi pentru care lucru a făcut lui Pahomie multe daruri. În vremea acestui Sfînt Iona pămîntul
Novgradului şi al Iscovului era bine roditor fiind îndestulare de toate roadele, cu sfintele lui rugăciuni.
Odată, în vremea lui, a căzut peste cetate o boală aducătoare de moarte. Iar sfîntul mîngîia pe popoare cu
cuvintele lui Hrisostom, zicîndu-le: "Pentru aceasta sîntem răniţi, că am greşit lui Dumnezeu, iar pocăinţă n-
am făcut pentru păcatele noastre"; şi altele multe grăia popoarelor. Apoi, făcînd tot poporul cîntări de
rugăciuni, a zidit o biserică în numele Sfîntului Simeon la Zverniţa, şi popoarele s-au însănătoşit cu
rugăciunile păstorului lor. Apoi sfîntul ajungînd la adînci bătrîneţi, a scris aşezămînt cu mîna sa pentru
mînăstirea sa, ca să nu o supună nimeni, şi împărtăşindu-se cu dumnezeieştile lui Hristos Taine, s-a sfîrşit
cu fericit sfîrşit, ca un drept; deasupra căruia făcînd cîntare fraţii, au pus cinstitul lui trup într-o raclă de
stejar, şi pe dînsa au însemnat anul, luna şi ziua morţii lui. Şi s-a aşezat la biserica Sfîntului Ioan
Înaintemergătorul, pe care singur a zidit-o. Iar deasupra mormîntului sfîntului au cîntat pînă la patruzeci de
zile. Trecînd doi ani de la mutarea sfîntului, a început cinstitul lui trup să scoată frumoasă mireasmă în
biserica aceea şi chiar pînă în această zi scoate. Şi multe tămăduiri se dau de la trupul sfîntului pînă în ziua
de astăzi, la oamenii care cu credinţă se apropie de dînsul. El a păstorit biserica aceea treisprezece ani, spre
cinstirea lui Dumnezeu Celui slăvit în Treime, Căruia se cuvine slavă şi cinste, acum şi pururea şi în vecii
vecilor. Amin.

Cuviosul Nicon, ucenicul Sfîntului Serghie de Radonej

(9 decembrie)
Cuviosul părintele nostru Nicon s-a născut în cetatea ce se numeşte Iuriev şi era dreptcredincios şi bun la
obiceiuri. Căci încă din tînără vîrstă, voind să slujească lui Dumnezeu, a mers la Sfîntul Serghie în mînăstire
şi s-a rugat sfîntului să-l îmbrace în chipul monahicesc. Iar Sfîntul Serghie l-a trimis la mînăstirea ce se
numea Visoca, la ucenicul său Atanasie, unde, prin porunca sfîntului, s-a tuns Nicon, şi petrecea în
mînăstirea Visoca cu toată smerenia. Venind el în vîrsta cea desăvîrşită, l-a făcut presbiter în acea mînăstire
şi iarăşi a mers la Sfîntul Serghie şi de la dînsul s-a deprins în viaţa cea monahicească. Căci îl iubea foarte
mult Sfîntul Serghie şi cu învăţătură îi adăpa sufletul său. Iar Nicon asculta cu osîrdie pe Sfîntul Serghie şi
petrecea în chilie cu dînsul. După aceasta, Sfîntul Serghie mai înainte cu şase luni de moartea sa, a chemat
pe toţi fraţii şi înaintea tuturor a pus pe Nicon egumen în locul său şi i-a dat toată mînăstireasca rînduială şi
grija pentru fraţi; iar sfîntul petrecea singur în linişte. După şase luni, Sfîntul Serghie s-a dus din viaţa
aceasta către Domnul, iar fericitul Nicon cu toţi fraţii, luînd sfîntul trup al Cuviosului părintelui său Serghie,
cu cinste l-au îngropat, cu multe lacrimi. Şi toate învăţăturile cîte a auzit de la părintele său, el le împlinea,
încît era chip îndestulat spre învăţătura tuturor fraţilor, ca şi fericitul Serghie. După aceasta, nelegiuitul
împărat Eleghie, cu mulţime de barbari a venit asupra dreptei credinţe; iar Stăpînul Hristos, ca să nu dea
