Autonomii locale (secolele IX-XIII)

Forme de organizare prestatală (politico-teritorială) specific româneşti:

- ţări (voievodate) = structuri politice cu funcţii defensive, constituite pe ambele laturi ale Carpaţilor
prin contopirea mai multor obşti sub conducerea unui duce sau voievod. Ele sunt specifice întreg spaţiului
românesc, iar apariţia lor se leagă de finalizarea etnogenezei, perioadă în care, la Dunărea de Jos, se
cristalizează o organizare social-politică specifică, cea românească – ex.: Ţara Sipeniţului, Ţara Făgăraşului,
Ţara Maramureşului.
- cnezat = structură politică prestatală constituită prin reunirea mai multor obşti sub conducerea unui
jude sau cneaz.
- câmpuri = forme de organizare politică prestatală din Moldova şi Ţara Românească, constituite prin
unirea mai multor obşti pe criterii geografice (toate obştile de pe valea unui râu sau dintr-o depresiune) – ex.:
Câmpulung Moldovenesc, Câmpulung Muscel, Câmpul lui Dragoş, Câmpul lui Vlad.
- cobâle, ocoale, codri = forme de organizare prestatală specifice ţinuturilor de la est de Carpaţi
(Moldova): ocoale în zona Vrancei şi a Bucovinei; cobâle în zona Botoşaniului, Dorohoiului, Bacăului şi
Neamţului; Codrii Cosminului, Codrii Lăpuşului, Codrii Orheiului, Codrii Herţei.
Forme de organizare politico-administrativă de sorginte(origine) occidentală:
- principat = formă de organizare a puterii centrale în stat, în care autoritatea revine principelui.
- comitat = formă de organizare administrativ-teritorială locală condusă de un comite (echivalente
judeţelor de azi), specific maghiară
 - marcă = formă de organizare administrativ-teritorială şi militară introdusă de regalitatea maghiară
în zonele de graniţă pentru întărirea apărării (în special împotriva cumanilor şi tătarilor). Exemple: Banatul de
Severin (înfiinţat pe la 1230), Marca Moldovei (pe la 1352);
- ducat = corespondentul occidental al voievodatului.

Romanitatea răsăriteană şi autonomiile ei regionale au ocupat un spaţiu întins, din Peninsula Balcanică până
în nordul arcului carpatic. Ele şi-au făcut simţită prezenţa sub numele de ţări - „terrae", locuitorii lor fiind
cunoscuţi sub numele de vlahi, volohi, valahi, blachi în izvoarele armene, bizantine, ruse şi maghiare, şi de
români, aromâni în vorbirea proprie.
Autonomiile rurale, „romanii populare" sau „democraţii ţărăneşti" cum le-a denumit Nicolae Iorga, „obşti
de obşti" după expresia unor documente medievale risipite în cuprinsul unor „ţări", erau conduse de cnezi, juzi,
jupani învestiţi de comunitate cu funcţii social-politice corespunzătoare. Puterea unora dintre ei s-a extins cu
timpul peste mai multe sate dintr-o arie delimitată geografic.
„Ţările", autonomii politice, s-au născut din mai multe sate. „Satul a devenit, pentru mult timp forma
firească de organizare a strămoşilor noştri", remarca Nicolae Iorga.
 În zona carpato-dunăreano-pontică evoluţia internă a societăţii româneşti a condus spre constituirea
statului. La aceasta au concurat mai mulţi factori, unii interni şi alţii externi.
a) Premise interne:
1. Creşterea demografică determinată de dărnicia pământului românesc, de bogăţiile solului şi subsolului,
de configuraţia reliefului şi de prezenţa pădurilor, care au asigurat protecţia românilor în vremuri de restrişte.
2. Viaţa economică tot mai dinamică, stimulează accelerarea pro cesului de centralizare politică (schimburi
comerciale, circulaţia monedei etc.) Spaţiul românesc era străbătut de importante artere comerciale care porneau
din nordul şi din centrul Europei, ajungând la gurile Dunării şi la Marea Neagră.
3. Începutul procesului de feudalizare favorizează desprinderea elementelor conducătoare din sânul obştilor,
acei cnezi şi juzi care se situează în fruntea unor autonomii locale şi care vor fi promotorii acţiunilor politice de
centralizare statală.
b) Premise externe:
1. Contextul extern a influenţat procesele din interiorul societăţii româneşti.
Cumanii de origine turanică şi mai târziu tătarii (marea lor invazie din 1241), au împiedicat extinderea
stăpânirii Regatului Ungar dincoace de Carpaţi, oferind astfel populaţiei locale posibilitatea de a-şi crea structuri
şi instituţii statale. În eliminarea puterii tătarilor (Hoarda de Aur) erau deopotrivă interesate Ungaria şi Polonia.
2. Constituirea statelor extracarpatice a fost favorizată şi de slăbirea presiunii exercitate de coroana maghiară,
ea însăşi confruntată cu dificultăţi: stingerea dinastiei Arpadienilor (1301) şi declanşarea luptelor pentru tron.
 Apariţia primelor formaţiuni politice româneşti se plasează în cadrul unor evoluţii interne care au făcut
posibilă cristalizarea structurilor statale, dar şi al unui context internaţional favorabil.
În centrul şi răsăritul Europei, ultimele invazii se prelungesc până în secolul al XIII-lea, iar marile puteri din
zonă:
1. Imperiul Bizantin
2. Regatul Ungariei (după anul 1000)
3. Regatul Poloniei
îşi împart sferele de influenţă, iar uneori încearcă să-şi impună stăpânirea propriu-zisă asupra spaţiului românesc.
CONSTITUIREA VOIEVODATULUI TRANSILVANIEI
Izvoare narative referitoare la constituirea Transilvaniei medievale
Din secolul al IX-lea însă, în contextul în care ungurii aşezaţi în Pannonia încep să-şi manifeste interesul
pentru Transilvania, sursele menţionează formaţiuni politice ale populaţiei româneşti de la nord de Dunăre.
Principalele izvoare narative care conţin informaţii referitoare la formaţiunile politice româneşti de la vest de
Carpaţi sunt Gesta Hungarorum şi Legenda Sfântului Gerard.
1) Cronica notarului anonim al regelui Bela al III-lea al Ungariei (Gesta Hungarorum, Faptele
ungurilor sau Cronica lui Anonymus), scrisă probabil la sfârşitul secolului al XII-lea sau la
începutul secolului al XIII-lea, dar oglindind evenimente de la sfârşitul secolului al IX-lea şi din
prima parte a secolului al X-lea, relatează conflictele care i-au opus pe ungurii în expansiune spre
răsărit unor formaţiuni politice de dincolo de Tisa. Ea furnizează cea mai bogată şi completă
 relatare medievală despre stările de lucruri găsite de unguri la pătrunderea lor în teritoriile locuite de
români.
Convieţuirea româno-slavă din secolele VIII-IX are loc în cadrul unor formaţiuni politice medievale timpurii
- şase ducate din jurul anului 900, sunt atestate în „regiunea daco-pannoniană” - trei din ele, situate la est de Tisa,
sunt cele mai cunoscute. Aceste formaţiuni, de tipul cnezatelor sau voievodatelor, forme de organizare influenţate
de cele ale slavilor, dar devenite specifice populaţiei româneşti, erau situate în Crişana (condusă de Menumorut şi
având centrul la Biharea), în Banat, cu centrul probabil la Cuvin (condusă de Glad) şi în partea central-vestică a
Transilvaniei, având drept centru posibil Dăbâca (Gelu). Etnia primilor doi „duci” nu este menţionată de
Anonymus. Despre al treilea „duce”, Gelu, aflăm că este „un anumit român”. Supuşii săi sunt români şi slavi. Ei
trăiesc însă într-un spaţiu („ţara de dincolo de păduri”) caracterizat prin „bunătatea” sa; un pământ fertil, la roadele
căruia Anonymus adaugă bogăţia în aur şi sare. Prin urmare, Gelu este sigurul dintre aceşti conducători locali numit
de Anonymus blach, adică român, în condiţiile în care populaţia din zonă era departe de a fi omogenă din punct de
vedere etnic. Realitatea personajelor şi întâmplărilor pomenite de Anonymus a început să fie contestată de unii
istorici maghiari şi austrieci începând din secolele XVIII-XIX, în contextul în care românii din Transilvania cereau
drepturi politice şi naţionale. Chiar dacă există o doză de fabulaţie în povestea notarului anonim, deoarece nu rareori
istoricii medievali simţeau nevoia să-şi înfrumuseţeze poveştile cu elemente dramatice, este dincolo de îndoială
faptul că în perioada în care a scris Anonymus exista conştiinţa unei anteriorităţi a românilor în Transilvania şi a
unor formaţiuni politice în stare să opună rezistenţă ungurilor. O confirmare indirectă a acestor realităţi o aduce
Cronica lui Nestor, din secolul al XII-lea, care păstra amintirea faptului că, la trecerea lor prin Carpaţii Păduroşi,
spre Pannonia, ungurii i-au găsit acolo pe români şi pe slavi.
