A.

POPOARE ŞI SPAŢII ISTORICE

1. Romanitatea românilor în viziunea istoricilor

Romanitatea românilor, adică originea romană a poporului român, reprezintă o realitate

istorică pe care astăzi o acceptă aproape toţi cercetătorii. Această idee a fost afirmată încă din
zorii evului mediu de cronicari, oameni politici sau diverşi oameni de cultură. În epoca modernă
unii istorici maghiari şi austrieci au contestat, din motive politice, originea latină a poporului
român şi formarea poporului român în spaţiul de la nordul Dunării. Istoricii şi oamenii de cultură
români au combătut acea teorie (numită şi teoria imigraţionistă), care susţinea că românii sunt
un popor de origine slavă care s-au format la sudul Dunării de unde au emigrat apoi la nordul
Dunării. A început astfel o dispută între istoriografia română şi austriacă dar mai ales maghiară
cu privire la originea românilor şi formarea poporului român, care s-a prelungit până astăzi.
În perioada medievală cronicile bizantine, maghiare sau ale altor popoare au menţionat
faptul că românii sunt un popor de origine romană, care s-a aflat în spaţiul carpato-dunăreano-
pontic, nimănui netrecându-i prin minte să conteste acest lucru. Românii, atât cei de la nordul
cât şi cei de la sudul Dunării, erau numiţi în izvoarele străine vlahi sau valahi (cu variaţiile
fonetice vlasi, blachi, olahi, volohi etc.).
Primele menţiuni care îi amintesc pe români drept urmaşi ai coloniştilor romani aparţin
unor surse bizantine. În secolul VII, împăratul bizantin Mauricius a precizat o astfel de
informaţie în tratatul său militar Strategikon. Cronicarul bizantin Ioan Kinnamos scria, în secolul
XII, că locuitorii de la nord de Dunăre „sunt veniţi demult din Italia”.
Una dintre cele mai importante mărturii medievale este cea a cronicarului maghiar
numit de istorici Anonymus (deoarece nu şi-a semnat opera). Cronica lui Anonymus (Gesta
hungarorum, în traducere, Faptele ungurilor), scrisă în secolul XII, narează evenimentele
petrecute în timpul aşezării maghiarilor pe teritoriul de astăzi al Ungariei, în 896. Scopul acestei
cronici era să prezinte faptele eroice ale primilor conducători maghiari. În acest context sunt
povestite şi expediţiile unor căpetenii maghiare în Transilvania, unde Anonymus menţionează
existenţa românilor, locuitori de origine romană. Ei erau conduşi de voievozii Gelu, Glad şi
Menumorut.
În epoca Renaşterii, cărturarii umanişti occidentali (Poggio Bracciolini, Enea Silvio
Piccolomini) sau români (Nicolaus Olahus, Grigore Ureche, Miron Costin) au scris în operele lor
despre originea romană a poporului român, aducând argumente istorice şi etnografice.
În secolul al XVIII-lea, istoricul austriac Franz Schulzer a elaborat o teorie greşită despre
formarea poporului român, numită teoria imigraţionistă (în lucrarea Istoria Daciei transalpine
din 1781). El susţinea că românii s-au format ca popor la sudul Dunării de unde au emigrat la
nordul Dunării în secolul XIII. El afirma că dacii au fost exterminaţi total de către romani în anul
106, iar împăratul Aurelian a retras toată populaţia din Dacia, în secolul III, lăsând aici un
teritoriu gol. Pe acest teritoriu s-au aşezat maghiarii în secolul X. Tot el mai spunea că poporul
român este de origine slavă.
 Teoria imigraţionistă a fost elaborată în contextul în care, în Transilvania, stăpânită de
austrieci şi condusă politic de nobilimea maghiară, românii îşi cereau egalitatea în drepturi
politice cu celelalte naţionalităţi. Românii îşi cereau drepturi pornind de la argumentele istorice
că sunt cei mai vechi locuitori ai Transilvaniei, urmaşi ai ilustrului popor roman şi că drepturile
lor le-au fost uzurpate abuziv în evul mediu de către nobilimea maghiară, care a cucerit
Transilvania în secolele XI-XIII.
Reprezentanţii Şcolii Ardelene, Gheorghe Şincai, Samuil Micu şi Petru Maior, au adus
argumente lingvistice şi istorice care să combată teoria imigraţionistă. Ei au demonstrat ştiinţific
originea romană a poporului român şi păstrarea tradiţiei culturale romane în civilizaţia
românească. Totuşi, ei au susţinut, în mod exagerat, că influenţele dace şi slave în cultura
română sunt nesemnificative, demonstrând originea pur romană a poporului român.
Argumentele lor au fost sintetizate într-un document numit Supplex Libellus Valachorum, scris
în 1791 de intelectualii români din Transilvania şi trimis Curţii imperiale la Viena pentru
apărarea românilor şi drepturilor lor.
În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, după formarea Austro-Ungariei (1867), când
românii au protestat faţă de desfiinţarea autonomiei Transilvaniei, istoricii austrieci şi maghiari
au reluat teoria imigraţionistă. Istoricul austriac Robert Roesler a argumentat ştiinţific teoria
imigraţionistă în lucrarea Studii româneşti din 1871, de aceea teoria imigraţionistă se mai
numeşte şi teoria lui Roesler. El a susţinut, pe baza scrierilor unor istorici latini târzii şi nesiguri,
exterminarea totală a dacilor în războaiele cu romanii, imposibilitatea romanizării într-un timp
de mai puţin de 200 de ani, retragerea completă a populaţiei din Dacia la sudul Dunării în
secolul III. Aşezarea maghiarilor în Transilvania s-ar fi făcut pe un teritoriu pustiu, iar românii ar
fi venit aici abia în secolul XIV. Românii vorbesc o limbă slavă, considera el, o dovadă
importantă fiind aceea că prima oară au scris cu litere chirilice. El considera că nu există ştiri
care să ateste prezenţa românilor la nordul Dunării în mileniul I.
Istoricii români au adus argumente arheologice şi lingvistice arătând că teoria lui Roesler
este falsă. Unul dintre cei mai cunoscuţi este Alexandru D. Xenopol. Principalele argumente
ştiinţifice ale istoricilor români sunt:
 Toponimele (numele de locuri) şi hidronimele (numele de râuri) de origine daco-romană
existente până azi în limba română nu ar fi putut fi păstrate fără o continuitate
neîntreruptă de locuire din antichitate până în evul mediu.
 Pentru perioada secolelor IV-VIII, când au loc marile migraţii pe teritoriul României, au
fost descoperite unelte utilizate în muncile agricole. Cum migratorii nu se ocupau cu
agricultura, este foarte clar că singura populaţie sedentară de aici nu putea fi decât cea
daco-romană.
 Pentru aceeaşi perioadă de început a evului mediu pe teritoriul României s-au
descoperit obiecte de cult creştine. Cum migratorii erau păgâni, aceasta este o altă
dovadă arheologică a continuităţii daco-romanilor.
 Romanizarea se putea realiza în 170 de ani, aşa cum s-a întâmplat şi în alte teritorii
cucerite de romani.
  Mărturiile lui Anonymus şi ale altor cronicari medievali maghiari sau bizantini arată că
poporul român a existat la nordul Dunării la venirea maghiarilor aici (în 896).
 Chiar dacă românii au scris iniţial cu litere chirilice (până la jumătatea secolului XIX),
caracterul latin al limbii române nu a fost cu nimic afectat.
Teoria imigraţionistă a fost reluată de istoricii maghiari până astăzi şi reargumentată. În
1920, prin tratatul de pace de la Trianon, Ungaria a trebuit să cedeze României Transilvania.
Pentru istoriografia maghiară această teorie a devenit un punct de plecare pentru a demonstra
drepturile teritoriale ale Ungariei asupra Transilvaniei.
Istoricii români din perioada interbelică au revenit cu noi argumente pentru a combate
teoria imigraţionistă. Cei mai importanţi dintre aceştia au fost Nicolae Iorga, Vasile Pârvan şi
Gheorghe Brătianu. Vasile Pârvan a adus numeroase izvoare arheologice în sprijinul
continuităţii. Gheorghe Brătianu, în lucrarea sa O enigmă şi un miracol istoric: poporul român
(1937, scrisă iniţial în limba franceză), a realizat o sinteză a argumentelor istorice, geografice,
arheologice, etnografice şi lingvistice care combat teoria imigraţionistă. Aceasta este până
astăzi cea mai complexă lucrare pe această temă.
În perioada comunistă, cu precădere în epoca lui Nicolae Ceauşescu, teoria imigraţionistă a
fost combătută constant, de data aceasta argumentele care au fost invocate priveau mai ales
civilizaţia dacilor. Regimul comunist a privilegiat elementul dac în comparaţie cu cel roman
deoarece în propaganda comunistă romanii erau consideraţi asupritori.
Deşi istoriografia europeană nu a acceptat teoria imigraţionistă, considerând-o drept
insuficient argumentată, unii istorici maghiari au reluat-o până astăzi, publicând-o în
principalele limbi europene. Dar disputa în jurul continuităţii românilor nu mai poate avea în
prezent o miză politică majoră. Graniţele statelor europene nu se mai trasează astăzi pe baza
argumentelor istorice, iar integrarea în Uniunea Europeană presupune ca rezolvate conflictele
teritoriale. Totuşi, această dispută tulbură încă spiritele în rândul românilor şi maghiarilor.
Romanitatea românilor este acceptată oficial la nivel internaţional, graţie lucrărilor de înaltă
valoare ştiinţifică elaborate de istoricii români dar şi străini care au adus argumente în acest.
Sintezele oficiale de istorie ori dicţionarele enciclopedice (gen Larousse sau Encyclopedia
Britanica) au acceptat poziţia oficială a istoriografiei române cu privire la formarea poporului
român. Deci romanitatea românilor trebuie studiată nu ca o ipoteză, ci ca o realitate istorică.

Ideile principale ale lecţiei

 Romanitatea românilor în viziunea istoricilor
Poporul român este un popor de origine romană, care s-a format prin amestecul dacilor,
romanilor şi slavilor, la nord şi la sud de Dunăre, în secolele II î. Hr. – IX d. Hr.
Romanitatea românilor a fost menţionată în evul mediu de cronicari străini (de ex.
Anonymus), de cărturarii umanişti occidentali sau români (Poggio Bracciolini, Grigore Ureche,
Miron Costin).
Romanitatea românilor a devenit subiect de dispută în epoca modernă când a fost elaborată
teoria imigraţionistă de către istoricul austriac Robert Schulzer, în secolul XVIII, reluată de
Robert Roesler, în secolul XIX şi de alţi istorici maghiari în secolul XX. Teoria imigraţionistă
contestă originea romană a poporului român şi formarea sa în teritoriul de la nordul Dunării. O
cauză care a dus la elaborarea acestei teorii a fost lupta românilor din Transilvania pentru
drepturi politice.
Istoricii români au combătut teoria imigraţionistă prin argumente istorice, arheologice şi
lingvistice. Principalii istorici care au combătut această teorie au fost reprezentanţii Şcolii
Ardelene (în secolul XVIII), A. D. Xenopol (în secolul XIX), Vasile Pârvan, Gh. Brătianu (în secolul
XX).
Argumente ale teoriei imigraţioniste (care combat romanitatea românilor):
- exterminarea totală a dacilor în războaiele cu romanii,
- retragerea completă a populaţiei din Dacia la sudul Dunării în secolul III,
- aşezarea maghiarilor în Transilvania s-ar fi făcut pe un teritoriu pustiu,
- prezenţa românilor la nordul Dunării în mileniul I nu poate fi atestată.
Argumente care combat teoria imigraţionistă (şi susţin romanitatea românilor):
- toponimele şi hidronimele de origine daco-romană;
- uneltele agricole şi obiectele de cult creştine descoperite în sec. IV-VIII;
- mărturiile lui Anonymus şi ale altor cronicari medievali;
- structura gramaticală a limbii române şi vocabularul de bază al său este de
origine latină.

