109.

articolului 3 (a se vedea Kafkaris, citată mai sus, § 98).

110.                      Există o serie de motive pentru care, pentru ca o condamnare pe viață să

rămână compatibilă cu articolul 3, trebuie să existe atât o perspectivă de eliberare, cât și o
posibilitate de reexaminare.

111.                      Este axiomatic că un deținut nu poate fi încarcerat decât dacă există

motive legitime de ordin penal pentru respectiva detenție. După cum a fost recunoscut de către
Curtea de Apel în Bieber  și de Cameră în hotărârea sa în prezenta cauză, aceste motive vor include
pedeapsa, descurajarea, protecția publică și reabilitarea. Multe dintre aceste motive vor fi incidente
în momentul în care se aplică o condamnare pe viață. Cu toate acestea, ponderea dintre aceste
justificări ale detenției nu este neapărat statică și poate suferi modificări în cursul pedepsei. Ceea ce
poate reprezenta justificarea primară a detenției la începutul pedepsei își poate pierde această
calitate după o perioadă lungă de executare a pedepsei. Doar prin efectuarea unei reexaminări a
justificării pentru continuarea detenției la un moment adecvat în cursul executării pedepsei, se
poate face o evaluare corespunzătoare a naturii acestor factori sau a ponderii lor.

112.                      Mai mult decât atât, în cazul în care un astfel de deținut este închis, fără nici o
perspectivă de eliberare și fără posibilitatea de a i se reexamina pedeapsa, există riscul ca el să nu-și
poată ispăși pedeapsa pentru infracțiunea comisă: indiferent de ce face deținutul în închisoare,
indiferent de cât de excepțional este progresul său spre reabilitare, pedeapsa lui rămâne fixă și
nereexaminabilă. În orice caz, pedeapsa devine mai grea cu timpul: cu cât deținutul trăiește mai
mult, cu atât pedeapsa sa este mai lungă. Astfel, chiar și atunci când o condamnare pe viață este
meritată la momentul aplicării sale, cu trecerea timpului, devine - pentru a-l parafraza pe Lord
Justice  Laws în Wellington  - o slabă garanție a pedepsirii echitabile și proporționale (a se vedea
paragraful 54 de mai sus).

113.                      Mai mult, așa cum a recunoscut Curtea Constituțională Federală Germană în
cauza privind închisoarea pe viață (vezi paragraful 69 de mai sus), ar fi incompatibil cu dispoziția
privind demnitatea umană din Legea Fundamentală a statului de a priva de libertate o persoană,
fără cel puțin a-i oferi șansa de a și-o recâștiga într-o zi. Aceasta a fost concluzia care a condus
Curtea Constituțională la constatarea că autoritățile penitenciarului au datoria de a depune eforturi
pentru reabilitarea condamnaților pe viață și că reabilitarea este constituțional necesară în orice
comunitate care a plasat demnitatea umană în centrul priorităților sale. Într-adevăr, Curtea
Constituțională a evidențiat mai apoi în următorul caz privind criminalul de război  că aceasta se
aplică tuturor condamnaților pe viață, indiferent de natura infracțiunilor lor, și că posibilitatea
eliberării doar pentru cei infirmi sau muribunzi nu este suficientă (vezi paragraful 70 de mai sus).

Considerații similare trebuie aplicate în cadrul sistemului Convenției, al cărei esență este, așa cum deseori a
afirmat Curtea, respectul pentru demnitatea umană (a se vedea, printre altele, Pretty împotriva Regatului
Unit, nr. 2346/02, § 65, ECHR 2002III, și V.C. împotriva Slovaciei, nr. 18968/07, § 105, ECHR 2011 (extrase)).

114.                      Într-adevăr, în prezent există totodată un sprijin clar în dreptul european și

internațional pentru principiul ca tuturor deținuților, inclusiv celor care execută pedepse pe viață, să
li se ofere posibilitatea de reabilitare și perspectiva de eliberare în cazul în care reabilitarea s-a
realizat.
 115.                      Curtea a avut deja ocazia să rețină că, în timp ce pedeapsa rămâne unul dintre
obiectivele detenției, în prezent accentul în politica penală europeană este pe scopul reabilitării în
închisoare, în special spre finalul executării unei pedepse cu închisoarea îndelungate (a se vedea , de
exemplu, Dickson împotriva Regatului Unit  [GC], nr. 44362/04, § 75, ECHR 2007V și Boulois
împotriva Luxemburgului  [GC], nr. 37575/04, § 83, ECHR 2012, cu alte trimiteri). În
instrumentele juridice ale Consiliului Europei, acest aspect este cel mai clar evidențiat de regula 6
din Regulile penitenciare europene, care prevede că orice detenție trebuie să fie gestionată astfel
încât să faciliteze reintegrarea în societatea liberă a persoanelor care au fost private de libertate,
precum și de regula 102.1, care prevede că regimul închisorii pentru deținuții condamnați trebuie să
fie proiectat astfel încât să le permită să ducă o viață responsabilă și lipsită de infracționalitate (a se
vedea paragraful 77 de mai sus).

                     Instrumentele relevante ale Consiliului Europei expuse în paragrafele 60-64 și 76 de mai sus
demonstrează, de asemenea, în primul rând, că angajamentul pentru reabilitare se
aplică deopotrivă deținuților pe viață, iar în al doilea rând, că, în cazul reabilitării lor, deținuții pe viață ar
trebui să beneficieze, de asemenea, de perspectiva