 Exerciţiul fizic este constituit dintr-o serie de

tehnici, cu structură completă, atât în plan

structural cât şi procedural , cu rol în urmărirea şi
realizarea obiectivelor kinetoterapiei.
 EFT este format din trei elemente:
 Poziţia de start şi mişcările efectuate din această
postură, denumită “activitate”-A
 Tipul de contracţie musculară: izometrică, concentrică,
excentrică, denumită “tehnică”-T
 Elementele declanşatoare cu scop facilitator sau
inhibitor-E
ATE -Şcoala de kinetoterapie din Boston
Exerciţiul fizic terapeutic: sistemul ATE
Exemple:
 A: şezând, extensia genunchiului
T: contracţia concentrică
E: rezistenţa gravitaţiei

 A: decubit lateral, flexia şoldului homolateral

T: contracţie concentrică
E: rezistenţa opusă de mâna terapeutului
Principii de bază ale exerciţiului terapeutic
 Exerciţiile se execută lent, fără bruscări, ritmic

 Exerciţiile trebuie să se bazeze pe poziţii de start

stabile, solide, menite să faciliteze travaliul
muşchilor si să permită apoi o recuperare cât mai
bună a acestui travaliu

 Progresivitatea exerciţiilor va fi lentă, de la stadiile

cele mai joase de forţă musculară, redoare sau
incoordonare spre exerciţiile care cer forţă,
amplitudine sau coordonare aproape normale.

 Nu se vor sări aceste etape !

Principii de bază ale exerciţiului terapeutic
 Exerciţiile de tonifiere musculară să se execute
întotdeauna pe toată amplitudinea de mişcare
articulară posibilă

 Cu cât un exerciţiu a cerut o contracţie musculară

mai intensă, cu atât pauza de relaxare care urmează
va fi mai lungă, pentru refacerea circulaţiei

 Exerciţiul trebuie să se execute în limitele maxime

posibile ale unghiului de mişcare a segmentului
intră în acţiune toate fibrele musculare, iar
amplitudinea mişcării se va menţine sau va redeveni
normală
 Poziţia de start
I. Poziţii fundamentale
Ortostatică: poziţia este verticală, bărbia orizontală, privirea înainte, umerii
coborâţi, braţele atârnă pe lîngă corp, cu palmele „privind" coapsele, degetele
flectate; genunchii întinşi, picioarele „privesc" drept înainte, uşor îndepărtate. Tot
corpul este relaxat.
„În şezând": subiectul este aşezat pe un scaun, a cărui dimensiune trebuie să
asigure flexia şoldului şi genunchiului la 90°; genunchii uşor îndepărtaţi,
picioarele, pe podea, „privesc" înainte; capul, trunchiul şi braţele, ca la poziţia
ortostatică.
„În genunchi”: totul ca la poziţia ortostatică pînă la genunchi, pe care corpul se
sprijină, fiind uşor îndepărtaţi; picioarele sunt în flexie plantară maximă; dacă
poziţia este luată la marginea patului sau saltelei, picioarele sunt în afară, în poziţie
intermediară.
Culcat (decubit): când este dorsal, picioarele sunt apropiate, având vârfurile în
sus; membrele superioare de-a lungul corpului, cu palmele privind coapsele, sau pe
suprafaţa de sprijin când încep exerciţiile; în general, capul se sprijină pe o pernă
mică.
„În atârnat": picioarele, în flexie plantară, nu ating solul; corpul stă drept,
braţele susţin corpul şi sunt întinse; mâinile care prind bara pot avea poziţii pronate
sau supinate, în funcţie de caz.
II. Poziţii derivate
Ortostatism
 membrele superioare ridicate (braţele pe lângă urechi,
palmele „se privesc")
 trunchiul înclinat înainte (coloană dreaptă, flexie din şold
cât permit ischiogambierii)
 aplecare în faţă (flexie şi de coloană, şi din şolduri, cu
membrele „în atârnat")
 înclinare laterală (combinată de obicei cu mâna
homolaterală pe şold)
 stând în unipodal (piciorul liber în aer sau pus pe un suport,
fără a fi încărcat)
 stând cu picioarele îndepărtate
 stând cu picioarele “în linie", unul înaintea celuilalt
 stând pe vârfuri
 stând „în fandat" (în faţă sau în lateral)
 stând „în ghemuit"
II. Poziţii derivate
Şezând
 Schimbând poziţia braţelor
 Schimbând poziţia trunchiului:
 trunchiul aplecat pe coapse (coapsele apropiate, braţele atârnă prin
lateral de coapse)
 trunchiul aplecat între coapse (coapsele îndepărtate, braţele atârnă
prin lateral de coapse)
 şezând pe podea, trunchiul aplecat în spate şi sprijinit de braţe,
membrele inferioare întinse
 Schimbând poziţia picioarelor:
 cu genunchii depărtaţi (picioarele „privesc" înainte)
 călare pe scaun (bancă)
 şezînd pe podea, cu genunchii întinşi (picioarele flectate plantar
sau cu degetele la zenit)
 şezând pe podea, cu genunchii flectaţi (picioarele pe sol)
 şezând pe podea, cu gambele încrucişate
II. Poziţii derivate
În genunchi
 Schimbând poziţia braţelor— vezi variantele posturii ortostatice
 Schimbând poziţia trunchiului:
 „patrupedia" (poziţia pronată pe genunchi), cu variantele ei
 Schimbând poziţia picioarelor
 genunchii îndepărtaţi
 şezutul pe călcâie (picioarele în flexie plantară sau cu glezna la 90)
 pe un genunchi