2) Legenda Sfântului Gerard (scriere cu caracter hagiografic de la începutul secolului al XI-lea)
menţionează trei formaţiuni de la cumpăna secolelor X-XI: voievodatul lui Ahtum (urmaş al lui Glad), în Banat,
cu centrul la (Urbs) Morisena, unde funcţiona şi o mănăstire ortodoxă; voievodatul lui Gyula (Geula cel Tânăr), în
părţile central-vestice ale Depresiunii Transilvaniei, cu centrul la Bălgrad (Alba Iulia); ducatul lui Kean, în
regiunile sud-orientale ale Transilvaniei.
De la „ducatele româno-slave” la voievodatul Transilvaniei, vasal regelui Ungariei
Aşezaţi în Câmpia Pannonică la sfârşitul secolului al IX-lea (896), ungurii au organizat cucerirea
Transilvaniei dinspre vest spre est. Primul teritoriu cucerit a fost voievodatul lui Menumorut, urmat de
formaţiunile lui Glad şi Gelu.
După moartea lui Gelu, formaţiunea acestuia este preluată de Tuhutum, căpetenia ungurilor invadatori.
Acesta îşi constituie un dominium propriu şi o dinastie separată de cea a ducelui Arpad din Pannonia. Timp de
aproape un veac, Tuhutum şi urmaşii săi stăpânesc partea apuseană a Transilvaniei în „pace şi fericire”.
Secolele XI-XII au fost caracterizate de o tendinţă generală de extindere teritorială şi de amplificare a
funcţiilor formaţiunilor existente în spaţiul românesc, mai ales în interiorul arcului carpatic. E posibil ca în această
zonă procesul de constituire şi de maturizare a formaţiunilor politice să fi fost impulsionat şi accelerat de
confruntarea cu tendinţele expansioniste ale regatului maghiar. Acestea s-au materializat în cucerirea treptată a
Transilvaniei, pe parcursul a câtorva sute de ani, între secolul al IX şi secolul al XI-lea.
 În Transilvania, regalitatea maghiară îşi impunea autoritatea prin intermediul nobililor unguri, deţinători de
fiefuri, în virtutea relaţiilor vasalice care îi legau de regele Ungariei. Parte din aceste fiefuri, care se bucurau, la
rândul lor, de o importantă autonomie faţă de regalitatea maghiară, se constituiseră pe structurile vechilor formaţiuni
politice premaghiare, pe care le cuceriseră.
În 1002-1003, Ştefan, marele rege care, creştinându-i pe unguri în 1001, îşi salvase poporul şi îl făcuse să
intre în concernul popoarelor europene, a trebuit să lupte cu un unchi al său, ducele Geula cel Tânăr sau Gyula,
care ocupa tronul după Tuhutum.
La începutul secolului al XI-lea, acesta se împotriveşte misiunilor apostolice ale regelui Ştefan cel Sfânt,
nimeni altul decât nepotul de soră al ducelui „ultrasilvan”. Fiind capturat de suveranul ungur, Gyula este închis pe
viaţă, întrucât refuză „să fie creştin” (adică să renunţe la ortodoxism în favoarea catolicismului).
Potrivit aceluiaşi Anonymus, regele Ştefan ocupă întreaga „ţară”; totodată, el desfiinţează (pe la 1004)
episcopia ortodoxă situată probabil la Alba Iulia. După ce l-a învins pe Geula, Ştefan cel Sfânt a trebuit să se lupte şi
cu conducătorul voievodatului care fusese înainte al lui Glad, un anume Ahtum, de religie ortodoxă. L-a învins şi pe
acesta şi astfel a recucerit întreg teritoriul dintre Criş şi Dunăre. Pe măsura înaintării spre centrul şi sudul
Transilvaniei, expansiunea maghiară a căpătat un caracter mai organizat şi eficace. Sub urmaşii lui Ştefan cel
Sfânt începe organizarea Transilvaniei ca entitate politică vasală regelui Ungariei.
După anul 1100, în teritoriul intracarpatic, regalitatea maghiară încearcă să impună modele religioase, politico-
administrative şi socio-economice apusene. Întărirea autorităţii regale maghiare asupra Transilvaniei a fost marcată de
tendinţa generală de reducere a autonomiilor locale în favoarea unor instituţii centrale, chiar dacă procesul nu a fost
nici rapid, nici întotdeauna reuşit. Comitatul este instalat peste vechile autonomii româneşti, în timp ce episcopatul
catolic încadrează sub raport ecleziastic teritoriile cucerite, substituindu-se organizării ortodoxe preexistente.
În 1111 este înfiinţat primul comitat, Bihorul, în zona vechii cetăţi româno-slave de la Biharea, şi este
atestat un episcopus Ultrasilvanus, Simion, catolic. În acelaşi an, dar şi în 1113, documentele amintesc un princeps
Ultrasilvanus, Mercurius.
Se pare că, în ambele cazuri, cei doi nu locuiau efectiv în Transilvania. Expansiunea maghiară a fost însoţită de
o adevărată cruciadă, regii unguri având în papalitate un sprijin real pentru expansiunea catolicismului spre răsărit, ei
fiind învestiţi cu titlul de regi apostolici (regi care aveau misiunea de a răspândi catolicismul). Instituţiile statale
româneşti în curs de formare au fost înlocuite cu instituţiile statului maghiar. Iniţial, cuceritorii maghiari încearcă
organizarea Transilvaniei ca principat (1111 – menţionarea lui Mercurius Princeps Ultrasilvanus), dar un principat cu
autonomie limitată, parte a statului arpadian, puterea politică supremă revenind regelui Ungariei. În a doua jumătate a
secolului al XII-lea, regii unguri dăruiesc oamenilor lor de încredere noi cetăţi şi feude din Transilvania. Administra-
tiv, acestea sunt incluse în noi comitate, instituţii politico-teritoriale aduse de cuceritorii care încearcă, însă fără
deplină reuşită, să înlocuiască vechile ţări, voievodate şi cnezate.
Pe la 1164 este atestat un comite de Dăbâca. Din 1176, acesta devine căpetenia ţării, sub numele de
Leustachius Voyvoda. Pentru conducătorul Transilvaniei, revenirea la numele traditional de voievod este o dovadă a
existenţei populaţiei româneşti. De altfel, din toate ţările cucerite şi încadrate în regatul Ungariei, numai Transilvania
păstrează „formula voievodală ca instituţie politică centrală” (I. A. Pop), până către jumătatea secolului al XVI-lea.
(Puterea politică supremă în Transilvania aparţine, însă, în continuare, regelui Ungariei.
 Situaţia se va menţine neschimbată până în 1541, atunci când Ungaria dispare ca stat prin
transformarea părţilor ei centrale în paşalâc turcesc [Paşalâcul de la Buda]. Din acest moment Transilvania
devine un stat în sine, organizându-se sub forma principatului autonom sub suzeranitate otomană. Puterea
politică supremă revine, principelui Transilvanei, care, ca titular al instituţiei centrale, capătă atribuţii suverane, la fel
ca domnii din Ţara Românească şi din Moldova.)
Voievodul Transilvaniei este un vasal al regelui Ungariei.
Iniţial, autoritatea sa era exercitată asupra a şapte comitate: Solnocul Interior, Dăbâca, Cluj, Turda,
Alba, Hunedoara, Târnava.
