Vârsta preşcolară este, fără îndoială, temelia educativă a întregii vieţi.

Datorită vârstei mici, educaţia preşcolară capătă un caracter specific.

Această perioadă, ca îngrijire şi educaţie, formează temelia întregii vieţi de mai târziu.

La reuşita copilului in viaţă contribuie, în egală măsură, principalii factori educativi: familia, grădiniţa/
şcoala şi comunitatea. În procesul educaţiei, rolul coordonator îl are grădiniţa, iar mai apoi şcoala, însă
familia este aceea care contribuie prin susţinerea şi continuarea a ceea ce unităţile de învăţământ se
străduiesc să facă. ţie şi la soluţionarea problemelor inerente care apar.

Grădiniţei, ca prima verigă a sistemului de învăţământ trebuie să i se acorde o mare atenţie.

Învăţământul preşcolar a dobândit un conţinut instructiv-educativ cu discipline care se desfăşoară după
o programă minuţioasă şi care urmăreşte realizarea unor obiective precise privind pregătirea copilului
preşcolar pentru integrarea uşoară şi rapidă în activitatea de învăţare.

Şi copilul preşcolar învaţă, dar pentru el învăţarea este un joc.

Învăţarea şcolară, oricât de liberă ar fi, are totuşi rigorile ei, efort mai susţinut, disciplina de muncă
riguroasă etc.

Educaţia preşcolară, instituţională este un act psihologic şi deosebit pentru egalizarea şanselor, pentru
perfecţionarea activităţii de instrucţie şi educaţie în vederea înlăturării eşecurilor şcolare şi a
abandonului şcolar. Un rol important în debutul şcolar îl va avea întotdeauna instituţia preşcolară, ea
fiind o etapă intermediară, indispensabilă.