B. OAMENII, SOCIETATEA ŞI LUMEA IDEILOR

 1. Secolul XX - între democraţie şi totalitarism. Ideologii şi practici politice în
România şi în Europa

Democraţia ca regim politic a apărut în antichitate, în oraşul-stat Atena (secolul VI î. Hr) şi se

baza pe participarea tuturor cetăţenilor la votarea legilor şi alegerea în funcţii publice prin
tragere la sorţi. Acest tip de democraţie s-a numit democraţie directă pentru că toţi cetăţenii
participau în mod direct la actul de guvernare. Democraţia modernă presupune participarea la
actul de guvernare prin reprezentanţi aleşi prin vot universal, de aceea se şi numeşte
democraţie reprezentativă.

Regimul politic democratic se caracterizează prin:

- separaţia puterilor în stat,
- respectarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti,
- existenţa mai multor partide şi ideologii politice (pluripartidism),
- dreptul de vot universal.

Cea mai veche democraţie modernă a fost S.U.A., unde votul universal s-a introdus treptat
în toate statele în secolul XIX. Majoritatea statelor europene care avuseseră regimuri politice
liberale în secolul al XIX-lea (adică regimuri care respectau drepturile şi libertăţile cetăţeneşti şi
separaţia puterilor în stat), devin, după 1918, state democratice, prin introducerea dreptului de
vot universal, mai întâi pentru bărbaţi, apoi, treptat şi pentru femei. Statele democratice
reprezentative au fost S.U.A., Marea Britanie şi Franţa, care au impus modelele lor politice
majorităţii statelor europene. Modelul politic englez şi american presupune existenţa a două
partide politice care alternează la guvernare (sistem bipartidist): Partidul Democrat şi Partidul
Republican în S.U.A., Partidul Conservator şi Partidul Laburist (o variantă a socialismului) în
Marea Britanie. Modelul francez presupune existenţa mai multor partide politice care participă
la guvernare prin realizarea unor coaliţii de dreapta sau stânga (pentru că, de regulă, nici un
partid nu câştigă peste 50% din voturi ca să realizeze guvern singur).
O altă caracteristică a democraţiei interbelice o reprezintă alăturarea partidelor socialiste la
sistemul democratic. Socialiştii au acceptat proprietatea privată şi pluripartidismul. Din rândul
lor s-au desprins comuniştii care doreau desfiinţarea proprietăţii private şi instaurarea dictaturii
proletariatului, după modelul socialismului marxist, ce se va numi de aici înainte simplu,
comunism. Partidele socialiste fac presiuni pentru realizarea de către guverne a unor reforme
care să asigure protecţie socială: acordarea de ajutoare de şomaj, de pensii, concedii plătite,
creşterea salariilor etc. Uneori ajung ele la guvernare şi impun măsuri de protecţie socială.
Din punct de vedere economic asistăm la o creştere constantă a productivităţii şi a
bunăstării populaţiei până în 1929. Prosperitatea în ţările occidentale se observă, în anii '20, din
numărul mare de aparate casnice pe care le cumpără populaţia, din faptul că mulţi cetăţeni îşi
permit să-şi petreacă timpul liber sau concediul în locuri de vacanţă. Pentru acestea, mulţi
dintre ei iau credite de la bănci, fapt ce va avea în timp consecinţe nefaste.
În perioada 1929-1933 statele democratice se confruntă cu cea mai gravă criză economică a
secolului XX, care se manifestă prin: inflaţie (devalorizarea monedelor), creşterea preţurilor la
anumite produse şi scăderea preţurilor la altele, falimentul multor bănci şi întreprinderi dar şi a
fermierilor, şomaj. Guvernele democratice se văd atunci silite să renunţe la politica liberală
tradiţională, care presupunea ca statul să nu intervină prea mult în viaţa socială şi economică.
Cele mai importante măsuri împotriva crizei au fost luate în S.U.A., unde preşedintele Franklin
Roosevelt a lansat o politică economică numită New Deal (Noul Curs): statul a fixat limite ale
preţurilor la produsele de bază, a început o serie de lucrări publice pentru a angaja şomerii, a
ajutat financiar câteva bănci pentru a-şi putea relua activitatea, a acordat credite fermierilor.
Această criză economică a avut consecinţe importante pe plan politic în multe state europene:
partidele democratice au pierdut încrederea populaţiei, partidele extremiste, mai ales cele de
extremă dreaptă, după modelul fascist sau nazist, încep să câştige un rol politic important.
Tragedia provocată de cel de-al Doilea război mondial, iniţiat de un regim totalitar, a
regrupat majoritatea populaţia Europei occidentale în jurul regimurilor democratice, care s-au
dezvoltat în a doua jumătatea a secolului XX tot după modelul interbelic. Creşterea economică
datorată reconstrucţiei de după război a adus un plus de încredere faţă de regimurile
democratice. În 1957 Franţa, Germania Federală, Italia, Belgia, Olanda şi Luxemburg au creat
Piaţa Comună (Comunitatea Economică Europeană), organizaţia suprastatală care a stat la baza
actualei Uniuni Europene. Piaţa Comună a promovat valorile regimului politic democratic şi ale
economiei libere. Prin libera circulaţie a bunurilor, serviciilor, persoanelor şi capitalurilor, Piaţa
Comună a facilitat prosperitatea economică a statelor Europei Occidentale. După 1989, fostele
state comuniste din Europa au revenit şi ele la regimul democratic tocmai pentru că acest
model de regim politic a generat bunăstare în Occident.
România a devenit stat democratic în 1918, prin introducerea dreptului de vot universal. În
1919 au loc primele alegeri conform votului universal. Consecinţele noului tip de scrutin au fost
dispariţia Partidului Conservator (partidul marilor proprietari funciari), care se aflase până
atunci la guvernare în alternanţă cu liberalii, şi apariţia a numeroase partide mici.
Un rol fundamental în consolidarea regimului democratic l-a avut schimbarea constituţiei
liberale din 1866, cu o constituţie democratică, în 1923. Noua constituţie prevedea egalitatea
tuturor cetăţenilor în faţa legii fără deosebire de origine etnică, limbă şi religie. Alte drepturi şi
libertăţi prevăzute în constituţie erau: libertatea persoanei, libertatea întrunirilor şi asocierilor,
libertatea presei, inviolabilitatea domiciliului, inviolabilitatea proprietăţii, libertatea
învăţământului. Ca şi în constituţia din 1866, şi în cea din 1923 era menţionat principiul
separaţiei puterilor în stat: puterea legislativă era deţinută de Parlament şi rege, puterea
executivă de rege şi guvern şi puterea judecătorească de instituţii judecătoreşti.
Principalele partide politice în perioada interbelică au fost Partidul Naţional Liberal şi
Partidul Naţional Ţărănesc deoarece ele s-au aflat mai mult timp la guvernare. Alături de ele au
existat şi alte partide. Partidul Poporului, condus de mareşalul Alexandru Averescu, a fost la
guvernare în 1920-1921, 1926-1927, dar în spatele său s-au aflat totdeauna liberalii. Partidul
Socialist a fost înfiinţat în 1893, fiind de mai multe ori reorganizat, de-a lungul existenţei sale
schimbându-şi şi numele (un alt nume pe care l-a avut a fost Partidul Social Democrat).
Minorităţile naţionale maghiarii, evreii, saşii, secuii aveau şi ei propriile lor partide.
În România au existat şi partide extremiste. Partidul Comunist a fost înfiinţat în 1921 dar
a fost interzis prin lege în 1924 datorită faptului că programul său prevedea desfiinţarea
României Mari. Acest partid a acţionat în ilegalitate, avea sub 1000 de membrii, iar activitatea
sa era controlată direct de Stalin. În 1927 a fost creat partidul de extremă dreaptă Legiunea
Arhanghelului Mihail (numit şi Garda de Fier), condus de Corneliu Zelea Codreanu. El a fost
interzis în 1933 şi apoi a apărut cu numele de Partidul Totul Pentru Ţară.
Caracteristicile regimului politic totalitar:
 controlul total al statului asupra economiei, culturii şi societăţii în general;
 nerespectarea principiului separaţiei puterilor în stat;
 existenţa unui singur partid politic, cu un lider dominator;
 nerespectarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti;
 existenţa unei poliţii politice care reprimă orice protest împotriva regimului;
 realizarea unei intense propagande care promovează ideologia partidului unic şi o
imagine înfrumuseţată a realizărilor regimului şi ale liderului său.
Regimurile politice totalitare au apărut în secolul XX şi au fost de două tipuri: regimuri de
extremă stângă (comuniste) şi de extremă dreaptă (fasciste). Regimurile de extremă stângă au
avut ca ideologie marxismul, pe care l-au interpretat abuziv. Principala caracteristică a lor a fost
desfiinţarea proprietăţii private, prin trecerea industriei, băncilor şi terenurilor agricole în
proprietatea statului. Regimurile de extremă dreaptă au avut ca ideologie naţionalismul
extremist care promova dragostea faţă de propriul poporul şi ura faţă de alte naţionalităţi.
Rusia era un imperiu uriaş (170 milioane locuitori) în care un sfert din populaţie era de altă
etnie decât rusă (polonezi, finlandezi, români etc.), datorită politicii de cucerire dusă de ţari.
Ţarul Nicolae al II-lea conducea autoritar, fără a ţine seamă de constituţie şi de parlamentul
numit Dumă. În februarie 1917 a avut loc o revoluţie condusă de burghezie şi de nobilimea
reformatoare în urma căreia s-a instaurat un regim politic liberal. Puterea a fost preluată de un
guvern provizoriu şi de nişte adunări ale muncitorilor şi soldaţilor, numite soviete, aflate în
principalele oraşe ale Rusiei. Ţarul a abdicat şi Rusia a devenit republică.
Partidul comunist rus (creat în 1903), numit şi Partidul bolşevic, condus de Vladimir Ilici
Lenin a ajuns la putere prin revoluţia din 25 octombrie 1917. Bolşevicii au înlăturat guvernul
liberal şi au instaurat un guvern al lui Lenin; la scurt timp, comuniştii şi-au impus controlul în
rândul tuturor sovietelor (parlamentelor regionale). Succesul lor a fost determinat de faptul că
regimul liberal instaurat prin revoluţia din februarie 1917 nu a reuşit să rezolve problemele
economice ale populaţiei. Din 1922 Rusia s-a numit U.R.S.S. (Uniunea Republicilor Sovietice
Socialiste).