Rezistenţa din partea aristocraţiei maghiare, dornice să-şi păstreze autonomia dobândită, dar şi a
elementului românesc i-a determinat pe regii maghiari să colonizeze alte neamuri:
- secuii (începând cu secolul XI), stabiliţi în sud-estul Transilvaniei,
- saşii (aşezaţi, începând cu a doua jumătate a secolului al XII-lea, în zonele unde aveau să întemeieze Sibiul,
Braşovul, Sighişoara, Bistriţa etc.),
- cavalerii teutoni (care primesc în 1211 Ţara Bârsei, în schimbul căreia trebuiau să apere frontierele
răsăritene ale regatului şi să facă şi prozelitism catolic în rândul populaţiei româneşti sau turanice).
Saşii şi secuii s-au organizat în scaune, ai căror conducători erau subordonaţi direct regelui Ungariei,
contribuind la impunerea stăpânirii maghiare în centrul şi sudul Transilvaniei.
În secolul al XIII-lea, cucerirea şi organizarea Transilvaniei de către unguri par a fi încheiate. Aşezarea
noilor veniţi conduce, desigur, la o nouă structură etno-demografică, românii rămânând însă locuitorii cei mai
numeroşi. În faţa presiunilor exercitate de cuceritori, românii s-au regrupat în structuri social-economice şi
politice autonome în zonele mărginaşe ale Transilvaniei, cunoscute sub numele de „ţări” (Maramureşul, Lăpuşul,
Zarandul, Haţegul, Făgăraşul, Bârsa, Amlaşul ş.a.)
Aici, în schimbul apărării graniţelor, ei vor reuşi să-şi conserve, pentru mult timp, tradiţiile voievodale şi
cneziale. În schimbul serviciilor lor militare şi a fidelităţii faţă de regatul maghiar, acesta le recunoştea autonomia.
Tocmai din astfel de autonomii româneşti tradiţia vrea să fi pornit iniţiativa întemeierii statelor româneşti
extracarpatice Moldova şi Tara Românească.
Spre sfârşitul veacului al XIII-lea şi la începutul celui următor, voievozii Transilvaniei Roland Borşa
(1282, 1284-1285,1288-1293) şi Ladislau Kan (1294-1315) îşi asumă prerogative sporite.
Primul, în numele unui regnum Transilvanum, convoacă la Deva, în 1288, prima Adunare obştească
(Congregaţia generală), la care participă nobili din cele şapte comitate, clerul superior, orăşenii şi reprezentanţii
ţărănimii libere. Ultimul voievod amintit, Ladislau Kan, profită de criza politică declanşată de stingerea dinastiei
Arpadiene pentru a-şi exercita atributele de şef al unui stat autonom: stăpâneşte cetăţi, oraşe şi domenii interne şi
încheie înţelegeri cu ţări de sine stătătoare. Curând, angevinii readuc Transilvania la statutul de voievodat
vasal regelui Ungariei.
Evoluţia Transilvaniei în cadrul regatului maghiar
Transilvania fusese organizată ca un voievodat, ceea ce sugerează că îşi menţinea o anumită individualitate
politico-administrativă în cadrul regatului maghiar. Conducerea sa se baza pe colaborarea „stărilor” sau „naţiunilor”
privilegiate: nobilimea (în special maghiară), patriciatul (orăşenii bogaţi - în special saşi) şi fruntaşii secuilor. Deşi
vasal coroanei maghiare, voievodatul Transilvaniei îşi păstra, totuşi, o anumită autonomie în cadrul regatului
Ungariei. Religia ortodoxă, deşi nerecunoscută oficial, era practicată de majoritatea populaţiei Transilvaniei, care
era românească. Fruntaşii românilor au făcut iniţial parte dintre stările privilegiate, dar, din secolul al XIV-lea, ei
sunt excluşi treptat din rândul acestora.
În 1366, în contextul afirmării independenţei românilor la sud şi est de Carpaţi, ca şi al opţiunii statelor
extracarpatice pentru ortodoxie, regele Ludovic I condiţionează calitatea de nobil de apartenenţa la catolicism. În
acest fel, nobilii români care doresc să-si păstreze statutul acceptă catolicismul şi treptat se maghiarizează, iar cei
care rămân credincioşi propriei confesiuni religioase îşi pierd statutul privilegiat şi decad în rândul ţăranilor.
Românii îşi păstrează, măcar pentru o vreme, o autonomie relativă şi o organizare proprie, sub conducerea cnezilor şi
voievozilor în unele zone mărginaşe ale Transilvaniei, precum Ţara Haţegului, Ţara Făgăraşului, a Maramureşului şi
în districtele româneşti ca Ţara Zarandului sau Banat. În timp însă, în contextul acţiunii de centralizare politică şi de
restaurare a autorităţii regale maghiare, aceste autonomii sunt tot mai restrânse.
În concluzie, în vreme ce la sud şi la răsărit de Carpaţi românii îşi consolidau independenţa, în
Transilvania se producea evoluţia inversă, aceasta fiind tot mai profund integrată în structurile regatului
ungar. Această evoluţie divergentă este una din principalele cauze pentru care, în condiţiile în care în perioada
medievală, în Europa, se constata o tendinţă destul de răspândită de unificare teritorială a populaţiilor de
acelaşi neam, în spaţiul românesc se menţine diviziunea politică.
 Constituirea statelor medievale româneşti extracarpatice a creat cadrul propice unei dezvoltări
economice şi culturale care a permis, alături de lupta împotriva expansiunii otomane, conservarea identităţii
poporului român.= IMPORTANȚA

CONSTITUIREA ŢĂRII ROMÂNEŞTI

În secolul al XIII-lea, în vreme ce Transilvania îşi continua existenţa în cadrul regatului maghiar, se
conturează din ce în ce mai clar formaţiunile politice ale românilor din exteriorul arcului carpatic. Astfel, în 1234, o
bulă papală menţiona existenţa unor elemente de ierarhie bisericească ortodoxă, ceea ce implica şi o organizare
politică. În secolul al XIII-lea, întreg spaţiul românesc avea să fie marcat de marea invazie tătară din 1241, care a
distrus şi a dezorganizat totul, în pofida unor încercări de rezistenţă locale, ce demonstrează că existau deja elemente
de organizare politică. Românii încercaseră, împreună cu secuii, să apere trecătorile transilvănene, iar în exteriorul
Carpaţilor tătarii se confruntă cu un aşa-numit Mişelau, probabil Seneslau, care apare mai târziu în documente.
Marea invazie tătară a pulverizat cnezatele şi voievodatele româneşti preexistente, dar a dezorganizat şi regatul ungar,
care, în ultima perioadă, îşi extinsese dominaţia şi asupra spaţiului extracarpatic. Astfel, presiunea maghiară asupra
spaţiului românesc scade şi sunt create condiţii favorabile afirmării politice la sud şi la răsărit de Carpaţi. Dominaţia
mongolă instituită în zonă a permis, pe de o parte, cristalizarea unor instituţii rămase apoi caracteristice statelor
medievale româneşti (birurile, scutirile, organizarea sistemului de poştă etc.), iar pe de alta, a făcut apel, în guvernare,
la reprezentanţi din rândul populaţiei româneşti. Aceştia, spre sfârşitul secolului, în condiţiile diminuării puterii
mongolilor, au profitat de situaţia dobândită, în scopul definirii unor autonomii româneşti care au stat la baza
viitoarelor state medievale.
Regele Bela al IV-lea, Cavalerii Sfântului Ioan şi structurile politice dintre Carpaţi şi Dunăre
La începutul secolului al XIII-lea, regalitatea maghiară supune pe rând Ţara Oltului (devenită Ţara
Făgăraşului) şi apoi Ţara Haţegului, împingând limitele expansiunii lor până la arcul Carpaţilor Meridionali. Din
acest moment, regii unguri încearcă să-şi extindă stăpânirea asupra regiunilor extracarpatice. Pentru realizarea
acestui obiectiv, ei apelează la cavalerii teutoni, care primesc vremelnic în stăpânire Ţara Bârsei (1211). Învingători
ai cumanilor, teutonii acţionează încă din primii ani pe cont propriu atât la miazănoapte de Carpaţi, cât şi la miazăzi.
