1.

OBIECTUL APARATELOR DE MÃSURÃ ŞI

CONTROL ŞI SISTEMELOR DE MÃSURARE
1.1. Generalitãţi
Aparatele de mãsurã şi control şi sistemele de mãsurare (AMCSM) reprezintã o
ramurã a tehnicii care care se ocupã cu totalitatea sistemelor tehnice care au capacitatea de
a compara cu un anumit scop una sau mai multe mãrimi pentru verificarea acestora ĩn
concordanţã cu obiectivul urmãrit (de control a unui proces, de urmãrire a evoluţiei unei
mãrimi, de menţinere ĩntre anumite valori a unui efect etc.). Obiectul de activitate ĩl
reprezintã mijloacele de mãsurare utilizate, modul de utilizare ale acestora, rezultatele
mãsurãrilor efectuate şi exprimarea valorilor mãrimilor ĩn unitãţi de mãsurã ĩn scopul
verificãrilor caracteristicilor fizice şi calitative ale produselor şi proceselor industriei
alimentare.
Cuvântul aparat ĩşi are originile din latinul apparatus sau dupã unele surse dupã
cuvântul francez appareil.
Ĩn mare parte aceste aparate se gãsesc pe fluxurile de producţie, ĩn laboratoarele de
analize specifice fiecãrei unitãţi de producţie ĩn parte sau în laboratoarele mobile. Un
organism tutelar se ocupã cu verificarea acestor aparate de mãsurã astfel ĩncât acestea sa nu
fie folosite ĩn afara preciziei lor de lucru, fapt ce ar duce la rezultate eronate, cu consecinţe
directe asupra calitãţii produselor obţinute.
Dezvoltarea tehnicii în special a electronicii şi automatizãrilor a condus la
dezvoltarea maşinilor, a tehnologiilor de producţie, care la rândul lor au impus necesitatea
urmãririi unor parametri, mãrimi sau caracteristici ce a avut ca efect dezvoltarea
segmentului de aparate de mãsurã. Aceste aparate sunt dezvoltate pentru fiecare ramurã a
tehnicii ĩn parte, existând parametri specifici domeniului tehnic sau de producţie analizat.
Odatã cu apariţia unitãţilor de mãsurã s-a reuşit clasificarea mãrimilor şi odatã cu
standardizarea lor s-au putut generaliza mijloacele de mãsurare. Rezultatele mãsurãtorilor
se aplicã activitãţilor desfãşurate ĩn scopuri economice, administrative, de sãnãtate a
populaţiei precum şi de asigurare a securitãţii vieţii şi a protecţiei mediului ĩnconjurãtor.
Domeniul AMCSM se poate analiza din urmãtoarele puncte de vedere:
- alegerea şi utilizarea mijloacelor de mãsurare existente;
 - proiectarea şi construcţia mijloacelor de mãsurare pentru domenii noi sau ĩn
concordanţã cu evoluţia tehnicii ĩn scopul mãririi preciziei de mãsurare;
- stabilirea principiilor de mãsurare cu aparatele proiectate şi construite;
- alegerea modului de stocare şi interpretare a rezultatelor mãsuratorilor.

Organismul tutelar care se ocupã cu verificarea aparatelor se numeşte metrologie iar

ĩn România este Institutul de Metrologie Legalã care are sucursale ĩn toate marile oraşe ale
ţãrii.
Activitatea de metrologie este stipulatã ĩn prevederile art. 107 din Constituţia
României iar ĩn art. 37 alin.1 din Ordonanţa Guvernului nr. 20/1992 se reglementeazã
activitatea de metrologie. Aceastã activitate este aprobatã şi modificatã prin legea nr.
11/1994 cu modificãrile şi completãrile ulterioare. Astfel ĩn data de 01.X. 2001, ĩn
Hotãrârea Guvernului României nr.854 sunt aprobate Instrucţiunile de metrologie legalã
I.M.L. 9-01 cu privire la Unitãţile de mãsurã.
1.2. Unitãţi de mãsurã legale*
Sunt unitãţi de mãsurã legale unitãţile Sistemului Internaţional (S.I.), multiplii şi
submultiplii zecimali ai unitãţilor S.I. şi unele unitãţi din afara S.I. care sunt admise a fi
utilizate cu S.I.
Denumirea de unitãţi S.I. este datã de ansamblul de unitãţi fundamentale şi derivate
ale Sistemului Internaţional de unitãţi (S.I.), sistem mondial de unitãţi, unic şi practic,
formã modernã a sistemului metric, adoptat de cea de-a 11-a Conferinţã Generalã de
Mãsuri şi Greutãţi (CGPM, 1960).
1.2.1. Unitãţi S.I., multiplii şi submultiplii lor
1.2.1.1.Unitãţi S.I. fundamentale
Sunt unitãţi fundamentale ale S.I. un numãr de 7 unitãţi care s-a convenit sã fie
considerate ca independente din punct de vedere dimensional. Acestea sunt date ĩn tabelul
1.1:
Tabelul 1.1
Denumiri şi simboluri
Unitatea SI fundamentalã
Mãrimea fundamentalã
Denumirea Simbolul
Lungime Metru m
Masã Kilogram kg
 Timp Secundã s
Curent electric Amper A
Temperaturã termodinamicã Kelvin K
Cantitate de substanţã Mol mol
Intensitate luminoasã Candelã cd

1.2.1.2.Definiţii
Unitatea de lungime - Metrul este lungimea drumului parcurs de luminã ĩn vid ĩntr-un
interval de timp de 1/299.792.458 dintr-o secundã.[Cea de-a 17-a CGPM (1983); Rezoluţia
1] *Extras din Monitorul Oficial al României nr. 616/01.X.2001.
Unitatea de masã - Kilogramul, unitate de masã, este egal cu masa prototipului
internaţional al kilogramului. [Cea de-a 3-a CGPM (1901); Raportul conferinţei, pag. 70]
Unitatea de timp - Secunda este durata a 9.192.631.770 perioade ale raţiei
corespunzãtoare tranziţiei ĩntre cele douã niveluri de energie hiperfine ale stãrii
fundamentale a atomului de cesiu 133. [Cea de-a 13-a CGPM (1967-1968); Rezoluţia 1] –
definiţia se referã la un atom de cesiu ĩn repaus, la o temperaturã de 0 K- confirmare a
Comitetului Internaţional de Mãsuri şi Greutãţi (CIPM) sesiunea din anul 1997;
Unitatea de curent electric – Amperul este intensitatea unui curent electric constant
care, menţinut ĩn douã conductoare paralele, rectilinii, de lungime infinitã şi de secţiune
circularã neglijabilã, aşezate ĩn vid la o distanţã de 1 m unul de altul, ar produce ĩntre
aceste conductoare o forţã de 2x10-7 dintr-un newton pe o lungime de 1 metru. [CIPM
(1946); Rezoluţia 2, aprobatã de cea de-a 9-a CGPM (1948)]
Unitatea de temperaturã termodinamicã – Kelvinul, unitate de temperaturã
termodinamicã, este fracţiunea 1/273,16 din temperatura termodinamicã a punctului triplu
al apei. [Cea de-a 13-a CGPM (1967-1968); Rezoluţia 4]; Temperatura termodinamicã,
simbol T se exprimã, ĩn uz curent, ĩn funcţie de diferenţa sa ĩn raport cu temperatura de
referinţã T0 = 273,15 (punctul de solidificare al apei), diferenţã de temperaturã denumitã
temperaturã Celsius, simbol t, definitã prin relaţia t = T – T0 şi care are unitatea de mãsurã
gradul Celsius, simbol 0C. Valoarea numericã a unei temperaturi Celsius t, exprimatã ĩn
grade Celsius este datã de relaţia: t (0C) = T/K – 273,15.
Unitatea de cantitate de substanţã – Molul este cantitatea de substanţã a unui sistem
care conţine atâtea entitãţi elementare câţi atomi existã ĩn 0,012 kilograme de carbon 12.
Ori de câte ori se utilizeazã molul trebuie specificate entitãţile elementare, care pot fi
atomi, molecule, ioni, electroni, alte particule sau grupuri specificate de asemenea
particule. [Cea de-a 14-a CGPM (1971); Rezoluţia 3]
Unitatea de intensitate luminoasã – candela este intensitatea luminoasã, ĩntr-o
direcţie specificatã a unei surse care emite o radiaţie monocromaticã cu frecvenţa de
540x1012 hertzi şi a cãrei intensitate radiantã ĩn acea direcţie este 1/683 dintr-un watt pe
steradian. [Cea de-a 16-a CGPM (1979); Rezoluţia 3]
1.2.1.3.Unitãţi S.I. derivate
Sunt unitãţi S.I. derivate acele unitãţi ale mãrimilor derivate care se formeazã
combinând unitãţi fundamentale pe baza relaţiilor algebrice ce leagã mãrimile
corespunzãtoare. Denumirile şi simbolurile acestor unitãţi sunt exprimate cu ajutorul
denumirilor şi simbolurilor unitãţilor fundamentale. Unele dintre ele pot fi ĩnlocuite prin
denumiri şi simboluri speciale ce pot fi utilizate pentru exprimarea denumirilor şi
simbolurilor altor unitãţi derivate.
Unitãţile SI derivate ĩmpreunã cu unitãţile fundamentale formeazã un ansamblu
coerent de unitãţi, adicã un sistem de unitãţi legate ĩntre ele prin reguli de ĩnmulţire şi
ĩmpãrţire fãrã un factor numeric diferit de 1.
Tabelul 1.2
Unitãţi SI derivate exprimate în funcţie de unitãţi SI fundamentale
Unitatea SI derivatã
Mãrimea derivatã
Denumirea Simbolul
Arie metru pãtrat m2
Volum metru cub m3
Vitezã metru pe secundã m/s
Acceleraţie metru pe secundã la pãtrat m/s2
metru la puterea minus
Numãr de undã m-1
unu
Masã volumicã/densitate kilogram pe metru cub kg/m3
Volum masic metru cub pe kilogram m3/kg
Densitate de curent amper pe metru pãtrat A/m2
Câmp magnetic amper pe metru A/m
Concentraţie (de cantitate de substanţã) mol pe metru cub mol/m3
Luminanţã candelã pe metru pãtrat cd/m2
Tabelul 1.3
Unitãţi SI derivate cu denumiri speciale şi simboluri proprii
Expresia
Mãrimea derivatã
Denumirea Simbolul Ĩn alte Ĩn unitãţi SI
unitãţi SI fundamentale
1 2 3 4 5
Unghi plan radian rad - m x m-1 = 1
Unghi solid steradian sr - m2 x m-2 = 1
Frecvenţã hertz Hz - s-1
Forţã newton N - m x kg x s-2
Presiune, tensiune mecanicã pascal Pa N x m-2 m-1 x kg x s-2
Energie, lucru mecanic,
joule J Nxm m2 x kg x s-2
cantitate de cãldurã
Putere, flux energetic, flux
watt W J x s-1 m2 x kg x s-3
radiant
Sarcinã electricã, cantitate de
coulomb C - sxA
electricitate
Diferenţã de potenţial
electric, tensiune electricã, volt V W x A-1 m2 x kg x s-3 x A
tensiune electromotoare
Capacitate electricã farad F C x V-1 m-2 x kg-1 x s4 x A2
1 2 3 4 5
Rezistenţã electricã ohm Ω V x A-1 m2 x kg x s-3 x A-2
Conductanţã electricã siemens S A x V-1 m-2 x kg-1 x s3 x A2
Flux de inducţie magneticã weber Wb Vxs m2 x kg x s-2 x A-1
Inducţie magneticã tesla T Wb x m-2 kg x s-2 x A-1
Inductanţã henry H Wb x A-1 m2 x kg x s-2 x A-2
grad 0
Temperaturã Celsius C - K
Celsius
Activitate cataliticã katal kat - mol x s-1
Flux luminos lumen lm cd x sr m2 x m-2 x cd = cd
Iluminare lux lx lm x m-2 m2 x m-4 x cd =m2xcd
Dozã absorbitã, energie gray Gy J x kg-1 m2 x s-2

1.2.2. Prefixe S.I. utilizate pentru formarea de multiplii şi submultiplii zecimali

Prefixele SI reprezintã denumiri ale unor factori de multiplicare a unitãţilor SI iar
simbolurile acestora sunt prezentate ĩn tabelul 1.4:
Tabelul 1.4
Prefixele şi simbolurile utilizate la formarea de multiplii şi submultiplii zecimali
Factor Prefix Simbol Factor Prefix Simbol
1024 yotta Y 10-1 Deci d
1021 zetta Z 10-2 Centi c
1018 exa E 10-3 Mili m
1015 peta P 10-6 Micro μ
1012 tera T 10-9 Nano n
109 giga G 10-12 Pico p
106 mega M 10-15 Femto f
103 kilo k 10-18 Atto a
102 hecto h 10-21 Zepto z
 101 deca da 10-24 Yocto y
Ĩn tabelul 1.5 sunt prezentate denumiri şi simboluri autorizate special ale unor
multiplii sau submultiplii zecimali ai unor unitãţi SI:
Tabelul 1.5
Denumiri şi simboluri autorizate ale unor multiplii şi submultiplii zecimali
Unitatea
Mãrimea
Denumirea Simbolul Valoarea
volum litru l sau L 1l = 1 dm3 = 10-3 m3
masã tonã t 1t = 1 Mg = 103 kg
presiune, tensiune mecanicã bar bar 1 bar = 105 Pa

1.3. Unitãţi din afara S.I. admise sã fie utilizate cu S.I.

Fac parte din clasa unitãţilor din afara SI acele unitãţi de mãsurã care nu sunt
coerente cu unitãţile SI. Dintre aceste unitãţi, unele sunt admise sã fie utilizate cu SI pe
termen limitat sau nelimitat, iar unele nu sunt admise sã fie utilizate. Dintre unitãţile din a
doua categorie sunt unele definite ĩn funcţie de unitãţi SI, unele au valori ĩn unitãţi SI care
sunt obţinute experimental şi unele utilizate numai ĩn domenii specializate. Aceste unitãţi
sunt prezentate ĩn tabelele 1.6, 1.7, 1.8.
Tabelul 1.6
Unitãţi definite ĩn funcţie de unitãţi S.I. care nu sunt multiplii sau submultiplii zecimali ai
acestora
Unitatea
Mãrimea
Denumirea Simbolul Valoarea
grad centezimal sau gon gon 1 gon = π/200 rad
0
grad (sexagesimal) 10 = π/180 rad
unghi plan
minut (sexagesimal) ’ 1’ = π/10.800 rad
’’
secundã (sexagesimal) 1” = π/648.000.180 rad
minut min 1 min = 60 s
timp orã h 1 h = 3.600 s
zi d 1 d = 86.400 s

Tabelul 1.7
Unitãţi utilizate cu Sistemul Internaţional ale cãror valori ĩn unitãţi S.I. sunt obţinute
experimental
Unitatea
Mãrimea
Denumirea Simbolul Valoarea
unitate de u –unitatea de masã atomicã este
1 u = 1,660.538.73(13) x
masã masã egalã cu 1/12 din masa unui
10-27kg
atomicã atom al nuclidului 12C.
energie electronvolt eV – este energia cineticã 1 eV = 1,602.176.462(63) x
 câştigatã de un electron care
traverseazã o diferenţã de 10-19 J
potenţial de 1 volt ĩn vid.

Tabelul 1.8
Unitãţi şi denumiri de unitãţi admise numai ĩn domenii specializate
Unitatea
Mãrimea
Denumirea Simbolul Valoarea
suprafaţa
terenurilor ar a 1 a = 102 m2
agricole
masa pietrelor
carat metric - carat metric = 2 x 10-4 kg
preţioase
presiunea
milimetru coloanã
sângelui şi a altor mm Hg 1 mm Hg = 133,322 Pa
de mercur
fluide din corp

1.4. Unitãţi compuse

Combinaţiile dintre unitãţile specificate constituie unitãţi de mãsurã compuse [ca
exemplu, kilometrul pe orã (km/h), rotaţie pe minut (rot/min), tonã pe metru cub (t/m3),
amper orã (Axh), kilowatt orã (kWxh), mol pe litru (mol/L), lux orã (lx∙h)].