acel loc sfînt spre pustiire şi spre călcarea barbarilor celor fără de Dumnezeu - pe cînd Nicon şedea să se
odihnească puţin -, i s-a arătat Sfîntul Serghie cu doi arhierei, cu Sfîntul Petru şi Alexie, făcătorul de minuni,
mitropoliţii a toată Rusia, şi i-au zis: "Aşa au voit dumnezeieştile judecăţi, ca să vină şi aici năvălirea
barbarilor, iar tu, fiule, de aceasta nu te întrista, că iarăşi o să se întemeieze mînăstirea". Astfel sfinţii,
binecuvîntînd pe fericitul Nicon, s-au făcut nevăzuţi. Iar el, deşteptîndu-se, a văzut la arătare pe aceiaşi
sfinţi, la mînăstire, mergînd de la chilia lui spre biserică. După aceasta, barbarii care s-au pomenit mai sus,
au prădat părţile acelea, pînă la mînăstirea Sfîntului Serghie. Apoi Cuviosul părinte Nicon cu fraţii, s-au dat
în lături de acolo, dînd loc mîniei celei viitoare. Iar barbarii năvălind asupra mînăstirii, au ars-o cu foc. După
plecarea barbarilor, fericitul Nicon cu fraţii s-au întors la mînăstire şi văzînd iubitul loc prădat şi ostenelile
Sfîntului părinte Serghie arse cu foc de barbarii cei fără de Dumnezeu, se mîhneau foarte mult de aceasta.
Apoi, adăugînd sîrguinţă, a ridicat o biserică mică degrab, trapeză şi chilii pentru trebuinţele fraţilor. După
aceea, pe îndelete, a zidit o biserică de piatră, în numele Sfintei Treimi, deasupra mormîntului Cuviosului
Părinte Serghie şi a înfrumuseţat-o cu icoane şi cu multe podoabe. Şi a petrecut în acea egumenie treizeci
şi şapte de ani, toate părinteştile orînduieli isprăvindu-le, învăţînd din destul pe fraţi pentru folosul
sufletesc. Ajungînd la adînci bătrîneţi, s-a văzut slab şi apropiindu-se de sfîrşitul vieţii sale, s-a împărtăşit cu
Sfîntul Trup şi Sînge al Domnului nostru Iisus Hristos şi i s-a adeverit din dumnezeiasca descoperire, despre
mîntuirea sa; căci în vedenie i s-a arătat odihna cea răsplătită lui prin Cuviosul Părinte Serghie. Drept aceea
grăia fraţilor la sfîrşitul său: "Să mă duceţi de acum în cămara mea cea luminoasă, pe care mi-au pregătit-o
rugăciunile Sfîntului meu părinte Serghie, că aici nu voi suferi a fi". Aşa grăind mult timp şi pace dîndu-le, şi-
a dat sufletul său Domnului în ziua a şaptesprezea, a lunii noiembrie. Iar fraţii, cu cinste petrecînd pe
fericitul, aproape de mormîntul Cuviosului Părinte Serghie, au pus trupul Sfîntului Nicon unde şi pînă acum
zac amîndoi şi multe tămăduiri dau celor ce cu credinţă se apropie de ei. De aceea Dumnezeului nostru I se
cuvine slavă, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Cuviosul Varlaam, Egumenul Pecerskăi

(9 decembrie)
Strălucind cu faptele cele bune în întunecoasa peşteră, Cuvioşii părinţii noştri Antonie, Teodosie şi Nicon,
cei trei luminători vrednici să stea înaintea scaunului Preasfintei Treimi, venea la dînşii de multe ori -
îndulcindu-se de cuvintele curgătoare de miere ce ieşeau din gura lor -, fericitul Varlaam, care era născut
din părinţi de neam bun şi de Hristos iubitor, fiu al lui Ioan cel întîi dintre boierii domnului Izaslav şi a maicii
sale Maria, nepot lui Vişat celui slăvit şi viteaz, strănepot lui Ostramir voievodul, care strălucea cu tinereţea
sa prin frumuseţea trupească şi curăţia sufletească. El a iubit foarte mult pe acei cuvioşi părinţi, încît a voit
a locui cu dînşii şi a trece cu vederea toate cele din viaţa aceasta, slava şi bogăţia întru nimic socotindu-le.
