Stea

Acest articol se referă la un tip de corpuri cerești. Pentru alte sensuri, vedeți steaua
(dezambiguizare).

Gacrux, o stea gigantă din constelația Crucea Sudului

O stea (latină stella) este un obiect astronomic format dintr-un sferoid luminos

de plasmă ținut împreună de propria sa gravitație. Cea mai apropiată stea
de Pământ este Soarele. Multe alte stele sunt vizibile cu ochiul liber de pe Pământ în
timpul nopții, apărând ca o multitudine de puncte luminoase fixe pe cer datorită distanței
lor imense de Pământ. Istoric, cele mai proeminente stele au fost grupate
în constelații și asterisme, dintre care cele mai strălucitoare au obținut nume proprii.
Astronomii au realizat cataloage de stele care identifică stelele cunoscute și oferă o
satndardizare a denumirilor stelare. Universul observabil conține o valoare estimată de
1×1024 stele,[1][2] dar majoritatea sunt invizibile pentru ochiul liber, inclusiv toate stelele
din afara galaxiei noastre, Calea Lactee.
Cel puțin pentru o parte a existenței sale, o stea strălucește datorită fuziunii
termonucleare a hidrogenului în heliu în nucleul său, eliberând energie care traversează
interiorul stelei și apoi radiază în spațiul exterior. Aproape toate elementele mai grele
decât heliul sunt create de nucleozinteza stelară în timpul vieții stelei, iar pentru unele
stele prin nucleosinteza supernovei atunci când explodează. Aproape de sfârșitul vieții
sale, o stea poate conține și materie degenerată. Astronomii pot determina masa,
vârsta, metalicitatea (compoziția chimică) și multe alte proprietăți ale unei stele prin
observarea mișcării sale prin spațiu, luminozitatea ei și, respectiv, spectrul. Masa totală
a unei stele este principalul factor care determină evoluția acesteia și sfârșitul. Alte
caracteristici ale unei stele, inclusiv diametrul și temperatura, se schimbă de-a lungul
vieții sale, în timp ce mediul stelei afectează rotația și mișcarea acesteia. O diagramă a
temperaturii multor stele în raport cu luminozitățile lor produce o diagramă cunoscută
sub numele de diagrama Hertzsprung–Russell (diagrama H–R). Plasarea unei stele
particulare pe acea diagrama permite determinarea vârstei și stării evolutive a stelei
respective.
Viața unei stele începe cu colapsul gravitațional al unei nebuloase gazoase din material
compus în principal din hidrogen, alături de heliu și urme de elemente mai grele. Când
nucleul stelar este suficient de dens, hidrogenul este transformat în heliu prin fuziunea
nucleară, eliberând energie în acest proces.[3] Restul interiorului stelei transportă
energia departe de nucleu printr-o combinație de procese de transfer de
căldură radiativă și convectivă. Presiunea internă a stelei o împiedică să colapseze sub
propria sa gravitație. O stea cu masa mai mare de 0,4 ori decât cea a Soarelui se va
extinde și va deveni o gigantă roșie când hidrogenul din nucleul său se va epuiza.[4] În
unele cazuri, va fuziona elemente mai grele în nucleu sau în stratul din jurul nucleului.
Pe măsură ce steaua se extinde, ea aruncă o parte din masa sa, îmbogățită cu acele
elemente mai grele, în mediul interstelar.[5] Între timp, nucleul devine o rămășiță stelară:
o pitică albă, o stea neutronică sau, dacă este suficient de masivă, o gaură neagră.
Sistemele binare și multi-stele constau din două sau mai multe stele care sunt legate
gravitațional și se deplasează una în jurul celeilalte pe orbite stabile. Când două astfel
de stele au o orbită relativ apropiată, interacțiunea lor gravitațională poate avea un
impact semnificativ asupra evoluției lor.[6] Stelele pot face parte dintr-o structură legată
gravitațional mult mai mare, cum ar fi un roi de stele sau o galaxie.