2. MÃRIMI ŞI MÃSURÃRI.CONSTANTE. ERORI DE

MÃSURARE

2.1. Mãrimi şi mãsurãri

Mediul ĩnconjurãtor, obiectele şi fenomenele care au loc ĩn spaţiu şi timp sunt
caracterizate cu ajutorul unor noţiuni de cantitate şi calitate.
Noţiunea de cantitate reprezintã o proprietate care poate fi reprezentatã printr-un
numãr obţinut dintr-o mãsurare sau numãrare sau mai poate fi ansamblul determinãrilor
care exprimã gradul de dezvoltare al ĩnsuşirilor unui obiect susceptibile de a fi mãsurate şi
traduse numeric.
Noţiunea de calitate reprezintã totalitatea ĩnsuşirilor şi a laturilor esenţiale ĩn virtutea
cãrora un obiect, metodã, sistem se deosebeşte de celelalte cu ĩnsuşiri sau proprietãţi
asemãnãtoare.
 Mãrimea este o caracteristicã care reprezintã calitatea sau cantitatea. Ĩn mãsurari,
mãrimea se asociazã noţiunii de cantitate.
Mãrimea prezintã caracteristicile urmãtoare: i se poate da o valoare numericã, se
poate determina cantitativ, poate fi reprezentatã matematic printr-o funcţie şi prezintă
variabilitate. Mãrimea care satisface proprietãţile anterioare se numeşte mãrime fizicã şi
devine mãsurabilã dacã este supusã unui proces de mãsurare.
Dupã modul lor de definire mãrimile fizice se clasificã ĩn:
- fundamentale (tab.1.1) alese convenţional, independente unele faţã de altele, cu
ajutorul cãrora se definesc celelalte mãrimi;
- derivate (tab. 1.2) care se definesc cu ajutorul mãrimilor fundamentale prin
intermediul unor relaţii de definiţie.
Dupã modul de reprezentare matematicã mãrimile fizice pot fi:
• scalare care sunt exprimate printr-o valoare numericã şi o
unitate de mãsurã (de exemplu 14 m, 100 0C);
• vectoriale reprezentate printr-un vector caracterizat printr-
o valoare numericã, direcţie, sens (de exemplu forţã, vitezã, acceleraţie).
Dupã caracteristicile fizice şi exprimarea matematicã a lor, mãrimile pot fi:
o extensive care prezintã proprietatea de a fi ordonabile şi sumabile (de exemplu
viteza: v1 < v2, v1 + v2 = V);
o intensive care sunt ordonabile dar nu sunt sumabile [de exemplu temperatura
unui corp ĩncãlzit ĩntr-un cuptor la momentul 1 este t1 iar la momentul 2 este t2 (t1
< t2), dar la momentul 3, t3 ≠ t1 + t2].
Mãsurarea este un proces al cãrui scop este obţinerea unei informaţii cantitative
asupra unei marimi prin compararea ei cu o unitate de mãsurã specificã, pentru studierea
unui fenomen sau pentru luarea unor decizii prin intervenţia omului sau a acţionãrilor
automate asupra unui proces. Totodatã mãsurarea mai poate fi o operaţie experimentalã
prin care se determinã cu ajutorul unor mijloace de mãsurã valoarea numericã a unei
mãrimi ĩn raport cu o unitate de mãsurã datã.
Operaţia de mãsurã se efectueazã dupã procedee tehnice invariante faţã de operatori,
specifice mãrimii mãsurate, numite procedee de mãsurã sau metode de mãsurã. Operaţia de
mãsurã poate fi automatizatã, caz ĩn care dispozitivele de mãsurare indicã direct rezultatul
sub formã numericã.
Pentru mãsurarea unei mãrimi este nevoie ĩn principiu de cel puţin atâtea mãsurãtori
cât este numãrul minim de mãrimi scalare care determinã valoarea lor (pentru scalari – o
singurã mãrime, pentru vectori (la descompunerea acestora pe axele unui triedru Oxyz) trei
mãrimi: vectorul V este alcãtuit din vx, vy, vz).
Rezultatul mãsurãrii reprezintã valoarea efectivã care ne aratã de câte ori unitatea de
mãsurã se cuprinde ĩn mãrimea mãsuratã şi prezintã un aspect cantitativ. De cele mai multe
ori rezultatul mãsurãtorii nu este suficient şi trebuie continuat cu operaţia de control sau
verificare. Controlul presupune o comparaţie a valorii mãsurate cu o valoare de referinţã iar
verificarea stabileşte dacã valoarea determinatã corespunde valorii impuse prin compararea
directã cu valoarea impusã.
Principiul de mãsurare constã ĩn fenomenul fizic care stã la baza mãsurarii şi face
posibilã conceperea unui mijloc de mãsurare.
2.2. Constante
Constantele sunt numere determinate teoretic sau practic (experimental) care sunt
caracteristice unor fenomene, aparate, materiale.
Constantele sunt de douã feluri:
- absolute, a cãror valoare nu se modificã indiferent de condiţiile ĩn care se
desfãşoarã procesele (ex. aceleraţia gravitaţionalã, sarcina electronului etc.);
- variabile sau parametrice, a cãror valori depind de condiţiile existente ĩn acel
moment (de exemplu densitatea unui material la o anumitã temperaturã, greutatea specificã
etc.).
2.3. Erori de mãsurare
Ĩn cadrul unui proces de mãsurare se comparã mãrimea de mãsurat cu o valoare de
referinţã. Modul de efectuare a procesului de mãsurare se poate face printr-o singurã
operaţie sau mai multe operaţii succesive.
Mãsurãri exacte nu se pot efectua deoarece ĩntotdeauna acestea sunt ĩnsoţite de un
anumit grad de imprecizie, mai mare sau mai mic, ce poate duce la concluzii greşite sau
masca anumite fenomene. Datoritã dezvoltãrii tehnicii ĩn secolul XXI, AMC-urile ultimelor
generaţii se apropie de nivelul absolut de mãsurare ĩnsa fãrã a-l atinge.
 Gradul de imprecizie al mãsurãtorii sau diferenţa dintre valoarea mãsuratã şi valoarea
realã a mãrimii se numeşte eroare de mãsurare. Totodatã eroarea de mãsurare este un
indicator de calitate al operaţiei de mãsurare.
Se numeşte eroare totalã (absolutã) ∆x diferenţa algebricã dintre rezultatul
mãsurãtorii xm şi valoarea adevãratã a mãrimii de mãsurat X:
∆x = xm − X .

(2.1)
Eroarea totalã este ĩnsumarea erorilor urmãtoare: eroarea de indicare a mijlocului de
mãsurare (datorate abaterilor constructive ale pieselor ce alcãtuiesc mijlocul de mãsurare),
eroarea de citire a indicaţiilor date de modul de afişare a semnalului de ieşire, eroarea de
reglare a aparatului, eroarea cauzatã de variaţiile de temperaturã ĩntre valorile temperaturii
luate ĩn calcul la proiectarea mijlocului de mãsurare şi temperatura mediului la care se face
utilizare a lui, eroarea datã de forţa de mãsurare, eroarea provocatã de factorii externi
(vibraţii, umiditate).
Dupã frecvenţã şi modul de apariţie, erorile se ĩmpart ĩn erori sistematice, erori
ĩntâmplãtoare şi erori grosolane.
2.3.1. Erori sistematice
Erorile sistematice sunt erori care apar de fiecare datã, la fiecare mãsurare
individualã ĩntr-un mod determinat şi pot fi constante sau variabile dupã o lege cunoscutã
ĩn timp. Aceste erori au valori previzibile iar la repetarea mãsurãrii apar cu aceeaşi valoare
absolutã şi acelaşi semn. Erorile sistematice pot fi constante sau variabile.
Dacã se modificã condiţiile, ele variazã ĩntr-un mod determinat ceea ce permite
scãderea lor dupã o anumitã lege. De regulã, datoritã modului determinist de producere a
lor, pe lângã cã pot fi cunoscute pot fi şi scãzute din rezultatul brut al mãsurãrii. De obicei
se procedeazã ĩntr-un anume mod de lucru: se calculeazã corecţia care este eroarea
sistematicã luatã cu semn schimbat iar rezultatul corect al mãsurãtorii se obţine prin
adunarea corecţiei la rezultatul brut. Datoritã faptului cã nici corecţiile nu pot fi cunoscute
exact, eliminarea influenţei erorilor sistematice din rezultatul mãsurãrii nu este totalã, se
recomandã sã se utilizeze erori sistematice cât mai mici.
 Exemplul 1: operatorii introduc erori sistematice la citirea fracţiunilor diviziunilor
unor instrumente analogice (la mãsurarea cu şublerul), la deplasarea scãrii gradate a unui
instrument sau cea provenitã din trasarea deplasatã a reperelor pe o scarã.
Exemplul 2: montarea unui ampermetru ĩntr-un circuit are ca scop determinarea
rezistenţelor prin metoda voltampermetricã (fig. 2.1): A
Rezistenţa R este raportul dintre tensiune şi intensitate, valori care sunt date de cele
douã aparate: voltmetrul V şi ampermetrul A. Ĩn realitate mai intervine şi rezistenţa ra a R
U V
ampermetrului care introduce o eroare sistematicã de câte ori se face mãsurarea:
U
R1 = = R + ra . (2.2)
I Fig.2.1 Montarea
2.3.2. Erori ĩntâmplãtoare ampermetrului ĩn circuit

Erorile ĩntâmplãtoare spre deosebire de cele sistematice sunt erori care apar şi
variazã haotic, nerespectând nici o lege şi sunt variabile atât ca mãrime cât şi ca semn. Ĩn
cazul ĩn care mãsurarea se repetã ĩn aceleaşi condiţii, aceste erori pot avea valori absolute
diferite, fãrã a putea fi predictibile şi nu se pot calcula. Unele din cauzele apariţiei acestor
erori pot fi factori de tipul vibraţiilor, descentrãrilor elementelor dinamice, unde armonice
care se propagã prin pardosea de la utilaje aflate ĩn apropiere sau ĩn cazul amplasãrii prea
aproape de utilaje a aparatelor de mãsurã sau elemente producãtoare de câmpuri
electromagnetice puternice etc.
Studierea erorilor ĩntâmplãtoare necesitã efectuarea unor determinãri repetate ale
aceleiaşi mãrimi ĩn aceleaşi condiţii şi se presupune cã ele nu sunt afectate de erori
sistematice.
Dacã mãrimea X este mãsuratã de n ori obţinându-se rezultatele x1, x2,...,xn, acestea
vor diferi ĩntre ele datoritã prezenţei erorilor ĩntâmplãtoare δ i:
δ i = ∆xi = xi − X . (2.3) nk

Deoarece valoarea lui X nu este cunoscutã, erorile 7

ĩntâmplãtoare nu pot fi calculate direct din datele
5
experimentale şi nu se poate stabili legea lor de distribuţie; ĩn
schimb se pot determina parametrii corespunzãtori mãrimii 3
mãsurate. Se vor lua rezultatele şi se ordoneaza crescãtor, dupã

xmin xmax x
∆
Fig.2.2 Repartiţia erorilor
ĩntâmplãtoare
care se ĩmparte ĩntr-un anumit numãr de intervale egale, notat nk. Dacã se noteazã cu ∆
lãţimea unui interval (fig.2.2) se poate determina funcţia:
lim0 nk
∆
W ( x) = ; (2.4)
n → ∞ n⋅∆
atunci se obţine o curbã continuã, reprezentatã ĩn figura 2.3.

Din relaţia 2.4 va rezulta:

W(x)
n
W ( x) ⋅ ∆ = k , (2.5)
n
care reprezintã probabilitatea ca rezultatul sã se gãseascã
ĩn intervalul Ik. Ĩn acest caz se poate spune cã W(x)
reprezintã densitatea de probabilitate a variabilei x
Ik
aleatoare x.
Experimental s-a demonstrat cã rezultatele au o Fig.2.3 Reprezentarea curbei
continue
distribuţie normalã Gauss datã de legea:
( x − mx ) 2
1 −
W ( x) = ⋅e 2σ 2 ,
σ 2π
(2.6)
n

unde mx este media aleatoare ( ∑x i

) iar σ2 reprezintã dispersia (
m x = n lim ∞ i =1

∑( x i − xm ) 2
).
σ 2 = D ( x ) =n lim ∞ i =1

n
Conform acestor relaţii, densitatea de probabilitate a erorilor va avea o reprezentare
asemãnãtoare celei din figura 2.3, ştiind
W(δ)
densitatea de probabilitate a erorilor W(δ)
(fig.2.4):
δ2
1 − 2
W (δ ) = ⋅ e 2σ . (2.7)
σ 2π
-6 -4 -2 2 4 6 δ
Fig.2.4 Densitatea de probabilitate a erorilor
 Deoarece ĩn practicã este greu de realizat un numãr mare de mãsurari (care tind sã fie
spre infinit), valoarea dispersiei erorilor se corecteazã cu factorul n/n-1 iar dispersia se va
calcula cu relaţia:
1 n 2
S d2 = ∑ ui ;
n i =1
(2.8) W(tn)
n=10
unde: Sd – este eroare medie pãtraticã, ui – n=4
n=1
eroare aparentã ( u i = xi − x ) iar x - este

tn
n
-tp
media de selecţie ( ∑x i
).
tp
x= i =1
Fig.2.5 Limitele repartiţiei Student
n

Conform corecţiei cu n/n-1 va rezulta:

1 n 2
S d2 = ∑ ui .
n − 1 i =1
(2.9)
X
t=
S-a notat cu Y repartiţia Student care are N grade de libertate şi cu X şi Y douã
N
variabile aleatoare independente. Ĩn acest caz repartiţia W(tn) va fi situatã (fig. 2.5) ĩntre
anumite valori (-tp;tp).
2.3.3. Erori grosolane
Aceste erori sunt de natura celor ĩntâmplãtoare care depãşesc valorile normale a
domeniului de mãsurare şi sunt cauzate ĩn principal de defectarea aparatelor de mãsurã,
lipsa de pregãtire sau greşeli ale operatorului ĩn manevrarea aparatului sau nerespectarea
domeniilor de mãsurare.
Ĩn cazul apariţiei erorilor grosolane, se impune oprirea mãsurãrii şi analizarea cu
atenţie mãritã a cauzelor care au generat apariţia lor.
Se pune problema stabilirii criteriului de detectare a erorilor grosolane şi eliminarea
lor din şirul de mãsurãtori.
 Un exemplu este criteriul Grubbs-Smirnov. Presupunem cã avem un şir de rezultate
x1, x2,...,xi (i = 1...n). Din şirul ordonat crescãtor al rezultatelor pot fi suspectate de a conţine
erori grosolane valorile extreme x1 şi xn. Aceste se mai numesc valori aberante.

n
Identificarea lor constã ĩn calcularea statisticii V = . Pentru cele douã valori se
s

x − x1 x −x
calculeazã Vinf = numitã valoarea inferioarã şi Vsup = n numitã valoarea
s s
superioarã. Cunoscând distribuţia lui V, se poate calcula valoarea lui Vα ĩn funcţie de
mãsurãri cu ajutorul relaţiei P (V≥ Vα) = α. Criteriul Grubbs-Smirnov constã ĩn a compara
Vinf şi Vsup cu Vα , corespunzãtor numãrului de mãsurãtori efectuate n şi a riscului α ales.
Dacã Vinf > Vα sau Vsup < Vα , atunci rezultatul respectiv se considerã aberant deci el conţine
o eroare grosolanã şi ca atare se eliminã din şir.
Ĩn tabelul 2.1 sunt date câteva valori pentru Vα .
Tabelul 2.1
Valorile lui Vα ĩn funcţie de n şi α
α 0,1 % 0,5 % 1% 5%
n
5 1,78 1,76 1,75 1,672
10 2,6 2,48 2,41 2,176
50 3,786 3,483 3,336 2,956
2.3.4. Calculul erorilor de mãsurare indirecte
Dacã mãrimea y se determinã indirect prin mãsurarea mãrimilor x1,x2,...,xk (k = 1...n)
pe baza relaţiei y=f(x1,x2,...,xk), atunci rezultatul obţinut va fi afectat de erorile fiecãreia
dintre mãrimile xi notate ∆xi. Valorile adevãrate xi nu se cunosc ci numai cele rezultate din
mãsurare şi care sunt de forma:
xi1 = xi + ∆xi .

(2.10)
Introducând ĩn relaţia y=f(x1,x2,...,xk) valorile din relaţia 2.10 se va obţine:
y 1 = f ( x1 + ∆x1 ; x2 + ∆x2 ;...; xk + ∆xk ) = y + ∆y ;

(2.11)
 Considerând cã erorile sunt mici, relaţia 2.11 se poate dezvolta ĩn serie Taylor
reţinând numai primii termeni:
∂f ∂f ∂f
y + ∆y = f ( x1 , x2 ,..., xn ) + ∆x1 + ∆x2 + ... + ∆xk ;
∂x1 ∂x2 ∂xk
(2.12)
Din dezvoltarea ĩn serie Taylor se observã cã eroarea de mãsurare a lui y este:
∂f ∂f ∂f
∆y = ∆x1 + ∆x2 + ... + ∆xk . (2.13)
∂x1 ∂x2 ∂xk

Ĩn cazul ĩn care erorile ∆xi sunt sistematice, ele se introduc ĩn relaţia 2.13 cu semnul
lor şi se va obţine eroarea sistematicã rezultantã.
Ĩn general, pot avea loc compensãri reciproce ale erorilor sistematice dupã cum pot
exista şi cazuri ĩn care ele sã se adune dând o rezultantã foarte mare. Dacã ∆xi reprezintã
erori ĩntâmplãtoare, ∆y fiind o funcţie liniarã de ∆xi , atunci ea va constitui o variabilã
aleatoare distribuitã normal ca şi ∆xi şi se va calcula cu relaţia:
∂f ∂f ∂f
δ y2 = ( S x1 ) 2 + ( S x2 ) 2 + ... + ( S x )2 .
∂x1 ∂x2 ∂xk k
(2.14)
2.3.5. Modul de exprimare a erorilor
Eroarea absolutã ∆x pãstreazã dimensiunea mãrimii de mãsurat dar nu permite o
evaluare imediatã a gradului de incertitudine a mãsurãrii. Pentru aceasta, ĩn practicã se
obişnuieşte aprecierea erorilor dupã valoarea lor relativã:
∆x
εr = ;
X
(2.15)
unde ∆x – reprezintã eroarea absolutã iar X – mãrimea mãsuratã. Relaţia 2.15 ĩnmulţitã cu
100 duce la eroarea relativã procentualã ε r [%] .
La aparatele de mãsurã, de multe ori aprecierea preciziei se face printr-un raport al
erorii absolute la o valoare convenţionalã Xc, obţinându-se aşa numita eroare raportatã sau
absolutã:
 ∆x
εR = ;
Xc
(2.16)
Valoarea convenţionalã poate sã fie o limitã superioarã a domeniului de mãsurat al
aparatului, lungimea totalã a scãrii sale sau altã mãrime stabilitã prin standarde.
Relaţia de legãturã ĩntre eroarea relativã şi eroare absolutã este:
Xc
εr = εR ⋅ .
X
(2.17)
Relaţia 2.17 duce la urmãtoarea observaţie: eroarea relativã ε r [%] creşte la infinit
odatã cu scãderea valorii mãrimii mãsurate X.
 3. METODE ŞI MIJLOACE DE MÃSURARE.
CARACTERISTICILE, STRUCTURA ŞI INDICII
METROLOGICI AI MIJLOACELOR DE MÃSURARE