Pentru că l-a înfricoşat cuvîntul Domnului cel urmat de dînşii: Că mai lesne este a trece cămila prin urechile
acului, decît bogatul să intre în împărăţia lui Dumnezeu. De aceea, odată a descoperit Cuviosului Antonie
gîndul său, zicîndu-i: "Aş voi, părinte, dacă ar plăcea lui Dumnezeu, să fiu călugăr şi să vieţuiesc cu voi".
Răspuns-a lui stareţul: "Bună este voirea ta, fiule, şi scopul plin de dar; însă, trebuie să te fereşti ca nu
cumva bogăţia şi slava lumii acesteia să te întoarcă înapoi; pentru că nimeni, după cuvîntul Domnului,
punîndu-şi mîna sa pe plug şi căutînd înapoi, nu este îndreptat în împărăţia lui Dumnezeu". Încă şi altele
multe i-a vorbit stareţul spre folosul fericitului. Iar inima acestuia se aprindea mai mult de dragostea lui
Dumnezeu şi aşa s-a dus în casa sa. Într-o zi, după vorbirea cu stareţul, lăsîndu-şi nu numai părinţii, ci şi
femeia cu care acum era logodit, şi îmbrăcîndu-se în haine luminoase şi slăvite a încălecat pe cal şi avînd
împrejurul său slugi multe şi cai împodobiţi înaintea sa, cu slavă mare a sosit la peşteră. Iar cuviosul ieşind
şi închinîndu-se lui, cum se cuvine celor puternici, şi el, la fel, s-a închinat lor pînă la pămînt. Apoi,
dezbrăcînd de pe sine haina cea boierească, a pus-o înaintea picioarelor Cuviosului Antonie. La fel şi caii cei
împodobiţi, i-a pus înaintea lui, zicînd: "Iată, părinte, toate cele frumoase sînt deşertăciunea în lumea
aceasta. Deci, precum vei voi, aşa să faci cu dînsele, căci eu le socotesc pe toate a fi gunoaie, numai pe
Hristos să-L dobîndesc. Şi voiesc să locuiesc cu voi în peştera aceasta şi de acum nu mă voi mai întoarce în
casa mea". Cuviosul Antonie a zis către dînsul: "Vezi, fiule, cui te făgăduieşti şi al cui ostaş voieşti să fii; căci
iată nevăzut stau înainte îngerii lui Dumnezeu, primind făgăduinţa şi rugăciunile tale. Fereşte-te ca nu
cumva tatăl tău, venind aici cu multă putere, te va scoate de aici, noi neputînd să-ţi ajutăm cu nimic; iar tu
înaintea lui Dumnezeu te vei arăta ca un mincinos şi defăimător al Lui". Fericitul a răspuns: "Cred în
Dumnezeul meu, părinte, că de-ar voi chiar a mă munci tatăl meu, nu mă voi întoarce la viaţa cea
lumească, numai mă rog ţie ca degrab să mă călugăreşti". Atunci Cuviosul Antonie a poruncit fericitului
Nicon să-l tundă pe el şi să-l îmbrace în haina cea călugărească. Iar el, după obicei făcînd rugăciune, a tuns
pe fericitul Varlaam şi în haine monahiceşti l-a îmbrăcat. Înştiinţîndu-se Ioan boierul, că fiul său cel iubit s-a
tuns în călugărie în peşteră, s-a mîniat foarte asupra cuvioşilor şi, luînd slugi multe, a alergat la acea sfîntă
ceată în peşteră şi pe toţi i-a izgonit. Iar pe fericitul Varlaam, fiul său, scoţîndu-l afară, a dezbrăcat de pe
dînsul sfînta mantie şi a aruncat-o. Tot la fel şi coiful mîntuirii, care era pe capul lui, luîndu-l, l-a aruncat.
