Viața Cuvioasei Atanasia din Eghina – 18 aprilie (pe scurt)

Chemarea la viaţa monahală

Această femeie vrednică de laudă, numită cu numele nemuririi, fiind de şapte ani, a
învăţat Psaltirea în puţină vreme şi se silea la cărţi, îndeletnicindu-se în dumnezeieştile
Scripturi. Iar într-una din zile, şezând singură şi ţesând un postav, a văzut o stea cu raze
luminoase care se cobora spre dânsa şi, ajungând până la pieptul ei, o lumina de sus până
jos. Şi cum s-a apropiat de pieptul ei steaua aceea cu raze luminoase, îndată s-a făcut
nevăzută. Din acel ceas, acea fericită fecioară s-a luminat cu sufletul şi a început a urî
deşertăciunea lumii acesteia şi dorea să intre într-o mănăstire.
Aceasta se îndeletnicea fără de lenevire în cântarea de psalmi şi în citirea cărţilor.
Apoi cu nici un fel de dulceţi ale lumii acesteia sau de grijile bunătăţilor celor vremelnice
schimbându-se, se lumina prin smerenia inimii cu cuvioşie şi era foarte iubită de casnicii
săi şi lăudată de vecinii cei ce îi vedeau bunătatea. Iar spre darea milosteniei era atât de
osârdnică, încât, deşi era plină de toate bunătăţile casa ei, acelea nu-i erau destule spre
împărţire. Şi pe toţi cei ce mergeau în casa ei, monahi şi străini, îi primea cu cinste şi-i
odihnea cu iubire de străini, apoi văduvelor, sărmanilor şi tuturor celor ce aveau trebuinţă,
le dădea din destul cele trebuincioase vieţii.
Odată, fiind foamete şi toţi fiind lipsiţi, ea nu numai pe cei de o credinţă îi hrănea
din destul, ci până şi celor necredincioşi, care erau acolo şi se numeau antigani şi care
mureau de foame, dânsa având milă de dânşii, le dădea hrană, căci împlinea cuvântul
Domnului Care zice: Fiţi milostivi, precum şi Tatăl vostru Cel ceresc este milostiv, căci
răsare soarele Său peste cei răi şi peste cei buni si plouă peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi .
Dar nu numai hrană, ci şi haine le dădea lor şi cu celelalte daruri îi mângâia. Iar în
duminici şi în zilele de praznic, adunând femeile cele de aproape, le citea dumnezeieştile
Scripturi şi le deschidea mintea spre frica şi dragostea Domnului, povăţuindu-le spre toată
fapta bună.