Ca urmare, pe la jumătatea celui de-al treilea deceniu al veacului al XIII-lea (1225), armata regală îi alungă din
Transilvania. După marea invazie tătaro-mongolă din 1241-1242, regii unguri reiau planurile de colonizare în vederea
apărării zonelor meridionale ale stăpânirii lor, îndeosebi Banatul şi sud-vestul Transilvaniei. Mai mult, formulează tot
mai clar obiectivul principal al politicii externe: stăpânirea drumului comercial spre Dunărea de Jos şi Marea Neagră.
Prin diploma din anul 1247, Bela al IV-lea dăruieşte Cavalerilor Ordinului Sf. Ioan de la Ierusalim Ţara
Severinului până la Olt, mai puţin acea parte a „ţării” respective, organizată anterior (pe la 1230) în Banatul de
Severin, ca marcă de apărare a Ungariei împotriva cumanilor. Colonizarea Ioaniţilor este efemeră, dar
„contractul” care o consacră rămâne un izvor istoric semnificativ. Între altele, el atestă existenţa unor formaţiuni
statale româneşti din spaţiul carpato-dunărean, două voievodate şi două cnezate și Țara Severinului/Banatul de
Severin
- voievodatul lui Litovoi, care cuprinde Ţara Haţegului (în sud-vestul Transilvaniei) şi nord-vestul Olteniei;
 - voievodatul lui Seneslau, care include Ţara Făgăraşului (în sudul Transilvaniei) şi nordul Munteniei;
- cnezatul lui Farcaş, situat între cele două voievodate, la sud de munţi (în Vâlcea);
- cnezatul lui Ioan, localizat ipotetic între Jiu şi Olt, aproape de Dunăre. Acestea au fost fie anexate Ungariei
(cnezatele lui Ioan şi Farcaş), fie lăsate românilor în condiţii de dependenţă faţă de puterea suzerană
(voievodatele lui Litovoi şi Seneslau).
După marea invazie mongolă (1241-1242), voievodatul românesc din stânga Oltului iese de sub tutela Ungariei.
Astfel, cu excepţia voievodatului lui Seneslau, vecin cu zona denumită Cumania, celelalte formaţiuni politice
menţionate sunt controlate de regalitatea ungară, prin „banul” de Severin.
Diploma oferă şi informaţii asupra:
- stratificării sociale, care este întotdeauna legată de apariţia statului, consemnând diferenţele dintre ţărani
şi mai-marii pământului (rustici, în opoziţie cu majores terrae, sugerează deja existenţa unor categorii
privilegiate)
- aceste formaţiuni statale, aflate sub autoritatea, măcar nominală, a regelui maghiar, aveau propriile forţe
militare, întrucât se specifica obligaţia lor de a da ajutor armat ioaniţilor.
Litovoi va încerca să anuleze acest raport de vasalitate faţă de Coroana Arpadiană, în conjunctura favorabilă creată
de luptele interne din regat. Astfel, în 1277 el refuză plata tributului, pornind lupta împotriva regatului Ungar. În
1279 este ucis în lupta cu armata regală, fiind urmat la conducerea voievodatului de fratele său Bărbat, care va fi
nevoit să recunoască din nou suzeranitatea maghiară. Această transmitere ereditară a puterii denotă existenţa unor
structuri politico-sociale medievale bine conturate, o viaţă economică prosperă (dovadă suma foarte mare plătită de
Bărbat pentru răscumpărarea din prizonierat), armată condusă de voievod, biserici coordonate de o episcopie
ortodoxă.
„Descălecatul lui Negru-Vodă”
Momentul decisiv al constituirii statelor româneşti extracarpatice – exprimat de tradiţia istorică prin
termenii de descălecat şi întemeiere – a fost reprezentat de înlăturarea dominaţiei teritoriale a regatului Ungar -
tradiţia păstrată de cronicile muntene vorbeşte de un „descălecat” al lui Negru-Vodă, pornit cu ai săi din Ţara
Făgăraşului pe la 1290. Voievodul semilegendar Radu Negru (Negru-Vodă) trece Carpaţii şi se instalează la
Câmpulung, sediul unei comunităţi catolice, formată din saşi şi unguri. Prosperitatea acestei comunităţi este
explicată prin situarea ei pe drumul comercial ce lega Transilvania de Dunărea de Jos şi Marea Neagră. Acest oraş
devine prima capitală a Ţării Româneşti şi necropolă domnească. Realitatea unui descălecat de la nord de Carpaţi
pare a fi sugerată chiar de numele de Basarab, de origine cumană, consemnat de documente în Ţara Haţegului.
Basarabii - mari voievozi, domni şi singuri stăpânitori în „toată Ungrovlahia”
Mai clar este documentată istoric întemeierea Ţării Româneşti prin unirea teritoriilor oltene ale
voievodatului lui Litovoi cu cele ale voievodatului argeşean al lui Seneslau sub domnia lui Basarab, pe la 1310.
Acţiunea pornită din Câmpulung cuprinde Argeşul, apoi căpeteniile din teritoriile de la apus de Olt se închină
puternicului voievod din stânga râului. Desăvârşirea întemeierii Ţării Româneşti se realizează, aşadar, sub
Basarab I. Astfel, la începutul secolului al XIV-lea este atestată ca stat Valahia nord-dunăreană. Izvoarele
menţionează titlurile conducătorului acestui stat: mare voievod (conducător militar) şi domn, stăpân al ţării.
Denumirea statului românesc apare în izvoare diplomatice externe.
 Cele mai multe provin din cancelaria noilor regi ai Ungariei, angevinii. De origine franceză, această
dinastie restaurează unitatea Regatului Ungar. Începutul procesului datează chiar din timpul domniei lui Carol
Robert de Anjou (1308-1342), care este sprijinit de papalitate.
Afirmarea independenţei faţă de regatul maghiar se făcea în contextul colaborării românilor cu tătarii,
bulgarii şi sârbii. Factorul de putere reprezentat de regatul maghiar nu putea fi însă ignorat. Cu ocazia luptelor
purtate în Banat, armata noului rege al Ungariei are de înfruntat şi ostilitatea statului românesc din apropiere, al
cărui conducător, Basarab (1310?-1352), se dovedeşte nu numai un priceput şef militar, ci şi un bun diplomat. În
1324, el încheie un acord prin care regele Ungariei recunoaşte unitatea statului condus de „Bazarab, voievodul
nostru transalpin”. La rândul său, voievodul recunoaşte suzeranitatea regelui Ungariei, în primul rând pentru
stăpânirea Banatului de Severin, dar şi faptul că Terra Transalpina (Terra Bazarab) este inclusă „în aria
spiritualităţii catolice”. Nemulţumiţi de condiţiile acordului, nobilii unguri îl conving pe rege să suprime statul lui
Basarab. Este organizată campania din toamna anului 1330. Pentru a evita distrugerile războiului, Basarab se
oferă se restituie regelui Banatul Severinului şi să-i plătească 7 000 de mărci de argint, echivalând cu 74 kg. aur.
Suma este un indiciu al forţei economice deţinute de voievodatul muntean, care poate fi legată şi de controlul
segmentului final al drumului comercial care lega Europa Centrală şi Marea Neagră prin intermediul gurilor
Dunării. Carol Robert refuză oferta, armata maghiară aparent victorioasă se întoarce spre Transilvania, dar într-o
trecătoare, nelocalizată cu exactitate, dar intrată în istorie sub numele Posada, pe care i I-a dat lorga, românii îi
surprind şi îi masacrează pe unguri, al căror rege scapă cu greu. Soldată cu înfrângerea armatei lui Carol Robert de
Anjou – imortalizată prin Cronica pictată de la Viena, această campanie nu aduce restaurarea dominaţiei
regatului Ungariei la sud de Carpaţi. Ea consfinţeşte independenta statului condus de Basarab, care cuprindea
Banatul de Severin, Oltenia, Muntenia până la Dunăre şi teritoriul smuls tătarilor la gurile Dunării (care ia numele
eliberatorului, adică Basarabia). Ulterior, raporturile cu Ungaria au fost reluate în contextul necesităţii de a duce o
luptă comună pentru eliminarea tătarilor din regiune. Acesta este contextul în care Basarab cucereşte sudul
Moldovei actuale, ceea ce explică numele de Basarabia extins apoi asupra întregului teritoriu dintre Prut şi Nistru.