3.1. Metode de mãsurare

Se numesc metode de mãsurare totalitatea principiilor şi mijloacelor de mãsurare cu
ajutorul cãrora se obţine valoarea mãsuratã.
Metodele de mãsurare se clasificã dupã urmãtoarele criterii:
 dupã modul ĩn care se obţine valoarea unei mãrimi:
o mãsurãri directe – constau ĩn gãsirea valorii mãrimii de mãsurat prin mãsurarea
ei cu ajutorul instrumentului de mãsurã adecvat şi compararea acesteia cu unitatea de
mãsurã;
o mãsurãri indirecte – constau ĩn compararea mãrimii de mãsurat cu o mãrime de
alt tip pe baza unei legi sau a unei relaţii numerice ĩntre acestea;
o mãsurãri combinate – la care valoarea mãrimii de mãsurat se obţine atât prin
determinãri directe cât şi prin determinãri indirecte.
 dupã precizia de mãsurare (ĩn ordinea scãderii preciziei):

• mãsurari de etalonare a aparatelor de mãsurã şi control – se executã ĩn

laboratoare metrologice autorizate şi se fac ĩn scopul verificãrii uzurii, calibrãrii, a stãrii de
funcţionare şi includerii ĩn clase de precizie a AMC-urilor; se fac cu cele mai precise
instrumente de mãsurare considerate etaloane;
• mãsurãri de laborator (ţin cont de erorile de mãsurare şi se determinã valorile
acestora); se efectueazã cu aparate de ĩnaltã precizie pentru cercetãri ştiinţifice, analize sau
verificãri precum şi pentru implementarea unor tehnologii noi;
• mãsurãri pe instalaţii de tip pilot;
 • mãsurãri pe fluxuri tehnologice sau fluxuri industriale – acestea ĩmpreunã ce cele
pe instalaţii pilot nu necesitã instrumente de mãsurã de precizie ridicatã ci doar instrumente
a cãror precizie este ĩnscrisã pe mijloacele de mãsurare şi care este suficientã pentru a ţine
sub control procesul tehnologic sau a-l menţine ĩntre anumite limite.
 dupã poziţia mijlocului de mãsurare ĩn raport cu obiectul de mãsurat:

 metode de mãsurare prin contact direct sau fizic dintre mijlocul de mãsurare şi
obiectul de mãsurat;
 metode de mãsurare fãrã contact fizic dintre mijlocul de mãsurare şi obiectul de
mãsurat, legãtura dintre acestea fiind fãcutã prin intermediul unui fenomen fizic de tipul
pneumatic, acustic, optic etc.
dupã modul de indicare a rezultatelor mãsurãtorilor de cãtre aparate:
 aparate analogice care permit citirea de cãtre operator a indicaţiei unui ac sau
unui spot luminos care se poate mişca continuu ĩn dreptul unei scãri gradate astfel ĩncât
pentru fiecare valoare a mãrimii de mãsurat ĩi va corespunde o valoare mãsuratã; la aceste
tipuri de aparate modul de citire a indicaţiilor este supusã unor erori subiective specifice
fiecãrui operator dar pot exista aparate care traseazã pe o hârtie (care se deplaseazã
transversal) curba variaţiilor ĩn timp a mãrimii de mãsurat;
 aparate numerice care indicã rezultatul mãsuratorii direct ĩn cifre printr-un sistem
de afişaj, eliminându-se ĩn acest caz erorile de citire; la aceste tipuri de aparate la o variaţie
continuã a mãrimii de mãsurat se obţine o variaţie discontinuã a valorii mãsurate.
3.2. Mijloace de mãsurare
Mijloacele de mãsurare reprezintã sisteme tehnice construite ĩn scopul comparãrii
mãrimii de mãsurat cu unitatea de mãsurã specificã ĩn scopul aflãrii valorii mãsurate. Dupã
tipul de semnal utilizat pentru mãsurare, mijloacele de mãsurare pot fi: mecanice, electrice,
hidraulice, pneumatice, optice, acustice, nucleare sau combinaţii ale acestora.
Mijloacele de mãsurare se mai pot clasifica şi dupã modul de utilizare ĩn mijloace
manuale (la care operatorul intervine ĩn toate fazele de mãsurare), mijloace mecanizate şi
mijloace automatizate.
Dupã natura semnalului de intrare, mijloacele de mãsurare pot fi pentru mãrimi
mecanice, termice, electrice, acustice, optice.
Dupã complexitate, mijloacele de mãsurã pot fi clasificate ĩn:
 • mãsuri (mijloacele de cea mai simplã construcţie care materializeazã unitatea sau
un multiplu/submultiplu al acesteia şi pot fi cu valori multiple (rigle) sau cu substanţe;
• instrumente de mãsurare care conţin cel puţin o mãsurã şi care permit compararea
directã a mãrimii de mãsurat cu unitatea de mãsurã (exemplu: şubler, micrometru etc.);
• aparate de mãsurã care sunt ansambluri formate din mãsuri, ansambluri
traductoare, intermediare sau de prezentare a rezultatelor mãsurãrii;
• instalaţii de mãsurare reprezintã ansambluri alcãtuite din aparate, mãsuri şi
instalaţii, uitlizate pentru efectuarea mãsurãrilor şi centralizarea rezultatelor.
Din punct de vedere metrologic, mijloacele de mãsurare se pot clasifica ĩn:
- mijloace de mãsurare de tip etalon care servesc la pãstrarea şi transmiterea
unitãţilor de mãsurã la alte mijloace de mãsurare. Acestea la rândul lor se ĩmpart ĩn
etaloane primare (naţionale), etaloane principale, etaloane de verificare şi etaloane
de bazã (pentru laboaratoare metrologice);
- mijloace de mãsurare de lucru care sunt utilizate ĩn activitatea curentã ĩn fluxurile
de producţie sau ĩn laboratoare.
Din punct de vedere al energiei utilizate pentru mãsurare, mijloacele de mãsurare pot
fi:
- mijloace de mãsurare pasive – care au nevoie de energie de activare din exterior
(şublere, micrometre etc.);
- mijloace de mãsurare active – care preiau energia de activare direct de la mãrimea
mãsuratã (debitmetre, manometre, termometre cu bimetal etc.).
3.3. Caracteristicile mijloacelor de mãsurare
Caracteristicile mijloacelor de mãsurare se referã la relaţia dependentã ĩntre semnalul
sau semnalele de intrare şi cel de ieşire dintr-un mijloc de mãsurare. Aceste caracteristice
se ĩmpart ĩn caracteristici tehnice şi caracteristici metrologice.
Caracteristicile tehnice ale mijloacelor de mãsurare sunt determinate de
particularitãţile constructive şi de funcţionare ale mijlocului de mãsurare. Caracteristicile
constructive se referã la dimensiunile de gabarit şi formã. Caracteristicile de funcţionare
sunt: caracteristica nominalã – aratã legãtura dintre semnalul de intrare şi semnalul de
ieşire ĩn timpul mãsurãrii ĩn regim; punctul de lucru – reprezintã valoarea semnalului de
intrare de la care mijlocul de mãsurare ĩncepe sã funcţioneze; curba de eroare – care
prezintã evoluţia erorilor de mãsurare ĩn timpul funcţionãrii.
Caracteristicile metrologice se referã la rezultatele mãsurãtorilor şi cele mai
importante sunt: fidelitatea – reprezintã proprietatea conform cãreia la mãsurarea aceleiaşi
mãrimi ĩn condiţii identice, rezultatul mãsurãtorii trebuie sã fie acelaşi; sensibilitatea –
reprezintã raportul dintre variaţia mãrimii de ieşire şi variaţia mãrimii de intrare; justeţea-
reprezintã calitatea unui mijloc de mãsurat de a indica o valoare cât mai apropiatã de
mãrimea realã; clasa de precizie – este valoarea convenţional aleasã care depinde de erori
tolerate, de abateri constructive şi de stabilitate iar valoarea ei este stabilitã prin norme şi
standarde; valoarea demarajului – este valoarea minimã care poate produce o variaţie a
mãrimii de ieşire; coeficientul de temperaturã – reprezintã mãsura ĩn care rezultatul
mãsurãrii este influenţat de creşterea cu un grad a temperaturii.
3.3.1. Precizia
Este o caracteristicã care evidenţiazã gradul de afectare cu erori al mijloacelor de
mãsurare sau ale indicaţiilor acestora. Comportarea mijloacelor de mãsurat este influenţatã
ĩn general de anumite mãrimi exterioare: câmpul electromagnetic, umiditatea, temperatura,
presiunea aerului etc. Aceste mãrimi se numesc mãrimi de influenţã.
Pentru a putea caracteriza precizia unui mijloc de mãsurã trebuie precizate anumite
valori de referinţã sau intervale de referinţã pentru mãrimile de influenţã. Totalitatea
acestor valori şi intervale formeazã condiţiile de referinţã.
Valorile de referinţã se ĩnscriu cu ajutorul semnelor convenţionale pe scara aparatelor
sau se subĩnţeleg atunci când sunt normale. Ĩn cazul aparatelor mai complexe acestea sunt
trecute ĩn cartea tehnicã care este livratã odatã cu aparatul. De exemplu, valoarea de
referinţã a temperaturii este de 20 0C. Dacã aparatul lucreazã la o altã temperaturã, atunci
ea se ĩnscrie pe aparat. Ĩn cazul ĩn care aparatul admite un interval de referinţã a
temperaturii atunci sunt precizate limitele acestui interval.
Eroarea instrumentalã determinatã de condiţii de referinţã se numeşte de bazã. Erorile
produse de modificarea mãrimilor de influenţã faţã de valorile de referinţã se numesc erori
suplimentare.
Mijloacele de mãsurare se clasificã ĩn clase de precizie dupã valorile tolerate
(admisibile) ale erorilor de bazã. Ele pot fi exprimate ca valori absolute (ĩn cazul celor de
mãsurat lungimi, mase, volume, temperaturi), prin valori relative procentuale (cronometre,
dinamometre, nivelmetre etc.) sau prin valori raportate procentuale la aparatele de mãsurat
viteze, forţe, presiuni, debite, mãrimi electrice.
Clasele de precizie sunt stabilite ĩn standarde iar erorile de bazã admise sunt
prezentate ĩn tabelul 3.1.
Tabelul 3.1
Valorile erorilor de bazã admise
Indice de clasã 0,05 0,1 0,2 0,5 1 1,5 2,5 5
Eroarea de bazã ± 0,0
± 0,1 ± 0,2 ± 0,5 ±1 ± 1,5 ± 2,5 ±5
admisibilã [%] 5

Pentru fiecare clasã de precizie se prevãd ĩn norme şi erorile suplimentare admisibile.

Este foarte important de reţinut cã pentru fiecare mãrime de influenţã dacã existã abatere de
valoare faţã de cea de referinţã, atunci se va genera o eroare suplimentarã. Cu alte cuvinte,
un mijloc de mãsurare pus ĩn alte condiţii decât ĩn cele de referinţã poate avea erori mult
mai mari decât indicele de clasã.
Eroarea suplimentarã se determinã ca diferenţa dintre valoarea sau indicaţia
mijlocului de mãsurare când o singurã mãrime de referinţã s-a modificat, conform
normelor, iar restul condiţiilor rãmânând neschimbate ĩn condiţiile de referinţã. Eroarea
suplimentarã se raporteazã la valoarea convenţionalã ca şi eroarea de bazã şi se exprimã
procentual. Cu cât mãrimile de influenţã se modificã mai mult cu atât erorile suplimentare
sunt mai mari.

3.3.2. Variaţia
Prezenţa erorilor ĩntâmplãtoare face ca valoarea unei mãrimi obţinute ĩn aceleaşi
condiţii şi cu aceleaşi mijloace sã difere de la o mãsurare la alta. Caracterizarea mijloacelor
din acest punct de vedere ar necesita cunoaşterea legii de distribuţie a erorilor şi a
parametrilor acesteia.
Erorile ĩntâmplãtoare se observã prin diferenţa numitã şi variaţie a indicaţiilor
obţinute când aceeaşi valoare a mãrimii mãsurate este atinsã ĩn urma variaţiei crescãtoare şi
apoi descrescãtoare a sa. Ĩn acest mod, variaţia reprezintã intervalul ĩn care se vor gãsi
erorile ĩntâmplãtoare, fãrã a putea preciza probabilitatea acestui eveniment. Normele
prevãd valori admisibile ĩn funcţie de clasa de precizie a aparatului, valori care de obicei
sunt egale cu indicele de clasã.
3.3.3. Sensibilitatea
Sensibilitatea unui mijloc de mãsurare este raportul dintre variaţia mãrimii de ieşire y
şi a celei de intrare x, care o produce:
dy
S= .
dx
(3.1)
Sensibilitatea se poate determina dacã se cunoaşte legãtura ĩn regim permanent dintre
cele douã mãrimi de forma y = f(x). Dacã aceastã legaturã este liniarã, sensibilitatea este
constantã, situaţie spre care se tinde ĩn construcţia mijloacelor de mãsurare. Ĩn multe cazuri,
datoritã proprietãţilor funcţionale ale aparatelor nu se poate asigura o sensibilitate
constantã. Ĩn alte cazuri, când sunt zone cu valori ale parametrului controlat de aparat care
prezintã o importanţã deosebitã, acesta se construieşte ĩn mod intenţionat astfel ĩncât zona
respectivã sã prezinte o sensibilitate mai mare.
Sensibilitatea variabilã are influenţã asupra caracterului scãrii instrumentului. Pentru
a se facilita citirea, scara instrumentelor analogice se construieşte astfel ĩncât valoarea
mãrimii mãsurate sã rezulte direct din indicaţia sa ĩnmulţitã cel mult cu o constantã. Dacã
se noteazã cu a numãrul de diviziuni (fig.3.1) iar mãrimea de ieşire a instrumentului este
unghiul de deviaţie α a acului indicator, vor rezulta urmãtoarele relaţii:
x = C ⋅a ; (3.2)
0
dα ∆α1
S= ; (3.3) ∆α2
dx -1 1
ĩn care: x – reprezintã mãrimea de intrare; C – constanta aparatului sau valoarea unei 2
-2
diviziuni; S – sensibilitatea aparatului; dα - unghiul cu care deviazã acul indicator faţã de
Fig.3.1 Influenţa sensibilitãţii
poziţia de nul. asupra diviziunilor
Din figurã se observã cã ∆α este proporţional cu S deci se poate scrie ∆α =S∙C, iar ca
şi concluzie unde sensibilitatea este mai mare şi diviziunile sunt mai mari (reperele sunt
mai rare) şi invers.
 Ĩn cazul aparatelor care prezintã scãri neuniforme, poate exista o porţiune de scarã
care este neutilizabilã din cauza reperelor care ar trebui sã fie foarte dese. Ĩn aceste cazuri,
ĩnceputul util al scãrii este notat printr-un punct.
3.3.4. Capacitatea de suprasarcinã
Construcţia mijloacelor de mãsurare este fãcutã astfel ĩncât sã suporte fãrã defecţiuni,
sarcini care depãşesc condiţiile de referinţã sau intervalul de mãsurare.
Solicitãrile suplimentare care rezultã din suprasarcinã, condiţii termice, mecanice
etc., dacã depãşesc anumite limite pot deteriora mijlocul de mãsurare. Ĩn scopul evitãrii
deteriorãrii acestora, ele se construiesc pentru o anumitã capacitate de suprasarcinã iar ĩn
funcţie de tipul aparatului, valoarea de suprasarcinã poate fi mai micã sau mai mare.
Corespunzãtor destinaţiei sale şi ĩn funcţie de tipul mãsurãrii, aparatul trebuie ales şi dupã
capacitatea sa de suprasarcinã, care poate fi permanentã sau de scurtã duratã.
3.3.5. Consumul propriu
Ĩn procesul de mãsurare şi ĩn unele cazuri, aparatul consumã de la obiectul mãsurat o
anumitã cantitate de energie (putere) necesarã obţinerii informaţiei. Existenţa acestui
consum duce la modificarea câmpului ĩn care se executã operaţia. Câmpul este diferit dupã
introducerea mijlocului faţã de situaţia ce exista ĩnainte. Ceea ce se mãsoarã este
ĩntotdeauna valoarea existentã ĩn prezenţa mijlocului de mãsurare. Pentru ca diferenţa
rezultatã sã fie cât mai micã, este necesar ca puterea absorbitã sâ fie cât mai micã. Totodatã
trebuie fãcutã distincţie ĩntre consumul de la obiectul mãsurat şi cel de la sursele auxiliare
care alimenteazã instalaţia şi care nu influenţeazã condiţiile de mãsurare.
3.3.6. Fiabilitatea
Ĩn timpul exploatãrii unui mijloc, acesta se uzeazã treptat şi ĩşi pierde calitãţile sale
metrologice. Erorile cresc şi la un moment dat vor depãşi erorile admise de clasa aparatului
iar din acest moment aparatul trebuie scos din uz, reparat şi verificat.
Problema care se pune este dupã cât timp aparatul nu mai corespunde iar acest timp
reprezintã o variabilã aleatoare.
Dacã notãm timpul de bunã funcţionare a unui aparat cu τ şi funcţia de repartiţie a lui
τ va fi P(τ<t), atunci:
P (τ < t ) = F (t ) ,
(3.4)
iar probabilitatea ca aparatul sã funcţioneze ĩn timpul t este:
P (τ > t ) = 1 − F (t ) = R (t ) .
(3.5)
R(t) se numeşte funcţia de fiabilitate a aparatului exprimatã prin probabilitatea ca
acesta sã-şi ĩndeplineascã funcţiile ĩn condiţiile prescrise ĩn cursul unei perioade t date.
Funcţia de fiabiliate se determinã experimental. Pentru aceasta, se supun ĩncercãrilor
un numãr N de aparate ĩntr-un interval de timp t0. La sfârşitul perioadei respective se
constatã cã nu s-au defectat n aparate. Raportul:
n
R (t 0 ) =
N
(3.6)
se numeşte fiabilitatea sistemului de aparate. Modificându-se durata ĩncercãrilor se obţin
anumite puncte ale funcţiei R(t) a cãrei alurã este datã de figura 3.2.
Ĩn realitate, pe baza datelor experimentale, curba R(t)
defectãrilor are reprezentarea datã de figura 3.3.
Zona I corespunde aşa numitei perioade de
tinereţe a aparatelor. Unele dintre ele se defecteazã
rapid dupã punerea lor ĩn funcţiune datoritã unor t
defecte de fabricaţie ascunse care nu s-au descoperit la Fig.3.2 Forma funcţiei de
control. Zona II corespunde zonei de maturitate sau de fiabilitate
λ(t)
funcţionare normalã ĩn care rata defectãrilor este
aproximativ constantã. Zona III reprezintã zona de
ĩmbãtrânire sau de uzurã când aparatele ĩncep sã se
defecteze dupã o lege exponenţialã. I II III
Ĩn normative se gãsesc clasele de fiabilitate ĩn t
Fig.3.3 Curba ratei
funcţie de nişte parametrii: timpul de functionare (h), defectãrilor λ(t)
fiabilitatea minimã Rmin(t), rata defectãrilor λ(t) şi media timpului de bunã funcţionare-
MTBF-(h).
3.4. Caracteristicile dinamice ale aparatelor de mãsurare
3.4.1. Funcţia de transfer
 Un sistem de mãsurare se compune din mai multe elemente funcţionale conectate ĩn
serie. Fiecare element ĩn parte trebuie sã realizeze o dependenţã ĩntre mãrimea sa de ieşire
y şi cea de intrare x, sub forma generalã y = f(x). La modificarea mãrimii de intrare apar
modificãri şi a mãrimii de ieşire, rezultând un proces tranzitoriu la sfârşitul cãruia se
restabileşte relaţia anterioarã. Ĩn sistemele de mãsurare se cere uneori acest lucru, chiar
fiind normat ca procesul tranzitoriu sã aibe o duratã relativ scurtã.
Pentru studierea comportãrii elementului de mãsurare (traductor, schemã, component)
ĩn regim dinamic trebuie sã se cunoascã ecuaţia diferenţialã care descrie procesul. Dacã
elementele au o comportare liniarã şi ĩn plus circuitele pot fi considerate cu parametrii
constanţi, ecuaţia diferenţialã este şi ea liniarã, având coeficienţi constanţi de forma:
dy dny dx d mx
b0 y + b1 + ... + bn n = a0 x + a1 + ... + am m .
dt dt dt dt
(3.7)
Ecuaţia 3.7 poate fi rezolvatã ĩn mai multe moduri. Unul dintre aceste moduri se
bazeazã pe utilizarea transformatei Laplace.
Transformatele Laplace ale câtorva funcţii uzuale sunt date ĩn tabelul 3.2.
Tabelul
3.2
Transformatele Laplace ale funcţiilor uzuale
Funcţia y(t) Transformata Laplace Graficul funcţiei
y

