Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Cazul Nominativ: de La Wikipedia, Enciclopedia Liberă
Cazul Nominativ: de La Wikipedia, Enciclopedia Liberă
Gramatică
Morfologie
Parte de vorbire
Sintaxă
Caz
• Ablativ
• Acuzativ
• Dativ
• Genitiv
• Instrumental
• Locativ
• Nominativ
• Vocativ
Sintaxa propoziției
Parte de propoziție
Complement
Sintaxa frazei
Propoziție subordonată
Propoziție circumstanțială
În gramatica unor limbi flexionare și aglutinante, nominativul (cf.
termenul latinesc nominativus, de la verbul nominare „a numi”) este un caz, cel în care
stă în principal substantivul sau pronumele în funcția de subiect al propoziției
gramaticale, și în care stau, prin acord, determinanții acestuia[1][2][3][4]. Forma de
nominativ este de regulă considerată cea de bază a cuvintelor părți de vorbire nominale
(substantiv, determinanți abstracți, adjectiv, pronume), forma la care sunt
în dicționare în calitate de cuvinte-titlu, și cea care figurează pe locul întâi
în paradigma lor de declinare[5].
Sunt limbi flexionare cărora le lipsește declinarea sau păstrează numai urme ale ei. În
gramaticile acestora nu este vorba de declinare și de cazuri, prin urmare nici de cazul
nominativ. Astfel sunt, de pildă, limbile romanice, în afara românei, sau limba engleză.
Cuprins
1Forma de nominativ
o 1.1Substantive și adjective
o 1.2Pronume
2Funcțiile cazului nominativ
3Note
4Surse bibliografice
În unele limbi care au pierdut declinarea, s-au păstrat totuși vestigii ale
acesteia la pronumele personal. Exemple:
fr je „eu”, me „îmi, mă”[13];
en I „eu”, me „îmi, mă”[14].