Intrarea în mănăstire. Dragostea de nevoinţă

Aflând şi alte femei cucernice, care aveau acelaşi scop şi ardeau cu duhul, de acelea
s-a lipit cu sufletul şi împărţind toate averile sale săracilor, s-a dus din viaţa lumească
împreună cu acele femei şi într-un loc oarecare deosebit, a început viaţa liniştită,
tunzându-se în călugărie de un sfânt bătrân. Iar după trei sau patru ani, chiar şi nevrând,
fericita Atanasia a fost aleasă stareţă femeilor acelora, fiind silită. Deci ea singură se
socotea pe sine că este cea mai de pe urmă, păzind porunca Domnului, Care zice: Cel ce
voieşte între voi să fie mai mare, să vă fie vouă slugă.
Dar care cuvânt sau ce limbă va putea spune înălţimea smereniei ei? Că din femeile
cele ce vieţuiau cu dânsa, pe nici una nu a lăsat-o vreodată să-i slujească ei sau să-i toarne
apă pe mâini, numindu-se nevrednică a petrece împreună cu dânsele şi cu atât mai mult
nevrednică a primi slujbă de la ele. Înfrânarea ei era mare, că gusta seara puţină pâine de
orz şi apă cu măsură, iar untdelemn şi vin, asemenea şi unt de vaci, brânză şi peşte nu
mânca niciodată, decât numai la praznicul Naşterii lui Hristos şi al Prealuminatei Învieri,
obişnuia a gusta, mulţumind lui Dumnezeu. Iar în Sfântul Post cel de 40 de zile şi în
celelalte posturi, după două zile primea hrană, dar nu pâine, ci puţine verdeţuri crude; iar
băutură în acele zile nu gusta nicicum.
Patul ei erau pietrele cele aşternute pe pământ, cu o mică vechitură de pânză de lână
aspră se acoperea deasupra, pe care odihnindu-se, ca David, toată noaptea îşi uda patul cu
lacrimi. Căci, arzând de dumnezeiasca dorinţă înăuntrul ei, lacrimile ieşeau la cântarea de
psalmi şi la rugăciuni cu îndestulare din ochii ei, ca nişte râuri din izvoare. Haina de
deasupra era din lână de oi, iar pe trup avea o cămaşă aspră de păr. Somn avea puţin şi cea
mai mare parte din noapte o petrecea totdeauna în rugăciunile cele cu dinadinsul către
Dumnezeu şi în gândirea de Dumnezeu. Iar ziua, uneori singură, iar alteori cu celelalte,
cânta psalmii lui David. Şi se sârguia ca nici un ceas să nu-l piardă fără rugăciune sau să-şi
oprească gura de la binecuvântarea lui Dumnezeu, precum cânta David: Bine voi cuvânta
pe Domnul în toată vremea, pururea lauda Lui în gura mea.
Din ziua în care a intrat în mănăstire, n-a gustat poame până la sfârşitul său, pentru
înfrânare. Şi a primit multe necazuri, fiind egumenă peste surori şi îngrijind de dânsele. Iar
pentru smerenie şi blândeţe, n-a zis către nici una vreun cuvânt aspru sau de ocară, nici a
ieşit din cinstita ei gură vreo vorbă către cineva fără cinste, nici către mic, nici către mare,
nici către rob, nici către slobod, deşi de multe ori nu era ascultată. Şi le răbda toate cu
blândeţea sufletului şi cu inimă dreaptă, privind totdeauna spre răsplătirea care va să fie.

Pomenire despre viața Cuviosului Matei

După patru ani de egumenie, fericita Atanasia s-a sfătuit cu surorile să se mute de
acolo în alt loc pustiu şi liniştit, unde ar putea mai cu înlesnire să slujească lui Dumnezeu
în tăcere şi cu dumnezeiască povăţuire. Şi a aflat un monah bătrân, cinstit cu cinstea
preoţiei şi a egumeniei, cu numele Matei, bărbat cu adevărat dumnezeiesc şi sfânt.
Dar se cade aici să pomenim în parte şi despre fericita viaţă a lui Matei. Acel cuvios
părinte avea nevoinţă mare, pentru că în toată noaptea citea câte o Psaltire cu rugăciunile,
şi când avea nevoie să doarmă, nu se culca pe coaste, ci şezând, primea puţin somn. Şi era
atât de mare umilinţa bărbatului aceluia încât, atunci când cânta psalmii şi se ruga sau
săvârşea dumnezeiasca jertfă cea fără de sânge, curgeau neîncetat lacrimi din ochii lui; şi
oricine căuta la el dobândea mare folos. Purta totdeauna o haină aspră de păr şi îşi subţia
trupul cu postul şi înfrânarea cea fără de măsură. El avea o deosebită dragoste şi osârdie
pentru Sfântul Evanghelist Ioan Cuvântătorul de Dumnezeu, iubitul ucenic al lui Hristos, a
cărui pomenire Şi praznic de peste an sosind, când începea Dumnezeiasca Liturghie, i-a zis
unui slujitor din cei ce stăteau lângă dânsul: „O, cine ar fi vrednic să fie acum în Efes şi să
vadă pe Sfântul Apostol Ioan!”
Zicând aceasta, scotea pâraie de lacrimi din ochi, apoi a suspinat din inimă şi s-a
făcut un lucru minunat: a văzut pe Sfântul Apostol Ioan stând în Altar lângă dumnezeiasca
masă şi nu numai el a văzut aceea, dar şi alţi doi slujitori. Şi a stat Sfântul Ioan văzut de
dânşii, de la începutul Sfintei Liturghii până la otpust. De acest lucru atât de mult s-a
bucurat inima fericitului Matei şi s-a umplut de veselă umilinţă, încât până la trei zile n-a
putut să guste hrană.
 Chip al blândeţii şi al smereniei
Dar să ne întoarcem iarăşi la povestirea despre Cuvioasa Atanasia. Acea fericită
femeie avea, precum am zis, mare smerenie şi blândeţe şi se ruga totdeauna către
Dumnezeu şi adeseori, privind spre cer, se umplea de spaimă şi de mirare; căci vedea un
nor luminos slobozind raze de soare şi în mijlocul norului pe un bărbat oarecare cu
bunăcuviinţă, luminându-se de o mare frumuseţe. Văzând acestea adeseori, se mira de acel
bărbat şi grăia în sine: „Cine a împodobit pe acel bărbat? Ce faptă bună l-a făcut atât de
luminos şi de bine încuviinţat?” Acestea gândind în sine, i se părea că aude un glas zicând
către dânsa: „Bărbatul de care te miri, l-a împodobit aşa smerenia împreună cu blândeţea;
deci să fii înştiinţată, că şi tu asemenea te vei lumina pentru smerenie şi pentru blândeţe”.
Văzând aceasta în toate zilele, atât de mult se înfrumuseţa fericita cu acele două fapte, cu
smerenia şi cu blândeţile, ca nimeni altul. De mânie şi de slavă deşartă nici urmă nu era
într-însa; iar cum s-a suit şi la înălţimea celorlalte fapte bune, este arătat de aici, că putea
să vadă vedenii cereşti cu ochiul cel curat al inimii. Încă şi cu faceri de minuni a
împodobit-o Dumnezeu.