Impuls unitar δ(t) 1

0 t= 0 t

1
Treaptã unitarã γ(t)
ρ
0 t

y
ϖ
γ(t)sinϖ t
ρ +ϖ 2
2
t
0

y
ρ
γ(t)cosϖ t
ρ +ϖ 2
2
0 t
 Aplicând transformata Laplace ecuaţiei 3.7 şi considerând cã toate condiţiile iniţiale
sunt nule se obţine:
b0 y ( ρ ) + b1 ρy ( ρ ) + ... + bn ρ n y ( ρ ) = a0 x( ρ ) + a1 ρx( ρ ) + ... + am ρ m x( ρ )

(3.8)
adicã:
a0 + a1 ρ + ... + a m ρ m
y( ρ ) = x( ρ ) = H ( ρ ) x( ρ ) .
b0 + b1 ρ + ... + bn ρ n
(3.9)
Funcţia H(ρ) = y(ρ)/x(ρ) se numeste funcţia de transfer a elementului. Dacã existã
mai multe elemente conectate ĩn serie având funcţiile de transfer H1, H2,...,Hk atunci funcţia
de transfer a lanţului va fi:
y ( ρ ) y1 ( ρ ) y 2 ( ρ ) y(ρ )
H (ρ ) = = ⋅ ⋅ ... ⋅ = H 1 ( ρ ) ⋅ H 2 ( ρ ) ⋅ ... ⋅ H k ( ρ ) .
x( ρ ) x ( ρ ) y1 ( ρ ) y k −1 ( ρ )
(3.10)
De cele mai multe ori rezultã cã funcţia de transfer este o funcţie raţionalã de ρ, cu
numãrãtorul ca fiind un polinom de gradul m iar numitorul un polinom de gradul n. Ĩn
general ĩn probleme reale m≤ n deci H(ρ) poate fi descompus ĩn fracţii simple de forma:
A1 A2 Ai Aj
H (ρ ) = + + ... + + ,
p − p1 p − p 2 p − pi ( p − p j ) r

(3.11)
unde ρ1, ρ2,..., ρi sunt rãdãcini simple iar ρj este o rãdãcinã multiplã de ordinul r al
polinomului de la numitor. Aceste rãdãcini se mai numesc polii funcţiei de transfer.
3.4.2. Procese tranzitorii
Pentru aprecierea duratei proceselor tranzitorii se vor introduce două mărimi: timpul
de stabilizare şi timpul de răspuns. Introducerea acestor două mărimi este determinată de
faptul că în mod teoretic, procesele tranzitorii se încheie după un timp infinit.
Prin timp de stabilzare ts se înţelege intervalul de timp care trece de la conectarea
mărimii de intrare de valoare egală cu 2/3 din limita superioară a domeniului de măsurare
al elementului şi până când mărimea de ieşire nu se mai abate faţă de valoarea de regim
permanent cu mai mult decât o anumită cantitate Δ, care este stabilită pentru fiecare
instrument de măsură.
Pentru definirea timpului de răspuns este necesar în prealabil să fie precizate
următoarele noţiuni:
- dacă se notează cu g(t) răspunsul la treapta unitate (X = 1), atunci răspunsul normal

1
la treapta unitate este g (t ) . Se observă că în regim permanent valoarea răspunsului
H (0)
normat este 1. Timpul de răspuns se defineşte prin relaţia:
∞
1
T = ∫ [1 − g (t )]dt ,
0
H (0)

(3.12)
şi reprezintă aria cuprinsă între curba care reprezintă treapta unitate şi cea corespunzătoare
răspunsului normat. Timpul de răspuns poate fi exprimat prin funcţia de transfer în modul
următor:
∞
1 1 1 1
T = p lim 0 ∫ e − pt [1 − g (t )]dt = p lim 0 [ − G ( p)] = p lim 0 [1 − p ⋅ G ( p)] .
0
H (0) p H (0) H (0)

(3.13)
Ţinând cont că transformata Laplace a răspunsului la semnalul treaptă unitate este:
1
G( p) = H ( p) ,
p

(3.14)
se obţine timpul de răspuns:
1 H ( p) H ( p ) − H (0) H 1 (0)
T = p lim 0 [1 − ] = − p lim 0 =− .
p H (0) pH (o) H (0)
(3.15)
3.5. Structura şi indicii metrologici ai mijloacelor de mãsurare
Prelucrarea semnalelor provenite de la purtãtorul mãrimii de mãsurat (mãsurand)
necesitã o structurã specialã, adaptatã scopului, preciziei şi semnalului mãsurat.
Schema generalã a mijloacelor de mãsurare este datã ĩn figura 3.4.

Subansamblu
si Subansamblu de Subansamblu Subansamblu se
traductor 1 transmitere şi traductor 2 vizualizare
prelucrare

Fig.3.4 Schema generalã a mijloacelor de mãsurare

 Mijloacele de mãsurare pasive au nevoie de o energie de activare datã din exterior.
Structura acestora este prezentatã ĩn figura 3.5.

si Subansamblu Subansamblu Subansamblu se

Mãsurand de prelucrare de ieşire
de intrare

Energie de
activare

Fig.3.5 Structura mijloacelor de mãsurare pasive

Mijlocelor de mãsurare active preiau energia de activare direct de la mãrimea

mãsuratã (figura 3.6).

Mãsurand si Subansamblu se
Subansamblu Subansamblu
Energie de de ieşire
de intrare de prelucrare
activare
Fig.3.6 Structura mijloacelor de mãsurare active

Subansamblul traductor are rolul de a prelua semnalul şi de a-l transmite convertit

ĩntr-un alt semnal. Ĩn anumite cazuri acest subansamblu are rolul de a prelua semnalul şi a-l
transmite nemodificat ansamblului urmãtor (ex. palpatorul comparatorului) sau de a-l
supune unei transformãri ĩn vederea transmiterii subansamblului urmãtor.
Subansamblurile de transmitere şi prelucrare a semnalului au rolul de a prelucra şi
transmite informaţia şi uneori când este necesar se realizeazã şi amplificarea sau
demultiplicarea semnalului. Dupã mijlocul de mãsurare utilizat, acestea pot fi
subansambluri mecanice, optice şi electronice.
Subansamblurile de ieşire sunt subansambluri indicatoare necesare parametrilor
mãsuraţi şi care pot fi indicatoare analogice (la care vizualizarea variaţiei mãrimii mãsurate
se face continuu – ex. deplasarea unui ac indicator pe un cadran) sau indicatoare digitale
(cu indicare numericã mãrimii mãsurate).
 Indicii metrologici ai mijloacelor de mãsurare sunt: scara gradatã, reperele,
diviziunea, valoarea diviziunii, limitele de mãsurare şi domeniul de mãsurare.
Scara gradatã – reprezintã totalitatea reperelor de-a lungul unei curbe sau drepte care
au ca şi corespondent un şir de valori de mãrimi mãsurate.
Reperele – reprezintã semne, linii, puncte şi alte marcaje trasate de-a lungul unei scãri
gradate. Din punct de vedere al reperului 0 (zero) scãrile gradate pot fi cu zero la un capãt,
cu zero la mijloc şi cu zero ĩn afara scãrii gradate (fig.3.7).

0 1 -10 0 10 10 20 30

30
0 20
0 10

Fig.3.7 Tipuri de scãri gradate

Diviziunea – reprezintã intervalul cuprins ĩntre douã repere consecutive.
Valoarea diviziunii – reprezintã valoarea variaţiei mãrimii mãsurate ĩntre douã repere
consecutive.
Limitele de mãsurare – reprezintã valorile minimã şi maximã care pot fi mãsurate cu
mijlocul de mãsurã respectiv.
Domeniul de mãsurare – reprezintã diferenţa dintre valoarea maximã şi cea minimã
care pot fi mãsurate cu ajutorul mijlocului de mãsurã utilizat.
 4. INSTRUMENTE ŞI APARATE ELECTRICE DE
MÃSURÃ

4.1. Noţiuni generale referitoare la curentul electric

Se numeşte curent electric deplasarea ordonatã a purtãtorilor de sarcinã electricã.
Mediul prin care curentul electric poate trece se numeşte mediu conductor. Curentul
electric poate fi de mai multe feluri: curent electric de conducţie, curent electric de
convecţie, curent electric de deplasare, curent electric amperian sau molecular.
Curentul electric se poate caracteriza cantitativ cu ajutorul unei mãrimi scalare
numitã intensitatea curentului „i”, care are ca unitate de mãsurã amperul [A]. Ca şi notaţii,
intensitatea curentului variabil în timp ( alternativ) se noteazã cu i iar curentul continuu cu
I.
O altã mãrime care caracterizeazã curentul electric o reprezintã tensiunea electricã
„u” care are ca unitate de mãsurã voltul [V]. Experimental s-a demonstrat cã pentru o
porţiune dintr-un circuit se mai poate defini o altã mãrime electricã numitã rezistenţã
electricã „R”care caracterizeazã proprietatea mediilor de a se opune trecerii curentului
electric. Unitatea de mãsurã a rezistenţei electrice este ohm [Ω] şi se poate nota ca fiind
raportul dintre tensiune şi intensitate: R = U/I. Pentru un conductor omogen de lungime l ,
secţiune s şi densitate ρ, rezistenţa electricã se poate scrie R = ρ∙l/s. Totodatã, rezistenţa
electricã variazã liniar cu temperatura deoarece creşte numãrul de purtãtori liberi de sarcinã
electricã în unitatea de volum consideratã, fenomen pe care se bazeazã funcţionarea
anumitor aparate de mãsurã şi control.
În cadrul curentului continuu, produsul dintre tensiune şi intensitate se numeşte
putere şi are ca unitate de mãsurã watt-ul [W].
În curentul alternativ se deosebesc trei tipuri de puteri:
- putere aparentã Pa– este produsul dintre valoarea tensiunii efective U şi
intensitatea efectivã I indicate de aparatele de mãsurã montate în circuit: Pa =
U∙I ; unitatea de mãsurã a puterii aparente este voltamperul [VA];
 - putere activã P – în curent alternativ reprezintã puterea disipatã pe un rezistor de
rezistenţã R; este produsul dintre valoarea tensiunii efective U şi intensitatea
efectivã I indicate de aparatele de mãsurã montate în circuit şi factorul de putere
cosφ: P = Pa∙cosφ= U∙I ∙cosφ; unitatea de mãsurã a puterii active este watt-ul
[W];
- putere reactivã – reprezintã produsul dintre puterea aparentã Pa şi sinusul
unghiului φ: Pr = Pa∙sinφ

4.2. Clasificarea instrumentelor şi aparatelor electrice de mãsurã

Se poate face dupã:
- principiul de funcţionare ĩn: aparate magnetoelectrice, electromagnetice, de
inducţie, de rezonanţã, electronice, numerice;
- felul curentului care le parcurge: de curent continuu, de curent alternativ şi mixte;
- felul mãrimii de mãsurat: ampermetre, voltmetre, wattmetre, ohmetre, pentru
mãsurarea mărimilor magnetice;
- modul de ĩntrebuinţare: fixe, de tablou, portabile;
- clasa de precizie: de clasa 0,1 (εr <0,1%), de clasa 0,2 (εr <0,2%) - ambele
folosite pentru etalonare sau mãsuratori de precizie; de clasa 0,5; 1,5; 2,5; 4,0 –
folosite pentru citire şi mãsurãri uzuale.
- modul de indicare a rezultatelor mãsurãtorilor se clasificã ĩn aparate analogice şi
aparate numerice.
Aparatele şi instrumentele analoage prezintã mãrimea de ieşire, faţã de cea de intrare
în mod continuu, uşor sesizabilã de cãtre om şi mãsurabilã. Mãrimea fizicã care
ĩndeplineşte cel mai uşor aceste condiţii este deplasarea, fie liniarã fie unghiularã. Ea poate
fi uşor mãsuratã cu ajutorul unei scãri convenabile.
Efectuarea unei deplasãri se poate realiza prin producerea de forţe sau cupluri de
forţe care pot fi de naturã electricã, mecanicã, prin dilatare termicã sau efecte
electrochimice.
Se numeste constanta unui instrument de mãsurare şi se noteazã cu k raportul dintre
domeniul de mãsurare D şi numãrul total de diviziuni amax de pe scara gradatã:
 D
k= .
amax

(4.1)
Aparatele electrice de mãsurã prezintã urmãtoarele simboluri dupã principiul de
funcţionare a aparatului care sunt trecute fie pe aparat fie pe cadranul aparatului:
- N - aparat magnetoelectric;
- W - aparat feromagnetic;
- ╬ sau ╬ - aparat electrodinamic;
- - aparat de inducţie;
- - aparat electrostatic;
- - aparat termic cu fir cald;

-N - aparat cu termocuplu;

-N - aparat cu redresor.