Integrarea copilului în forma de colectivitate preşcolară comportă un prim efort de adaptare la viaţa
socială şi totodată extinderea mediului social accesibil copilului. În perioada preşcolară el îşi dobândeşte
rolul său social într-o colectivitate şi obţine o altă dimensiune în interiorul familiei. În colectivitate copilul
stabileşte cu totul alte raporturi decât în familie: învaţă să se subordoneze unui program şi a unor
activităţi comune ale colectivului din care face parte; stabileşte relaţii cu alţi copii învăţând să-şi domine
excentrismul şi folosind relaţii de colaborare. Atât părinţii, cât şi comunitatea trebuie să înţeleagă faptul
că, dezvoltarea armonioasă a copilului şi pregătirea lui pentru viaţă nu se poate desfăşura decât într-un
cadru organizat, cu parteneri puternici care să acorde suport şi înţelegere a nevoilor copiilor. În ceea ce
priveşte experienţa personală la catedră, am observat că părinţii sunt din ce în ce mai interesaţi de actul
didactic şi se implică ori de câte ori este nevoie de suport din partea lor. Ei au înţeles foarte bine, că este
indispensabil ajutorul lor şi mai ales, au învăţat să „citească” nevoile copiilor lor şi să răspundă acestora.
Este îmbucurător că părinţii pun întrebări educatoarelor despre evoluţia copiilor lor, despre măsurile de
ameliorare a unor carenţe, despre ceea ce este de făcut în cazul unor probleme la nivel de instituţie şi
vin cu soluţii sau idei care să favorizeze. Ei au înţeles şi mai ales, s-au debarasat de ideea tradiţională
conform căreia, odată aduşi la grădiniţă sau şcoală, „copilul nu mai este treaba mea, ci a educatoarei”
sau alte concepţii de genul „este datoria educatoarei să îmi educe şi să îmi înveţe copilul" (toată treaba
şi responsabilitatea revine cadrului didactic competent, el fiind răspunzător de tot ceea ce va urma).
Acum părinţii sunt mult mai cooperanţi, mai înţelegători, dar şi mai pretenţioşi în ceea ce priveşte
educaţia copiilor lor, deoarece societatea modernă în care trăim are nevoie de oameni din ce în ce mai
bine pregătiţi. Tocmai de aceea, şi comunitatea trebuie să se implice şi să ofere ajutor dascălilor şi
familiei. Ea trebuie să ofere un mediu adecvat, confortabil, protector, în care să se realizeze actul
educaţional şi să se ocupe mereu ca aceste aspecte să fie corespunzătoare şi să atingă standardele
cerute. Autorităţile locale au înţeles că trebuie să sprijine procesul instructiv - educativ, organizând
diferite acţiuni la care copiii pot lua parte, acţiuni care să stimuleze creativitatea, inteligenţa şi
sociabilitatea lor, prin concursuri, festivaluri, simpozioane, evenimente culturale deosebite. Astfel de
evenimente sunt organizate şi pentru cadrele didactice, realizându-se astfel perfecţionarea lor. Marea
majoritate a părinţilor grupei actuale pe care o conduc s-a dovedit întotdeauna interesată de ceea ce
presupune munca educatoarelor pentru formarea copiilor şi au dovedit mult suport, înţelegând că
implicarea serveşte în exclusivitate preşcolarilor. Ei au ajutat la îmbogăţirea bazei materiale, prin
achiziţionarea de aparatură care să faciliteze desfăşurarea unor activităţi, de cărţi şi materiale didactice,
mobilier adecvat şi implicare efectivă şi afectivă în activităţile instructiv-educative. Părinţii sunt cei care
ne-au sprijinit şi în organizarea unor serbări, şezători cu teme variate, concursuri sau participarea la
unele festivaluri de creaţie. Bineînţeles că există şi persoane care fac excepţie de la acest tipar, dar aici
trebuie ca dascălul să îşi folosească tactul pedagogic şi să acţioneze cu multă prudenţă şi fler, astfel încât
să nu lezeze pe cineva. Comunitatea dâmboviţeană, prin autorităţi a dovedit foarte mult interes pentru
bunăstarea copiilor, alocând fonduri pentru reparaţii capitale şi modernizarea grădiniţei în anul şcolar
trecut 2006 -2007. De asemenea, Inspectoratul Şcolar şi colaboratorii ei au realizat acţiuni cu ocazia
diverselor sărbători sau evenimente, la care au cerut şi participarea grădiniţelor. Aşadar, colaborarea
dintre grădiniţă/ şcoală, familie şi comunitate este indispensabilă pentru derularea unui proces instructiv
– educativ sănătos, de calitate, care să ducă la formarea unor viitori “oameni”, capabili să răspundă
nevoilor actuale şi viitoare ale societăţii. Grădiniţa/ şcoala nu poate lucra fără colaborarea cu familia; ar
fi imposibil, deoarece, cele două au un punct comun: copilul, iar dacă una dintre ele neglijează acest
aspect, înseamnă că undeva există o problemă de nepăsare sau neîntelegere, iar rezultatele nu vor fi
cele scontate.

Bibliografie

 Bontaş, Ioan, Tratat de pedagogie. Ediţia a IV-a revăzută şi adăugită, Editura All, Bucureşti, 2007

 Bunescu, Gheorghe, Democratizarea educaţiei şi educaţia părinţilor, Institutul de Ştiinţe ale Educaţiei;
 Bunescu, Gheorghe, Şcoala şi valorile morale, EDP, Bucureşti, 1998;

 Cosmovici, Andrei şi Iacob, Luminiţa – coord., Psihologie şcolară, Editura Polirom, Iaşi, 2005

 Cucoş, Constantin, Pedagogie, Editura Polirom, Iaşi, 2002

;  Nicola, Ioan, Tratat de pedagogie şcolară, Editura Aramis, Bucureşti, 2003 ;

 Şoitu, Laurenţiu, Pedagogia comunicării, Institutul European, Iaşi, 2001;

Prin crearea parteneriatului grădiniţă–familie–comunitate copiii câştigă un mediu de dezvoltare

mai bogat, între participanţi se creează relaţiile pozitive şi fiecare îşi va dezvolta sentimentul
coeziunii sociale

1. 2. Necesitatea parteneriatului

Astăzi, mai mult ca oricând, determinăm nevoia unui parteneriat educaţional între instituţii

bine determinate ale societăţii: familia, grădiniţa/şcoala şi comunitatea în favoarea unei educaţii

eficiente pentru individ şi pentru societate. Multă vreme s-a considerat că grădiniţa/şcoala joacă

rolul central şi că forme diferite de acţiuni organizate ar putea înlocui familia, care de cele mai

multe ori nu are aspiraţiile sau resursele culturale pentru ceea ce ne propune societatea. Dar

grădiniţa/şcoala, în rezolvarea multiplelor probleme de dezvoltare şi învăţare dezvoltă o serie de

structuri de sprijin care să organizeze, să planifice şi să intervină în rezolvarea problemelor,

nevoilor copiilor dar şi ale familiei, ale cadrelor didactice.