Regele ungar interpreta însă jurământul de vasalitate prestat de domnul Ţării Româneşti ca o recunoaştere a
faptului că acesta ar fi deţinut întreaga ţară (inclusiv teritoriile nou cucerite de Basarab) ca feudă, de la el.
În vremea regelui Ludovic I de Anjou (1342-1382), Ungaria şi cea mai apropiată „Vlahie” de lângă ea, Ţara
Românească, acţionează împreună împotriva dominaţiei tătare exercitată la gurile Dunării şi la est de Carpaţi.
Urmaşul lui Basarab, Nicolae Alexandru (1352-1364), îşi asumă un rol însemnat în această luptă. Relaţiile
cu Ungaria vor fi umbrite, însă, de expansionismul politic şi religios al angevinilor. Din acest motiv, în 1359,
Nicolae Alexandru Basarab îşi va lua titlul de domn autocrat (samodîrjeţ, de sine stăpânitor – prin care îşi afirmă
deplina independenţă pe plan extern şi se opune expansiunii politice a maghiarilor) şi va întemeia Mitropolia
Ungro-Vlahiei, dependentă de Constantinopol (prin care încearcă să contracareze politica de catolicizare dusă de
aceştia). Crearea domniei autocrate a provocat reacţia violentă a regelui Ungariei, Ludovic cel Mare, care nu s-a
materializat însă imediat, din cauza conflictului cu Bogdan din Moldova.
Fiul lui Nicolae Alexandru, Vladislav I (Vlaicu-Vodă,1364 – cca. 1377), desprinde toate concluziile din
poziţia autocrată a principatului său, fiind încoronat de mitropolitul ţării fără acordul regelui Ludovic I. Acesta nu
mai poate trece cu vederea „afrontul” care i s-a adus şi, în 1366 şi 1368, organizează două expediţii împotriva
Ţării Româneşti, care nu se termină însă cu un rezultatul scontat. Vlaicu-Vodă trece cu pricepere peste conflictele
militare, politice şi religioase cu regele Ludovic I şi, în schimbul recunoaşterii suzeranităţii maghiare, obţine titlul
de ban de Severin şi duce de Făgăraş (1366, reconfirmate în 1368/1369), inaugurând astfel o îndelungată tradiţie
de stăpânire munteană asupra acestor regiuni integrate regatului maghiar. Tot el respinge un prim atac otoman la
Dunărea de Jos (1369), organizează instituţiile civile şi ecleziastice ale statului (în 1370 întemeiază, la Severin,
cea de-a doua mitropolie din Ţara Românească), bate primele monede, de argint, ale Ţării Româneşti (1365),
acordă un privilegiu comercial braşovenilor (ianuarie 1368) şi, în final, se intitulează „Io Vladislav, mare voievod,
domn şi singur stăpânitor a toată Ungrovlahia”.
FORMAREA DOBROGEI
Din secolul al X-lea datează menţiunile unor formaţiuni politice în Dobrogea, reintrată în sfera de
dominaţie bizantină.
Un izvor epigrafic slav (inscripţia de la Mircea-Vodă) din prima jumătate a secolului al X-lea se referă la
jupan Dimitrie. Spre sfârşitul secolului al X-lea este menţionat conducătorul unei formaţiuni politice locale,
Gheorghe. Numele acestuia apare pe o inscripţie, probabil românească, descoperită în inventarul celei de-a patra
bisericuţe din complexul arheologic de la Basarabi-Murfatlar.
Tot în Dobrogea, în secolul al XI-lea, Ana Comnena, în Alexiada, îi pomeneşte pe Tatos (Chalis) de la
Dârstor, pe Seslav de la Vicina şi pe Satza (Saccea)
În secolul al XIII-lea, o tradiţională „ţară” – Ţara Cărvunei (Cavarnei) – este menţionată, pe la 1230, între
Mangalia şi Varna, devine în sec. XIV – nucleul viitorului stat medieval dobrogean.
 În jurul nucleului reprezentat de Ţara Cavarnei, spaţiul istro-pontic este condus de Balica (1346-1354), care
îşi avea reşedinţa la Caliacra. Ulterior, în urma participării la un război civil în Imperiul Bizantin, Dobrotici
(1354-1386) a primit titlul de „despot”, care era acordat rudelor sau aliaţilor Imperiului şi care îl plasa, cel puţin
formal, în cadrul ierarhiei imperiale. După ce este numit despot, unifică „ţările” dintre Dunăre şi Marea Neagră
(1360-1365).
Noul stat medieval, Dobrogea (numit astfel de turci după Dobrotici), se afirmă pe plan internaţional graţie
conducătorului său. În 1386, la conducerea statului dobrogean autonom urmează fiul lui Dobrotici, Ivanco. Acesta
se desprinde din sfera stăpânirii bizantine şi bate monedă proprie, pentru a-şi marca independenţa. În condiţiile
apropierii Imperiului Otoman de linia Dunării, Dobrogea, al cărei conducător dispărea în luptele cu turcii în 1388,
risca să fie transformată în paşalâc. Acesta este momentul în care domnitorul Ţării Româneşti, Mircea cel Bătrân
(1386-1418) intervine şi o ia în stăpânire. Dobrogea avea să rămână în componenţa statului muntean până în 1417
sau 1420, când este cucerită de turci şi rămâne sub stăpânire otomană până la 1878.
CONSTITUIREA STATULUI MEDIEVAL MOLDOVA
„Ţări”, „câmpuri”, „codrii” şi alte structuri politice româneşti din „Cumania” şi „Tartaria”
La est de Carpaţi, între Milcov, Putna, Siret, Dunăre, litoralul pontic şi aproape întreaga vale a Nistrului,
sunt atestate variate structuri politice tradiţionale. Firesc, cele mai cunoscute sunt formatiunile teritoriale denumite
„ţări”. În izvoare narative externe, locuitorii acestor „ţări” sunt numiţi volohi (ca în aşa-zisa Cronică a lui Nestor)
sau ulakes (în Legenda despre Oguz han). Pentru anul 1000, tradiţia istorică localizează la est de Carpaţi Ţara
Sipenţiului, care - împreună cu structura politico-teritorială denumită Codrii Cosminului - grupează aşezările
întărite din secolele IX-XI, cercetate în jurul oraşului Cernăuţi. În imediata apropiere, este plasată altă formaţiune
tradiţională, Codrii Herţei. Şi alte izvoare menţionează existenţa unor formaţiuni prestatale la est de Carpaţi.
Astfel, cronicile vechi ruseşti (Povestea vremurilor de demult, Cronica lui Nestor etc.) consemnează, pentru
secolul al XII-lea, o Ţară a Berladnicilor, în centrul Moldovei. Documentele papale sau cele emise de cancelaria
regelui Ungariei vorbesc despre Ţara Brodnicilor (în sudul Moldovei) şi despre Ţara Volohilor (sau a
Românilor – în nord-vestul Moldovei). O altă cronică rusească, din secolul al XIII-lea de această dată, aminteşte
despre Ţara Boloho-venilor, situată în nord-estul Moldovei.
În schimb, literatura bizantină din secolul al X-lea denumeşte spaţiul de la răsărit de Carpaţi Patzinakia.
Evident, după numele pecenegilor, care migrează atunci pe aceste meleaguri. Însă din secolul al XIII-lea izvoarele
externe se referă adesea la Cumania, chiar la Cumania Neagră, apoi la Tartaria, tot după numele principalilor
migratori ai perioadei, cumanii şi tătarii. De pildă, termenul Cumania apare într-un act papal din 1227, care se
referă la răspândirea catolicismului la est de Olt şi de Carpaţi. Pentru creştinarea în rit roman a cumanilor este
organizată o episcopie a acestora la Civitas Milcoviae (Odobeşti). O diplomă papală ulterioară confirmă rezistenţa
pe care localnicii, denumiţi valahi, o manifestă faţă de catolicism. Aceşti localnici au propriile structuri bisericeşti
de rit grec.
