Țara Românească 

sau Rumânească, cunoscută istoric și ca Ungro-Vlahia (Zemli Ungrovlahiskoi în actele

slavone), iar în limbile străine Valahia (în germană Walachei, în engleză Wallachia, în franceză Valachie...,[a]) este
un stat apărut în Evul Mediu, al cărui teritoriu a fost inițial limitat în nord de Munții Carpați și de o linie pornind
din Munții Vrancei până la răsărit de cetatea Chilia inclusiv (mai târziu de râurile Milcov, Putna și Siret), în sud
de Dunăre de la Turnu-Severin până la Silistra inclusiv, iar la est de Marea Neagră (mai târziu de Dunăre și de
limitele raialei Ibrahilei sau Proilavonului, adică Brăilei). Locuitorii săi foloseau endonimul de
„rumâni”, exonimele uzuale utilizate până în epoca modernă fiind „vlahi” sau mai savant și recent
„valahi”. Moldovenii îi numeau „munteni”.
În zilele noastre, denumirea se referă exclusiv la zona geografică din sudul României moderne, dintre Dunăre,
Carpați și râurile Milcov, Putna și Siret.
Țara Românească a existat între secolele al XIV-lea și secolul al XIX-lea timp de mai bine de 500 de ani, ea
începându-și existența ca stat independent odată cu Bătălia de la Posada în jur de 10 noiembrie 1330, și încheindu-
și existența ca stat (devenit autonom dar tributar Imperiului Otoman) la data de 24 ianuarie/5 februarie 1862, când,
după trei ani de uniune personală cu Moldova, s-a unit cu această țară pentru a forma bazele României moderne.

Istoria României

Acest articol este parte a unei serii

Preistoria pe teritoriul României

Epoca pietrei
Epoca bronzului
Epoca fierului

Dacia
Cultura și civilizația dacică
Războaiele daco-romane
Dacia romană

Originile românilor

Evul Mediu timpuriu în România

Formarea statelor medievale

Țările Române în Evul Mediu

Țara Românească
Principatul Moldovei

Dominația otomană
Țările Române la începutul epocii moderne
Epoca fanariotă

Modernizarea țărilor române

Regulamentul Organic
Revoluția Română de la 1848
 Principatele Unite
Războiul de Independență

Regatul României
Primul Război Mondial
Unirea Basarabiei cu România
Unirea Bucovinei cu România
Unirea Banatului cu România
Unirea Transilvaniei cu România
România în al Doilea Război Mondial

Comunismul în România
Ocupația sovietică a României
R.P. Română/R.P. Romînă
R.S. România

Revoluția Română din 1989

România după 1989

Vezi și
Istoria românilor
Istoria militară a României
Istoriografia română

Portal România

 v • d • m 

Cuprins

 1Etimologie și denumiri
 2Frontiere
 3Istorie
o 3.1Evenimente precursoare formării Țării Românești
o 3.2Formarea Țării Românești
 3.2.1Contextul istoric
 3.2.2Legenda lui Negru Vodă și bazele ei reale
o 3.3Lupta antiotomană
 3.3.1Rezistența lui Mircea cel Bătrân și a urmașilor săi
 3.3.2Ioan de Hunedoara și Drăculeștii
 3.3.3Radu de la Afumați și căderea Ungariei
 3.3.4Revolta lui Mihai Viteazul și Războiul cel Lung
o 3.4Apogeul dominației otomane
 3.4.1Domniile marii nobilimi
 3.4.2Domniile fanariote
o 3.5Revoluția lui Tudor Vladimirescu
o 3.6Rolul Țării Românești în renașterea națională a românilor
 3.6.1Domniile regulamentare și ocupația rusească
 3.6.2Revoluția de la 1848
 3.6.3Unirea cu Moldova
 4Note de completare
 5Note bibliografice
 6Bibliografie
 7Lectură suplimentară
 8Legături externe
 9Vezi și

Etimologie și denumiri[modificare | modificare sursă]