4.3. Elemente constructive ale instrumentelor electromecanice

Din punct de vedere constructiv, instrumentele electromecanice sunt alcãtuite din
pãrţi fixe, pãrţi mobile şi elemente auxiliare. Sub influenţa mãrimii de mãsurat, între pãrţile
mobile şi pãrţile fixe se exercitã forţe care duc la apariţia unui cuplu activ care deplaseazã
sistemul mobil.
Elementele fixe pot fi magneţi permanenţi, electromagneţi, bobine, piese din fier
moale sau piese metalice. Elementele mobile pot fi piese din fier moale, bare, discuri,
sisteme indicatoare, sisteme amortizoare, cadranul, corectorul de zero, bobine. Elementele
auxiliare sunt considerate toate acele elemente care sunt utilizate pentru extinderea
domeniului de mãsurare (şunturi, rezistenţe adiţionale).
Suspensia sistemului mobil se realizeazã pe lagãre, pe fir sau pe bandã de torsiune
sau tensionatã. 1
Ĩn figura 4.1, 1- reprezintã pivotul care are la partea inferioarã
o razã de rotunjire de circa 30...50 µm pentru reducerea cuplului de
frecare fiind realizat din oţel cu o duritate ridicatã (aliat cu cobalt 2

Fig.4.1Pivot şi lagãr
sau wolfram) iar 2- reprezintã lagãrul care se confecţioneazã din pietre dure: safire, rubine,
agat dar se mai poate confecţiona şi din alamã, bronz.
Ansamblul pivot-lagãr este mai des utilizat, conferã aparatului o rezistenţã mai mare
la vibraţii şi şocuri mecanice dar introduce erori datorate frecãrilor. Utilizarea celuilalt
sistem cu fire sau benzi de suspensie eliminã frecãrile şi ĩndeplinesc şi funcţia de a produce
cuplu antagonist, dar prezintã o sensibilitate ridicatã la şocuri fiind un sistem utilizat mai
rar, şi numai la aparate de mare precizie. Materialul din care sunt alcãtuite firele poate fi
aliaj Pt-Ag sau bronz. Pretensionarea asigurã o anumitã poziţie a echipajului mobil faţã de
restul aparatului ceea ce ĩl face mai puţin sensibil
1
la ĩnclinare.
La unele aparate, cuplul antagonist este
realizat pe cale magneticã. Un magnet permanent S N
1 are ĩn ĩntrefierul sau un magnet mobil 2 fixat pe
axul instrumentului. Datoritã forţelor magnetice,
magnetul mobil se aseazã de-a lungul liniilor de 2
Fig.4.2 Cuplu antagonist magnetic
câmp ale magnetului fix. Ĩn orice altã poziţie ar fi
adus magnetul mobil vor apãrea forţe care tind sã-l readucã
ĩn poziţia iniţialã.
l
La instrumentele cu ax orizontal, se utilizeazã cuplul
antagonist produs cu ajutorul forţelor gravitaţionale 1

(fig.4.3). De axul instrumentului 1 este fixatã o tijã cu α

greutatea G. Ĩn poziţia verticalã a tijei nu apare cuplu 2
a
antagonist. Ĩn poziţia rotitã cu unghiul α apare un cuplu:
M = −G ⋅ a = −G ⋅ l ⋅ sin α , G
care ĩndeplineşte cerinţele unui cuplu antagonist. Fig.4.3 Cuplu antagonist mecanic
Din relaţia care determinã cuplul se observã cã dacã
la un instrument de mãsurã nu se asigurã o centrare perfectã, atunci apar cupluri
antagoniste suplimentare care perturbã funcţionarea lui. De aici decurge necesitatea
echilibrãrii echipajului mobil ĩn aşa fel ĩncât centrul de greutate sã cadã pe axul
instrumentului.
 Cuplurile de amortizare pot fi realizate ĩn douã moduri: pneumatic şi electromagnetic.
Dispozitivele pneumatice se bazeazã pe forţele de frecare cu aerul ale unor palete sau
pistoane iar pe cale electromagneticã cuplul de amortizare poate fi realizat prin deplasarea
unui sector din aluminiu fixat pe axul instrumentului ĩntre polii unui electromagnet.
Citirea deviaţiei se face cu ajutorul unui ansamblu format dintr-o scarã gradatã şi un
indicator. Pe scarã sunt trasate repere, iar cele mai importante fiind gradate, ĩn faţa cãrora
se deplaseazã indicatorul. La instrumentele de precizie, scara este prevãzutã cu o oglindã
pentru evitarea erorii de paralaxã. Dacã ochiul observatorului nu se gãseşte pe verticala
poziţiei indicatorului, atunci acesta va observa proiecţia indicatorului pe oglindã iar citirea
ĩn acest caz este greşitã. Ĩn acest caz operatorul ĩşi poate corecta poziţia ochiului pânã când
indicatorul se suprapune peste imaginea sa din oglindã iar citirea se va efectua fãrã eroare
de paralaxã.
Principiul de funcţionare al aparatelor electrice constã în mişcarea organului mobil
care se bazeazã pe transformarea diferitelor tipuri de energie furnizate de mãrimea de
mãsurat în energie mecanicã. Astfel, aparatele de tip magnetic, feromagnetic
electrodinamic şi cu inducţie folosesc energia câmpului electromagnetic pentru a crea
cuplul activ necesar deplasãrii acului indicator. Aparatele de tip electrostatic utilizeazã
energia câmpului electrostatic, iar cele termice efectul caloric al curentului electric.
Aparatele magnetoelectrice funcţioneazã numai în curent continuu sau pot funcţiona şi în
curent alternativ dacã li se monteazã celule redresoare. Aparatele feromagnetice,
electrodinamice, electrostatice şi termice se utilizeazã atât în curent alternativ cât şi în
curent continuu. Din punct de vedere al frecvenţei curentului mãsurat, aparatele
magnetoelectrice şi termice pot fi folosite la curenţi 4
de ordinul kilohertzilor, cele feromagnetice şi
electrodinamice la frecvenţa retelei (50 Hz).

3
4.4. Construcţia şi funcţionarea
instrumentelor electrice de
2
mãsurat
4.4.1. Instrumente magnetoelectrice 1
N
S

Fig.4.4 Dispozitiv magnetoelectric

 Sunt aparate sensibile şi precise fiind neinfluenţate de câmpurile magnetice
exterioare. În general aparatele de acest tip sunt ampermetre voltmetre şi galvanometre
magnetoelectrice. Pentru creşterea preciziei şi fidelitãţii, la aceste aparate li s-a micşorat
sensibilitatea. Elementul de bazã este un dispozitiv magnetoelectric care nu prezintã
diferenţe mari între aparatul de tip ampermetru sau voltmetru. Diferenţa constã în limitarea
rezistenţelor interne.
La acest tip de instrumente, cuplul apare la interacţiunea dintre câmpul magnetic al
unui magnet permanent şi curentul care circulã printr-o bobinã. Existã douã posibilitãţi de
realizare a dispozitivului: bobina mobilã şi magnetul fix sau bobina fixã şi magnetul mobil.
Sistemul fix al instrumentelor din prima categorie este format dintr-un magnet
permanent 1 iar sistemul mobil dintr-o bobinã aşezatã pe un miez de fier cilindric 2, situat
ĩntre polii magnetului permanent (fig. 4.4). Indicatorul este sub formã de ac 3 iar scara
gradatã pe care se citesc valorile mãsurate este notatã cu 4.
Sistemul mobil se roteşte ĩmpreunã cu acul indicator sub efectul electromagnetic
produs de interacţiunea dintre câmpul magnetic al sistemului fix şi curentul din spirele
bobinei sistemului mobil. Pentru obţinerea unor inducţii cât mai ridicate ĩn ĩntrefier,
magnetul permanent se confecţioneazã din aliaje speciale, cel mai frecvent AlNiCo, cu care
se realizeazã o inducţie de pânã la 0,5 Tesla. Ĩn acelaşi scop, spaţiul dintre elementele 1şi 2
trebuie sã fie cât mai mic (1...2 mm), iar spaţiul pe care trebuie sã-l umple bobina fiind
foarte mic are ca efect ca diametrul conductorului sã fie cât mai mic posibil iar numãrul de
spire sã nu fie prea ridicat. Diametrul minim utilizat pentru conductor este de 0,03 mm, iar
ca material se utilizeazã cuprul sau aluminiul.
La funcţionarea acestor tipuri de aparate trebuie evitatã folosirea a douã aparate
alãturate, deoarece prezintã un flux de dispersie important şi se vor influenţa reciproc iar în
cazul în care necesitatea o cere, distanţa optimã dintre ele nu va fi mai micã de 30 cm. O
altã mãsurã de precauţie ar fi ferirea lor de suprasarcini accidentale, deoarece din cauza
bobinei mobile aceste suprasarcini nu pot fi suportate. Totodatã trebuie ferite de surse de
temperaturã şi de şocuri mecanice.
Avantajele acestor mijloace de mãsurare sunt: consumul mic de curent, scarã
uniformã şi o amortizare bunã.
4.4.2. Instrumente electrodinamice
 Principiul de funcţionare a dispozitivelor electrodinamice constã în forţa care apare
ĩntre douã conductoare parcurse de curenţi electrici, mai precis în interacţiunea dintre
câmpul magnetic creat de curentul electric care trece printr-o bobinã fixã şi curentul care
parcurge o bobinã mobilã (fig.4.5). Aparatele la care bobina fixã este prevãzutã cu un miez
feromagnetic pentru întãrirea câmpului se numesc ferodinamice.
Bobina fixã 1 este parcursã de curentul de intensitate I1 iar bobina mobilã 2 este
parcursã de curentul de
4
intensitate I2; forţele de
interacţiune electrodinamice
3
care apar tind sã rotescã
bobina mobilã ĩn poziţia ĩn
care sistemul mobil coincide
cu cel al bobinei fixe.
I2
Deoarece ĩntre cele douã 2
bobine existã o diferenţã de
potenţial U, atunci producerea
cuplului activ este datã de
1
energia de interacţiune dintre I1
cele douã bobine: Fig.4.5 Dispozitiv electrodinamic

W = I1 ⋅ I 2 ⋅ L12 ,
(4.2)
unde cu L12 s-a notat inductanţa mutualã dintre cele douã bobine.
Cuplul activ al forţelor depinde de curenţii din cele douã bobine cât şi de poziţia
reciprocã a bobinelor. Deoarece ĩn expresia cuplului ĩn curent continuu apare produsul
celor doi curenţi, dispozitivele electrodinamice sunt dispozitive de ĩnmulţire, deci se pot
utiliza pentru mãrimi care sunt produsul altor douã mãrimi (ex. puterea) dar şi pentru
mãsurãri uzuale ca ampermetre, voltmetre.
Dispozitivele electrodinamice care sunt lipsite de piese feromagnetice, pot fi realizate
cu precizie ĩnaltã (0,1) şi se comportã la fel ĩn curent continuu cât şi ĩn curent alternativ,
sunt sensibile la suprasolicitãri şi relativ scumpe. Din acest motiv, aparatul poate fi etalonat
ĩn curent continuu şi utilizat cu aceeaşi precizie ĩn curent alternativ. Consumul de putere
este ridicat deoarece circuitul magnetic este cu aer şi pentru a se obţine inducţiile necesare
realizãrii cuplului sunt necesare spire multe.
Erorile care pot apãrea în funcţionarea aparatelor electrodinamice sunt cauzate de
câmpurile magnetice exterioare, intensitatea câmpului magnetic propriu fiind redusã.
Aceste aparate sunt utilizate ca ampermetre, voltmetre, wattmetre şi contoare.
4.4.3. Instrumente de inducţie
Fenomenul care stã la baza funcţionãrii acestor tipuri de aparate este inducţia
electomagneticã, la care cuplul apare din interacţiunea mai multor câmpuri
electromagnetice
3
variabile ĩn timp şi
curenţii stabiliţi prin 2
inducţie ĩn
conductoarele
elementului mobil.
Utilizarea acestor
aparate se face pentru 4
mãsurarea energiei
electrice (contoare) a 5
1
releelor şi mai rar ca 3

wattmetre. 6

Ĩn figura 4.6 este

3
prezentat principiul
constructiv al acestor
2
aparate.
Aparatul are
urmãtoarele pãrţi 4
componente: 1–
6
electromagneţi, 2- fire
Fig. 4.6 Aparat de inducţie
de legãturã la sursa de
curent; 3-element mobil alcãtuit dintr-un disc rotitor de aluminiu fixat pe un ax care se
sprijinã pe suporţii 6; 4- magnet permanent; 5-sistem de ĩnregistrare numericã.
Datoritã modului de legare la curent a celor doi electromagneţi 1 vor apãrea fluxuri
de curent ĩn ĩntrefierul acestora produse de curenţii din cele douã bobine, provocând rotirea
discului 3. Aceastã rotire provoacã la rândul ei o modificare a cuplajului dintre curenţii din
disc şi fluxul magnetului permanent 4 iar mişcarea este captatã de sistemul de ĩnregistrare
numericã.
Dispozitivul de inductie este extrem de robust dar are un consum de putere relativ
ridicat (2W) din cauza neliniaritãţilor circuitului magnetic care nu poate fi foarte precis. Ĩn
mod obişnuit el se realizeazã ĩn clasa de precizie 2,5 dar existã şi aparate de tipul respectiv
construite ĩn clasa de precizie 1.
4.5. Aparate numerice
Aparatele numerice cunosc o dezvoltare continuã ĩn special datoritã eliminãrii
erorilor de citire, fiind utilizate şi la mãsurãrile care dau un numãr mare de informaţii.
Mãrimile supuse mãsurãtorilor sunt de obicei continue ĩnsã informaţia redatã de aparatele
numerice de mãsurã este discontinuã.
O mãsurare numericã constã ĩntr-o aproximare a unei funcţii continue y(t) ce
reprezintã mãrimea de mãsurat cu ajutorul unei mulţimi discrete. Dispozitivul care
opereazã aceastã transformare se numeşte convertizor analog-numeric (CAN), fiind
specific mãrimii care se converteşte.
Operaţia de cuantizare şi afişare a rezultatului mãsurãtorii necesitã un anumit timp ĩn
care este necesar ca mãrimea care se prelucreazã sã nu aibe variaţii. De aici şi necesitatea
eşantionãrii, adicã a prelevãrii unor valori ale semnalului de intrare la anumite intervale de
timp care se memoreazã pe durata prelucrãrii. Rezultã cã nu se poate dispune de toate
valorile semnalului ci numai de eşantioanele sale.
Aplicaţiile aparatelor numerice sunt multiple, de la numãrarea produselor pe o bandã
de fabricaţie pânã la supravegherea unui proces automat. Prezentarea datelor se face ĩn
sistem zecimal dual sau decimal dual. Elementele logice sunt piesele de bazã a oricãrui
instrument numeric şi sunt alcãtuite din semnalele binare „1” şi „0” care definesc fiecare
stare de fapt.
4.6. Mãsurarea intensitãţii şi a tensiunii curentului electric
 4.6.1. Mãsurarea intensitãţii cu ampermetrul
Anumite aparate utilizate ĩn industria alimentarã mãsoarã parametrii procesului de
lucru pe baza alimentãrii cu curent electric. Ĩn vederea montãrii acestora, trebuie determinat
curentul care trece prin instalaţie sau curentul de alimentare a aparatelor respective.
Aparatul cu ajutorul cãruia se mãsoarã intensitatea curentului electric se numeşte
ampermetru.
Ampermetrul se legã ĩn serie cu circuitul parcurs de curent şi a cãrui valoare se
mãsoarã. Aparatul este caracterizat de o rezistenţã interioarã Ra care trebuie sã fie cât mai
micã, pentru ca intercalarea sa ĩn circuit sã nu modifice valoarea curentului iar consumul
propriu al aparatului sã fie minim.
Legarea greşitã ĩn paralel cu circuitul a ampermetrului,
A
ĩnseamnã producerea unui scurtcircuit prin intermediul
instrumentului, acesta deteriorându-se.
U R
Cu ajutorul ampermetrului se mãsoarã curenţi de
ordinul miliamperilor, dar deoarece ĩn industria alimentarã
existã şi aparate care funcţioneazã cu curenţi de ordinul Fig. 4.7 Montarea
amperilor (conectate fiind la utilaje care se alimenteazã la ampermetrului ĩn circuit

curent din reţeaua industrialã la care tensiunea de alimentare este U= 380 V şi intensitãţi de
1,2,3...5 A), pentru a putea mãsura astfel de intensitãţi este necesarã extinderea domeniului
de mãsurare a ampermetrului.
4.6.2. Extinderea domeniului de mãsurare a ampermetrelor
Se face cu ajutorul unei rezistenţe numitã şunt sau cu ajutorul transformatoarelor de
mãsurare de curent.
Şunturile sunt rezistenţe care se monteazã ĩn paralel cu instrumentul dat şi au rolul de
a divide curentul de mãsurat, astfel ĩncât prin instrument sã nu treacã curent mai mare decât
limita lui superioarã de mãsurare.
Deoarece şuntul are o rezistenţã proprie, el se confecţioneaza cu patru borne (fig.4.8).
bornele a prin care se conecteazã ĩn circuit se numesc I
a b IA Ra A b a
borne de curent, iar bornele b se leagã la ampermetru
şi se numesc borne de tensiune. IS Rs

Fig.4.8 Montarea şuntului ĩn circuit

 Rolul şuntului este de a putea mãsura curenţi de ordinul amperilor. Scriindu-se legea
lui Ohm pentru nodul b va rezulta:
I = IA +IS Is = I – IA;
Scriind legea lui Kirchoff pentru ochiul de circuit format de şunt şi ampermetru
rezultã:
IA
0 = I A ⋅ R A − I S ⋅ RS RS = R A ⋅ , iar prin ĩnlocuirea valorii lui Is va rezulta:
IS

IA 1 R
RS = R A ⋅ = RA ⋅ = A
I − IA I
− 1 k − 1 , unde k=I/IA – se mai numeşte factor de amplificare a
IA

RA
şuntului; rezistenţa şuntului va fi: RS = ;
k −1
La ampermetrele cu mai multe domenii de mãsurare se monteazã din construcţie
şunturi multiple ĩn interiorul cutiei instrumentului iar schimbarea se face cu ajutorul unui
comutator.
4.6.3. Mãsurarea tensiunii electrice
Funcţionarea elementelor acţionate electric din cadrul utilajelor specifice industriei
alimentare se face cu ajutorul circuitelor electrice care, dacã funcţioneazã defectuos, produc
ĩncãlzirea componentelor şi ulterior distrugerea
R
lor. De aceea o importanţã deosebitã o prezintã
mãsurarea tensiunii electrice la care sunt
RV
supuse circuitele şi subansamblurile utilajelor. V
Mãsurarea tensiunii electrice se face cu
Fig.4.9 Montarea voltmetrului ĩn circuit
ajutorul voltmetrelor care se monteazã ĩn
paralel ĩn circuit şi la care se considerã rezistenţa voltmetrului ca fiind o rezistenţã
adiţionalã (fig. 4.9).
Valoarea cititã a diviziunii ĩn dreptul acului indicator al aparatului indicã tensiunea
din circuit.
Din punct de vedere a curentului folosit voltmetrele se clasificã ĩn voltmetre de curent
continuu şi voltmetre de curent alternativ.
4.6.4. Multimetre
 Sunt aparate care se caracterizeazã prin posibilitatea mãsurãrii cu acelaşi aparat a mai
multor mãrimi (tensiune, intensitate, rezistenţã, a capacitãţii, frecvenţelor de lucru etc).
Avantajele utilizãrii acestor aparate constau ĩn faptul cã sunt mai economice, mai versatile
şi concentreazã funcţiile mai multor aparate diferite.
Dezavantajele lor constau ĩn faptul cã precizia de mãsurare este mai micã, preţul de
cost mai ridicat decât a unui aparat care mãsoarã o mãrime individualã, deci se impune
achiziţionarea unui asemenea aparat ĩn urma unor condiţii economice şi de lucru bine
determinate.
În figura 4.10 este prezentat un multimetru ale cãrui elemente componente sunt: 1 –
comutator cu care se alege domeniul de mãsurã; 2 – display; 3 – borna de COM; 4 – borna
pentru mãsurare în curent alternativ; 5 – borna pentru mãsurare în curent continuu.
Comutatorul 1 prezintã în partea superioarã un punct care indicã în ce domeniu se
aflã precum şi valorile maxime ale domeniului de mãsurã.