Apoi l-a îmbrăcat cu haină luminoasă şi de mult preţ precum se cuvine puternicilor. Dar fericitul îndată a
aruncat-o jos, nevrînd nici să o vadă; şi aşa a făcut de multe ori. Drept aceea a poruncit tatăl său să-i lege
mîinile şi să-l îmbrace în aceeaşi haină şi aşa să meargă prin cetate în casa sa.
Iar el, cu adevărat arzînd de dragostea lui Dumnezeu, mergînd pe cale, a văzut noroi şi degrab intrînd într-
însul, cu dumnezeiescul ajutor a aruncat haina cea de pe sine şi cu picioarele sale a călcat-o în noroi,
călcînd cu dînsa şi gîndurile cele rele ale vicleanului vrăjmaş. Apoi, intrînd în casa lor, a poruncit tatăl său să
stea cu dînsul la masă. Iar el şi nevrînd a şezut, dar nimic n-a gustat din bucate, ci şedea privind în jos. Apoi
după mîncare l-a trimis tatăl său în palatele sale, punînd slugi să-l păzească să nu se ducă. După aceea a
poruncit şi femeii să se împodobească în toată podoaba pentru înşelarea fericitului şi să slujească înaintea
lui. Iar adevăratul plăcut al lui Hristos, Varlaam, intrînd în cameră a şezut într-un colţ. Iar femeia, precum i
se poruncise, umbla pe dinaintea lui şi îl ruga să şadă pe patul său. Văzînd el desfrînarea femeii şi înţelegînd
că pentru amăgirea lui a pregătit-o tatăl său, a început a se ruga neîncetat în taina inimii sale către
Milostivul Dumnezeu, ca să-l izbăvească de înşelăciune. Şi a petrecut în locul acela trei zile, nesculîndu-se
de acolo, nici bucate gustînd, nici în haine îmbrăcîndu-se, ci în rasa de păr fiind. Iar Cuviosul Antonie şi cei
ce fuseseră în peşteră cu dînsul, erau în mare mîhnire pentru dînsul şi se rugau lui Dumnezeu pentru el.
Dumnezeu a auzit rugăciunea lor, precum zice Scriptura: A strigat dreptul, iar Domnul l-a auzit pe el şi din
toate necazurile l-a izbăvit. Deci, văzînd răbdarea şi smerenia fericitului, a întors inima cea aspră a tatălui
spre milă către fiul său. Căci spuseseră slugile tatălui, zicînd: "Iată de patru zile nu mănîncă bucate, nici în
haină nu se îmbracă". Aceasta auzind-o tatăl său, s-a întristat pentru dînsul şi, temîndu-se ca să nu moară
de foame şi de răceală, l-a chemat pe el şi cu dragoste sărutîndu-l, l-a slobozit în peşteră. Şi era atunci un
lucru de mare mirare, căci plîngere, tînguire şi ţipăt mare se auzea, ca după un mort. Tatăl şi maica
plîngeau cu amar după fiu, pentru că se despărţeau de el; femeia se tînguia cu amar după bărbat, căci se
înstrăina de dînsul; slugile şi slujnicele suspinau cu durere după stăpîn, că-i lăsa pe ei. Şi aşa toţi cu lacrimi îl
petreceau. Iar fericitul Varlaam, ca o pasăre izbăvindu-se din cursa vînătorilor, degrabă a ajuns la peşteră.