Caracteristicile ideologiei comuniste:

Regimul comunist rus s-a bazat pe ideologia socialismului a lui Karl Marx (elaborată după 1848),
reluată de Lenin în mai multe scrieri ale sale. Principalele idei preluate din ideologia marxistă au
fost:
 Lupta de clasă, concept folosit pentru a explica evoluţia istorică a omenirii. Marx
considera că în toate epocile istorice au existat două clase sociale antagonice (opuse):
deţinătorii mijloacelor şi forţelor de producţie, numiţi de Marx asupritori, şi cei ce
muncesc, numiţi asupriţi. Între asupritori şi asupriţi a existat o luptă permanentă, luptă
de clasă. În secolul XIX cele două clase sociale erau burghezia şi muncitorimea
(proletariatul). În Rusia, unde industria era mai puţin dezvoltată, comuniştii au
considerat că din rândul asupritorilor fac parte şi nobilii şi ţăranii înstăriţi (numiţi culaci).
 societate cu adevărat dreaptă nu se poate realiza atâta vreme cât există marea
proprietate privată. Pentru a face o lume mai bună, Marx a propus trecerea proprietăţii
 private la stat, astfel încât să nu mai existe bogaţi şi săraci, deci să se creeze o societate
fără clase.
 Realizarea unei societăţi egalitare (comuniste) nu se poate face decât prin preluarea
puterii de către clasa muncitoare (proletariat) prin revoluţie. Astfel se va instaura o
dictatură a proletariatului, care va trece averile celor bogaţi (mijloacele de producţie) în
proprietatea statului. Marx considera această dictatură ca fiind legitimă deoarece este
dreptul celor ce muncesc să conducă doar ei.
 Ateismul, negarea existenţei oricărei divinităţi. Marx considera că în toate timpurile
religia a fost folosită de categoriile bogate pentru a-i asupri şi a-i minţi pe cei săraci. El a
numit religia opiul popoarelor.
Aceste idei ale lui Marx, promovate de către Lenin, au legitimat măsurile dure luate de toate
regimurile comuniste împotriva elitelor economice şi culturale ale societăţii pe motiv că fac
parte din clasa asupritorilor şi că sunt duşmani ai poporului (prin popor înţelegeau muncitorii şi
ţăranii săraci).

Practici totalitare în perioade regimului lui Lenin (1917-1924)

 a fost creată poliţia politică, Ceka, pentru a-i urmări pe cei care erau consideraţi
duşmanii poporului, Familia ţarului a fost executată (în total 11 persoane).
 libertatea presei a fost desfiinţată;
 băncile şi fabricile au fost trecute în proprietatea statului;
 ţăranii trebuia să dea la stat surplusul lor de cereale. Cei care refuzau, erau executaţi;
 toate instituţiile erau controlate de membrii partidului comunist.
a.2. Regimul totalitar comunist condus de Stalin (1924-1953)
În 1922 Lenin s-a îmbolnăvit (paralizează parţial). La vârful partidului a apărut un conflict
pentru putere între mai mulţi membrii, care este câştigat de Iosif Vissarionovici Stalin, un om
foarte ambiţios, abil şi viclean. Stalin, proclamat Secretar General al Partidului Comunist, a
instaurat un regim de teroare nemaiîntâlnit.

2.Constituţiile din România

 Constituţia este legea fundamentală a unui stat, în care sunt prevăzute principiile de
bază ale conducerii statului, atribuţiile instituţiilor fundamentale ale statului şi drepturile,
libertăţile şi obligaţiile cetăţenilor.
Primele constituţii româneşti au fost Regulamentele Organice (în Ţara Românească în
1831 şi în Moldova în 1832). Ele au fost înlocuite în 1858 de Convenţia de la Paris, care a fost
urmată, în 1864, de Statutul Dezvoltător al Convenţiei de la Paris, constituţia autoritară a
domnitorului Al. I. Cuza. Prima constituţie modernă a României a fost constituţia liberală din
1866. În 1923 a fost adoptată prima constituţie democratică. În 1948, instaurarea regimului
comunist în mod oficial s-a făcut prin adoptarea unei constituţii prin care România devenea
republică şi care a deschis calea către un regim totalitar. România a redevenit democraţie în
1989, fapt consfinţit prin constituţia din 1991.

Constituţia liberală din 1866

Contextul şi cauzele elaborării constituţiei:
- Contextul este cel legat de instaurarea dinastiei străine. În 1866 este adus în România ca domn
şi confirmat de votul poporului Carol I, un prinţ din familia nobiliară germană Hohenzollern-
Sigmaringen. Titulatura sa va fi iniţial aceea de domn (în 1878 cea de alteţă regală, iar din 1881
cea de rege).
- Principalele cauze ale elaborării constituţiei au fost: dorinţa oamenilor politici români de a
organiza un stat cu adevărat modern şi dorinţa lor şi a regelui de a crea o imagine favorabilă
României pe plan internaţional.
Adunarea Legislativă a adoptat o constituţie liberală, după modelul celei belgiene, în 1866.

Principiile de bază ale constituţiei din 1866 au fost următoarele:

 separaţia puterilor în stat (legislativă, executivă, judecătorească),
 guvernare reprezentativă (parlamentul este ales prin vot, conducerea statului reprezintă
întreaga naţiune),
 suveranitate naţională (puterile statului emană de la naţiune),
 responsabilitatea ministerială (miniştrii răspund în faţa legii pentru actele lor),
 monarhie ereditară şi constituţională: România este condusă de moştenitori din casa de
Hohenzollern-Sigmaringen. Aceştia trebuiau crescuţi în religia ortodoxă.

Puterile statului:
Putere legislativă era deţinută de Parlament şi rege.
Parlamentul era alcătuită din Adunarea Deputaţilor şi Senat. Membrii celor două camere
erau aleşi prin vot cenzitar; în Senat însă erau şi unii membrii de drept: foşti parlamentari aleşi
în două legislaturi, foşti miniştrii, generalii, mitropoliţii şi episcopii, reprezentanţi ai
universităţilor, membrii trimişi de Academia Română etc. Atribuţiile Parlamentului erau
următoarele: elaborarea proiectelor de legi, votarea legilor, adoptarea bugetului ţării (bugetul
este reprezentat de banii ce revin într-un an fiecărui minister din produsul intern brut);
Funcţia de rege putea fi deţinută de descendenţi pe linie masculină ai regelui Carol I (femeile şi
descendenţii lor se excludeau de la acest drept). Dacă nu existau descendenţi direcţi pe linie
masculină ai regelui, atunci succesiunea revenea fratelui cel mai în vârstă al regelui sau
moştenitorilor lui. Atribuţiile legislative ale regelui erau: sancţionarea şi promulgarea legilor
(regele îşi dădea acordul, prin semnătură, pentru punerea în aplicare a legilor votate de
Parlament); dreptul de veto absolut asupra legilor (regele putea respinge o lege, pe care apoi o
trimitea Parlamentului spre reanalizare), propunerea unor proiecte de legi spre votul
Parlamentului.

Puterea executivă era deţinută de Guvern şi rege.

Atribuţiile Guvernului erau de a pune în aplicare legile şi de a elabora proiecte de legi. Miniştrii
erau răspunzători pentru faptele lor în faţa Parlamentului.
Atribuţiile executive ale regelui erau următoarele: numea şi revoca miniştrii, numea şi confirmă
în funcţii publice, putea dizolva Parlamentul, conducea armata, bătea monedă (emitea monedă
cu chipul său), acorda graţiere (suspendarea pedepselor, de obicei pentru cazuri umanitare).
Cea mai importantă atribuţie a regelui era cea de a dizolva Parlamentul, dar regii României
până la Carol al II-lea nu au exercitat-o. Constituţia prevedea că în caz de dizolvare a
Parlamentului trebuiau organizate alegeri parlamentare în cel mai scurt timp. Parlamentul
putea fi dizolvat o singură dat într-un an.
Puterea judecătorească se exercita prin Curţi de Judecată şi Tribunale. Cea mai înaltă instanţă
era Curtea de Justiţie şi Casaţie.

Drepturile şi libertăţile cetăţeneşti erau:

 libertatea persoanei (nimeni nu poate fi urmărit sau arestat decât în cazuri prevăzute de
lege), libertatea întrunirilor (dreptul de a organiza adunări publice), libertatea asocierilor
(dreptul de a alcătui organizaţii: ex. partide, sindicate etc.), libertate conştiinţei (dreptul
de a avea propriile, idei, credinţe, dar respectând ordinea publică şi bunele moravuri),
libertatea presei (dreptul de a publica propriile idei);
 inviolabilitatea domiciliului, inviolabilitatea proprietăţii, inviolabilitatea corespondenţei
(aceste prevederi care interzic pătrunderea în domiciliu fără acordul persoanei sau fără
mandat judecătoresc, preluarea unei proprietăţi sau citirea corespondenţei private au
rolul, în primul rând, de a apăra cetăţeanul în faţa abuzurilor reprezentanţilor
instituţiilor statului şi abia apoi în faţa abuzurilor persoanelor fizice);
 libertatea învăţământului; învăţământul primar era gratuit şi obligatoriu.
 Sistemul electoral era bazat pe votul cenzitar (votau cei care aveau o anumită avere,
prevăzută de lege).
 Populaţia era împărţită în 4 colegii electorale, după avere: la colegiul I şi II votau marii
proprietari funciari, la colegiul III votau burghezii, liber profesioniştii şi ofiţerii în
retragere, iar la colegiul IV votau ţăranii. La colegiul IV votul era indirect, prin
reprezentanţi (adică ţăranii îşi alegeau dintre ei nişte reprezentanţi şi doar aceia votau).
În 1884 s-a modificat legea electorală prin desfiinţarea colegiului IV şi a votului indirect.
Votau toţi cei care plăteau un impozit către stat.

Consecinţele elaborării constituţiei din 1866:

 România devine un stat modern, guvernat după principiile liberalismului: separaţia
puterilor în stat, drepturi şi libertăţi cetăţeneşti, garantarea proprietăţii private.
  România va avea o viaţă politică stabilă, al cărei garant este regele, care are, prin
constituţie, rolul de a păstra echilibrul între forţele politice şi instituţiile statului.

Constituţia democratică din 1923

Contextul şi cauzele elaborării constituţiei din 1923:
 Unirea din 1918 a adus în interiorul graniţelor României teritorii noi cu numeroase
minorităţi naţionale şi religioase. Constituţia statului trebuia să se adapteze la noile
realităţi.
 În 1918 s-a introdus votul universal, fapt care trebuia consemnat şi în constituţie.
 În 1921 s-a realizat reforma agrară, fapt ce a însemnat exproprierea marilor moşii.
Constituţia trebuia să prevadă exproprierea în caz de utilitate publică prin legi speciale.