Dublul „Descălecat”: Dragoş şi Bogdan; Moldova până la domnia lui Alexandru cel Bun
Din secolul al XIII-lea, teritoriul Moldovei se afla sub dominaţia tătarilor, care îşi stabiliseră un centru
politic la gurile Dunării. Pe aici trecea şi importantul drum comercial care lega zone din Europa Centrală (Polonia)
cu Marea Neagră, ceea ce a favorizat în mare măsură unificarea economică a acestui spaţiu.
 Evoluţia spre cristalizarea unor formaţiuni politice în această zonă este ilustrată de un document din 1332 al
cancelariei papale; acesta vorbea despre „puternicii acelor locuri” care confiscaseră bunurile episcopiei Cumaniei.
Unirea acestor formaţiuni a fost favorizată de lupta regalităţii maghiare pentru înlăturarea dominaţiei tătare şi de
succesele lui Basarab.
Iniţiativa regelui maghiar de a apăra hotarele răsăritene ale Ungariei a condus la crearea unei mărci de
apărare în nordul Moldovei. În timpul celei mai însemnate campanii contra tătarilor (1347-1352), desfăşurate la
est de Carpaţi din iniţiativa regelui Ludovic I de Anjou, are loc „Descălecatul lui Dragoş” (pe la 1352), care
semnifică întemeiere Mărcii Moldovei (Moldova Mică), ca entitate dependentă de Regatul Ungariei. Fruntaşul
românilor maramureşeni trece munţii însoţit de „ceata” propriilor războinici şi preia în stăpânire voievodatul de pe
valea unde curge râul Moldova. Cu timpul, ţinuturile nordice ale spaţiului est-carpatic, altele decât marca
organizată pe valea amintită, preiau hidronimul. Stăpânirea Moldovei de către Dragoş şi urmaşii săi, Sas şi Balc,
menţine dependenţa faţă de regele Ungariei, dar acest statut nu este acceptat de localnici, care se răscoală în 1359.
Li se alătură Bogdan din Cuhea, renumit pentru ostilitatea manifestată faţă de politica lui Ludovic I de îngrădire a
autonomiei Maramureşului, structură politică tradiţională a românilor din nordul Transilvaniei.
„Descălecatul lui Bogdan” are drept consecinţă apariţia Moldovei ca stat independent. În perioada 1364-
1365, regele Ungariei este obligat de împrejurările internaţionale să recunoască independenţa celui de-al doilea
stat românesc („cea de-a doua libertate românească”, după cum o numea Nicolae Iorga), cu capitala la Baia.
Succesorul lui Bogdan, fiul său, Laţcu, intră în legătură cu papalitatea. În 1370 el acceptă constituirea unei
episcopii catolice la Siret. Drept răspuns, i se recunoaşte titlul de „duce” al Moldovei, ţară considerată „parte a
naţiunii române”.
Petru I (1375-1391) întemeiază o mitropolie ortodoxă cu sediul la Suceava, unde mută capitala Moldovei.
Pentru a contracara tendinţele expansioniste ale Ungariei, Petru I Muşat inaugurează tradiţia depunerii
jurământului de fidelitate (vasalitate) faţă de regele Poloniei, în septembrie 1387. Tot el acordă un împrumut im-
portant suzeranului său, Vladislav Jagello, conducătorul uniunii politice polono-lituaniene (1388). Împrumutul
este garantat de Jagello prin cedarea temporară a oraşului Halici şi a teritoriului înconjurător. Urmează Roman I
(1392-1394) care, în 1393, se intitulează „mare singur stăpânitor”, domn „al Ţării Moldovei, de la Munte până
la Mare” (titlu care semnifică, pe de o parte, instituirea domniei autocrate în Moldova şi, pe de altă parte,
desăvârşirea teritorială a Moldovei). Stat riveran la Marea Neagră, Moldova este recunoscută în Europa ca o ţară
românească. În unele izvoare ale epocii, ea este numită Valahia Minor, pentru a fi deosebită de Valahia Maior,
statul românesc dintre Carpaţi, Dunăre şi Marea Neagră. În vremea lui Alexandru cel Bun (1400-1432), Moldova
s-a consolidat din punct de vedere instituţional, economic şi cultural; în 1401 mitropolia Moldovei, cu scaunul la
Suceava, a fost recunoscută de patriarhul Constantinopolului. Însemnătatea constituirii statelor medievale a fost
majoră pentru dezvoltarea civilizaţiei româneşti. Statul a oglindit evoluţia acestei civilizaţii, căreia i-a asigurat
cadrul favorabil dezvoltării şi afirmării ei.
STRUCTURI INSTITUŢIONALE
Autoritatea centrală domnească este atotputernică şi întreaga boierime îi datorează „credincioasă slujbă”.
Raporturile vasalice se stabilesc numai între domn şi boieri, dar nu şi în interiorul clasei boiereşti. Spre deosebire
de feudalismul apusean, în cel românesc, ca şi în cel bizantin, nu au existat ceremonii de depunere a omagiului de
către boieri şi de oferire din partea domniei a stăpânirii funciare. Raporturile dintre domn şi clasa politică se
întemeiază pe ascultare din partea boierilor care aşteaptă în schimb „milă domnească”, adică dregătorii şi danii de
moşii. În literatura de specialitate există o vastă dezbatere privind structura lumii medievale.
Moldova, Ţara Românească şi Transilvania s-au constituit în Evul Mediu în voievodate.
În secolul al XVI-lea, Transilvania a devenit principat.
Structura instituţională a Ţărilor Române a fost, în cazul Moldovei şi al Ţării Româneşti, de inspiraţie
bizantină, dar forma de manifestare şi atributele sale aveau puternice trăsături autohtone. O altă trăsătură specifică
feudalismului românesc este menţinerea, până în secolul al XVI-lea, a unei pături numeroase a ţărănimii libere,
care a constituit în cazul multor domnii o bază socială solidă şi forţa militară a ţării.
DOMNIA ŞI BISERICA
După constituirea ca state în secolul al XIV-lea, în cele două ţări extracarpatice se constată un lent proces
de cristalizare instituţională, desăvârşindu-se organizarea internă prin consolidarea principalelor instituţii:
Domnia şi Biserica. Instituţionalizarea societăţii româneşti se leagă de numele lui Petru Muşat în Moldova şi
Mircea cel Bătrân în Ţara Românească, proces ce va continua sub urmaşii acestora.
DOMNIA
După întemeierea Ţării Româneşti şi a Moldovei, regimul lor politic a evoluat spre formula monarhiei
feudale, dar cu trăsăturile specifice societăţii româneşti. Domnia reprezenta instituţia centrală. Aceasta a luat
naştere o dată cu formarea statelor feudale. Ea a cunoscut forma absolută în momentul în care toţi datorau
ascultare domnului. Succesiunea la domnie se baza pe principiul ereditar-electiv şi viager: domnul era ales pe
viaţă, trebuia să fie bărbat şi să se bucure de integritate fizică. Astfel, marea boierime alegea pe domnitor din
rândul membrilor familiei Basarabilor, în Ţara Românească, şi respectiv a Muşatinilor, în Moldova. Alegerea nu
aparţinea însă exclusiv boierimii, deoarece uneori un rol important îl avea şi Adunarea Ţării. Pentru a asigura
succesiunea şi a împiedica luptele pentru tron s-a practicat, în mod frecvent, asocierea la domnie a unuia dintre fii,
încă din timpul vieţii domnitorului (practică preluată după modelul bizantin şi occidental). Prin această practică,
principiul electiv era tot mai mult pus în umbră de principiul ereditar, prin care fiul succede automat tatălui. Aşa s-
au născut cele două dinastii naţionale ale românilor, Basarabii în Ţara Românească şi Bogdăneştii sau Muşatinii în
Moldova, care vor conduce Ţările Române până la jumătatea secolului al XVI-lea. În Principatele Române nu a
fost recunoscut, însă, dreptul primului născut în succesiunea la tron (dreptul de primogenitură). Dimpotrivă,
principele trebuia să fie numai „os domnesc”, normă ce lăsa câmp liber afirmării pretenţiilor la scaun ale tuturor
descendenţilor domneşti şi jocului politic al marii boierimi, care urmărea impunerea pe tron a candidatului
preferat. Sistemul va fi valorificat de otomani după mijlocul secolului al XVI-lea, când Poarta impune
confirmarea obligatorie a domnilor de către sultan sau chiar îl numeşte direct pe principe, peste voinţa ţării. Acest
sistem le-a permis turcilor perceperea unor imense sume de bani pentru cumpărarea domniei, determinând,
totodată, scurtarea duratei domniilor.