Postura culcat: decubit dorsal, ventral (poziţie pronă)

şi lateral
 Schimbând poziţia braţelor — a se vedea variantele posturii ortostatice
 Schimbând poziţia picioarelor
 picioarele îndepărtate (genunchii întinşi, degetele la zenit)
 cu genunchii îndoiţi şj bazinul ridicat
 cu membrele inferioare drepte, ridicate la zenit
 poziţia laterală, cu genunchii flectaţi
II. Poziţii derivate
În atârnat
 Schimbând poziţia picioarelor
 cu genunchii flectaţi (picioarele pe sol sau în aer)
 cu picioarele în sprijin pe o bară inferioară şi corpul arcuit
înainte
 Schimbând priza mâinilor, se realizează câteva variante
posturale :
- apucând cu mâinile în pronaţie
- apucând cu mâinile în supinaţie
- apucând cu o mână supinată şi alta pronată
- apucând cu palmele faţă în faţă
 Cele mai frecvente posturi utilizate în cadrul
metodelor de facilitare sunt:
- decubitul lateral
- decubitul ventral, cu sprijin pe coate
- poziţia şezând
- patrupedia
- în genunchi
- ortostatismul
 Stadiile controlului motor
1. Mobilitatea
 Abilitatea de a iniţia o mişcare, dar şi de a executa
mişcarea pe toată amplitudinea ei

2. Stabilitatea
 Capacitatea de a menţine posturile gravitaţionale şi
antigravitaţionale, ca şi poziţiile mediane ale corpului.
 Posibilitatea realizării unei contracţii normale
simultane a muşchilor din jurul articulaţiei
(cocontracţie).
 Stadiile controlului motor
2. Stabilitatea
 Se realizează prin 2 procese:
- Integritatea reflexelor tonice posturale de a menţine o
contracţie în zona de scurtare a muşchiului contra
gravitaţiei
- Cocontracţia realizează stabilitatea în posturile de
încărcare şi face posibilă menţinerea corpului în
poziţie dreaptă
Stadiile controlului motor
3. Mobilitatea controlată
 Abilitatea:
- de a executa mişcări în timpul oricărei posturi de
încărcare prin greutatea corpului, cu segmentele
distale fixate, sau
- de a roti corpul şi trunchiul în jurul axului
longitudinal în timpul acestor posturi
Stadiile controlului motor
3. Mobilitatea controlată
 Necesită:
- obţinerea unei forţe musculare în limita disponibilă
de mişcare
- promovarea unor reacţii de echilibru în balans
- dezvoltarea unei abilităţi de utilizare a amplitudinii
funcţionale de mişcare atât în articulaţiile
proximale, cât şi în cele distale
Stadiile controlului motor
4. Abilitatea
 Capacitatea de a mişca segmentele în afara posturii sau a
locomoţiei.
 Manipularea şi explorarea mediului înconjurător

 Este ultimul şi cel mai înalt nivel de control motor

 Rădăcinile membrelor prezintă o stabilitate dinamică care

ghidează membrul. Partea distală (mână, picior) are o mare
libertate de mişcare şi acţiune.
 Membrul superior este segmentul cu cele mai mari necesităţi
de abilitate.
Tipurile de contracţii musculare

 Contracţii izotonice: concentrice, excentrice

 Contracţii izometrice

 Pentru promovarea unui tip de contracţie au fost

imaginate o serie de tehnici de facilitare
neuromusculară proprioceptivă
 Tehnicile de facilitare neuromusculară
proprioceptivă (FNP)