Constituţia din 1923 reproduce cea mai mare parte a textului celei din 1866. Apar însă câteva
schimbări importante faţă de constituţia din 1866:

 În art. 1 se specifică faptul că România este stat naţional, unitar şi indivizibil: conceptul
de stat naţional şi unitar, adică alcătuit dintr-o naţiune majoritară pe un singur teritoriu
politic, a fost nou introdus.
 Proprietatea nu este un drept absolut, ca în 1866; în caz de utilitate publică se pot
realiza exproprieri. În 1866, cazurile de utilitate publică erau stabilite doar prin
constituţie, şi anume: lucrări de comunicare, de salubritate publică şi de apărare a ţării.
În 1923 se prevede că utilitatea publică se stabileşte prin legi speciale (aşa cum a fost
cazul legii agrare din 1921). De asemenea bogăţiile subsolului, căile de comunicaţie,
apele şi atmosfera sunt proprietatea statului.
 Votul este universal, spre deosebire de votul cenzitar din 1866.
 Se menţionează egalitatea în drepturi fără deosebire de clasă socială şi fără deosebire
de origine etnică, limbă şi religie. Constituţia din 1866 prevedea doar egalitatea fără
deosebire de clasă socială.
 Biserica ortodoxă este biserica dominantă în stat iar cea Greco-catolică este privilegiată
în raport cu celelalte culte. În constituţia din 1866 se menţiona ca religie oficială cea
ortodoxă.

Consecinţele elaborării constituţiei din 1923:

 România devine stat democratic.
 România se adaptează realităţilor politice, economice şi sociale de după Marea Unire.
Constituţia democratică din 1923

Constituţiile comuniste
1. Constituţia din 1948
Contextul şi cauzele elaborării constituţiei din 1948:
Primul guvern comunist s-a format în 1945, dar, pentru că şeful statului era încă regele
Mihai, comuniştii nu au reuşit să instituie atunci un regim totalitar. La 30 decembrie 1947,
regele a fost silit să abdice, România fiind proclamată republică. Noile condiţii politice, dar mai
ales schimbarea formei de guvernare, au făcut necesară adoptarea altei constituţii, fapt realizat
în 1948. Conform acesteia, numele ţării era Republica Populară Română.

Principiile constituţiei:
Unele prevederi sugerau că noul regim se conduce aparent după principii democratice, ca de
exemplu:
 egalitatea tuturor cetăţenilor în faţa legii (fără deosebire de sex, naţionalitate, rasă,
religie sau grad de cultură);
 garantarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti fundamentale (libertatea conştiinţei, a
presei, a întrunirilor etc.);
 responsabilitatea miniştrilor (miniştrii răspund în faţa justiţiei pentru faptele lor);
 suveranitatea poporului, principiu cuprins în formula puterea de stat emană de la popor.

Totuşi, unele elemente arată caracterul totalitar al regimului:

 nu se respectă principiul separaţiei puterilor în stat (legislativul are puteri executive,
executivul se implică în justiţie);
 deşi este menţionată proprietatea particulară, se specifică faptul că la baza dezvoltării
economice a României se află proprietatea de stat (cuprinsă în formula bunurile comune
ale poporului);
 constituţia prevede că economia naţională este planificată de către guvern (nu este o
economie liberă).

Conducerea statului era împărţită între Marea Adunare Naţională şi Guvern. Marea
Adunare Naţională, de fapt noul parlament, este considerată „organul suprem al puterii de
stat”. Ea are atât atribuţii legislative, cât şi executive: votează legile şi bugetul, se ocupă de
problemele de pace şi de război, dar formează şi guvernul şi stabileşte atribuţiile ministerelor.
Marea Adunare Naţională este condusă de Prezidiul Marii Adunări Naţionale, alcătuit din 19
membri, dintre care unul este preşedinte. Prezidiul are atribuţii pe care de obicei le deţine un
şef de stat cu puteri sporite: emite decrete, interpretează legi, numeşte în unele funcţii publice,
are drept de graţiere, conferă decoraţii, reprezintă ţara în relaţiile internaţionale, numeşte
ambasadorii etc. Guvernul coordonează şi planifică economia naţională, realizează bugetul şi
asigură ordinea publică şi securitatea statului. La nivel local, conducerea este deţinută de
consilii populare (din 1950, sfaturi populare), alese prin vot universal.
Instituţiile judecătoreşti sunt supuse presiunii politice. Deoarece nu se specifică
inamovibilitatea judecătorilor, se permite amestecul puterii politice în numirea şi destituirea
acestora. La toate instanţele, cu excepţia Curţii Supreme, judecarea are loc cu asesori populari
(un fel de juraţi). Instituţia asesorilor este explicată în legea privind organizarea instanţelor
judecătoreşti. De aici aflăm că asesorii sunt de fapt, subordonaţi direct puterii politice. În cadrul
tribunalelor locale, ei sunt aleşi la propunerea unor organizaţii ale muncitorilor, ale partidului,
ale tineretului, organizaţii culturale etc. În realitate, absolut toate organizaţiile existente în
perioada comunistă erau controlate de partidul unic, deci şi aceşti asesori erau aleşi, sub
îndrumarea organelor de partid. Asesorii populari pentru tribunalele speciale şi Tribunalul
Capitalei, erau aleşi de Sfatul Popular (pentru consultare, vezi Legea nr. 5 din 19 iunie 1952).
Drepturile şi libertăţile cetăţeneşti erau asemănătoare cu cele prevăzute într-o constituţie
democratică: egalitatea în faţa legii, libertatea conştiinţei, libertatea religioasă, libertatea
persoanei, libertatea presei, libertatea întrunirilor, libertatea de asociere, inviolabilitatea
domiciliului, secretul corespondenţei. O noutate este prevederea conform căreia femeia are
drepturi egale cu bărbatul. Totuşi, pentru unele drepturi sunt introduse limitări, ceea ce poate
da loc la interpretări abuzive (de exemplu, orice asociaţie cu caracter antidemocratic este
interzisă), iar dreptul de proprietate nu este garantat. Mai mult, se specifică faptul că atunci
când interesul general o cere proprietatea privată poate deveni proprietatea statului.

Consecinţele adoptării constituţiei din 1948:

 Puterea politică are drepturi nelimitate, fapt care se deduce atât din prevederile legale,
dar, mai ales prin aplicarea abuzivă a acestora (ele nu sunt întotdeauna explicite, ceea
ce lasă loc interpretării în sens totalitar). În practică, orice funcţionar de stat era şi
membru al partidului, deci era subordonat şefului partidului.
 Articolele despre proprietate deschid drumul măsurilor de naţionalizare. Se
menţionează că apărarea şi dezvoltarea bunurilor comune ale poporului sunt o
îndatorire a fiecărui cetăţean, iar un alt articol defineşte bunurile comune ale poporului
ca proprietate de stat; deci, cetăţenii au datoria constituţională să dea o parte din
proprietate la stat.
 Aplicarea acestei constituţii a transformat România în stat totalitar deoarece drepturile
şi libertăţile cetăţeneşti nu au fost deloc respectate. De fapt, adevăratul conducător era
şeful Partidului Muncitoresc Român, Gheorghiu-Dej. Voinţa sa arbitrară, dar şi a altor
oameni politici sau funcţionari publici, era adevărata lege.

2. Constituţia din 1952

În 1952, în condiţiile amestecului U.R.S.S. în treburile interne ale statului român, a fost
adoptată o nouă constituţie care nu aducea modificări fundamentale în organizarea politică, dar
încălca foarte grav independenţa statului român. În capitolul introductiv se specifica ajutorul
acordat de U.R.S.S. pentru eliberarea teritoriului românesc de ocupaţia germană şi faptul că
politica externă a României este una de prietenie cu U.R.S.S. Prevederile obişnuite despre
independenţa şi suveranitatea statului lipseau. Astfel, constituţia consfinţea faptul că România
nu avea politică externă proprie.
Instituţiile statului sunt aceleaşi ca şi în Constituţia din 1948, dar se introduce voalat
principiul partidului unic, specificându-se că Partidul Muncitoresc Român coordonează toate
organizaţiile existente (este forţa conducătoare atât a organizaţiilor celor ce muncesc, cât şi a
organelor şi instituţiilor de stat). Este menționată egalitatea în drepturi fără deosebire de
naționalitate sau rasă. Sunt prevăzute drepturi şi libertăţi cetăţeneşti, cu şi mai multe limitări
decât în 1948. Organizarea administrativ teritorială este în regiuni şi raioane (în locul judeţelor),
după model sovietic (acest tip de organizare se introdusese printr-o lege din 1950). Există şi
Regiunea Autonomă Maghiară, care cuprinde ţinuturile locuite de secui.
Constituţia din 1952 a fost schimbată în 1965, când România şi-a recăpătat atributele statului
independent. Ea rămâne un simbol al controlului U.R.S.S. asupra politice interne şi externe
româneşti.

3. Constituţia din 1965

Contextul şi cauzele elaborării constituţiei din 1965:
În 1965 a murit Gheorghe Gheorghiu-Dej şi noul şef al Partidului Comunist a fost ales
Nicolae Ceauşescu. El a afirmat deschis independenţa ţării faţă de U.R.S.S. De asemenea,
considera că România făcuse un drum important înspre crearea unei societăţi egalitare, adică
socialiste (avusese loc colectivizarea în 1962). Aceste două aspecte necesitau modificarea
constituţiei. Articolul 1 al constituţiei din 1965 menţionează că numele statului este Republica
Socialistă România şi că este un stat suveran, independent şi unitar, cu un teritoriu inalienabil
(adică nu se poate înstrăina) şi indivizibil. În 1974 se creează funcţia de preşedinte al republicii,
fapt ce duce la modificarea constituţiei pentru a include prerogativele preşedintelui.

Iată cele mai importante modificări ale constituţiei în raport cu legile fundamentale anterioare:
 Se introduce principiul partidului unic, specificându-se faptul că forţa politică
conducătoare a întregii societăţi este Partidul Comunist Român, ceea ce arată fără nicio
îndoială caracterul totalitar al regimului;
 Economia României este proclamată ca socialistă, adică economie bazată pe
proprietatea de stat şi cooperatistă asupra mijloacelor de producţie. Acest lucru este
reafirmat prin prevederea conform căreia bogăţiile de orice natură aparţin statului. Este
menţionată şi proprietatea personală, dar ea este limitată la casa de locuit şi
construcţiile gospodăreşti anexe, terenul pe care se află, animalele de producţie şi
inventarul agricol mărunt.
 Se introduc limitări ale libertăţilor cetăţeneşti, întrucât se menţionează faptul că
libertatea cuvântului, presei, întrunirilor, mitingurilor şi demonstraţiilor nu pot fi folosite
în scopuri potrivnice orânduirii socialiste şi intereselor celor ce muncesc. De asemenea,
se menţionează explicit faptul că statul şi partidul sprijină şi ocrotesc organizaţiile
existente, ceea ce înseamnă, de fapt, că orice organizaţie este controlată de partid. O
noutate pozitivă este însă dată de garantarea proprietăţii private (dreptul de proprietate
personală este ocrotit de lege), prevedere care dispăruse din celelalte constituţii
comuniste, sau de stabilirea duratei maxime a zilei de muncă la 8 ore.
 În ceea ce priveşte instituţiile statului, apar modificări importante faţă de constituţiile
anterioare. Marea Adunare Naţională este condusă de un organism numit Consiliul de
Stat, care înlocuieşte Prezidiul Marii Adunări Naţionale. Consiliul de Stat fusese creat în
1961, printr-o lege care revizuia constituţia din 1952. Din acest organ poate face parte şi
primul ministru, iar din 1974, Consiliul de Stat este prezidat de preşedintele statului,
ceea ce demonstrează o nouă întrepătrundere între puterea legislativă şi cea executivă.
Preşedintele este ales de Marea Adunare Naţională şi are şi funcţia de comandant
suprem al forţelor armate. Cele mai importante atribuţii ale sale sunt: numeşte şi revocă
miniştri şi alţi funcţionari publici, acordă gradele militare, conferă decoraţiile şi titlurile
 de onoare, acordă graţierea, acordă cetăţenia română, încheie tratate internaţionale,
emite decrete prezidenţiale şi decizii etc.