Grădiniţa/şcoala trebuie să evalueze permanent nevoile sale, iar structurile de sprijin aparţin:

- cabinetelor de asistenţă psihopedagogică;

- cabinetelor de consiliere;

- cabinetelor de rezolvare a unor probleme specifice (cabinete de logopedie şi orientare

profesională) şi a centrelor de resurse pentru familie sau pentru profesori.

În acelaşi timp, Pachetul de resurse pentru profesori elaborat de UNESCO, 2000, presupune

realizarea unor şcoli eficiente în care toţi elevii să înveţe şi să fie valorizaţi, respectând următoarele

coordonate:
a) Educatorii trebuie să fie interesaţi ca toţi copiii să înveţe astfel:

- educatorul să îşi cunoască foarte bine fiecare copil;

- copiii trebuie să fie ajutaţi să înţeleagă ceea ce încearcă să înveţe;

- grupele de copii/clasele trebuie să fie organizate încât copiii să fie permanent ocupaţi/să

aibă o activitate adaptată vârstei;

b) Educatorii eficienţi îşi ajută copiii, dacă:

14

Parteneri:

Universitatea „Aurel Vlaicu”

Arad

Istituto di Scienze Psicologiche

dell’Educazione e della Formazione

- accentuează scopul învăţării;

- oferă diversitate şi opţiuni variate elevilor;

- sunt reflexivi şi se sprijină pe evaluarea prin mijloace variate a activităţii educative;

- utilizează flexibil resursele din şcoală dar şi resursele comunităţii;

- cooperează cu ceilalţi colegi şi agenţi educativi.

c) Şcolile eficiente încurajează pe fiecare profesor în parte oferindu-i:

- conducere efectivă; încredere;

- sentimentul de optimism;

- sprijin;

- preocupări privind continua perfecţionare a curriculumului;

- metode variate de control ale progresului înregistrat.

Grădiniţa/şcoala realizează un parteneriat cu elevul, prin valorizarea şi respectarea identităţii

sale cu familia, prin recunoaşterea importanţei acesteia şi atragerea în procesul didactic şi cu toate
resursele educative ale societăţii, pe care le identifică, se implică şi le foloseşte activ.

Pentru dezvoltarea relaţiilor parteneriale trebuie respectate principiile şi caracteristicile

oricărei societăţi democratice:

- Principiile descentralizării;

- Principiile educaţiei permanente;

- Importanţa educaţiei timpurii;

- Necesitatea racordării permanente a şcolii la realitate şi la schimbările intervenite la nivel

economic şi social;

- Orientarea şi consilierea copiilor, tinerilor şi adolescenţilor în universul diversificat şi uneori

contradictoriu.

Pentru a se realiza un parteneriat educaţional este necesară cooperarea tuturor acestor

categorii interesate în dezvoltarea educaţiei şi a reformei în învăţământ şi respectarea unor valori,

atitudini şi comportamente la nivelul tuturor factorilor sociali implicaţi.

Parteneriatele educaţionale se pot organiza la nivel macro şi micro-social prin organizarea

unor programe de formare specifice şi prin derularea unor proiecte educaţionale în regim de

parteneriat care includ reprezentanţii diferitelor categorii şi instituţii ale comunităţii care

promovează valori comune la nivelul tuturor partenerilor implicaţi (egalitatea şanselor în educaţie,

15

Parteneri:

Universitatea „Aurel Vlaicu”

Arad

Istituto di Scienze Psicologiche

dell’Educazione e della Formazione

revigorarea spiritului civic, promovarea dialogului, transparenţei, comunicării, iniţiativei,

colaborării, statuarea disciplinei şi a responsabilităţii. (Petrovan, 2011)

În actualul context social, parteneriatul educațional centrat asupra dezvoltării elevului

trebuie privit ca o prioritate absolută pentru că:

Procesul de descentralizare a educației presupune, prin definiție, parteneriatul unui evantai

de factori sociali care pot prelua roluri și responsabilități la nivel local;