5. INSTRUMENTE ŞI APARATE DE MÃSURARE A

Fig.4.10 Multimetru
TEMPERATURII
5.1. Generalitãţi
Temperatura este o mãrime de stare care reflectã energia ĩnmagazinatã prin ĩncãlzire
ĩntr-un corp, indiferent de starea lui de agregare. În general punctul de referinţă pentru
temperatură în industria alimentară este fie punctul de fierbere a apei fie punctul de îngheţ
a acesteia. Procesul de ĩncãlzire-rãcire este foarte utilizat atât pentru materii prime cât şi
pentru transformãrile ulterioare pe care le suferã acestea pe parcursul procesului tehnologic
de obţinere a produsului final. Totodatã, activitatea microbiologicã este stimulatã cu
creşterea temperaturii, fie ĩn sens pozitiv fie negativ, din punct de vedere a calitãţii
produsului obţinut.
Există o mare varietate de metode de măsurare a temperaturii, iar cele utilizate în
tehnica automatizărilor specifice industriei alimentare sunt următoarele:
 metode bazate pe dilatarea termică a solidelor, lichidelor şi gazelor;
  metode bazate pe variaţia cu temperatura a rezistenţei electrice a unui conductor;
 metode bazate pe variaţia cu temperatura a tensiunii termoelectromotoare (fenomenul
termoelectric).
Alegerea unei anumite metode pentru măsurarea temperaturii necesită alegerea unei
scări de temperatură adecvate metodelor practice de măsurare.
Metodele de mãsurare a temperaturii au la bazã un element care transformă sau
converteşte o mărime fizică de o anumită natură într-o mărime fizică de o altă natură,
cunoscut sub denumirea de traductor.
În general un traductor este alcătuit din două elemente distincte: primul element este
elementul sensibil a cărui construcţie este specifică mărimii măsurate şi adaptorul, care
converteşte şi prelucrează semnalul dat de elementul sensibil într-o mărime direct
utilizabilă în sistemul automat. Traductorul mai conţine pe lângă cele două elemente
menţionate mai sus şi sursa auxiliară de energie precum şi elementul de legătură şi
transmisie dintre elementul sensibil şi adaptor.

Traductoarele folosite pentru măsurarea temperaturii se numesc în mod obişnuit

termometre. Galileo Galilei este creditat pentru inventarea termometrului în jurul anului
1592 e.n. Termometrele folosite în principal în Industria Alimentară funcţionează după
fenomenele prezentate mai sus se clasifică în următoarele categorii :

 termometre care funcţionează pe principiul dilatării corpurilor (solide, lichide,

gazoase) şi care sunt de două tipuri: cu bimetal şi manometrice;
 termometre care funcţionează pe principiul variaţiei rezistenţei electrice cu
temperatura cunoscute sub denumirea de termometre cu termorezistenţă;
 termometrele bazate pe efectul termoelectric cunoscute şi sub numele de
termocupluri;
Alegerea tipului de termometre depinde în primul rând de domeniile de temperatură
care sunt analizate, de alegerea unei scări de temperatură adecvate metodelor practice de
măsurare, de precizia cu care este necesară să se facă măsurarea şi de preţul de cost al
termometrelor. Cerinţele care sunt cerute de la termometre sunt: exactitatea măsurătorii,
precizia de măsurare, constanţa măsurătorilor în timp, mentenabilitatea,
interschimbabilitatea şi ciclul durată de folosire-cost.
 Cerinţele enumerate mai sus determină alegerea traductoarelor şi pentru urmărirea
proceselor de producţie.

5.2. Termometre care funcţionează pe principiul dilatării corpurilor

Acestea sunt bazate pe dilatarea corpurilor (solide, gazoase, lichide) şi cele mai
utilizate sunt de urmãtoarele tipuri: cu bimetal, cu tijã, manometrice şi termometre din
sticlã cu lichid.
5.2.1. Termometrele cu bimetal sunt alcătuite dintr-un element metalic sensibil la
temperatură (fig. 5.1) format din două fâşii (lamele) metalice A şi B cu coeficienţi de
dilatare diferiţi.

a) b)

Fig.5.1 Termometru bimetalic: a – cu lamele plane; b – cu lamele circulare;

Când elementul 1 este supus procesului de ĩncãlzire, lamelele A şi B se dilată diferit
(fig.5.1 a), transformând variaţia temperaturii într-o deplasare x, care poate deschide sau
închide un contact electric 2.
Atunci când se utilizează pentru indicarea continuă a temperaturii, elementul sensibil
1 se execută de obicei în formă circulară (fig. 5.1 b). La încălzirea elementului 1, lamele A
şi B îşi modifică raza de curbură, producându-se o deplasare a capătului liber, deplasarea
care este proporţională cu variaţia de temperatură. Deplasarea este transmisă prin
mecanismul 2 (sector dinţat-roată dinţată) la acul indicator 3 (care amplasat pe un cadran)
sau la un traductor electric de deplasare.
 Aceste termometre se folosesc în intervalul de temperaturã – 50....+450 0C fiind
folosite urmãtoarele grupe de bimetale: aliaj fier-nichel şi crom pentru lama cu coeficient
mare de dilatare şi aliaj de invar (oţel aliat cu nichel) pentru lama cu coeficient mic de
dilatare.
Termometrele bimetalice au o construcţie robustã şi sunt uneori utilizate cu contacte
electrice şi înregistratoare, peniţa înregistratoarelor fiind prinsã direct de elementul sensibil.
Alt tip de termometre folosite în industria alimentarã sunt termometrele cu tijã (fig.
5.2) care se bazeazã tot pe fenomenul de dilatare al corpurilor solide odatã cu creşterea
temperaturii. În figura 5.2 elementele componente ale termometrului sunt: 1 – tub de
protecţie; 2 – tijã; 3 – pârghie; 4 – ax; 5 – arc; 6 – ac indicator. Modul de funcţionare este
urmãtorul: tubul (care este alcãtuit dintr-un material cu coeficient de dilatare mare) se
introduce complet în mediul a cãrui temperaturã se mãsoarã. Tija din interiorul tubului a
cãrui coeficient de dilatare este mic în comparaţie cu cel al tubului se va dilata mai puţin.
Diferenţa de dilatare dintre tijã şi tub determinã mişcarea mecanismului indicator.
5.2.2. Termometrele manometrice îşi bazează funcţionarea pe dilatarea lichidelor şi
gazelor introduse într-un rezervor 1 (figura 5.3) plasat în mediul a cărui temperatură se
măsoară. Variaţia temperaturii determină dilatarea volumului fluiduluiFig.5.2
în rezervor, care
Termometru
cu tijã
este transformată într-o variaţie de presiune, ce provoacã o deplasare a capãtului liber al
traductorului.
Rezervorul 1 se pune în legătură prin intermediul unui tub capilar 2 cu un traductor 3
de măsurare a
2
presiunii care poate
fi un manometru cu
burduf (figura 5.3 a,
b) sau cu tub
Bourdon (figura 5.3
c). 1
a) b) c)
Prin cuplarea 3
Fig.5.3 Termometre manometrice: a şi b - cu burduf;
manometrului cu un
c – cu tub Burdon 4
traductor electric de 5
deplasare se obţine
6

Fig.5.4 Termometru manometric

cu traductor mecanoelastic
elastic
convertirea temperaturii într-o mărime electrică. Precizia şi sensibilitatea detectorului cu
gaz sunt bune în domeniul temperaturilor foarte joase, permiţând obţinerea unei erori
tolerate de +0,05 K la temperaturi de sub 40 K.
Ĩn figura 5.4 este prezentat un tip de termometru manometric cu traductor
mecanoelastic. Acesta conţine un rezervor 1 umplut cu gaz amplasat ĩn locul unde se
mãsoarã temperatura, continuat cu o ţeavã subţire 2 pânã la traductorul mecanoelastic 3
realizat cu un tub de tip Bourdon. Elementul de rigidizare a traductorului este dat de
extremitatea 4 de care este prins indicatorul 5 cu ajutorul unui fir, indicând continuu
variaţia de temperaturã.

Gazul utilizat este azotul sau heliul care prezintã o variaţie mare a presiunii cu
temperatura şi permit mãsurãri cu precizie de ± 1,5 % pânã la temperaturi de 500 0C. Pentru
temperaturi cuprinse ĩntre 0 ... 200 0C se folosesc vapori de acetonã, clorurã de metil,
clorurã de etil sau benzen, iar uneori se construiesc termometre manometrice cu lichid
(mercur, alcool etilic sau glicerinã) folosite la mãsurarea temperaturilor ĩn domeniul –
40....+550 0C.

Termometrele manometrice sunt utilizate ĩn mãsurarea temperaturii ĩn instalaţii sau

cazane de producere a aburului, conducte de transport a apei, conducte de transport a
uleiului, instalaţii unde este necesarã mãsurarea localã a temperaturii substanţelor fluide şi
la care presiunea fluidelor este scãzutã.

5.2.3. Termometre din sticlã cu lichid: se folosesc pentru mãsurarea temperaturilor

locale în domeniul -200...1050 0C. Principiul de funcţionare al acestor termometre constã în
dilatarea unui lichid într-un spaţiu închis. Materialul din care este confecţionat corpul
termometrului este din sticlã transparentã ce are calitãţi termice foarte bune şi un coeficient
de dilatare de maxim 2,55x10-5 grd-1.

Lichidele manometrice utilizate sunt: pentan (-200...20 0C), alcool etilic (-110...75
0
C), toluen (-80...100 0C), mercur (-35...800 0C) şi aliaj de galiu (-0...1050 0C).

În figura 5.5 sunt prezentate trei tipuri de termometre: a) termometru cu capilar

masiv la care capilarul are diametrul aproape egal cu al rezervorului; b) termometru tubular
la care scara interioarã şi rezervorul sunt montate la capãtul tijei în prelungirea corpului iar
scara gradatã este trasatã pe o placã amplasatã în interiorul corpului tubular; c) termometru

Fig.5.5. Termometre din sticlã cu lichid

cu capilar neprotejat la care capãtul superior al capilarului este îndoit şi fixat pe o placã pe
care este trasatã scara gradatã.

Tot în cadrul proceselor specifice industriei alimentare mai sunt folosite aşa-numitele
termometre speciale: termometre din sticlã (cu mercur) cu contacte electrice fixe la
anumite repere de temperaturã care au pe lângã rolul de indicare a temperaturii şi de
închidere a unui circuit electric prin mercur, putând fi folosite în instalaţiile de reglare. Un
alt tip de termometre speciale sunt cele de tip Wertex utilizate la indicaţii electrice.

Termometre cu mercur se utilizeazã ĩn multe locuri unde limita superioarã a

temperaturii nu depãşeşte câteva sute de grade şi unde indicaţia localã este satisfãcãtoare
(de exemplu: rezervoare, recipiente, cazane, conducte cu abur, instalaţii de transport cu apã
de presiune micã).

Acest tip de termometre sunt alcãtuite dintr-un tub de sticlã termorezistent care are
amplasat la un capãt rezervorul cu mercur, care se introduce ĩn mediul a cãrui temperaturã
se mãsoarã. Ĩn tubul de sticlã se gãseşte un tub capilar care este ĩn contact şi ĩn prelungirea
rezervorului. Ĩnãlţimea mercurului din tubul capilar se citeşte pe scara gradatã amplasatã
lângã capilar, care corespunde temperaturii mediului ĩn care este amplasat termometrul.

În cadrul termometrelor de sticlã se mai folosesc o serie de termometre de construcţie

mai specialã:

- termometru cu reducţie conicã – se utilizeazã pentru mãsurarea temperaturilor în

baloane de sticlã cu gât rodat şi are o porţiune sub formã de dop rodat;

- termometrul Beckman (calorimetric) – se foloseşte la mãsurarea precisã a unei

variaţii mici de temperaturã; lungimea corespunzãtoare unei diviziuni este suficient
de mare pentru a se putea determina o variaţie de temperaturã de 0,001 0C.

- termometre extremale – permit reţinerea valorilor maxime sau minime ale

temperaturii care s-a atins în timpul unui proces pânã la un anumit moment, nefiind
necesarã monitorizarea continuã a temperaturii;

- termometre tehnice – folosite în industrie, care sunt plasate în armãturi metalice

normalizate (pentru protecţie la variaţii de debite) şi care funcţioneazã în imersie
parţialã.
 5.3.Termometre cu termorezistenţã
Funcţionează pe principiul variaţiei rezistenţei electrice cu temperatura şi sunt de
două tipuri: cu termorezistoare metalice şi cu termorezistoare semiconductoare
(termistoare).
Termometrele cu termorezistoare metalice, îşi bazează funcţionarea pe variaţia
rezistenţei electrice a unui conductor metalic cu temperatura. Relaţiile de calcul sunt în
funcţie de domeniul de temperaturi:
- pentru domeniul de temperaturi cuprinse între –190 0C şi 0 0C:
Rt = R0 [1 + K1 ⋅ t + K 2 ⋅ t 2 + K 3 (t − 100)t 3 ];

(5.1)
- pentru domeniul de temperaturi cuprinse între 0 0C şi 630,5 0C:
Rt = R0 [1 + K1 ⋅ t + K 2 ⋅ t 2 ];

(5.2)
în care Rt este rezistenţa la temperatura t, R0 – rezistenţa la temperatura 0 0C, iar K1…3 –
constante de material.
Termorezistenţele constau dintr-o sârmă rezistivă cu o rezistenţă fixă de 100 Ω la 0
0
C care este înfăşurată pe un suport de mică sau pe un alt material izolator, rezistent la
temperatură şi care este închis prin topire într-o ţeavă de sticlă sau de cuarţ. Acest element
se montează într-o teacă în care se găseşte o substanţă pulverulentă (de exemplu oxid de
magneziu), fiind astfel ferit de umezeală şi rezistent la şocuri.
Alegerea materialului a cărui rezistenţă variază cu temperatura se face în funcţie de:
- uşurinţa obţinerii metalului pur şi a trefilării la diametre mici;
- posibilitatea de urmărire a variaţiilor rapide de temperatură;
- reproductibilitatea coeficientului termic al rezistenţei;
- liniaritatea.
Din aceste motive, pentru construcţia acestui tip de traductoare se utilizează metale
specifice prezentate în tabelul 5.1.
Tabelul
5.1
Tipuri de rezistenţe utilizate la traductoare de temperatură cu termorezistenţă
Interval de
Metal Observaţii
măsurare
 Platină -180…+600 0C -
prezintă cea mai mare variaţie a
Nichel +60…+250 0C
rezistivităţii cu temperatura
Wolfram peste 1000 0C -
Cupru -50…+150 0C este oxidabil şi îşi pierde puritatea

conductori reci
Termistor
Variaţia rezistenţei electrice este sesizată şi transformată în semnal electric prin
4
intermediul unor circuite de măsurare (de obicei punte Wheatstone). Si
3
3 care pot fi sinterizaţi, în special cristale

R/R0
Pentru termistori sunt folosiţi oxizii metalici
Ni
mixte de oxizi. 3
2
Dependenţa rezistenţei electrice de temperatură a unui termistor este prezentată în Pt
1 3
figura 5.6 comparativ cu conductorii “reci”. Din cauza coeficientului său negativ de
temperatură, termistorii sunt denumiţi adesea0 rezistenţe NTC (negative temperature
0
coeficient). -100 -50 0 50 100 C
θ
În intervalul de temperaturi ambiante rezultă coeficienţi de temperatură de la
Fig.5.6 Caracteristici ale termometrelor cu
aproximativ –3 până la –6 K. rezistenţă
Termistorii sunt folosiţi până la +250 C, în anumite cazuri până la 4000 0C.
0

5.3.1. Termometre cu termorezistenţã metalicã (Ni, W, Cu)

Acestea sunt alcătuite din următoarele elemente (figura 5.7): termorezistenţa 1 (Ni,
Cu, W) care formează o joncţiune cu teaca de protecţie 3, care la rândul ei este
confecţionată din Cu, OLT 45, sau oţel inoxidabil. Cu 2 este notat suportul izolant al
termorezistenţei, iar cu 4 capacul care conţine conductoarele de legătură la puntea
Wheatstone.