Consecinţele adoptării constituţiei din 1965:

 Prin această constituţie se conferă statului român un clar caracter totalitar comunist,
deoarece se afirmă rolul politic conducător al partidului comunist şi se specifică faptul că
economia este bazată pe proprietatea de stat.
 Revizuirea din 1974 îi conferă şefului statului puteri dictatoriale.
 Se afirmă statutul internaţional al României de stat independent şi suveran, ceea ce
lipsea constituţiei din 1952.

Constituţia din 1991

Contextul şi cauzele elaborării constituţiei
În contextul revenirii României la pluripartidism, în 1989, constituţia comunistă trebuia
înlocuită pentru a menţiona noua stare de fapt, dar şi pentru a garanta respectarea drepturilor
cetăţeneşti şi pentru a permite dezvoltarea regimului politic democratic.

Principii de bază ale constituţiei din 1991

Primul capitol al constituţiei este intitulat chiar Principii generale şi cuprinde principiile
fundamentale, specifice unui regim democratic: separaţia puterilor în stat, suveranitate
naţională, egalitatea tuturor cetăţenilor în faţa legii, pluripartidismul. Forma de guvernare a
statului este republica, iar România este considerată stat de drept, democratic şi social.
Sintagma stat de drept democratic şi social subliniază ideea că în România sunt garantate, prin
instituţiile statului, respectarea legii şi accesul liber la justiţie (statul de drept), se respectă
principiile democratice (statul democratic), statul respectă personalitatea umană şi intervine
pentru realizarea binelui comun, prin măsuri de protecţie a cetăţenilor săi în situaţii ordinare
dar şi extraordinare, în caz de calamitate sau criză, ori prin protecţia şi asigurarea de şanse
pentru categoriile defavorizate (statul social). Între principiile generale menţionate în acest
prim capitol amintim şi garantarea dreptului minorităţilor naţionale de a-şi păstra limba şi
tradiţiile, întărirea legăturilor cu românii aflaţi în afara ţării, dezvoltarea relaţiilor paşnice cu
toate statele, respectarea tratatelor internaţionale.

Puterile statului:
 Puterea legislativă este deţinută de Parlament, alcătuit din Camera Deputaţilor şi Senat.
Parlamentul este ales pentru o perioadă de patru ani şi are ca principale atribuţii
adoptarea legilor şi a bugetului. Iniţiativa legislativă (adică propunerea unor proiecte de
legi) aparţine membrilor parlamentului, membrilor guvernului, dar şi cetăţenilor, dacă
un proiect este semnat de cel puţin 250000 de cetăţeni din cel puţin un sfert din
judeţele ţării.
 Puterea executivă este reprezentată de Guvern şi Preşedintele României. Guvernul
urmăreşte punerea în aplicare a legilor. Primul ministru este propus de preşedinte, în
urma consultării cu partidul sau partidele care deţin majoritatea parlamentară. El
propune Parlamentului spre aprobare o listă de miniştri. Guvernul răspunde politic în
 faţa Parlamentului; el poate fi demis de Parlament prin acordarea votului de
neîncredere.
 Preşedintele României este ales prin vot universal pe o perioadă de 4 ani (la revizuirea
constituţiei, în 2003, s-a ridicat mandatul la 5 ani). Aceeaşi persoană are voie să obţină
maxim două mandate. Rolul fundamental al Preşedintelui este acela de a exercita
funcţia de mediere între puterile statului. Preşedintele are următoarele atribuţii:
desemnează primul-ministru, promulgă legile (le contrasemnează, pentru a le aproba
intrarea în vigoare), poate dizolva Parlamentul, în cazul în care acesta a respins de două
ori învestitura unui guvern (dar poate dizolva Parlamentul o singură dată într-un an),
este comandant suprem al armatei, conferă decoraţii, acordă graţiere, încheie tratate
internaţionale pe care le propune aprobării Parlamentului, emite decrete.
 Puterea judecătorească. Judecătorii sunt independenţi de puterea politică şi inamovibili
(nu pot fi transferaţi, înlocuiţi sau destituiţi decât de Consiliul Superior al Magistraturii).
Cea mai înaltă instituţie judecătorească este Curtea Supremă de Justiţie.

Drepturile şi libertăţile cetăţeneşti

 Sunt specificate drepturile şi libertăţile obişnuite într-o constituţie democratică:

libertatea persoanei, libertatea întrunirilor şi asocierilor, libertatea presei,
inviolabilitatea domiciliului, inviolabilitatea proprietăţii, dreptul de vot. Spre deosebire
de constituţia democratică din 1923, cea din 1991 specifică şi protecţia din partea
statului român de care se bucură cetăţenii români aflaţi în străinătate, cetăţenii străini şi
apatrizi (cei care nu au niciun fel de cetăţenie) pe teritoriul României, respectarea
tuturor tratatelor privind drepturile omului, semnate de România. Constituţia din 1991
prevede şi dreptul la viaţă, interzicerea torturii, a muncii forţate şi a pedepsei cu
moartea, protecţia persoanelor cu handicap, protecţia familiei, a copiilor şi a tinerilor.

 Pentru a garanta apărarea drepturilor cetăţeneşti, este înfiinţată instituţia Avocatul

Poporului, la care poate să facă apel orice cetăţean care se consideră nedreptăţit.

Consecinţele adoptării constituţiei din 1991

Prin constituţia din 1991, România redevine stat democratic şi stat de drept (adică un stat ale
cărui legi se bazează pe respectarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti, un stat în care
funcţionarea instituţiilor se face pe baza legilor, justiţia este independentă, iar cetăţenii sunt
protejaţi de excesul de autoritate al instituţiilor). Trecerea de la statul autoritar comunist la
statul de drept a întâmpinat anumite dificultăţi. Intrarea României în Uniunea Europeană în
2007 a fost o recunoaştere la nivel european a faptului că în ţara noastră statul de drept
funcţionează.

C.STATUL ŞI POLITICA
 1.Autonomii locale şi instituţii centrale şi în spaţiul românesc (secolele IX-XVIII)

După retragerea romanilor din Dacia (271), locuitorii rămaşi nu au mai avut stat. Ei au
trăit numai în sate, deoarece oraşele romane au fost părăsite. Când unii dintre migratori (goţii,
gepizii în secolele IV-V, avarii, slavii în secolul VI) s-au aşezat pe teritoriul ţării noastre, şi-au
impus autoritatea militară asupra locuitorilor din anumite zone, punându-i probabil să le
plătească tribut. Dar pentru că numărul lor a fost mic, în timp au fost asimilaţi de populaţia
locală, trecând şi ei la viaţa sedentară.
Despre organizarea politică a locuitorilor din spaţiul românesc la începutul evului mediu
se cunosc foarte puţine informaţii. Se ştie că în secolul al IX-lea existau organizaţii politice
prestatale numite cnezate, voievodate sau ţări, alcătuite din mai multe sate. Conducătorii
acestor teritorii autonome, cnezi sau voievozi, erau fie români, fie migratori, dar populaţia era
majoritar românească. Românii apar, în izvoarele medievale străine, sub numele de vlahi,
blachi, olahi sau valahi. Ei erau de religie ortodoxă şi adesea erau supuşi unor presiuni de către
papă sau regii maghiari să treacă la catolicism. Formaţiunile prestatale româneşti erau sub
controlul unor forţe politice străine (maghiarii în Transilvania şi Ţara Românească, tătarii şi
cumanii în Moldova, bizantinii în Dobrogea).

Primele formaţiuni prestatale pe care le cunoaştem din sursele istorice scrise sunt în
Transilvania. Cronica lui Anonymus (Gesta hungarorum - Faptele ungurilor) scrisă de notarul
unui rege maghiar din secolul XII, prezintă istoria venirii maghiarilor în Ungaria (în 896) şi, în
acest context, precizează informaţii despre organizarea politică a Transilvaniei.

Anonymus aminteşte că, la sfârşitul secolului IX, existau în Transilvania voievodatele lui
Gelu, Glad şi Menumorut. El îl numeşte pe Gelu, blac, adică român, ceilalţi doi e posibil să fie
slavi. Aceşti voievozi au luptat cu şefi de trib maghiari, care au pătruns în anumite zone ale
Transilvaniei. Arheologii au încercat să localizeze aceste voievodate, după cetăţile întărite
descoperite pentru această perioadă. Se pare că voievodatul lui Gelu se afla în centrul
Transilvaniei şi avea sediul probabil în cetatea Dăbâca, cel al lui Menumorut era în Bihor, iar cel
al lui Glad în Banat. Gelu este înfrânt de o căpetenie maghiară, Tuhutum, şi teritoriul
voievodatului său va fi stăpânit de urmaşii acestuia. Glad îi învinge pe maghiari şi formaţiunea
sa politică îşi păstrează independenţa. Menumorut este învins de nişte căpetenii maghiare şi în
final hotărăşte ca fiica sa să se căsătorească cu fiul ducelui maghiar Arpad. La moartea lui
Menumorut voievodatul său rămâne ginerelui pentru că nu avea un alt fiu. Deci, la sfârşitul
secolului IX, două voievodate locuite de români ajung sub stăpânirea unor căpetenii de trib
maghiare.În anul 1000 maghiarii se creştinează şi îşi formează un stat, sub conducerea regelui
Ştefan I. După acest an, statul maghiar începe cucerirea Transilvaniei. Informaţii despre
formaţiuni politice existente în Transilvania în secolul XI aflăm din izvorul istoric Viaţa Sfântului
Gerard. În centrul Transilvaniei, la conducerea unui voievodat se afla Gyula. El intră în conflict
cu regele Ungariei, Ştefan I, şi teritoriul său este cucerit şi alipit Ungariei. În Banat se afla
Ahtum, un urmaş al lui Glad. El este ucis de trupele regelui Ştefan şi teritoriul său este alipit
Ungariei.
 2. Statul român modern: de la proiect politic la realizarea României Mari
(secolele XVIII-XX)

Conceptul de stat modern în Principatele Române şi România

 Un stat modern este un stat care se guvernează după o constituţie ce prevede
drepturi şi libertăţi cetăţeneşti şi separaţia puterilor în stat, garantează dreptul la
proprietate privată şi asigură participarea tuturor categoriilor sociale la viaţa
politică, are o industrie dezvoltată şi numeroase instituţii de cultură.
 Modernizarea în spaţiul românesc a presupus în primul rând desfiinţarea
privilegiilor feudale, desfiinţarea dependenţei ţăranilor şi împroprietărirea lor,
adoptarea unor constituţii moderne dar şi independenţa de sub suzeranitatea
otomană şi unirea tuturor românilor într-un singur stat. Modernizarea a fost
iniţial concepută teoretic, în diverse proiecte, şi apoi pusă în practică prin
reforme.

