Retorica clasică – excurs istorico-noţional

Actualitatea retoricii nu cere numai un act constatativ, ci şi o privire diacronică asupra

momentelor relevante ale istoriei sale.

Scurt istoric al retoricii

Momentul apariţiei retoricii este fixat în secolele al V-lea şi al VI-lea î. Ch., în Sicilia.
Empedocle din Agrigent, Corax şi discipolul său Tisias se pare că sunt cei dintâi care au
sistematizat şi difuzat învăţătura şi practica retorică, elabornd un manual (Technè rhétorikè), ce
conţinea precepte referitoare la modul în care trebuiau pledate cauzele în faţa juriilor populare.
Cu Gorgias, cel mai important orator sicilian, tehnicile de folosire a limbajului îşi afirmă
incontestabila importanţă. Retorica va deveni apoi un domeniu privilegiat de sofişti, care excelau
în arta comunicării publice. Pentru sofişti, se poate ajunge la orice cunoaştere probabilă (singura
la care putem avea acces), prin confruntarea a două teze opuse şi prin analizarea argumentelor
care le susţin. Tehnica explorării adevărului prin argumente opuse va fi perfecţionată de
Protagoras, în concepţia căruia, rolul limbii este de a persuada, în sensul determinării unei
adeziuni emoţionale din partea auditoriului, şi mai puţin în acela de a determina, în mod obiectiv,
impunerea celui mai puternic argument. Mai mult, sofiştii înţelegeau prin kairos, ansamblul
elementelor care descriu contextul în care are loc persuasiunea şi care influenţează alegerea
anumitor tehnici retorice.

Platon va condamna dispreţul sofiştilor la adresa adevărului. El consideră că trebuie să

distingem între retorica adevărată şi falsa retorică. Retorica sofiştilor, întemeiată pe kairos,
urmăreşte să obţină un adevăr probabil şi să înşele auditoriul; aceasta este falsa retorică,
declamată de Platon în Gorgias. Retorica cea adevărată, aşa cum rezultă din Phaidros, este aceea
formă de dialog prin care adevărul preexitent în fiinţa umană, este adus la suprafaţă, prin
meşteşugul filosofolui.

Aristotel va reconsidera retorica în calitatea ei de metodă de persusiune, potrivită în orice

ocazie, depăşind problema bunelor sau relelor uzanţe. El afirmă importanţa recurgerii la emoţie,
produsă de discursul însuşi şi nu prin artificii, dar accentuează rolul argumentării, plasând
retorica, împreună cu dialectica, într-un strâns raport cu ştiinţa. Pentru Aristotel, tehnica retorică
poate fi aplicată oricărui subiect care poate fi supus discuţiei şi deliberării, trimiţând către acele
aspecte ale subiectului care permit prezentarea verbală şi ajută la înţelegerea şi acceptarea
subiectului de către auditoriu.

În Roma antică, interesul pentru teoretizarea retoricii va fi uzurpat de practica retorică, şi

anume de oratorie, privită ca mijloc de producere a schimbărilor sociale şi politice, pentru ca
terptat, printr-o accentuată preocupare pentru limbă şi stil, graniţele dintre retorică şi literatură să
se estompeze tot mai mult. Sistemul retoric va fi însă îmbogaţit prin aportul lui Marcus Tullius
Cicero, unul dintre cei mai mari oratori romani, pentru care retorica înseamnă o formă (oratio),
un subiect (quaestio) şi o energie (vis oratoris); el acordă totodată o mare importanţă pregătirii
intelectuale şi profilului moral al orataorului, al cărui principal rol este îndrumarea auditoriului
spre acţiunea corectă, alături de educarea acestuia şi de transmiterea principiilor morale, nu în
mod teoretic ci prin exemplul oferit de retor.

În Evul Mediu retorica va căpăta statutul de disciplină scolastică, formalizată şi