Fericitul sfârșit
Cu câteva zile înainte de mutarea ei la Domnul, s-a îmbolnăvit greu şi şi-a cunoscut
sfârşitul mai înainte cu douăsprezece zile. Căci a văzut doi bărbaţi în haine albe, venind
către dânsa, dându-i o hârtie scrisă şi zicându-i: „Iată liberarea ta! Primeşte-o şi te
veseleşte!”
După vedenia aceea, venindu-şi în sine, a cunoscut că era aproape de ieşirea sa din
trup şi a petrecut douăsprezece zile în neîncetată cugetare de Dumnezeu şi în rugăciune.
Iar hrană şi băutură în acele zile n-a gustat deloc. Iar surorilor celor ce şedeau lângă dânsa
nu le zicea nimic mai mult, decât numai aceasta: „Cântaţi, surorile mele, cântaţi şi lăudaţi
pe Dumnezeu totdeauna, ca să fie milostiv greşelilor noastre!” Şi sosind ziua a
douăsprezecea, Cuvioasa Atanasia a zis către dânsele: „Ajutaţi-mi mie că am slăbit şi
mergeţi în biserică de sfârşiţi Psaltirea; căci eu acum nu pot s-o sfârşesc, că mi-a slăbit
puterea foarte mult”. Iar ele, plângând, au zis: „Până la care psalm ai citit? De unde să o
începem ca s-o sfârşim?” Iar ea a încetişor a răspuns: „Al nouăzecilea psalm îl am în gură şi
acum nu pot mai mult”. Şi mergând surorile în biserică, au sfârşit ceilalţi psalmi. Apoi
ieşind, au căzut cu faţa înaintea patului ei şi plângere mare au făcut, cerând de la dânsa
rugăciunile cele mai de pe urmă. Iar ea rugându-se pentru toate, pe Marina şi pe Eupraxia
le-a cuprins cu cinstitele ei mâini, zicându-le: „Iubitele mele surori, iată în această zi ne
despărţim, dar în veacul ce o să fie, iarăşi ne va uni Dumnezeu. Domnul nostru Iisus
Hristos să vă dea pace, dragoste şi o minte, şi să vă umple de toate bunătăţile Sale”.
Acestea şi altele zicând, faţa ei s-a luminat şi toţi cei ce veniseră la dânsa s-au umplut
de spaimă şi de mirare. Şi se apropia ziua în care se prăznuieşte Adormirea Preacuratei
Fecioare Născătoare de Dumnezeu şi zicea fericita: „Vedeţi să nu rămână ceva din cele
cuviincioase praznicului, ci şi cântarea bisericească cu bună rânduială să fie; săracilor,
scăpătaţilor şi văduvelor să le faceţi ospăţ, după putere. Iar după dumnezeiasca Liturghie,
să daţi pământului trupul meu cel sărac”. Aceasta zicând şi cuprinzând pe cele două surori
mai sus amintite, s-a odihnit întru Domnul, adormind ca şi cu somn firesc.
 Folosul milosteniilor ce se fac pentru suflet, până la 40 de zile
Făcându-se pomenirea de 40 de zile şi săvârşindu-se dumnezeiasca slujbă, două
monahii începătoare a cetelor bisericeşti, cărora Dumnezeu le-a deschis ochii sufleteşti, au
văzut o minunată vedenie în biserică: Doi bărbaţi oarecare, foarte cinstiţi cu chipul,
îmbrăcaţi în haine luminoase, au intrat în biserică, ducând între dânşii pe Cuvioasa
Atanasia, pe care punând-o înaintea Sfântului Altar, au îmbrăcat-o cu porfiră
împărătească, împodobită cu pietre scumpe şi cu mărgăritare de mult preţ şi i-au pus pe
cap coroană împărătească, care avea cruce dinainte şi înapoi; i-au dat apoi şi un toiag de
aur, la fel împodobit cu pietre scumpe; apoi, luând-o de mâini, au dus-o în Sfântul Altar
prin uşile împărăteşti.
Se mai scrie despre dânsa şi aceasta, cum că, ducându-se către Domnul, a poruncit
surorilor ca până la patruzeci de zile să pună masă săracilor. Dar ele numai până la a noua
zi au făcut aceasta, iar după acele nouă zile au încetat. Şi li s-a arătat Sfânta cu doi Îngeri,
zicându-le: „Pentru ce aţi călcat porunca mea? În ştire să vă fie vouă, că milosteniile cele ce
se fac pentru suflet, până la 40 de zile, cum sunt saturarea flămânzilor şi rugăciunile
preoţilor, milostivesc pe Dumnezeu şi chiar păcătoase fiind sufletele celor adormiţi,
primesc iertarea păcatelor întru Domnul, iar de vor fi drepte, apoi aceia care fac pomenire,
se îmbogăţesc cu împlinirea a tot binele”. Aceasta zicând Sfânta, şi-a înfipt în pământ
toiagul şi s-a făcut nevăzută. Iar a doua zi sculându-se surorile au văzut toiagul ei înflorit şi
au preamărit pe Dumnezeu a toate Făcătorul.