Modernizarea socială presupune:

 desfiinţarea privilegiilor feudale ale marilor boieri. Dintre cele mai importante
privilegii amintim: boierii nu plăteau taxe la stat, puteau să încaseze taxe la
trecerea pe pământul lor, erau judecaţi după alte legi decât oamenii de rând,
doar ei aveau posibilitatea să aibă funcţii în stat şi să participe la viaţa politică.
 desfiinţarea dependenţei ţăranilor. Ţăranii liberi erau, în secolul XVIII, în număr
foarte mic. Majoritatea ţăranilor erau dependenţi (numiţi şerbi, iobagi, vecini sau
rumâni). Ţăranii dependenţi nu aveau pământ; ei munceau o bucată de pământ
primită de la boier, în schimbul căreia erau obligaţi să dea o parte din recoltă
(dijmă) sau să plătească o sumă de bani (cens) şi să facă muncă gratuită pe
pământul boierului (clacă). Ţăranii dependenţi nu aveau voie să se mute de pe o
moşie pe alta sau să se ocupe cu altceva.
 acordarea egalităţii în drepturi şi a egalităţii în faţa legii.

Modernizarea politică presupune:

 adoptarea unor constituţii care să prevadă drepturi şi libertăţi cetăţeneşti,
egalitatea în faţa legii, separaţia puterilor în stat;
 participarea tuturor categoriilor sociale la viaţa politică;
 realizarea statului naţional şi independent. Românii trăiau, în secolul XVIII, în mai
multe state. Ei doreau să alcătuiască un stat care să-i cuprindă pe toţi românii
(stat naţional) şi care să nu depindă de nicio putere străină (stat independent).
Ţările Române erau state vasale Imperiului otoman (sau sub suzeranitate
otomană), adică plăteau tribut turcilor şi nu aveau politică externă proprie (în
relaţiile internaţionale erau reprezentate de turci, adică nu aveau ambasadori
proprii şi nici nu primeau, pe teritoriul românesc ambasade ale altor ţări).
Românii locuiau în mai multe state, unele teritorii româneşti aflându-se sub
stăpânire străină. În Imperiul habsburgic trăiau românii din Transilvania, Banat şi
 Bucovina, iar, din 1812, Basarabia a fost ocupată de Rusia. Dobrogea a făcut
parte din Imperiul otoman încă din secolul XV.

În secolul XVIII se creează conştiinţa naţională, adică apare conştiinţa identităţii de

tradiţii, istorie, limbă şi cultură a tuturor românilor. Aceasta se formează mai întâi în rândurile
boierilor în Ţara Românească şi Moldova. Un rol important în formarea conştiinţei naţionale la
români l-au avut reprezentanţii Şcolii Ardelene, Samuil Micu, Gheorghe Şincai şi Petru Maior,
ale căror scrieri istorice, literare şi lingvistice au arătat unitatea de limbă şi cultură a românilor.
Conştiinţa naţională a apărut mai întâi în rândul elitelor societăţii şi apoi a ajuns, până la 1918,
la toate categoriile sociale, prin intermediul şcolii şi al presei.

Factorii modernizării. Statul român modern s-a realizat prin eforturile unora dintre
oamenii politici şi de cultură, care mai întâi au propus realizarea unor reforme sociale, politice şi
naţionale şi apoi au încercat să le pună în practică. În statele occidentale modernizarea a fost
susţinută în special de burghezie, categoria socială reprezentată de comercianţi, bancheri,
industriaşi, diverşi întreprinzători mari şi mici. În Ţările Române burghezia era destul de slab
reprezentată, prin câţiva proprietari de ateliere meşteşugăreşti şi negustori, de aceea rolul cel
mai important în modernizare l-au avut intelectualii cu studii în străinătate, în special la Paris;
mulţi dintre ei erau fii de boieri. Intelectualii români au avut ca model în special revoluţiile
politice şi reformele realizate în Franţa. Unii dintre domnitori, până la 1859, au fost favorabili
modernizării anumitor aspecte sociale şi culturale, dar mai rar politice. Cele mai multe reforme
modernizatoare au fost adoptate în timpul lui Al. I. Cuza şi Carol I.

Frâne în calea modernizării. Principalul inamic al modernizării Ţărilor Române a fost

Imperiul otoman, care accepta cu greu orice schimbare politică sau socială. Marii boieri s-au
opus reformelor sociale, iar domnitorii, reformelor care le reduceau puterea politică. Un caz
special îl reprezintă Rusia, care până în 1830 a susţinut modernizarea Ţărilor Române, iar după
aceea, până în 1856, s-a opus oricărei reforme.

Ideile principale ale capitolului Statul român modern

 Un stat modern este un stat care se guvernează după o constituţie ce prevede
drepturi şi libertăţi cetăţeneşti şi separaţia puterilor în stat, garantează dreptul la
proprietate privată şi asigură participarea tuturor categoriilor sociale la viaţa
politică.
 Modernizarea în spaţiul românesc a presupus în primul rând desfiinţarea
privilegiilor feudale, desfiinţarea dependenţei ţăranilor şi împroprietărirea lor,
adoptarea unor constituţii moderne dar şi independenţa de sub suzeranitatea
otomană şi unirea tuturor românilor într-un singur stat. Modernizarea a fost
iniţial concepută teoretic, în diverse proiecte, şi apoi pusă în practică, prin
reforme.
 Categoriile sociale în epoca modernă sunt: boierimea, burghezia (oamenii de
afaceri), intelectualii şi ţăranii.
 Instituţiile politice moderne sunt: Parlamentul (puterea legislativă), Guvernul şi
şeful statului (puterea executivă). Primul parlament în Principatele Române s-a
numit Adunare obştească (1832).
 Principalele proiecte de reformă ale românilor au fost: proiectele boiereşti din
perioada domniilor fanariote, proiectul lui Tudor Vladimirescu, proiectele
revoluţionarilor de la 1848 în Moldova, Ţara Românească şi Transilvania,
proiectul Adunărilor ad-hoc din 1857, proiectul liberal şi proiectul conservator în
timpul lui Carol I*, proiectul liberal şi cel ţărănist în timpul regelui Ferdinand I*.
 Principalele reforme în Principatele Române şi România au fost: reformele
fanariote, adoptarea Regulamentelor Organice, reformele guvernului
revoluţionar la 1848 în Ţara Românească, reformele lui Cuza, reformele din
timpul domnitorilor Carol I şi Ferdinand I.
 Principalele documente juridice internaţionale care au favorizat modernizarea în
spaţiul românesc: Tratatul de Pace de la Adrianopol (1829), Tratatul de Pace de
la Paris (1856), Convenţia de la Paris (1858).
 Principalele documente internaţionale semnate de România: Convenţia militară
româno-rusă din 1877, Tratatul de Pace de la Berlin (1878), Tratatul de aderarea
la Puterile Centrale (1883), Tratatul de Pace de la Bucureşti (1913), Tratatul de
alianţă cu Antanta (1916) şi Convenţia militară cu Antanta, Tratatul de Pace cu
Puterile Centrale de la Buftea-Bucureşti (1918), Tratatul de la Saint Germain cu
Austria (1919), Tratatul de la Trianon cu Ungaria (1920).
3. România postbelică. Stalinism, naţional-comunism şi dizidenţă anticomunistă

România postbelică. Tranziţia spre comunism (1944-1947)

În 1941-1944 România, condusă dictatorial de mareşalul Ion Antonescu, a participat la
cel de-al Doilea Război Mondial alături de Germania, împotriva Naţiunilor Unite (Marea
Britanie, S.U.A., U.R.S.S. etc.). La 23 august 1944, regele Mihai a organizat o lovitură de stat
prin care l-a arestat pe mareşalul Antonescu (pentru că refuza trecerea imediată a României de
partea Naţiunilor Unite) şi a numit un nou guvern, condus de generalul Sănătescu. Lovitură de
stat a fost sprijinită de principalele partide democratice ale ţării, P.N.L., P.N.Ţ., P.S.D. dar şi de
Partidul Comunist. Aceste partide au format noul guvern. Comuniştii aveau un singur ministru,
Lucreţiu Pătrăşcanu. Totodată România a ieşit din războiul alături de Germania, aliindu-se
Naţiunilor Unite. Cu toate acestea, când armata sovietică a pătruns pe teritoriul românesc s-a
comportat ca o armată de ocupaţie. Regele şi oamenii politici români doreau revenirea la
regimul democratic, dar foarte curând s-a dovedit că acest lucru este imposibil atâta timp cât
armata sovietică se afla în România.

Factorii care au favorizat instaurarea regimului comunist în România au fost:

 Ocuparea teritoriului României de către armata sovietică la sfârşitul celui de-al Doilea
Război Mondial. Marea Britanie şi S.U.A. şi-au dat acordul tacit ca pe teritoriile ocupate
de Armata Roşie (armata sovietică) să lase libertate de acţiune sovieticilor. A existat
chiar o înţelegere secretă între I. V. Stalin, conducătorul U.R.S.S, şi W. Churchill, primul
ministru britanic, rămasă în istorie sub numele de Acordul procentajelor, în care cei doi
lideri împărţeau sferele de influenţă în Europa între capitalism şi comunism. Astfel,
România intra în proporţie de 90% în sfera sovietică. Alte ţări precum Bulgaria, Ungaria,
Polonia, Cehoslovaci se aflau tot în sfera de influenţă sovietică, dar în procente mai mici.
Realitatea a fost că în toate statele ocupate de armata sovietică s-a instaurat regimul
comunist, prin falsificarea alegerilor parlamentare.
 Tratatul de pace dintre România şi Naţiunile Unite (1947) nu a recunoscut cobeligeranţa
(participarea la război) României alături de Naţiunile Unite şi a obligat România să
plătească o imensă datorie de război faţă de U.R.S.S. Acest fapt a accentuat dependenţa
ţării noastre faţă de Rusia sovietică.
 Presiunile făcute de sovietici pe plan intern, pentru a aduce Partidul Comunist la putere:
numirea unor miniştrii comunişti, apoi numirea unui şef de guvern comunist (1945,
Petru Groza) şi, în final, falsificarea alegerilor din 1946.
 Eliminarea forţelor democratice din România: dezbinarea şi în final desfiinţarea
partidelor democratice, înlăturarea regelui Mihai (1947).
Evenimentele care i-au adus la putere pe comunişti s-au succedat foarte rapid. În 1944, Partidul
Comunist a participat în guvern cu un ministru, apoi cu şapte, în 1945 regele a fost obligat de
sovietici să numească un guvern comunist sub conducerea lui Petru Groza. În 1946 comuniştii
au falsificat alegerile parlamentare. În 1947 guvernul a eliminat toate partidele de pe scena
politică a ţării şi l-a obligat pe rege să abdice. În 1948 România a ajuns o republică la
conducerea căreia se afla un partid unic.
 D. RELAŢIILE INTERNAŢIONALE
1.Spaţiul românesc între diplomaţie şi conflict în Evul Mediu şi la începuturile
modernităţii

Istoria politică a Ţărilor Române în secolele al XIV-lea – al XVI-lea cunoaşte, chronologic,

mai multe etape. O primă etapă se desfăşoară după constituirea statelor româneşti şi până
către ultimul deceniu al secolului al XIV-lea: este perioada consolidării politice interne şi
externe, a reglementării raporturilor cu statele vecine. A doua etapă cuprinde confruntarea cu
Imperiul Otoman fiind marcată de rezistenţa Ţărilor Române, singure sau coalizate, rezultatul
acestei îndelungate confruntări reprezentându-l păstrarea fiinţei de stat, cu alcătuirea lor
socială, cu legile, instituţiile şi armata proprie. A treia etapă acoperă aproximativ secolul al XVI-
lea, când are loc o progresivă accentuare a dominaţiei otomane. Ea se încheie la 1593, când
începe a patra etapă, domnia lui Mihai Viteazul, care realizează prima unire politică a Ţărilor
Române.