Străinii denumeau Țara Românească: „Walachei”, „Wallachia”, „Valacchia”, „Valachie” sau „Iflak-eli”, denumiri
românizate ca Valahia. Această denumire, de origine germanică, nu desemna numai Țara Românească ci multe
alte țări locuite de populații latinești în contact cu germanicii, de la Marea Nordului („Valcheren”) până la Marea
Neagră (țările române) trecând prin sudul Germaniei („Walchengau”, „Walchensee”) și prin spațiul iliric („Vlasina”,
„Vlahina”, „Vlaška”, ș.a.m.d.). Cărturarii și cartografii medievali deosebeau Ungro-Vlahia (adică Vlahia dinspre
Ungaria, anume Țara Românească), pentru a nu o confunda cu Moldova numită și Bogdano-Vlahia (adică Vlahia
întemeiată de voievodul Bogdan de Dolha al Maramureșului), sau cu Transilvania.[3]
În documentele latinești era cunoscută ca Transalpina (adică dincolo de Alpii Transilvăneni, cum numesc
occidentalii Carpații meridionali). După numele primului domnitor Basarab I, unii numeau Țara
Românească: Basarabia sau Țara Basarabească, nume conservat de Moldoveni pentru regiunea malurilor Dunării
și Mării Negre (numită de Turci Bugeac), când o căpătară sub domnia lui Alexandru cel Bun. Moldovenii numeau
Țara Românească Muntenia, iar Turcii îi spuneau Iflak sau Kara-Iflak, în timp ce Moldovei îi spuneau Bogdan Iflak.
Polonezii numeau Țara Românească Basarabia, iar pe Moldova o numeau Volohia[4].
Denumirea de Valahia a apărut mai întâi în cronicile arabe din secolul al XIII-lea; în loc de Țaratul Vlaho-
Bulgar arabii menționau în scris doar Valahia, cu indicarea precisă a coordonatelor geografice arabe (47° și 30
minute longitudine și 50° latitudine) și cu specificarea faptului că Valahia se numea în arabă „al-Awalak" iar locuitorii
„ulaqut" sau „ulagh".[5] Într-o altă cronică arabă (Rashid ad-Din’s) s-a mentionat cucerirea Valahiei în jurul anului
1270, de către tătarii lui Nogai; tot Rashid menționează că tătarii au trecut prin țara "qara ulagh" (vlahii negri) și au
intrat în Transilvania unde i-au infrânt pe "ulagh" (vlahi). [6]

Frontiere[modificare | modificare sursă]
În vremea formării sale, voievodatul se mărginea spre nord-vest peste Carpații Meridionali și o parte din Carpații
Orientali cu Regatul Ungariei, spre sud, peste Dunăre, cu țaratele bulgare de la Vidin și Tărnovo, iar la est, tot
peste Dunăre, cu Despotatul Dobrogei, și cu Marea Neagră la nordul gurilor Dunării. Ulterior, peste Dunăre, la sud
și la est, s-a învecinat cu Imperiul Otoman după ce acesta a cucerit respectivele ținuturi. Frontierele au cunoscut
fluctuații, voievozii Țării Românești deținând sporadic și teritorii la nord de Carpați (cum ar fi Țara Făgărașului și
Amlașul). Între 1390 și 1422 Mircea cel Bătrân și fii săi Mihail I și Radu Praznaglava au stăpânit și Despotatul
Dobrogei, a cărui frontieră sudică a fost deplasată spre nord în acest răstimp de cuceririle otomane, din
zona Varnei până în zona Constanței. După 1422 întreaga Dobroge a trecut în stăpânirea Turcilor până în 1878,
împreună cu cetățile Turnu și Giurgiu, și mai târziu Brăila cu zona înconjurătoare, deținute până la 1829. Frontiera
nord-estică a rămas nedefinită atâta timp cât a fost în desfășurare procesul de constituire a voievodatelor românești
din spațiul extracarpatic, pe baza cnezatelor anterioare vasale ale Ungariei.
Moldova, celălalt nucleu al acestei constituiri statale, a apărut la câteva decenii după Țara Românească în
zona Baia-Suceava-Strășineț și s-a extins treptat spre est (Iașii, Polihronia) și sud. Pe la sfârșitul secolului al XIV-
lea și începutul secolului al XV-lea, domnii moldoveni percepeau vama către Țara Românească la Bârlad, iar
domnii munteni percepeau vama către Moldova la Buzău, cele două orașe aflându-se la o distanță considerabilă,
ceea ce arată că granița nu era bine definită. Țara Românească a stăpânit în fazele inițiale și teritoriul denumit
astăzi Bugeac, deținând temporar cetatea Chilia (pierdută însă în fața tătarilor Nogai înainte de sfârșitul domniei
întemeietorului țării, Basarab I). De asemenea, Radu cel Frumos a stăpânit Țara Vrancei, el înființând aici cetatea
Crăciuna. În timpul conflictelor cu Ștefan cel Mare, însă, succesorul său, Basarab al IV-lea cel Tânăr, a pierdut
acest teritoriu, după ce voievodul moldovean a invadat nord-estul Munteniei, arzând orașele Brăila și Râmnicu
Sărat. Atunci, la 1482, s-a stabilit frontiera ce avea să rămână vreme de 370 de ani: de la vârful Lăcăuți, de-a lungul
râului Milcov până la vărsarea sa în Putna, apoi pe Putna până la vărsarea în Siret și pe Siret până la vărsarea în
Dunăre. Punctul de vamă muntenesc fusese la acea vreme deja mutat de la Buzău la Râmnicu Sărat, iar apoi,
după ce mica așezare Focșani a căpătat statut de târg, având două părți — una moldovenească la nord de Milcov
și una muntenească la sud, el a devenit punct de vamă de ambele părți.