 Facilitarea neuromusculară proprioceptivă

reprezintă uşurarea, încurajarea sau accelerarea
răspunsului motor voluntar prin stimularea
proprioceptorilor din muşchi, tendoane şi
articulaţii.
 La aceasta se adaugă stimularea exteroreceptorilor
şi telereceptorilor.
Proprioceptori
Proprioceptori
Extero şi telereceptori
 Tehnicile de facilitare neuromusculară
proprioceptivă de bază (fundamentale)
Priza mâinilor
 Presiunea manuală pe masa musculară/tendoane
reprezintă mecanism de facilitare a contracţiei musculare
 Trebuie să fie fermă, dar să nu producă durere sau să
împiedice amplitudinea completă de mişcare

Comenzile şi comunicarea
 Comenzile trebuie să fie ferme, clare, scurte, pe înţelesul
pacientului, având rol stimulant asupra activităţii urmărite.
În cazul pacienţilor care prezintă dureri, comenzile vor fi
mai blânde.
 Pacientul va urmări cu privirea în permanenţă mişcarea,
deoarece controlul vizual poate el însuşi înlocui controlul
proprioceptiv.
 FNP de bază (fundamentale)
Întinderea
 Fiziokinetoterapeutul execută tracţiunea (alungirea
muşchiului) care provoacă reflexul de contracţie şi în acel
moment pacientul îşi începe mişcarea

Tracţiunea
 favorizează mobilitatea

Compresiunea
 favorizează stabilitatea

Rezistenţa maximală
 Se raportează la forţa actuală a pacientului, determinând o
iradiere a influxului nervos de la grupele musculare puternice
din cadrul unei scheme de mişcare, spre grupele slabe.
 FNP de bază (fundamentale)
Secvenţialitatea normală a acţiunii musculare
 Antrenarea controlului motor se începe cu componenta
proximală. Începutul oricărei acţiuni de mişcare îl face
mişcarea de rotaţie, după care intră în mişcare segmentul
distal, apoi cel proximal.

Întărirea. Creşterea forţei musculare se poate obţine prin:

 ”iradierea” influxului nervos de la musculatura puternică spre
cea slabă. De obicei componenta proximală este mai puternică
decât cea distală.
 iradierea de la un membru sănătos către membrul bolnav-
rezistenţa se aplică de la segmentele mai puternice spre cele
mai slabe. Schemele de extensie-flexie ale membrului sănătos
pot induce iradierea pe membrul slab.
 reflexele de bază tonice ale gâtului şi cele labirintice, reflexele
primitive de flexie şi extensie, reflexele de postură şi echilibru
 vizualizarea directă a mişcării
 Tehnicile de facilitare neuromusculară
proprioceptivă (FNP)

 Tehnicile FNP se împart în funcţie de cele 4 stadii

ale controlului motor:
- Mobilitate
- Stabilitate
- Mobilitate controlată
- Abilitate
 Tehnici FNP speciale cu caracter general
 Inversarea lentă (IL)

 Inversarea lentă cu opunere (ILO)

 Contracţiile repetate (CR)

 Secvenţialitatea pentru întărire (SÎ)

 Inversarea agonistică (IA)

 Inversarea lentă (IL)
 Reprezintă contracţii concentrice ritmice ale
tuturor agoniştilor şi antagoniştilor dintr-o
schemă de mişcare, pe toată amplitudinea de
mişcare, fără pauză între inversări.

 Rezistenţa aplicată mişcărilor este maximală (cel mai mare

nivel al rezistenţei care lasă ca mişcarea să se poată executa)

 Prima mişcare (T1): în sensul acţiunii musculaturii puternice

(contracţie concetrică a antagoniştilor muşchilor hipotoni)
 A doua mişcare (T2): în sensul acţiunii musculaturii slabe
(contracţie concetrică a muşchilor hipotoni (agoniştii))
Inversarea lentă
Explicații neurofiziologice:
 Legea ”inducției succesive” Sherrington: o mișcare este
facilitată de contracția imediat precedentă a antagonistului ei

 Rezistența la mişcare determină o influenţă inhibitorie a

reflexului Golgi asupra motoneuronului muşchiului care se
contractă şi facilitează prin acțiune reciprocă agonistul

 Acțiunea inhibitorie a celulelor Renshaw pentru

motoneuronul  antagonist

 Agoniștii se întind în timpul contracției antagonistului; la

finalul mişcării (sunt întinşi maxim) vor fi facilitaţi prin
impulsuri provenite de la nivelul fusului muscular (de la
receptorul secundar Ruffini)
Inversarea lentă cu opunere (ILO)
 Variantă a IL, în care se introduce contracția
izometrică la sfârșitul amplitudinii fiecărei mișcări
(atât pe agonist, cât şi pe antagonist)