În secolele al XIV-lea – al XV-lea, relaţiile internaţionale europene sunt dominate de cea

mai mare putere a vremii, Imperiul Otoman (Poarta), care, în raporturile cu statele europene,
se conduce după principiile dreptului Islamic. Politica agresivă şi rapidă de expansiune
teritorială expunea statele din Peninsula Balcanică şi sud-estul Europei. Poarta a urmărit şi în
statele româneşti impunerea suzeranităţii (dreptul unui stat asupra altui stat; dreptul
suzeranului asupra vasalului său) şi încheierea de capitulaţii (tratate încheiate între Poartă şi
statele Europei Occidentale; în Ţările Române, sub acest nume sunt desemnate, începând de la
sfârşitul secolului al XVIII-lea, diplomele de privilegii acordate de sultan domnitorilor de-a lungul
Evului Mediu), astfel încât Ţările Române să nu constituie o piedică în calea expansiunii
otomane spre centrul Europei. În aceste condiţii principalele obiective ale domnitorilor Ţărilor
Române erau menţinerea autonomiei, a identităţii religioase şi evitarea transformării lor în
paşalâc (provincie otomană).

Printre voievozii români implicaţi în lupta antiotomană s-a numărat şi Ştefan cel Mare,
domnul Moldovei, care a dus o politică externă activă, caracterizată prin relaţii diplomatice dar,
şi conflictuale. Ştefan a ţinut cont de interesele divergente ale marilor puteri ale zonei (Imperiul
Otoman, Ungaria, Polonia) şi a avut de asemenea grijă să nu aibă doi duşmani puternici
deodată. După o perioadă în care s-a preocupat de organizarea ţării şi de reglementarea
raporturilor cu Polonia şi Ungaria refuză plata tributului, ajungând la confruntarea cu turcii.
Astfel, la 10 ianuarie 1475 armata condusă de Soliman Paşa a fost înfrântă de oastea lui Ştefan
la Vaslui (Podul Înalt). Anul următor, Ştefan s-a confruntat din nou cu otomanii care au
organizat o expediţie în Moldova condusă de însuşi sultanul Mehmed al II-lea, cel care, cu un an
înainte îi supusese pe tătarii din Crimeea. La început, aceştia au efectuat raiduri devastatoare,
cu greu respinse de Ştefan. Acesta a trebuit să-şi disperseze forţele şi a fost nevoit să dea
bătălia cu turcii la Valea Albă (Războieni). Deşi învingători, otomanii au suferit pierderi mari.
Încercarea sultanului de a lua cetăţile Moldovei a eşuat. Mobilizarea ,,oastei celei mari”,
problemele legate de aprovizionarea armatei otomane, din cauza aplicării de către moldoveni a
tacticii ,,pământului pârjolit”, a condus la retragerea armatei otomane fără a se reuşi
transformarea Moldovei în paşalâc.

Creşterea puterii otomane în secolul al XVI-lea a dus la accentuarea dependenţei Ţărilor

Române şi la ştirbirea autonomiei, fapt care îl determină pe Mihai (1593-1601) să intre în
contact direct cu împăratul habsburgic, Rudolf al II-lea. În 1598, la Târgovişte se încheie tratatul
de alianţă dintre Imperiul Habsburgic şi domnul muntean, prin care Rudolf al II-lea îi recunoştea
lui Mihai domnia ereditară şi îi promitea un ajutor financiar pentru întreţinerea a 5000 de
mercenari. În schimb, împăratul devenea suzeranul Ţării Româneşti, iar Mihai trebuia să-i
oprească pe otomani la Dunăre şi să îi ajute pe ardeleni împotriva acestora. Prin încheierea
acestui tratat se anulează relaţia de vasalitate impusă lui Mihai de principele Transilvaniei,
Sigismund Bathory, prin tratatul din 1595.

Pe plan european, prin participarea la acţiuni conflictuale de tipul cruciadelor târzii,

statele româneşti s-au constituit într-o adevărată ,,poartă a creştinătăţii europene”, fiind un
prim obstacol nord-dunărean. La marile campanii militare iniţiate de statele catolice apusene,
Ţările Române şi-au adus contribuţia militară înscriindu-se în contextul relaţiilor internaţionale
europene.

Evoluţia relaţiilor diplomatice în Evul Mediu este una complexă, care determină mari
schimbări pe harta Europei şi o mare situaţie de instabilitate, în cadrul căreia Ţările Române,
prin politica externă promovată, reuşesc să reziste şi să îşi păstrăze fiinţa statală.
 2. România şi concertul european: de la criza orientală la marile alianţe
ale secolului XX

Criza internaţională, precipitată de răscoalele din Bosnia şi Herzegovina, din vara anului
1875, împotriva dominaţiei otomane, a oferit conducătorilor români prilejul de a încheia cu
succes îndelungata luptă pentru independenţă. Dar eforturile lui Mihail Kogălniceanu, acum
ministru de externe, din primăvara şi vara anului 1876, de a grăbi procesul, ameninţând
guvernul otoman că va trece la acţiune dacă acesta nu recunoştea imediat independenţa
României, nu au reuşit să atragă sprijin internaţional. În august, noul guvern condus de Ion C.
Brătianu a reluat atitudinea de neutralitate şi a hotarât să se alinieze la politica Austro-Ungariei
şi Rusiei.

În a doua jumătate a anului 1876, pe măsură ce relaţiile dintre Rusia şi Imperiul otoman
s-au deteriorat, guvernul român a apreciat că era imperativ necesar să se ajungă la o înţelegere
cu Rusia. În negocierile care au urmat, prinţul Carol şi Bratianu au insistat asupra încheierii unui
tratat general care nu numai să acopere chestiunile militare, ci şi să asigure recunoaşterea
independenţei României şi să garanteze integritatea teritorială a ţării. Dar ţarul şi miniştrii săi
doreau numai o convenţie limitată, care să permită armatelor ruse să traverseze teritoriul
României pentru a ajunge la Dunare, evitând chestiunile politice. Ambele părţi au rămas pe
aceste poziţii până în aprilie 1877, când, războiul dintre Rusia şi Imperiul otoman fiind iminent,
Rusia a cedat. Convenţia pe care Rusia a acceptat-o şi România a semnat-o la 4/16 aprilie
garanta armatei ruse dreptul de trecere prin România şi obliga guvernul rus să respecte
,,drepturile politice’’ şi ,,integritatea existentă’’ a României. Parlamentul român a ratificat
convenţia la 17/29 şi 18/30 aprilie şi a declarat război Imperiului otoman la 30 aprilie/12 mai.
Majoritatea liberală şi opinia publică au cerut declararea imediată a independenţei. Ca răspuns,
Mihail Kogălniceanu, din nou ministru de externe, a subliniat că ratificarea convenţiei cu Rusia
dizolvase toate legăturile care mai existau cu Imperiul otoman şi, la 9/21 mai, Parlamentul a
adoptat o rezoluţie care confirma ,,independenţa absolută’’ a ţării.

În timpul operaţiunilor militare împotriva armatelor otomane de la sud de Dunăre,

relaţiile dintre cei doi aliaţi au fost încordate. Prinţul Carol dorea ca armata română să angajeze
pe deplin lupta şi, prin aceasta, să câştige pentru ţară statutul de cobeligeranţă şi să asigure
recunoaşterea independenţei de către marile puteri. Dar ţarul şi comandanţii militari ruşi
afirmau că nu aveau nevoie de ajutorul militar al românilor. Atitudinea lor s-a schimbat în
august 1877, când forţele otomane au oprit ofensiva rusă la Plevna, în nordul Bulgariei. Pentru
a-şi mentine poziţiile şi a împiedica armata otomană să lanseze o contraofensivă generală, ţarul
şi comandanţii ruşi au făcut apel la trupele române şi au acceptat condiţiile lui Carol ca armata
română să aibă propria bază de operaţii şi comandă separată. Totodată, i-au oferit lui Carol
comanda supremă a forţelor aliate de la Plevna. În luptele şi asediul care au urmat, din
septembrie până în decembrie, armata română a contibuit în mod decisiv la înfrângerea
forţelor otomane, ceea ce a deschis calea pentru înaintarea rapidă a armatelor ruse spre
Constantinopol.
 Dar maniera Rusiei de a încheia pacea a dus relaţiile cu România în pragul rupturii.
Guvernul otoman a acceptat condiţiile Rusiei pentru încheierea armistiţiului la 9/31 ianuarie
1878, dar reprezentanţii României nu au fost invitaţi la negocieri, nici măcar nu li s-a cerut să
întocmească o listaă cu cererile lor. Oficialii ruşi au urmat aceeaşi conduită şi în întocmirea
tratatului de la San Stefano de la 19 februarie/3 martie, care confirma condiţiile armistiţiului.
Aceasta nu a făcut decât să sporească descurajarea şi amărăciunea resimţite la Bucureşti.
Desigur, pacea recunoştea independenţa României, dar, totodată, impunea retrocedarea
sudului Basarabiei către Rusia. Chiar dacă Rusia oferea Dobrogea şi Delta Dunării în
compensaţie, prinţul Carol şi Cabinetul său i-au acuzat pe oficialii ruşi că îşi încalcaseră
angajamentul de a respecta integritatea teritorială a ţării.

Ruşii au replicat pur şi simplu că garanţia fusese îndreptată împotriva Turciei şi au

susţinut, fără ingeniozitate, că, în orice caz, districtele sudice ale Basarabiei fuseseră cedate
Moldovei şi nu României în 1856. Nu este deci surprinzător că România s-a alăturat celorlalte
puteri europene şi a cerut revizuirea tratatului de pace.

La Congresul de la Berlin, care s-a deschis la 1/13 iunie 1878, puterile occidentale au
revizuit tratatul de la San Stefano pentru a micşora influenţa Rusiei in Europa de Sud-Est. Dar
ele au lăsat în mare masură intacte prevederile referitoare la România, pe care nu o
acceptaseră membră a Congresului. Tratatul final, semnat la 1/13 iulie, recunoştea
independenţa României, dar punea două condiţii: eliminarea tuturor restricţiilor religioase în
exercitarea drepturilor politice şi civile cuprinse în articolul 7 al Constituţiei din 1866 şi
acceptarea retrocedării sudului Basarabiei către Rusia. În compensaţie, România urma să
primească Delta Dunării, Insula Şerpilor şi Dobrogea până la linia trasă de la est de Silistra, pe
Dunăre, până la Mangalia, pe coasta Mării Negre.