Rugăciune către Cuvioasa Atanasia

O, fecioară doamnă, ceea ce eşti cinstită cu numele nemuririi, Atanasia, ceea ce eşti
împreună vieţuitoare cu dumnezeieştii Îngeri, care bine ai sărăcit pentru Hristos şi cu
dumnezeieştile daruri te-ai îmbogăţit; totdeauna ai plâns şi mângâierea cea nesfârşită ai
câştigat-o; cu blândeţe te-ai împodobit şi pământul celor blânzi ai moştenit; în foame şi în
sete ţi-ai petrecut vremelnica viaţă şi saţiul îndulcirii celei veşnice l-ai aflat; milostivă către
săraci ai fost şi de la Dumnezeu te-ai miluit. Tu, care pentru curăţia inimii tale, ai luat în
tine lumina Sfântului Duh, şi având pace în sufletul tău, aceluiaşi Duh Sfânt te-ai făcut
lăcaş şi ai fost vistierie a tuturor lucrurilor celor bune pe pământ, şi pentru aceasta luminii
celei negrăite te-ai învrednicit în cer. Tu, ceea ce locuieşti cu adunările Sfinţilor şi cu cetele
Drepţilor te sălăşluieşti, pomeneşte-ne şi pe noi, cei ce lăudăm viaţa ta cea îmbunătăţită şi
cu duhovnicească bucurie cinstim pomenirea ta. Caută spre viaţa noastră cea învăluită de
lumeştile valuri, ca, prin rugăciunile tale binevieţuind, de cursele diavoleşti să scăpăm şi
împreună cu tine să ne învrednicim veşnicelor bunătăţi, cu darul şi cu iubirea de oameni a
Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, se cuvine
slava, cinstea şi închinăciunea, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.