artificializată. Gramatica, dialectica şi retorica vor compune trivium-ul care va sta la baza
educaţiei şi culturii secolelor V-VIII. Discursul va lua forma predicii sau omiliei. În De doctrina
christiana Sfântul Augustin a încercat definirea rolului retoricii în contextul cerştinismului şi al
disputelor legate de adevărul revelat ce nu are nevoie de artificiile elocinţei. Pentru Augustin,
abordarea scripturilor presupune atât cunoaşterea modalităţii de descoperire a substanţei
conţinutului, a ceea ce trebuie înţeles (modus inveniendi), cât şi cunoaşterea modalităţii de
transmitere a acestui înţeles, celorlalţi (modus proferendi). Dacă elocinţa fără înţelepciune nu
ajută la nimic, elocinţa ce însoţeşte înţelepciunea poate ajuta la o mai bună transmitere şi
înţelegere a adevărului. Elocinţa consistă în capacitatea predicatorului ca prin discursul său să
intruiască (docere), să farmece (delectare) şi să convingă (movere), iar printre ornamentele
retorice necesare unei predici se numără: aluzia, umorul, unificarea într-un enunţ a ideilor
principale desfăşurate în discurs, amplificarea (prin definirea unui termen, oferirea exemplelor,
îndemnarea auditoriului la meditaţie asupra unei idei, etc.), corespondenţa dintre părţile
discursului, tranziţia de la o parte la alta a discursului, cântărirea importanţei temei, modularea
vocii, gestica adaptată. Mai mult, Augustin consideră că stapânirea mijloacelor de expresie de
către predicator, contribuie la o bună înţelegere a conţinutului. În fond, nu retorica este blamată,
ci excesele sale, sau vanităţile sofistice. Deşi Evul Mediu face o clară distincţie între sapientia
saeculi şi sapientia spiritualis, cele două forme de înţelepciune se potenţează reciproc, la fel cum
şi retorica oferă forţă de pătrundere adevărului revelat.

Renaşterea aduce cu sine o glorificare a spiritului clasic şi a elocinţei intelectualizate.

Domină interesul pentru limbă care stă la baza construcţiei realităţii sociale. Scopul educaţiei
retorice renascentiste îl constituia dezvoltarea abilităţilor de a decsoperi subiecte şi de a le
transpune în formulări adecvate. Se urmărea astfel elaborarea unui ansamblu de subiecte şi de
modalităţi în care acestea puteau fi enunţate, astfel încât oratorul să dispună întotdeauna de
materialul necesar pentru orice situaţie comunicativă. La îmbogăţirea teoriei îşi aduc contribuţia
Leonard Cox (The Art or Craft of Rhethoryke) şi Thomas Wilson (The Art of Rhethoryke).
Clasicismul francez al secolului al XVII-lea s-a caracterizat prin imitarea modelelor greco-
romane şi a promovat ordinea, claritatea, echilibrul, obţinute prin respectarea regulilor care
guvernează diversele genuri. Retorica secolului XVIII-lea este marcată de discursurile
revoluţionare ale lui Danton şi Robespierre – Discurs asupra libertăţii presei, Discurs asupra
pedepsei cu moartea sau Discurs asupra Fiinţei supreme.

Substanţa teoretică a retoricii secolului al XIX-lea se fondează pe asumţiile clasice şi pe

premisele epistemologice şi beletristice popularizate la sfârşitul secolului al XVIII-lea în Anglia,
ca New Rhetoric. Secolul al XIX-lea este cel care va consemna declinul retoricii clasice. Reculul
retoricii va fi accentuat de programele romantice care merg în direcţia simplităţii, conciziei şi
naturaleţei, respingând modelul normativ-prescriptiv al disciplinei.

Renaşterea retoricii în secolul al XX-lea are la bază revalorizarea limbii şi a persuasiunii, într-o
lume profund mediatizată. Cu mişcarea filosofică linguistic turn, semnificaţiile simbolice
dobândesc o valoare proprie; relaţiile dintre limbaj şi lume sau dintre propoziţie şi stările de fapt
(pre-)iau ştacheta relaţiilor dintre subiect şi obiect. Retorica va beneficia de teoriile dezvoltate
de lingvistică, prin lucrările lui R. Jakobson, semiotică, prin F. De Saussure şi Ch. Sanders
Peirce, stilistică şi teoria argumentării. Şcoala franceză reprezentată de T. Todorov, R. Barthes,
G. Genette, sau de Grupul μ repune în discuţie retorica din perspectiva figurilor, fără a recurge la
constrângeri normative. Neoretorica, redefinită din perspectiva teoriei argumentării şi a
filosofiei acţiunii sociale, accentuează prin Chaim Perelman şi Lucie Olbrechts-Tyteca,
importanţa unei a teorii a activităţilor umane, a agenţilor individuali sau colectivi, a scopurilor şi
programelor (vezi discursurile deliberative), a evaluării conduitelor efective din punctul de
vedere al sistemelor de norme în vigoare (vezi discursurile judiciare) precum şi a teoriilor
judecăţilor de valoare (vezi discursurile epidictice, elgiul, blamul, justificarea, scuza).