Pentru România, rezultatul cel mai important al Congresului de la Berlin a fost evident
recunoaşterea independenţei. Ea a rupt în cele urmă legătura juridică, care durase timp de
patru secole, cu Imperiul otoman. Deşi după 1829 suzeranitatea otomană în mare masură
nominală, încetarea ei oficială a dat un impuls puternic sentimentului de mândrie naţională.
Practic, obţinerea independenţei a permis politicienilor şi intelectualilor români să-şi îndrepte
atenţia asupra desăvârşirii naţiunii. Totuşi, în ciuda entuziasmului momentului, ei au rămas
realişti. Recunoscând limitele independenţei, au înţeles că o ţară mică, care urmărea obiective
de politică externă limitate şi dezvoltarea unei economii naţionale prospere, nu îşi putea
permite să ignore interesele marilor puteri, iar dacă o făcea, acest lucru nu era decât în
detrimentul său.

O consecinţă logică a independenţei a fost proclamarea României ca regat şi a lui Carol

ca rege, la 14/26 martie 1881.

După ce i-a fost recunoscută independenţa de stat în 1878, România a putut să

stabilească relaţii diplomatice cu alte state deschizându-şi primele reprezentanţe diplomatice în
capitalele europene. Astfel ţara noastră a stabilit relaţii cu Austro-Ungaria, Rusia, Turcia,
Germania sau Italia promovând eficient acţiunile de politică externă în conformitate cu
interesele sale politice şi economice.

La sfârşitul secolului al XIX-lea şi la inceputul celui următor România a trebuit să ţină

seama de raporturile dintre marile puteri. In condiţiile în care relaţiile cu Rusia s-au deteriorat
după războiul de independenţă România s-a apropiat de Germania şi Austro-Ungaria, devenind
membră a Triplei Alianţe în 1883. Acest acord a rămas secret, fiind cunoscut doar de principalii
oameni politici. Pe termen scurt, aderarea Romaniei la Tripla Alianţă a avut un efect benefic,
întrucât a scos România din izolarea diplomatică şi a asigurat securitatea externă a tânărului
stat independent. Pe termen lung însă, această alianţă era în contradicţie cu interesul legat de
desăvârşirea unităţii naţionale a românilor.

Situaţia din Peninsula Balcanică a continuat să rămână tensionată şi la începutul

secolului XX, interesele strategice ale marilor puteri în zonă conducând la izbucnirea unor noi
conflicte în zonă, cele două războaie balcanice, primul, izbucnit în toamna anului 1912 opunând
Bulgaria, Serbia, Grecia şi Muntenegru Turciei repede depăşită de raportul de forţe. Tratatul de
la Londra parând ca a rezolvat, cel puţin deocamdată, problemele. Neînţelegerile dintre aliaţi s-
au manifestat însă repede, mai ales datorită pretenţiilor exagerate ale Bulgariei, ceea ce a
determinat o acţiune comună a foştilor aliaţi, la care s-au adăugat Turcia şi România. Armata
română a fost desfăşurată în Bulgaria, iar pacea semnată la Bucureşti în august 1913 permitea
României să anexeze cele două judeţe din sudul Dobrogei. Acest fapt a determinat tensionarea
relaţiilor cu Bulgaria aliata Austro-Ungariei în Balcani.

Izbucnit in iulie 1914 ca urmare a asasinării moştenitorului tronului austro-ungar, acesta

a opus cele două alianţe politico-militare Puterile Centrale şi Antanta.

Carol I, convins de inevitabila victorie a Puterilor Centrale, voia să determine intrarea

României în război împotriva Antantei. In cadrul lucrărilor Consiliului de Coroană de la Sinaia s-a
luat insă hotărârea să se adopte expectativa armată. In perioada neutralităţii, ţările beligerante
(aflate în conflict) vor exercita puternice presiuni diplomatice menite a obţine colaborarea
militară a României. Referitor la oamenii politici, aceştia s-au manifestat diferit: germanofilii şi
antantofilii.

Guvernul liberal condus de Ion I. C. Brătianu a desfăşurat negocieri secrete cu Antanta

obţinând un mare succes diplomatic în momentul în care Rusia a recunoscut drepturile
României asupra Transilvaniei în schimbul menţinerii neutralităţii şi al promisiunii că ţara
noastra va intra in război de partea Antantei atunci cand condiţiile vor fi prielnice.

In august 1916, România a incheiat un tratat politic şi o convenţie militară cu Antanta,

Consiliul de Coroană reunit acum sub conducerea regelui Ferdinand a aprobat declaraţia de
război împotriva Austro-Ungariei. In război împotriva Romaniei au intrat şi aliaţii Austro-
Ungariei – Germania, Turcia şi Bulgaria.
 Intrată nepregatită în război armata română nu a putut stopa ocuparea de către
germani, austro-ungari şi bulgari a Olteniei, Munteniei şi Dobrogei. Regele, guvernul,
parlamentul şi o parte a populaţiei s-au retras în Moldova.

Refacută cu sprijinul militar francez în 1917, armata română a stopat ofensiva inamică în
luptele de la Mărăşti, Mărăşesti şi Oituz.

Instaurarea regimului bolşevic la Petrograd şi dezintegrarea armatei ruse au facut

imposibilă continuarea rezistenţei, România fiind obligată să accepte condiţiile grele ale
tratatului de pace de la Bucureşti. România era nevoită să cedeze Dobrogea şi crestele
Carpaţilor iar germanii urmau a exploata bogăţiile naturale pe o perioadă de 90 de ani. Acest
tratat nu a fost pus în aplicare; el nu a fost ratificat nici de parlament şi nici de către rege, iar în
condiţiile în care Antanta obţinea victorii pe toate fronturile în 1918, s-au creat condiţiile
reintrării României în război. Prăbuşirea Imperiilor Austro-Ungar şi Rus a favorizat alipirea
Basarabiei, Bucovinei şi Transilvaniei la România.

România a continuat războiul şi după încheierea primei conflagraţii mondiale. In

condiţiile în care în Ungaria s-a instaurat un regim comunist condus de Bela Kun, care urmărea
să păstreze graniţele statului maghiar armata română a pornit ofensiva ocupând Budapesta în
august 1919 lichidând regimul comunist din Ungaria.

În ianuarie 1919 începe la Paris Conferinţa de Pace la care participă atât statele
învingătoare cât şi cele învinse. Deşi România se găsea după terminarea războiului în tabăra
învingătorilor, tratativele de pace au fost foarte dificile.

Prim-ministrul României, Ion I. C. Bratianu, a refuzat să semneze ,,tratatul minorităţilor’’

şi pe cel cu Austria deoarece acestea aduceau atingere suveranităţii naţionale. Succesorul său,
Alexandru Vaida-Voevod, a fost silit să semneze tratatele respective (10 decembrie 1919). În
cadrul aceleiaşi Conferinţe România a semnat tratatul cu Ungaria (4 iunie 1920) prin care era
recunoscută unirea Transilvaniei cu România.

Dupa încheierea Conferinţei de Pace de la Paris, Europa a fost pusă în faţa unor noi
raporturi de putere, care au confirmat schimbările teritoriale de pe harta politică a
continentului. În acest cadru nou, România a urmărit încheierea unor alianţe politico-militare,
reluarea relaţiilor cu foştii adversari de război precum şi o activizare a diplomaţiei la scară
europeană.

Din iniţiativa ministrului de externe român, Take Ionescu, în anul 1921 s-au semnat o
convenţie politică şi una militară cu Polonia iar în 1926 a fost semnat Tratatul de alianţă cu
Polonia, care înlocuia cele două convenţii, tratatul acordând garanţii generale împotriva oricărui
tip de agresiune.
 Tot în 1921 a fost creată prima alianţă regională în Europa: Mica Înţelegere sau Mica
Antantă formată din România, Cehoslovacia şi Yugoslavia. Aceasta urmărea să promoveze
cooperarea între statele semnatare pe baza respectării graniţelor stabilite prin tratate.

Pentru stângerea relaţiilor cu Franta şi Marea Britanie, România a semnat în 1926 cu

Franţa un tratat de alianţă care prevedea consultări reciproce între cele două state în caz de
atac neprovocat, în schimb Marea Britanie nu a luat în calcul posibilitatea încheierii unei alianţe
cu România. Un alt tratat a fost semnat de România în 1926 cu Italia. Acesta prevedea
acordarea de ajutor reciproc în caz de atac din partea altui stat, dar în scurt timp a devenit
inoperant deoarece Italia a recunoscut şi a încurajat pretenţiile revizioniste ale Ungariei.

Pe lângă tratatele bilaterale, România a fost semnatară, în toată perioada interbelică, şi

a unor numeroase tratate multilaterale, constituindu-se parte în luarea deciziilor de către
concertul european.

Astfel, înca din 1919, România a aderat la Societatea Naţiunilor, de asemenea a semnat,
printre altele, Convenţia internaţională privind statutul definitiv al Dunării (1921), Protocolul de
la Geneva (1924), care preciza legătura dintre securitate şi dezarmare, Pactul Briand-Kellogg
(1928), de reglementare a relaţiilor internaţionale, şi Protocolul de la Moscova (1929).

În perioada interbelică, personalitatea dominantă în politica externă românească a fost

Nicolae Titulescu în mai multe rânduri ministru de externe şi preşedinte al Societăţii Naţiunilor
în 1930 şi 1931. După mai multe runde de negocieri româno-sovietice, în 1936 Titulescu
împreună cu ministrul de externe sovietic Maksim Litvinov, au încheiat un protocol privind
pactul de neagresiune dintre România şi URSS care ar fi însemnat recunoaşterea apartenenţei
Basarabiei la România dar demiterea sa din funcţia de ministru de externe a fost pretextul
folosit de sovietici pentru a nu semna pactul de asistenţă mutuală cu ţara noastră.

Anii 30 marchează ascensiunea Germaniei naziste care a adoptat ca politică de stat

revizionismul. În aceste condiţii România a acţionat pentru crearea unui sistem de alianţe de
securitate colectivă, care să apere pacea în Europa. Astfel, la iniţiativa statului român s-a
realizat alianţa cu Iugoslavia, Grecia şi Turcia, Înţelegerea Balcanică (1934).

Politica de forţă promovată de Germania a condus la dezmembrarea Cehoslovaciei

(Acordurile de la Munchen – 1938) şi la dispariţia Micii Înţelegeri. În noua situaţie
internaţională, România intra din ce în ce mai mult în orbita Reich-ului hitlerist, fiind obligată să
semneze un acord economic dezavantajos cu Germania la 23 martie 1939.

Criza orientală are ca repere cronologice secolele XVIII-XX; este perioada în care
puterile europene sunt preocupate în continuare de Imperiul otoman, de data aceasta de criza
lui, şi prin urmare, de preluarea moştenirii acestuia. E vorba de ,,criza orientală” sau ,,problema
orientală” care reprezintă contextul extern al politicii Ţărilor Române.