Teaca de protecţie are de regulă o formă de bară dreaptă dar în unele cazuri poate fi
şi curbă, după cum este arătat în figura 5.8.

Termometre cu rezistenţă de nichel – prezintă o sensibilitate mai ridicată a variaţiei

4
rezistenţei electrice cu temperatura şi un preţ de cost mai scăzut. Coeficientul mediu de
temperatură în intervalul 0…100
3 0
C este α = 6,18 ∙10-3/K. Rezistenţele de măsurare Ni 100
pot fi folosite în intervalul –60…+250 0C.

1
Fig.5.7 Termometru cu Fig.5.8 Termocuplu cu teacă curbă
Fig.5.9 Termometru cu
termorezistor metalic(Ni, W,Cu) rezistenţă de platină
 5.3.2. Termometre cu rezistenţă de platină –elementele componente şi construcţia sunt
prezentate în figura 5.9.
Dependenţa de temperatură a rezistenţei unui termometru cu rezistenţă de platină în
domeniul 0 …850 0C este dată de relaţia (5.3).
R = R0 (1 + at + bt 2 ); (5.3)
unde t este temperatura în grade Celsius, R0 – rezistenţa la 0 0C, a şi b coeficienţi (a =
3,90802 ∙
10-3/K, b = - 0,580195∙10-6/K2);
5.3.3. Termometre cu termorezistenţă semiconductoare folosesc siliciu ca
termorezistor. Intervalul relativ restrâns de temperatură (-50 …+250 0C) duce ca odată cu
creşterea temperaturii sã scadã conductibilitatea termicã datorită reducerii mobilităţii
purtătorilor de sarcină. Senzorii de temperatură cu siliciu au un coeficient de temperatură
pozitiv, cu o dependenţă de temperatură de formă parabolică (fig.5.10 a) dată de ecuaţia:
R = R0 +k (T-R0)2;
(5.4)
Un senzor tipic de temperatură are la 25 0C o rezistenţă de 2000 Ω. În intervalul 0…
100 0C, coeficientul mediu de temperatură devine:
R (100 0 C ) − R(0 0 C )
α= = 1% K ;
100 K ⋅ R (0 0 C )
(5.5)
şi este aproximativ de două ori mai mare decât cel al metalelor. Este posibil să se facă o
liniarizare a curbei caracteristice a senzorului printr-un circuit cu divizor de tensiune sau
prin conectarea în paralel a unei rezistenţe constante Rp.
Senzorii de temperatură din siliciu sunt realizaţi de obicei ca rezistenţe bază-emitor.
Rezistenţa între un contact inelar cu diametrul d şi contactul plat de pe reversul discului de
siliciu de rezistivitate ρ este R = 0,5ρ/d şi este independentă de grosimea şi de diametrul
discului, atâta timp cât aceste mărimi sunt mari faţă de diametrul d al inelelor contactului.
5.3.4. Termometre cu termocuple – ĩşi bazeazã funcţionarea pe efectul termic al
curentului electric. Dacă se îmbină două metale A şi B, după cum se arată în figura 5.11 a,
la capetele lor prin lipire sau sudare se obţine un termoelement (termocuplu). Dacă punctele
de racord se aduc la temperatura de măsurare T, respectiv la temperatura de referinţă Tv, ia

Fig.5.10 Senzor rezistiv de siliciu pentru

temperatură: a-caracteristică; b-construcţie
naştere între conductori o tensiune termoelectrică Ut care într-o primă aproximaţie este
proporţională cu diferenţa de temperatură (T – Tv) între punctul de măsurare şi punctul de
referinţă:
Ut = kt (T-Tv);
(5.6)
în care kt este sensibilitatea termică şi depinde în principal de metalele folosite. La
termocuplele metalice sensibilitatea termică se situează la valoarea 3. Sensibilitatea termică
a unui metal A faţă de metalul B rezultă şi din sensibilitatea termică kAcu a lui A respectiv
kBcu a lui B faţă de cupru:
kAB = kAcu ·kBcu (5.7)
Pentru un termocuplu fier-constantan, sensibilitatea termică pentru T=100 0C şi Tv =
0 0C devine:
1,05 − (−4,1mV ) mV
k FeCon = = 5,15 ;
100 K 100 K
Fig.5.11 Termoelemente: a- racorduri ale unui termocuplu; b- caracteristici ale diferitelor
(5.8)termocupluri; c- termoelemente cu manta; d-baterie de termocupluri; e-bloc de compensare
Limita superioarăpentru corectarea
de măsurare temperaturii punctelor
la cupru-constantan de referinţă500 0C, la fier-
este aproximativ
constantan 700 0C, la crom-nichel 1000 0C şi la rodiu-platină-rodiu 1300 0C. Curbele
caracteristice ale acestora sunt reprezentate în figura 5.11 b.
Pentru folosiri industriale, conductorii termocuplurilor sunt izolaţi cu tuburi capilare
de ceramică, introduse într-o armătură de protecţie. Timpii de reglare mai scurţi se obţin cu
termoelementele cu manta (fig.5.11 c) la care termocuplurile sunt încorporate pentru
izolaţie în Al2O3 şi învelite cu o manta din oţel superior. În această construcţie sunt
realizabile diametre exterioare mai mici de 3 mm. Pentru a măsura diferenţe mici de
temperatură se pot folosi baterii de termocupluri (fig.5.11 d) la care efectul de măsurare
este mărit în mod corespunzător (de ex. Cu n = 10 puncte de măsurare şi referinţă).
Limitele de utilizare ale termocuplurilor sunt date de tabelul 5.2.
Tabelul 5.2
Limitele de utilizare ale termocuplurilor
Termocuplu Interval de măsurare
Cu-Constantan -200…+600 0C
Fe - Constantan -200…+900 0C
Fe-copel 0...+800 0C
Cromel-copel -50…+800 0C
 Cu-copel 0…+600 0C
NiCr-Ni 0…+1200 0C
Cromel-Alumel -50…+1300 0C
Pt Rh-Pt 0…+1600 0C

Peste 1600 0C se folosesc termocupluri bazate pe aliaje de platinã, iridiu, rodiu sau
molibden-wolfram respectiv taliu-molibden.
La măsurările cu termocupluri este vorba în principiu despre măsurarea diferenţei de
temperatură între punctul de măsurare şi punctul de referinţă. Dacă trebuie să se măsoare
temperatura absolută a unui punct de măsurare, trebuie ori ca temperatura punctului de
referinţă să fie menţinută constantă cu ajutorul unui termostat sau se foloseşte un bloc de
compensare (fig.5.11 e) care are rolul de a corecta influenţa temperaturii variabile a
punctului de referinţă. Blocul de compensare conţine în principal un montaj în punte cu o
rezistenţă de cupru care sesizează temperatura în calitate de termometru cu rezistenţă.
Montajul în punte produce o tensiune de compensaţie Uk dependentă de temperatura
punctului de referinţă. Această tensiune Uk se însumează la tensiunea termoelectrică şi prin
aceasta se compensează variaţia temperaturii cu punctul de referinţă.
5.4. Schema de principiu a unui dispozitiv de mãsurare a
temperaturii

Schema de principiu a unui dispozitiv de măsurare a temperaturii cu termocuplu este

prezentată în figura 5.12.
R1 2 4

R3
R4

Fig.5.12 Schema de principiu a unui dispozitiv de măsurare a

temperaturii cu termocuplu
 Termocuplul 1 se conectează la o punte Wheatstone 2 prin intermediul unui reostat
R1, care are rolul că la variaţiile de temperatură sesizate de termocuplul 1 îşi modifică
valoarea rezistenţei. Puntea 2 este alimentată de la un generator de curent constant 3. În
momentul modificării valorii rezistenţei, în diagonala de ieşire a punţii apare un semnal
proporţional cu variaţia temperaturii mediului în care se găseşte traductorul. Acest semnal
este amplificat de amplificatorul 4 şi este afişat sau prelucrat de circuitul cu afişare
numerică 5. Puntea se echilibrează în funcţie de temperatura de referinţă a mediului cu care
se lucrează.

Montajul se mai poate utiliza şi la reglarea temperaturii în cadrul unui palier de

valori, între un tmin şi tmax caz în care este necesară înlocuirea elementului 5 cu un releu care
comandă instalaţia cu termostatare.

Modul de analiză şi control a parametrilor (în cazul de faţã temperaturi) este

prezentat în figura 5.13. Cei doi parametri controlaţi sunt temperaturile minime şi maxime
ale secţiunii coloanei unui utilaj de distilare, pentru care procesul se găseşte în cadrul
valorilor normale de obţinere a produsului finit.

Pentru a decide cât de mult să deschidem robinetul de alimentare cu abur a utilajului,

scădem din valoarea măsurata pe cea de referinţa şi obţinem o valoare a cărei mărime
(numită şi eroare) ne va da cât de aproape de necesar este deschiderea. În mod evident că la
un timp de reacţie mai scurt se va lucra cu erori mai mari deoarece sistemul are o inerţie a
lui.
 Modul de răspuns a sistemului de control va fi un semnal care va fi trimis în urma
prelucrării semnalului de intrare, iar variaţia lui în timp este prezentata de figura 5.14.

2 Parametri Semnal de Comandă

controlaţi Pompă
Valori + ieşire analog valvă abur
(tmin şi tmax) alimentare
referinţă
-
Date de intrare
analoge Variabile măsurate
Mãsurare a
temperaturii

Fig.5.13 Diagrama bloc de control a parametrilor tmin şi tmax a temperaturii din

secţiunea coloanei de distilare
valori de răspuns valori de răspuns valori de
răspuns

Valori de referinţă Valori de referinţă Valori de

referinţă

Timp Timp
Timp
a) b) c)
Fig.5.14 Semnalul de răspuns a sistemului de control
În figura 5.14-a) reprezintă grafic un răspuns rapid care va da naştere la fluctuaţii
datorate de operaţia de închidere/deschidere a robinetului; b) reprezintă un răspuns mai
lent, iar modificările au loc după o funcţie parabolicã; c) reprezintă un răspuns foarte rapid
şi este rareori folosit pentru ca duce la instabilitatea sistemului;

Modul în care este recomandat să se lucreze la optimizarea procesului de reglarea

temperaturii constă în alegerea unui răspuns mai lent (varianta b) care nu produce fluctuaţii
şi şocuri în sistem.

5.4.1. Mãsurarea temperaturilor suprafeţelor metalice

 Majoritatea utilajelor şi instalatiilor specifice industriei alimentare au ĩn componenţã
sau ĩn structura de rezistenţã şi susţinere elemente metalice. Mãsurarea temperaturilor
acestora se face cu ajutorul termometrelor cu termorezistenţã sau termocupluri, ĩn funcţie
de tipul, felul şi modul ĩn care are loc procesul care se desfãşoarã, care este controlat de
acestea.
Ĩn instalaţiile automatizate, punctele de mãsurare sunt dotate cu instrumente
indicatoare şi ĩnregistratoare sau care pot fi amplasate ĩn camera de comandã cu
posibilitatea transmiterii semnalelor ĩn circuitele de automatizare.
6. Termometrele amintite anterior prezintã avantajul erorilor mici de mãsurare, a
posibilitãţilor de transmitere la distanţã a valorii mãrimii mãsurate precum şi a

unor semnale ĩn circuitele de comandã a proceselor. INSTRUMENTE

ŞI APARATE DE MÃSURARE A PRESIUNII
6.1. Generalitãţi
Instalaţiile şi utilajele specifice industriei alimentare care au ĩn componenţã cazane,
coloane, conducte, schimbãtoare de cãldurã sau elemente ĩn care are loc transfer termic,
lucreazã cu materii prime care se prelucreazã şi sub presiune.
Valorile acestor presiuni sunt determinate ĩn general de cerinţele procesului
tehnologic la care este supusã materia primã sau semipreparatul respectiv.
Ĩn domeniul măsurãrii presiunilor în instalaţiile specifice industriei alimentare,
acţionarea pneumatică şi hidraulică a utilajelor precum şi ĩn transportul pneumatic se
deosebesc trei domenii principale de presiuni:
- domeniul presiunilor joase, întâlnite în tehnica vidului (10-9…10-14 daN/cm2);
- domeniul presiunilor medii, specifice industriei alimentare, de la câteva sutimi la
câteva sute de daN/cm2;
- domeniul presiunilor înalte, de ordinul miilor şi zecilor de mii de daN/cm2;
Aparatele de mãsurã a presiunii se ĩmpart ĩn:
• aparate care mãsoarã presiune absolutã p ĩn raport cu presiunea zero şi care poartã
denumirea de barometre;
• aparate care mãsoarã presiunea relativã pr faţã de presiunea atmosfericã; aparatele
care mãsoarã presiuni mai mari decât presiunea atmosfericã se numesc manometre
 iar cele care mãsoarã presiuni mai mici decât presiunea atmosfericã se numesc
vacuumetre.
Presiunea mãsuratã cu ajutorul manometrelor se numeşte presiune manometricã sau
suprapresiune iar cea mãsuratã cu ajutorul vacuumetrelor se numeşte presiune
vacuumetricã sau depresiune.
Mãsurarea presiunilor uzuale se face utilizând manometre cu elemente elastice de
tipul manometrelor cu lichid, cu elemente elastice de tipul tuburilor Bourdon sau cu cilindri
gofraţi, respectiv manometre cu traductoare piezoelectrice sau rezistive.
Ĩn cazul funcţionărilor în regim dinamic al majorităţii maşinilor, dispozitivelor şi
instalaţiilor, dintre metodele cunoscute de măsurare a presiunii, metodele electrice oferă
avantaje importante, din care cauză sunt cele mai utilizate în tehnicile moderne de
măsurare. Aceste metode au la bază convertirea presiunilor lichidelor sau a gazelor într-o
mărime electrică. Acestea se împart după traductorul utilizat în: rezistive, inductive,
capacitive, piezoelectrice etc.

6.2. Manometre de presiune cu elemente elastice

Aceste tipuri de aparate sunt cel mai frecvent utilizate datoritã urmãtoarelor avantaje:
obţinerea directã a valorii mãsurate, precizie ridicatã, posibilitatea adaptãrii dispozitivelor
de semnalizare, înregistrare şi transmitere la distanţã precum şi construcţiei simple şi
robusteţii aparatelor.
Principiul de funcţionare al acestor tipuri de manometre constã ĩn acţiunea presiunii
care urmeazã a fi mãsuratã asupra unor membrane elastice, utilizând unul din urmãtoarele
efecte:
 deformarea unui element elastic;
 modificarea rezistenţei electrice a unui traductor tensometric;
 efectul piezoelectric.
Deformarea elasticã a elementului este proporţionalã cu presiunea de mãsurat. De la
acest traductor deformaţia se transmite prin intermediul unui mecanism la un ac indicator
care la rândul lui traduce informaţia direct în unitãţi de presiune.
6.2.1. Manometre cu elemente mecanoelastice
 Traductorul care compune aceste tipuri de elemente poate fi de forme diferite.
Elementul elastic este cel care dã şi denumirea aparatului pentru mãsurat presiunea (ex: cu
tub Bourdon, cu tub elicoidal, cu membranã, cu silfon etc.).
Aparatele de acest tip sunt folosite ca manometre, vacuumetre, monovacuumetre şi
manometre diferenţiale.
Eroarea de mãsurare este determinatã de modul în care se comportã elementul elastic
şi la aceste tipuri de aparate erorile sunt:
 eroarea de liniaritate a caracteristicii presiune-deformaţie;
 eroarea de citire a indicaţiilor;
 erori de încadrare a limitei superioare a mãsurãrii sub limita de proporţionalitate a
materialului din care este alcãtuit elementul elastic.
Materialele folosite pentru elementele elastice sunt aliaje te tipul cupru-beriliu, bronz
fosforos, aliaje cupru-nichel şi oţeluri inoxidabile aliate cu Ni, Cr, Ti, Mo.
În cazul aparatelor care mãsoarã presiunile unor lichide acide sau corozive, pãrţile
sau piesele aparatelor care vin în contact cu lichidele trebuie construite din materiale care
sã nu interacţioneze din punct de vedere chimic cu acestea. În mod obişnuit, aceste aparate
sunt protejate din construcţieh împotriva apei, prafului, a umiditãţii, a mediilor explozive
etc.
Aparatele de construcţie obişnuitã pot fi folosite în condiţii de vibraţii care nu
depãşesc valorile vibraţiilor din halele de producţie, iar pentru condiţii de şocuri de orice
a b c
naturã se construiesc aparate speciale.