Mişcarea neoretorica este impresionantă ca amploare. Ea poate fi urmărită în logică, teoria

cunoaşterii, filozofia dreptului, lingvistica generală sau în stilistică şi în critica literară. Mai mult,
corpusuri de norme empirice, cum sînt cele referitoare la reclama comercială sau la propaganda
politică şi religioasă, tind să devină ştiinţe în cel mai riguros sens al termenului datorită
revalorificării şi dezvoltării unora dintre cuceririle vechii retorici.

2.2. Retorica – aria semantică a termenului

De-a lungul celor două milenii şi jumătate care s-au scurs de la constituirea retoricii, s-au
propus sute de definiţii. Ele se pot grupa însă în trei tipuri, reductibile fiecare la cîte o formulă
mai pregnantă, care a circulat mai mult şi care reflectă una dintre cele trei mari faze ale istoriei
acestei discipline.

Prima definiţie este aceea de creatoare a persuasiunii, care a circulat mult în Antichitate. Platon,
Isocrate, Aristotel, Eudor, Hermagoras, Ariston, Apollodor și Cicero, au notat, cu mici diferenţe,
faptul că nucleul noţiunii de retorică, îl constituie persuasiunea, în toate domeniile de activitate,
dar în special în cel politic şi judiciar.

Al doilea tip de definiţe marchează o deplasare vizibilă a interesului spre comunicarea propriu-
zisă şi mai ales spre mijloacele prin care se realizează aceasta. Persuasiunea apare rar ca notă a
definiţiei, si nici obiectul ei nu este amintit prea des. Cea mai pregnantă formulă este aceea pe
care a impus-o Quintilian : ars sau scientia bene dicendi, adică ansamblul de reguli tehniciste sau
ştiinţifice, nu empirice, care fac ca o comunicare să fie perfectă. Bene se referă atît la rezultatul
comunicării cît şi la calitatea ei estetică, retorica devenind mai mult o artă a vorbirii elegante —
ars pulchre loquendi. Persuasiunea este menţionată ca obiectiv posibil dar nu obligatoriu,
accentul căzând pe mijloacele care fac ca un discurs să fie perfect din punct de vedere estetic.
Retorica este mai puţin o artă a persuasiunii, şi mai mult o artă a invenţiei, alegerii şi exprimării
cu ornamente convenabile, care poate servi la a convinge. Promovînd ornarea ca notă esenţială a
noţiunii de act retoric, se va opera o vizibilă deplasare a disciplinei noastre din aria filozofiei în
aceea a problematicii literare propriu-zise.

A treia definiţie este aceea de ars ornandi, foarte des întîlnită în Evul Mediu şi chiar mai tîrziu.
Artele liberale şi expuneau în modul cel mai succint cu putinţă rostul fiecăreia, retorica fiind
indicată ca o stilistică practică.

Retorica nu va mai fi definită ca art de bien dire pour persuader pe motiv că nu există „artă" care
să te înveţe să nu faci bine ceva, şi că unica funcţie a limbii este obţinerea acordului
ascultătorului. Aceasta ar motiva nu numai excluderea lui bene din definiţia tradiţională, ci şi
renunţarea la inutila indicaţie privind persuasiunea.

Se reflectă aici o neînţelegere a uneia dintre indiscutabilele cuceriri ale retoricii vechi, anume
că actul comunicării poate fi şi fapt de artă, vorbitorul ţinînd să arate nu numai ce doreşte din
partea ascultătorului, ci şi să atragă atenţia acestuia asupra felului în care el este solicitat, fapt
redescoperit de Jakobson şi noua critică franceză.

Revirimentul neoretoric la care asistăm, implică redescoperirea şi valorificarea creatoare a unora

dintre cuceririle ei ca disciplină filozofică, oferind baze noi pentru adâncirea relaţiilor
interdisciplinare. În lingvistica generală şi în critica literară recentă (new criticism şi la nouvelle
critique), nu poate fi vorba de o neoretorică propriu-zisă, căci în acest domeniu există o
continuitate, în definitiv, s-a vorbit întotdeauna despre figuri şi tropi, despre genuri sau despre
structura compoziţională a unei opere literare.

O completă răsturnare semantică a termenului, începută de „retorismul romantic", care declama

stilul afectat, bombastic, persistă şi în secolul XX. Reţinem poziţia lui H.I. Marrou, pentru care,
retorica este sinonimă cu artificiu, nesinceritate, decadenţă.