 Confruntați cu o varietate de mesaje oferite de medii diferite, elevii au nevoie de o

interpretare unitară, coerentă, echilibrată, care poate fi furnizată doar prin parteneriatul unor

factori sociali și educaționali;

 Educația oferită în cadrul școlii trebuie împletită cu educația făcută de alți factori, care au o

influență semnificativă asupra elevilor, rolul conducător îi revine însă școlii;

 Contactul permanent al instituțiilor educaționale și, în particular, al unităților școlare cu

diferiți parteneri sociali, facilitează racordarea efectivă a școlilor la realitate, respectiv a

celorlalți factori la realitatea școlară.

Parteneriatul şcoală – familie - comunitate reprezintă o problemă actuală importantă, reliefată de
diferite documente de politică educaţională la nivel naţional şi internaţional şi de cercetările în domeniul
educaţiei. În România, conform Legii educaţiei naţionale nr. 1/2011, părinţii sunt consideraţi parteneri
principali şi beneficiari ai procesului de învăţământ. Articolul 80 prevede ca toate deciziile majore din
învăţământul preuniversitar să fie luate prin consultarea structurilor asociative reprezentative ale
părinţilor. Legea Educaţiei Naţionale dă dreptul părinţilor de a participa activ la conducerea unităţilor de
învăţământ, prin prezenţa în consiliul de administraţie al şcolii – a doi sau trei reprezentanţi ai părinţilor,
în funcţie de mărimea şcolii (Articolul 96).

Cadrul didactic asigură relaţii de colaborare şi respect cu familia şi comunitatea, motivează implicarea
părinţilor şi a membrilor comunităţii, dezvoltând parteneriate, menite să sporească calitatea educaţiei la
nivel de clasă sau instituţie, antrenează structurile asociative ale copiilor/elevilor şi ale părinţilor şi
instituţiile partenere din comunitate la elaborarea proiectelor educaţionale, în scopul consolidării
coeziunii între toţi actorii educaţionali din instituţie

Atunci când părinţii, preşcolarii şi ceilalţi membri ai comunităţii devin şi se consideră parteneri în
educaţie, în jurul preşcolarilor se formează o comuniune de suport, care poate funcţiona ca un angrenaj
bine pus la punct. Parteneriatele reprezintă o componentă esenţiala în organizarea şi desfăşurarea
activităţii în şcoală şi în clasele de elevi. Ele nu mai sunt considerate doar o simplă activitate opţională
sau o problemă de natura relaţiilor publice.
Termenul de ,,parteneriat educaţional’’ este dezbătut de mulţi specialişti în domeniul pedagogiei şi este
bazat pe premisa că partenerii, cei care sunt implicaţi în educaţia copiilor, au un obiectiv comun,
acţionează în aceeaşi direcţie, au un spirit de iniţiativă, de reciprocitate, au abilitatea de a asculta, deţin
competenţe şi valori, sunt pregătiţi profesional pentru acest demers educaţional. Aceşti parteneri au
sarcina de a depune efort în ceea ce priveşte derularea activităţilor din cadrul parteneriatului. Părinţii,
grădiniţa, şcoala, comunitatea, toţi partenerii implicaţi, au dorinţa de a-i sprijini pe copii în educarea şi
dezvoltarea lor. ,, Profesorii pot oferi cadrul care să încurajeze dezvoltarea comportamentelor de
parteneriat la părinţi’’.( Pescaru, Adina, Băran Buc.2004 , p. 16). Cu alte cuvinte, factorii implicaţi în
procesul de educare a copilului : familia, grădiniţa, şcoala, comunitatea, colaborează şi furnizează cele
mai bune resurse şi experienţe posibile pentru a îmbunătăţi educaţia copiilor preşcolari.