Domnitorul dobândea însemnele puterii după ce era uns cu mir de Mitropolit şi confirmat de Poartă. În
documentele de cancelarie, conducătorul statului apare cu titlul de „mare voievod şi domn”, el cumulând atât
funcţia politică supremă, cât şi pe cea militară. Calitatea de mare voievod presupune concentrarea în mâinile
domnitorului a funcţiei militare (era şeful oştirii). Uns de mitropolit, marele voievod adoptă odată cu coroana,
semn al suveranităţii, şi titlul de domn (în slavă - gospodar), având semnificaţia de dominus (singur stăpânitor)
atribuit împăraţilor romani în epoca dominatului. Organizarea instituţională şi mai ales ceremonialul de la curte
erau de inspiraţie bizantină. Puterea domnului era absolută şi avea caracter personal. EI era proprietarul întregului
pământ (dominium eminens), comandant suprem al armatei, conducea întreaga administraţie, bătea monedă şi
stabilea impozite, reprezenta instanţa supremă judecătorească, elabora politica internă şi externă împreună cu
sfatul domnesc, avea dreptul de confiscare a proprietăţii boiereşti şi de aplicare a pedepsei capitale în cazuri de
trădare, declara război sau încheia pace şi tratate internaţionale. În virtutea funcţiei militare de comandant al
armatei, domnul percepea birul, dare destinată, în general, plăţii tributului impus de puterile străine. În primele
secole de după întemeiere, fiscalitatea era relativ redusă, veniturile domniei provenind nu atât din impozite
(biruri), cât din beneficiile aduse de drumurile comerciale care străbăteau spaţiul românesc. În caz de mare
primejdie pentru ţară, convoca oastea cea mare. Se bucura de o autoritate nelimitată şi avea drept de viaţă şi de
moarte asupra supuşilor săi, indiferent de rangul lor social.
Prin ungere, domnii deveneau conducători politici „din mila lui Dumnezeu”, ceea ce le conferea întreaga
putere în faţa supuşilor, poziţie întărită şi de formula „de sine stătător” (autocrator în bizantină). Introducerea în
titulatura domnilor înaintea numelui lor a particulei Io, prescurtare a lui Ioannes, cel ales de Dumnezeu, afirmă
sursa divină a puterii domneşti. Această calitate, domnii o dobândeau prin ceremonia religioasă a ungerii şi
încoronării care le transfera harul divin şi confirma sprijinul divinităţii pentru puterea lor. Cooperarea dintre puterea
centrală şi Biserică, coordonată fundamentală a vieţii politice româneşti, a avut în această ceremonie de tradiţie
bizantină expresia ei simbolică supremă.
Afirmarea dreptului superior al domniei asupra întregului teritoriu al ţării (dominium eminens) a facilitat
centralizarea statului şi controlul domniei asupra societăţii. S-a creat un aparat de stat corespunzător, domnul fiind
ajutat în exercitarea autorităţii sale de un sfat domnesc, format la început din marii boieri, iar după anul 1450,
numai din dregători numiţi de domn. Tendinţa generală, în secolele XV-XVI, era de întărire a autorităţii domnului
în raport cu marea boierime şi alte posibile centre de putere (cum au fost oraşele). Deşi teoretic absolută, puterea
domnului cunoştea în practică importante limitări. În primul rând, domnii nu puteau încălca „legea pământului”
(obiceiul pământului) şi legea scrisă (pravilele). Era apoi Biserica, de a cărei autoritate de natură spirituală domnul
trebuia să ţină seama.
În Transilvania, voievodul nu putea fi numit şi domn fiindcă puterea supremă în stat o avea acolo regele
Ungariei. Voievodul era considerat un înalt dregător (al doilea sau al treilea în stat), numit de regele Ungariei, al
cărui vasal era. Îşi exercita autoritatea asupra celor şapte comitate transilvane şi, prin extensiune, în anumite
perioade, în numele regelui, şi-i subordona pe saşi şi secui (din 1442, funcţia de comite al secuilor a ajuns să fie
deţinută de voievodul Transilvaniei). Voievodul era reprezentantul regalităţii, dar simpla menţinere a funcţiei
sugerează, dacă nu autonomia Transilvaniei în cadrul regatului, măcar conştiinţa unei individualităţi distincte a
acesteia. Situaţia conducătorului Transilvaniei va deveni similară celei a domnilor din Ţara Românească şi
Moldova abia odată cu transformarea acesteia în principat autonom sub suzeranitate otomană (1541), moment din
care puterea politică supremă va reveni principelui Transilvaniei.
 BISERICA
Românii s-au creştinat treptat, pornind de la categoriile de jos, prin strămoşii lor, începând din secolele II-
III, procesul continuând vreme de câteva secole. Prin originea latină, românii sunt legaţi de Occident, în timp ce
prin credinţa lor ortodoxă sunt legaţi de Orient. Biserica a fost un aliat de nădejde al voievozilor români în Evul
Mediu. Biserica ortodoxă era supusă, din punct de vedere dogmatic, Patriarhiei de la Constantinopol. Mitropoliile
din Moldova şi Ţara Românească au respins însă orice amestec al acestei autorităţi în chestiunile administrative.
Dormitorul îi numea pe mitropolit şi pe episcopi. Aceştia au sprijinit politica domnească de protejare a ortodoxiei
şi au combătut ofensiva catolicismului, declanşată cu putere la finele secolului al XIV-lea.
Înrădăcinată în fiinţa poporului pe care l-a slujit, Biserica a avut în Evul Mediu un important rol în
domeniile vieţii sociale, juridice şi culturale a Ţărilor Române. Dezvoltarea şi organizarea Bisericii Ortodoxe
Române s-a realizat sub oblăduirea Bizanţului, cunoscând totodată certe influenţe sud-slave. Românii s-au născut
ca popor creştin, înregistrând o continuitate în organizarea vieţii ecleziastice. Întemeierea primelor mitropolii ale
Ţării Româneşti la Argeş, în 1359, sub Nicolae Alexandru, şi la Severin, în 1370 (până în 1402), sub Vladislav
Vlaicu, ca şi recunoaşterea Mitropoliei Moldovei în 1401 şi în 1402 (Alexandru cel Bun), de către Patriarhia din
Constantinopol, a dat legitimitate Bisericii Ortodoxe Române. Organizarea vieţii bisericeşti a continuat în secolele
următoare prin înfiinţarea în Moldova a altor trei eparhii, Episcopia Romanului (1408), Episcopia Rădăuţilor
(1471) şi Episcopia Huşilor (1597). În Ţara Românească se înfiinţează Episcopia Râmnicului şi cea a Buzăului
(pe la 1500). Biserica Ortodoxă din Ţara Românească şi Moldova şi-a extins activitatea şi dincolo de hotarele
celor două ţări. La sfârşitul secolului al XIV-lea, mitropoliţii Ţării Româneşti au fost investiţi de Patriarhia, din
Constantinopol cu funcţia de „exarh al întregii Ungarii şi al plaiurilor”, titlu care le conferea autoritate spirituală
asupra masei populaţiei ortodoxe din Regatul Ungar, lipsită de ierarhie bisericească superioară pentru acest cult.
După întemeierea statelor medievale se pun bazele unei vieţi monahale, cu mănăstiri care se bucurau de
sprijinul material al domnilor ţării şi al marilor boieri. Domnitorii, care erau primii ctitori ai ţării, au construit
numeroase biserici şi mănăstiri. Mănăstirile nu au fost doar aşezăminte de activitate duhovnicească, ci şi adevărate
focare de viaţă culturală şi artistică. Pe lângă mănăstiri s-au întemeiat primele şcoli, unde se pregăteau călugări şi
preoţi, precum şi dieci pentru cancelaria domnească.