Şi văzîndu-l cuvioşii părinţi, s-au bucurat cu bucurie mare şi au preamărit pe Dumnezeu, că a auzit
rugăciunea lor făcută pentru dînsul. După aceasta înmulţindu-se fraţii în peşteră, ca la doisprezece, şi
văzînd Cuviosul Antonie vitejia de suflet a fericitului Varlaam şi covîrşitoarea faptă bună într-însul,
mulţumea lui Dumnezeu că în tinereţile înflorite se aflau roduri bătrîneşti şi atîta dar, încît şi celorlalţi
putea să le fie povăţuitor. Drept aceea, cu sfatul tuturor fraţilor celor din peşteră, l-a pus în locul său
egumen. Iar Cuviosul Antonie, precum se obişnuise a vieţui singur, nesuferind tulburarea, s-a mutat în alt
loc ce era sub mînăstirea cea nouă. Acolo săpîndu-şi peşteră, s-a sălăşluit într-însa, nevoindu-se în linişte, şi
cu Dumnezeu totdeauna vorbind, unde şi acum zace cinstitul său trup. Cuviosul părintele nostru Varlaam,
luînd începătoria, cu mari osteneli a început a se nevoi. Căci, adunîndu-se vreo douăzeci de fraţi şi
nemaiputînd să încapă în vremea soborniceştii cîntări în peşteră, a luat binecuvîntare de la Cuviosul
Antonie şi a făcut o biserică mică de lemn, a Adormirii Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, deasupra
peşterii, pentru ca într-însa, fraţii cei ce se liniştesc în peşteră să se adune la dumnezeiasca cîntare. Şi de
atunci tuturor era arătat locul acela, căci mai înainte era neştiută viaţa lor în peşteră. După cîţiva ani,
marele domn Izaslav Iaroslavici, care s-a numit în Sfîntul Botez Dimitrie, a zidit o biserică de piatră şi lîngă
dînsa a făcut mînăstire. Iar pe Prea Cuviosul Părintele nostru Varlaam, ca cel ce era rudenie şi în bunătăţile
călugăreşti iscusit, luîndu-l din peşteră, l-a pus în mînăstirea sa egumen. Acolo cuviosul păştea bine şi cu
dumnezeiască plăcere turma lui Hristos, nelăsîndu-şi pravila sa cea întîi începută şi la care se deprinsese în
peşteră. Mai ales îi învăţa pe toţi şi-i ruga să se nevoiască pentru mîntuirea sufletului cu toată osîrdia, iar
mintea să şi-o aibă întotdeauna curată şi neprihănită pentru Dumnezeu şi pentru aproapele. Văzînd
Dumnezeu silinţa şi grija cuviosului pentru fraţi, I-a îmbogăţit cu toate faptele bune. Apoi la multele sale
nevoinţe, Cuviosul părintele nostru Varlaam a adăugat şi pe aceasta, căci a voit să se ducă în sfînta cetate a
Ierusalimului. Deci, aflînd vreme cu bun prilej, s-a dus şi acolo, înconjurînd sfintele locuri şi s-a întors în
mînăstirea sa. Apoi iarăşi, după oarecare vreme, s-a dus la Constantinopol. Şi acolo, înconjurînd toate
mînăstirile şi cumpărînd cele de trebuinţă mînăstirii, s-a întors înapoi.
Mergînd pe cale şi ajungînd la locurile sale, a căzut în boală cumplită şi ajungînd în cetatea Vladimirului, a
intrat într-o mînăstire ce este acolo aproape de cetate, care se cheamă Sfîntul Munte. Acolo a adormit cu
pace în Domnul şi sfîrşitul vieţii şi-a luat, poruncind înaintea sfîrşitului său, celor ce erau cu dînsul să-I ducă
trupul în mînăstirea Pecerska şi acolo să-l aşeze. Iar icoanele şi toate cele cumpărate spre trebuinţa
mînăstirii să le dea în mîinile Cuviosului Teodosie, care lucru l-au şi făcut, după porunca fericitului; ale cărui
cinstite moaşte se află nestricate şi pînă acum în peşteră. Cu ale căruia rugăciuni să ne învrednicim şi noi ca
în calea vieţii acesteia, toate după porunca Domnului făcîndu-le, moştenitori să ne facem ai patriei noastre
celei cereşti, în Hristos Iisus Domnul nostru, Căruia I se cuvine slava, împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfînt în
veci. Amin.