Învăţământul preşcolar are la bază realizarea unor parteneriate constructive şi eficiente între grădiniţă,,
familie şi alţi factori educaţionali, în vederea socializării şi pregătirii copilului către şcoală şi viaţa socială.
Termenul de ,,parteneriat” este bazat pe premisa că partenerii, cei care sunt implicaţi în educaţia
copiilor, au un obiectiv comun, acţionează în aceeaşi direcţie, au un spirit de iniţiativă, de reciprocitate,
au abilitatea de a asculta, deţin competenţe şi valori, sunt pregătiţi profesional pentru acest demers
educaţional. Aceşti parteneri au sarcina de a depune efort în ceea ce priveşte derularea activităţilor din
cadrul parteneriatului. Părinţii, grădiniţa, şcoala, comunitatea, toţi partenerii implicaţi, au dorinţa de a-i
sprijini pe copii în educarea şi dezvoltarea lor. ,,Profesorii pot oferi cadrul care să încurajeze dezvoltarea
comportamentelor de parteneriat la părinţi” (A. Băran Pescaru, 2004, p. 16.). Cu alte cuvinte, factorii
implicaţi în procesul de educare a copilului: familia, grădiniţa, şcoala, comunitatea, colaborează şi
furnizează cele mai bune resurse şi experienţe posibile pentru a îmbunătăţi educaţia copiilor preşcolari.
Parteneriatul educaţional trebuie privit ca un factor pozitiv care vine în sprijinul dezvoltării instituţiei şi
presupune participarea activă a tuturor celor implicaţi şi constituie în acelaşi timp un punct forte în
vederea stabilirii unei interacţiuni constructive între partenerii implicaţi. Cu alte cuvinte parteneriatele
educaţionale au un rol bine definit în procesul de învăţământ. Ele sunt necesare pentru a obţine
performanţe şcolare înalte, fără a ţine seama de cultura, etnia, posibilităţile materiale şi financiare ale
copilului.

Comunitatea locala, scoala, familia, gradinita, reprezinta institutii ale educatiei. In

sprijinul educatorilor specializati vin agentii educationali, specialisti in probleme educationale,
membrii comunitatii cu influenta in cresterea, educatia si dezvoltarea copilului. Toti acesti
factori exercita influente educative in pondere diferentiata cantitativ, dar, care se reflecta
calitativ in dezvoltarea personalitatii copilului. Una dintre sarcinile ce revin educatiei este
cultivarea responsabilizarii sociale. Implicarea societatii, prin reprezentantii sai, presupune
dezvoltarea valorilor comunitatii pe termen mediu si lung. Cu cat implicarea este mai
pregnanta, cu atat mai mult, calitatea rezultatelor in plan educativ se ridica. Copilul nu trebuie
privit doar ca beneficiar al actiunii educative; copilul este participant, fara el actiunea educativa
nu-si are sensul, fara aportul familiei actiunea educativa ar fi unilaterala si fara efectul scontat.
Fiecare dintre cei care sprijina educatia isi asuma roluri de o deosebita importanta. Asigurarea
confortului material al copilului, eficientizeaza actiunea educativa, fiind cunoscuta importanta
mediului ambiant asupra capacitatilor de invatare ale copiilor. Educatia copiilor nu este un
apanaj al institutiilor educative, ea se realizeaza prin colaborarea dintre toti acei factori care la
un moment dat intervin in educatia copiilor. O actiune singulara, izolata nu poate avea efecte
pozitive, deoarece, societatea este un mecanism in cadrul caruia piesele devin , pe rand,
absolut necesare, foarte importante si indispensabile. Partenerii recunosc interesele lor
comune şi responsabilităţile faţă de copii şi lucrează împreună pentru a crea programe mai
bune şi oportunităţi pentru elevi." ( Joyce Epstein,1995). În relaţia şcoală-famile-comunitate
trebuie să existe relaţii de respect, de acceptare reciprocă, de simpatie şi admiraţie reciprocă,
nu de suspiciune, nedumerire sau iritare şi provocare. Relaţiile dintre şcoală, elevi, familiile
acestora şi comunitate trebuie să fie bazate pe cantact şi colaborare, pe transmitere de
informaţii şi prezentare a unor stări de lucruri, de influenţe pozitive asupra comportamentelor
elevilor, pe trăiri afective şi emoţionale reciproce în diferite forme de manifestare.

Pentru atingerea unui nivel de calitate ridicat în eficientizarea relaţiei şcoală-elev-

familie-comunitate, este necesar de abordat un stil empatic de comunicare între părţi, trebuie
transpus în psihologia mentală a elevului astfel încât să se producă o apropiere între părţi,
păstrând însă o neutralitate necesară şi un echilibru constant şi permisiv.