 Prima mişcare (T1): în sensul acţiunii musculaturii slabe

(contracţie concetrică a muşchilor hipotoni (agoniştii))
 A doua mişcare (T2): în sensul acţiunii musculaturii puternice
(contracţie concetrică a antagoniştilor muşchilor hipotoni)
Inversare lentă cu opunere
Explicația neurofiziologică:
 Izometria de la sfârșitul mișcării declanşează o recrutare
de motoneuroni  a mușchiului respectiv  Fusul
neuromuscular va continua trimiterea unor influxuri
nervoase cu caracter predominant facilitator , deși apare
reflexul Golgi și activitatea celulelor Renshaw care
încearcă să blocheze efectul facilitator
IL, ILO
 IL inhibă contracţia muşchiului care face mişcarea,
spre finalul acesteia, şi pregăteşte muşchiul slab
(agonistul)

 ILO măreşte forţa de contracţie a muşchiului care

realizează mişcarea respectivă
Contracțiile repetate (CR)
Mușchii schemei de mișcare: forță 0 sau 1
 Segmentul se poziţionează în poziție de eliminare a acţiunii
gravitației, musculatura să fie în zona alungită
 Se fac întinderi rapide, scurte ale agonistului
- ultima întindere este însoțită de o comandă verbală
fermă de contracție a muşchiului respectiv
- mișcării voluntare apărute i se opune rezistență
maximală (atenţie ca rezistenţa să nu blocheze mişcarea)

 Foarte importantă sincronizarea comenzii care trebuie

făcută înainte de a efectua ultima întindere a.î. să se sumeze
contracția voluntară cu efectul reflexului miotatic
Contracțiile repetate
Muşchii schemei de mişcare: forţă 2 sau 3
 Contracție izotonică cu rezistenţă pe toată
amplitudinea de mişcare, iar din loc în loc se aplică
întinderi rapide, scurte

Muşchii schemei de mişcare: forță 4 sau 5, fără să

aibă o forță egală peste tot
 Contracție izotonică până la golul de forță unde se
face izometrie, urmată de relaxare; apoi întinderi
rapide, scurte ale agonistului; se reia contracţia
izotonică cu rezistenţă maximală, trecându-se peste
golul de forță
Contracțiile repetate
 Înainte de a începe CR este bine să se realizeze contracţii
izotonice pe musculatura antagonistă normală pentru a
facilita musculatura agonistă, slabă, prin inducție succesivă.

Explicații neurofiziologice:
 Efectul reflexului miotatic

 Prin rezistența ce se aplică mişcării (maximală la F2-F3,

maximă la F4-F5) se facilitează sistemul  şi ca urmare
aferențele primare ale fusului  recrutări de motoneuroni 
suplimentari

 Facilitarea prin comenzile verbale ce măresc răspunsul prin

sistemul reticular activator
Secvențialitatea pentru întărire (SÎ)
 Se realizează când un component dintr-o schemă de
mișcare este slab

 Se execută o contracţie izometrică maximă în punctul

”optim” al musculaturii puternice-normale
- această musculatură se alege din grupul muşchilor care
intră în lanțul kinetic ce efect aceeași diagonală Kabat cu
muşchiul vizat (de preferinţă se alege un grup muscular mare şi
situat mai proximal) sau
- acelaşi muşchi de pe partea contralaterală

 Se menţine izometria + contracţia izotonă (împotriva

unei rezistenţe maximale) a musculaturii slabe vizate
Secvențialitatea pentru întărire (SÎ)
 Punctul optim pentru crearea superimpulsului:
- pentru muşchii flexori: zona medie a arcului
de mişcare
- pentru muşchii extensori: zona scurtată a
arcului de mişcare
Secvențialitatea pentru întărire (SÎ)
Explicații neurofiziologice:

 Fenomenul iradierii de la nivelul motoneuronilor activaţi ai

musculaturii puternice-normale (superimpulsul creat de
izometrie) spre motoneuronii musculaturii slabe

 Creșterea recrutărilor de motoneuroni  și  datorită

rezistenței aplicate

 Facilitarea prin comenzile verbale care măresc răspunsul prin

sistemul reticular activator
Inversarea agonistă (IA)
 Se execută contracţii concentrice pe toată
amplitudinea de mişcare, apoi progresiv (ca
amplitudine) se introduce contracţia excentrică
Inversarea agonistă (IA)
Explicaţii neurofiziologice:
 Contracţia excentrică promovează atât întinderea
extrafusală, cât și cea intrafusală   influxul aferențelor
fusale

  recrutărilor de motoneuroni  și  datorită rezistenței

aplicate

 Facilitarea prin comenzile verbale care măresc răspunsul prin

sistemul reticular activator