Alegerea mitropoliţilor în Principatele Române se făcea de către episcopi şi marii boieri, fiind confirmată
de către domn, care le dădea cârja, simbol al învestirii. Patriarhul ecumenic de la Constantinopol recunoştea
alegerea făcută, prin binecuvântarea sa. Mitropolitul, ca şef al Bisericii, îi consacra pe episcopii numiţi de domn,
era responsabil cu disciplina din biserici şi mănăstiri şi controla gestiunea averilor mănăstireşti şi ale bisericilor.
El era întâiul sfetnic al domnului, îl încorona pe şeful statului, conferindu-i o autoritate sacră, şi era socotit al
doilea demnitar în stat, locţiitor al domnului în caz de vacanţă a tronului. El era subordonat instituţiei centrale, în
sensul că putea fi desemnat sau îndepărtat de domn, dacă se manifesta ostil puterii centrale. Era membru marcant
al Sfatului Ţării şi asista la scaunul de judecată al domnului. Domnia şi Biserica, cei doi factori importanţi ai
puterii în Evul Mediu, s-au sprijinit reciproc, alianţa dintre ele legitimându-se prin doctrina creştină a unităţii lor
în guvernarea credincioşilor, fiecare cu sarcini proprii. Articulată, aşadar, pe structurile celor două Principate,
Biserica este un factor esenţial în menţinerea solidarităţii şi în conştientizarea identităţii membrilor comunităţii
ortodoxe, în faţa ameninţării Islamului şi a prozelitismului catolic. Ea este o biserică de stat, cu rosturi capitale în
conservarea şi cultivarea fiinţei etnice româneşti şi în apărarea independenţei statului, mai ales când este pusă în
primejdie credinţa ortodoxă. În sfârşit, ca factor principal de cultură în Evul Mediu, Biserica a apărat şi cu aceste
arme civilizaţia românească, dezvoltată în spaţiul spiritualităţii bizantino-slave.
În Transilvania, după cucerirea maghiară, locul episcopiilor ortodoxe a fost luat treptat de cele catolice.
Totuşi, şi aici românii ortodocşi au avut o organizare bisericească proprie. În unele perioade, bisericile româneşti
din Transilvania au fost supuse autorităţii mitropolitului muntean, care purtau şi titlul de „exarh al plaiurilor”.
Catolicismul a fost susţinut în Transilvania de regatul ungar, „regat apostolic” cu rol misionar de catolicizare a
.,păgânilor şi schismaticilor”. Cele mai vechi episcopii de rit catolic din Ardeal, subordonate arhiepiscopiei
ungare, au fost cele de la Cenad, Oradea şi Alba-Iulia, create în secolele XI-XII. Regele maghiar Ludovic de
Anjou, prin decretele sale din 1366, a scos confesiunea ortodoxă în afara legii, calitatea de nobil fiind condiţionată
de apartenenţa la catolicism. În secolul al XVI-lea, odată cu Reforma, în Transilvania se constituie patru religii
recepte: catolică, luterană, calvină şi unitariană. Biserica Ortodoxă a majorităţii populaţiei provinciei, fiind
considerată schismatică, era exclusă dintre confesiunile legale, fiind socotită doar tolerată. Sub raport constituţional,
acest sistem al religiilor recepte era consfinţit de Approbate şi Compilate.
ALTE INSTITUŢII MEDIEVALE
Sfatul domnesc avea rolul de a-l consilia pe domn şi era la început compus din marii boieri, în calitatea acestora
de mari proprietari de pământuri, iar apoi, pe măsura cristalizării instituţionale, din boierii cu dregătorii precizate.
Se constată în acest caz o evoluţie similară celei din Occident, unde la început din consiliul regal făceau parte
persoane importante din anturajul regal şi doar în timp atribuţiile acestora au fost precizate. De asemenea, boierii
care alcătuiau sfatul se vor transforma treptat, în limbajul documentelor vremii, din boieri ai domniei mele, în
boieri ai ţării (dregători), marcând astfel procesul de cristalizare a instituţiilor domniei ca stat. Numărul membrilor
săi a variat în jurul cifrei de doisprezece. Figura principală în Sfat era Mitropolitul, care era urmat, în Ţara
Românească, de Marele Ban al Olteniei, iar în Moldova de Portarul Sucevei. Dintre principalii dregători sunt de
amintit logofătul - şeful cancelariei, vornicul - şeful administraţiei, vistiernicul - responsabil al finanţelor, spătarul
- purtătorul spadei domnitorului şi apoi comandant al oştirii, paharnicul - responsabil cu pivniţele domneşti,
postelnicul - responsabil cu camerele domneşti. Sfatul domnesc avea atribuţii administrative, politice şi
judecătoreşti, iar în politica externă era consultat la încheierea alianţelor şi la declararea războiului. Întărirea
Sfatului a fost o cale de limitare a puterii domnului de către boierime.
Adunarea Ţării. La elaborarea politicii interne şi externe au participat şi Adunarea Ţării şi adunările obşteşti.
Acestea au reprezentat a treia instituţie fundamentală a structurii politice feudale. Ele reuneau, de obicei, stările
privilegiate, din care ţărănimea era exclusă. Adunările stărilor privilegiate nu au cunoscut însă aceeaşi evoluţie din
Occident, unde din secolul al XIV-lea au devenit parteneri ai puterii centrale în procesul de luare a deciziilor.
Acestea nu au fost convocate cu regularitate, fiind rar consultate în probleme fiscale sau administrative. Au avut
uneori rolul de a sancţiona alegerea unui domn, anumite măsuri de politică externă (legate în general de
cuantumul obligaţiilor băneşti faţă de Înalta Poartă) sau de reorganizare generală a societăţii (reformele lui
Constantin Mavrocordat, la jumătatea secolului al XVIII-lea).
În Transilvania, după diplomele din 1366 emise de Ludovic cel Mare, care legau calitatea de nobil de
confesiunea catolică, şi, mai ales, după încheierea în 1437 a Unio Trium Nationum, care dădea drept la guvernare
doar stărilor privilegiate – unguri, saşi şi secui – românii au fost excluşi în mod colectiv din viaţa politică şi
religioasă şi au fost acceptaţi doar în calitate de indivizi.
Organizarea administrativă şi judecătorească. Administraţia era structurată în ţinuturi în Moldova, judeţe în Ţara
Românească, districte, scaune şi comitate în Transilvania. La conducerea acestora se aflau dregători domneşti care
aveau atribuţii importante în domeniul administrativ, judecătoresc şi militar. Aceştia vegheau la păstrarea liniştii
în ţară, strângerea impozitelor, aplicarea corectă a dreptăţii, mobilizarea în caz de pericol extern etc. Integrată
politic regatului maghiar, Transilvania cunoaşte o organizare instituţională de tip occidental, care presupune, la
nivel local, instituţii de tipul comitatelor şi scaunelor săseşti şi secuieşti. În comitate existau adunări ale stărilor
privilegiate, adunări ale nobilimii, iar la nivelul voievodatului se adunau congregaţii generale ale nobilimii.
Acestea discutau şi rezolvau în principal probleme judiciare. Saşii din Transilvania, care erau grupaţi mai ales în
districtul Braşovului şi al Bistriţei, şi-au constituit o formă de organizare politică şi administrativă proprie, numită
Universitatea Saşilor (1486).
În plan juridic, pentru o lungă perioadă de timp, obiceiul nescris al pământului, jus valachicum, a constituit
principalul izvor de drept pentru românii organizaţi în obşti libere. Din secolele al XIV-lea – al XV-lea a început
uniformizarea legislativă, influenţată pe larg de scrierile juridice bizantine – de exemplu, Codul lui Justinian – iar
în Transilvania de unele coduri de legi maghiare. Astfel, în 1517, juristul Ştefan Werboczi a publicat Codul
Tripartitum. Un rol important îl jucau în justiţie scaunul de judecată al nobilului şi cel de la nivelul unităţii
administrative. Cea mai înaltă instanţă era cea a voievodului sau a principelui, care dădea verdictul final.