Traductoarele din figura 6.1 sunt cu elemente mecanoelastice folosite pentru

construcţia diferitelor aparate. Ĩn cazul traductoarelor b şi c acestea se combinã cu
traductoare tensometrice, acestea lipindu-se pe lama elasticã sau pe tub pentru a mãsura
deformarea acestora.
g
e unghiulare mari fse utilizeazã silfonul,
Pentru obţineread unor deplasãri liniare sau
tubul Bourdon sau tuburile rãsucite, ĩn care se introduce fluidul a cãrui presiune se
mãsoarã.
Aparatele cu membranã (fig. 6.1 a) sunt alcãtuite dintr-o membranã elasticã
amplasatã într-o camerã de presiune. Transmiterea presiunii şi transformarea ei în indicaţie

h i

Fig.6.1 Traductoare mecanoelastice: a - cu membrane planã; b - cu membranã gofratã (cu

capsulã); c - cu tijã ĩn formã de tub; d – cu silfon; e – cu tub Bourdon; f – cu tub spiralat
elicoidal; g – cu tub rãsucit; h,i – cu tuburi elastice de formã specialã
pe cadranul aparatului se face cu ajutorul unui mecanism cu roti dinţate la acul indicator,
care se deplaseazã într-o mişcare de rotaţie indicând deplasarea pe un cadran gradat în
unitãţi de presiune. Membranele sunt plãci metalice subţiri cu feţe plane sau ondulate
concentric confecţionate din aliaje metalice de tipul bronzului fosforos sau bronzului cu
beriliu care sub acţiunea presiunii se deformeazã iar centrul membranei se va deplasa şi va
transmite mişcarea la mecanismul amplificator. Deoarece deformaţia membranei sub
acţiunea presiunii este micã, aparatele cu membranã prezintã o sensibilitate scãzutã.
Utilizarea lor se face în medii agresive sau de vâscozitate mare, domeniul de mãsurare
fiind situat între 103...4x106 N/m2.
Aparatele cu capsulã (fig. 6.1 b) sunt alcãtuite din douã membrane lipite pe contur ce
formeazã o capsulã, care sub acţiunea presiunii introduse în aceasta se va deforma iar
deformaţia va fi transmisã unui mecanism prezentat în figura 6.6. Domeniul de mãsurare al
acestor tipuri de aparate este cuprins între 102...6x103 N/m2.
Aparatele cu silfon (fig 6.1 d) sunt de construcţie asemãnãtoare cu celelalte
manometre dar diferenţa o face elementul elastic care se numeşte silfon. Silfonul este un
tub cu pereţi ondulaţi ale cãrui variaţii de lungime sub efectul presiunii sunt transformate
cu ajutorul unui mecanism în deplasãri circulare ale unui ac indicator. Materialele folosite
la construcţia elementului elastic sunt aceleaşi cu cele prezentate anterior. Presiunea asupra
silfonului poate acţiona atât din interior cât şi din exterior. Uneori, pentru mãrirea
domeniului de mãsurare, în interiorul burdufului se monteazã un arc spiral. Aceste aparate
se utilizeazã de obicei cu dispozitive de înregistrare automatã sau de reglare automatã,
domeniul de mãsurã fiind destul de larg (50...50x103 N/m2).
Aparatele cu tub Bourdon (fig 6.1 e) se folosesc la mãsurarea presiunii atât pentru
lichide cât şi pentru gaze. Aparatele pentru gaze au prevãzutã în peretele carcasei o
fereastrã pentru expansiunea gazelor în cazul apariţiei unei suprapresiuni. Carcasa acestor
aparate este vopsitã în culori convenţionale specifice gazului a cãrui presiune se mãsoarã.
Elementul elastic al acestor aparate este un tub curbat de secţiune ovalã, care se
deformeazã atât în secţiune cât şi în deschidere. Deformaţiile deschiderii sunt transmise
printr-un mecanism cu roţi dintate la acul indicator care transformã mişcarea de rotaţie în
unitãţi de presiune.

Fig.6.2 Funcţionarea manometrelor cu

elemente elastice
 La aparatele cu tub spiral (fig. 6.1 f, g), deplasarea capãtului liber este mai mare
pentru aceeaşi temperaturã şi din aceastã cauzã se preferã în cazul în care mãsurarea este
însoţitã de înregistrare.
Sensibilitatea aparatelor cu tub depinde de forma secţiunii tubului, de mãrimea razei
de curburã a tubului, de grosimea pereţilor şi de materialul din care este confecţionat tubul.
Principiul de funcţionare al acestor manometre este urmãtorul: presiunea care
urmeazã a se mãsura acţioneazã asupra unor membrane elastice, fiind convertitã ĩn forţã
sau tensiune mecanicã (fig. 6.2) care poate fi mãsuratã cu traductoare de tipul celor
prezentate ĩn figura 6.3. Câteva exemple de funcţionare ale acestora sunt prezentate ĩn
figura 6.2. Ĩn funcţie de presiunea p introdusã ĩn elementele elastice, se produce o
deformare a acestora proporţionalã
a cu presiunea care este materializatã de deplasarea xe.
În figura 6.3 sunt prezentate
s câteva traductoare tensometrice cu folie. Acestea sunt
r
imprimate din foiţă metalică având elementul sensibil sub forma unui grătar plan.
Grosimea foiţei este mică (0,001…0,012
t mm) din aliaj Ni-Cr sau constantan şi se lipeşte pe
un suport de hârtie, bachelită sau epoxidic, după care este protejată cu un strat protector de
cerneală rezistentă la acizi.

m
În cazul în care este necesar să se măsoare diferenţa de presiune a fluidului în două
instalaţii diferite se utilizează manometre cu burdufuri (siflon). Capetele închise ale celor
două tuburi silfon 1 şi 2 (fig. 6.4) acţionează asupra lamei elastice 3 pe care se găsesc
Fig. 6.6 Manometru cu membrane: Fig. Deformaţia
6.7 Punte pentru
aplicate cele patru traductoare (câte două pe fiecare faţă). lameleimãsurarea
se datorează
elemente constructive: m – membrane; t- presiunilor
tijã; s –desector
diferenţei dinţat;
presiune ∆pr –= roatã
p1 – dinţatã; a
p2 a fluidului care pătrunde în interiorul celor două
– ac indicator
burdufuri. În figura 6.5 se prezintã cinematic modul de indicare al presiunii unui
3
1 manometru cu burdufuri. În 2figura 6.6 se prezintã un manometru cu membrane precum şi
mecanismul alcãtuit din roatã dinţatã-sector dinţat care pune în mişcare de rotaţie acul
indicator.

Puntea din figura 6.7 prezintã douã braţe care sunt construite din fire de platinã
identice, ĩncãlzite de acelaşi curent, care sunt plasate ĩn capsule identice. Un fir considerat
de referinţã este ĩnconjurat de un gaz la presiunea p0 cunoscutã. Asupra firului de mãsurã
acţioneazã un gaz a cãrui presiune trebuie determinatã (p). Dezechilibrul punţii este pus ĩn
Fig. 6.5 Manometru cu burdufuri cu indicare
Fig.6.4 evidenţã
Manometru cu Tipuri
Fig.6.3 burdufuri
de indicatoruldeI, traductoare
acesta putându-se gradaadirect
tensometrice: ĩn unitãţi
a – pelicular; bde–pelicular
presiune. montat
directã diferenţei de presiune
0 0
suprapus;c - cu montaj la 120 ;d- cu montaj la 90 ; e - spiral
 Ca observaţie generală la toate manometrele care au element elastic tubular, la
măsurare trebuie avută în vedere şi compresibilitatea fluidului ce influenţează asupra
răspunsului semnalului, ceea ce în unele cercetări în regim dinamic creează erori relativi
mari, de aceea toate manometrele trebuie etalonate static şi după caz dinamic.
6.3. Manometre cu traductor inductiv
Un alt tip ĩl reprezintã manometrele cu membranã elasticã şi traductor inductiv
prezentat ĩn figura 6.8. Membrana elasticã 12 este legatã de miezul 2 al bobinei
traductorului. Sub presiunea fluidului se produce deformarea membranei 1 şi deplasarea
L
miezului 2 modificându-se totodatã şi inductanţele2 L1 şi L2 ale bobinelor diferenţiale care
sunt conectate la o punte de mãsurare. Semnalul mãsurat pe braţele punţii şi convertit
reprezintã presiunea de acţionare. Domeniul de mãsurã al presiunilor cu acest aparat este
L1
0...150 daN/cm2, cu condiţia ca temperatura fluidului de lucru sã nu depãşeascã 120 0C.
6.4. Manometre tensometrice
Manometrele tensometrice sunt un tip de aparate1 mult utilizate în cercetările
P
experimentale din tehnică datorită construcţiei simpleFig.6.8 Manometru
şi posibilitatea cu membranã
aplicării elasticã
foarte uşoare
şi traductor inductiv
în instalaţii.
Determinarea presiunii din interiorul unui element al instalaţiilor se poate realiza
măsurând deformaţiile care apar în exteriorul acestuia, pe pereţii lui. În figura 6.9 este
prezentat un manometru cu traductoare tensometrice rezistive şi cu element elastic sub
forma unui tub cilindric astupat la un capăt. Manometrul este construit dintr-un corp
monobloc 1 prevăzut la partea inferioară cu o porţiune filetată pentru montare, şi cu o
porţiune elastică sub forma unui cilindru cu pereţi subţiri pe care se montează traductoarele
T1 şi T3. La partea superioară tubul este închis, având o porţiune masivă în care nu apar
deformaţii şi pe care se aplică traductoarele T2c şi T4c pentru compensarea influenţei
rezistenţei traductoarelor active datorată variaţiilor de temperatură.
Porţiunea cu traductoare este protejată printr-un tub de protecţie 2 prevăzut cu
Fig.6.9 Manometru tensometric rezistiv
orificiu pentru scoaterea firelor de legătură a captorilor la puntea electrică.
Elementul elastic cu membranã circularã încastratã pe circumferinţa supusã acţiunii
presiunii de mãsurat prezintã avantajul amplasãrii traductoarelor direct pe membranã, pe
suprafaţa opusã celei pe care acţioneazã presiunea, astfel încât determinarea presiunii se
face direct pe baza deformaţiilor diafragmei prin etalonarea captorului.
 În figura 6.10 este prezentatã amplasarea traductoarelor pe membranã iar în figura
6.11 se prezintă distribuţia eforturilor unitare radiale σr şi a celor tangenţiale σt pe faţa
membranei opusă aceleia pe care acţionează presiunea, astfel încât determinarea presiunii
se face direct pe baza deformaţiilor membranei.
Dezavantajele acestor manometre sunt date de dimensiunile membranei (care nu
poate fi prea micã), precum şi faptul că la membrane foarte subţiri (necesare la sensibilităţi
mari) prezenţa traductoarelor poate modifica caracteristicile elastice ale membranei. De
asemenea liniaritatea captorului este satisfãcãtoare numai în anumite limite.
Tot din cadrul manometrelor cu membrană se folosesc acele la care deformaţia
membranei 1 este transmisă unui element elastic (de exemplu o lamă încastrată 2) pe care
se aplică patru traductoare tensometrice rezistive care pot fi de dimensiuni mai mari decât
traductoarele care se aplică direct pe membrană (fig.6.12). În figura 6.12 este prezentată
schiţa manometrului cu piston, care are o membrană dar pe care nu se aplică direct
traductoarele. În acest caz membrana are rol de etanşare, prezintă o elasticitate foarte mare
şi nu influenţează liniaritatea captorului. Membrana 1 este pusã în legaturã (cu ajutorul
unui ansamblu de piese) cu lamela elasticã 2 pe care se aplicã patru traductoare
Fig. 6.11 Distribuţia eforturilor unitare la
tensometrice rezistive
Fig. 6.10 douã pecuo faţã
Manometru deformarea
a lamelei iar ultimele
membrană douã pemembranei (a),aamplasarea
cealaltã faţã lamelei în
traductoarelor şi conectarea lor în punte (b)
scopul mãririi sensibilitãţii şi compensãrii semnalelor datorate variaţiei de temperaturã.
Manometrele inductive sunt construite în general cu membrană, iar deformaţia
acesteia transformându-se în deplasarea miezuluiFig.6.12
sau Manometru
a armăturii cu membrană
unui traductorşiinductiv
lamă elastică
cu traductoare
care provoacă variaţia reluctanţei circuitului magnetic şi respectiv a inductanţei bobinei.
În figura 6.13 este prezentat un manometru inductiv la care membrana este solidară
cu miezul unui traductor diferenţial, deci deplasarea acestuia ca urmare a deformării
membranei sub acţiunea presiunii fluidului creează modificarea inductanţei celor două
bobine montate în braţele adiacente ale unei punţi electrice. Avantajul principal al acestor
tipuri de manometre îl constituie liniaritatea mai bunã decât a manometrelor cu membranã.
6.5. Manometre cu traductor de presiune piezoelectric
Acestea sunt caracterizate de faptul că au o bună stabilitate, nu depind de temperatură
Fig.6.13 Manometru cu piston
chiar şi la utilizări de sute de grade Celsius. Elementul piezoelectric folosit este cristalul de
cuarţ, turmalinã, sare Seignette sau titanat de bariu (ultimele până la fluide ce nu depăşesc
120 0C). În general se utilizeazã cuarţul care îmbinã proprietãţi piezoelectrice bune cu o

Fig.6.14 Manometru piezoelectric

rezistenţã mecanicã mare, proprietãţi izolante ridicate şi independenţa în limite largi
raportatã la variaţia temperaturii. Constanta piezoelectricã k a cuarţului este practic
independentã de temperaturã pe intervalul 0…500 0C, însã aceastã proprietate se anuleazã
la temperatura de 570 0C, adicã cuarţul îşi pierde proprietãţile piezoelectrice la aceastã
temperaturã.
Presiunea fluidului de lucru (fig. 6.14) este transmisă membranei 1 care este suficient
de flexibilă, de unde prin tija 2 şi membrana 3 a bucşei de protecţie se aplică coloanei de
elemente piezoelectrice 4. La capetele coloanelor se prevăd discuri izolatoare. Membrana 3
serveşte pentru aplicarea unei precomprimări iniţiale a elementelor piezoelectrice.
Existenţa mai multor cristale care sunt legate electric în paralel face ca traductorul să aibă o
capacitate proprie mare. Presiunile măsurate de captorul prezentat sunt cuprinse în
domeniul 0…150 daN/cm2.
Manometrele piezoelectrice prezintã o problemã legatã de principiul de funcţionare a
lor: sarcina electricã care apare la electrozi este proporţionalã cu forţa aplicatã. Dacã în
paralel pe traductor nu s-ar conecta nici o rezistenţã, atunci diferenţa de potenţial la bornele
lui este egalã cu sarcina electricã produsã care raportatã la capacitatea totalã dintre electrozi
nu va indica nimic, lucru care se datoreazã încãrcãrii rezistive datorate rezistenţei de intrare
în circuitul de mãsurã.
6.6. Traductoare de presiune cu coloanã de lichid
Se realizeazã ĩn douã tipuri constructive: manometre diferenţiale şi manometre cu
balanţã inelarã. Cu acest tip de aparate se poate mãsura atât suprapresiunea cât şi
depresiunea. Presiunea de mãsurat se „pune în legãturã” cu unul din capetele tubului,
celãlalt capãt rãmânând în legãturã cu presiunea atmosfericã. Cea mai mare dintre presiuni
împinge lichidul în tub în celalatã ramurã, diferenţa de nivel apãrutã între cele douã ramuri
fiind direct proporţionalã cu diferenţa dintre cele douã presiuni. De obicei valoarea
presiunii este exprimatã direct în unitãţi de mãsurã datoritã scãrii gradate amplasate lângã
tubul manometric.
Ca lichide manometrice aceste tipuri de aparate folosesc apã, mercur, benzen, toluen,
alcool etilic.
 Manometrul diferenţial este alcãtuit dintr-un tub ĩn formã de U (fig.6.15) şi mãsoarã
presiunea p ĩn funcţie de presiunea atmosfericã şi diferenţa de nivel h dintre cele douã
coloane de lichid pe baza relaţiei:
P = Patm + ρ ⋅ g ⋅ h .

(6.1)
Relaţia 6.1 se foloseşte pentru a determina presiunea manometricã P ştiind presiunea
atmosfericã Patm . Ĩn cazul ĩn care presiunea atmosfericã este mai mare decât presiunea P,
atunci aceasta se numeşte presiune vacuumetricã şi se calculeazã cu relaţia:
Pvac = Patm − ρ ⋅ g ⋅ h .

(6.2)
Relaţia generalã pentru determinarea presiunii absolute este:
P = Patm ± Pr ;

(6.3)
ĩn care P – reprezintã presiunea absolutã, Pr – reprezintã presiunea relativã (ρ∙g∙h).
Sensibilitatea acestor aparate este invers proporţionalã cu greutatea specificã a
lichidului manometric.
Pentru aceeaşi presiune, denivelarea produsã în tub va fi cu atât mai mare cu cât
densitatea lichidului este mai micã.
Patm Pa t m

P P
h

a b

Fig.6.15 Manometru diferenţial: a – folosit ca manometru; b – folosit ca vacuumetru

Constructiv tuburile se construiesc pânã la o înãlţime de circa 2 m, iar în cazuri

speciale (pentru gaz metan la instalaţiile de gaz sau pentru laboratoare) se pot construi pânã
la înãlţimi de 3 m. Limita inferioarã de mãsurare pentru acest tip de aparate este 100 mm
H2O deoarece sub aceastã limitã erorile relative de mãsurare cresc foarte mult.
 Pentru mãsurarea micropresiunilor de ordinul milimetrilor coloanã de apã se
folosesc aparate cu rezervor şi cu tub înclinat faţã de orizontalã cu un unghi minim de 150,
înclinare care poate fi fixã sau variabilã. Scara aparatului se gradeazã în mm col. H2O,
domeniile de mãsurare ale acestor aparate este cuprins între 100...200 N/m2 iar erorile de
mãsurare variazã între 0,5...1,5% din limita superioarã a domeniului de mãsurare.
Manometrele cu balanţã inelarã conţin un lichid introdus ĩntr-un inel circular (fig.
6.16), despãrţit de un perete ĩn douã camere A şi B. Ĩn condiţii de echilibru (p1 = p2) nivelul
lichidului din cele douã camere este acelaşi. Când p1 > p2, cele douã coloane diferã şi
sistemul ĩşi modificã echilibrul, rotindu-se cu un unghi ϕ proporţional cu diferenţa de
presiune p1 - p2:
SR
ϕ = arcsin ( p1 − p 2 ) ;
Gr
(6.4)
unde: S – aria transversalã a tubului inelar; R – razaFig. medie a tubului; diferenţial
6.16 Manometru r – distanţacudintre
balanţã
inelarã: asistemului
centrul de greutate al sistemului şi articulatie; G – greutatea – la echilibru; b - dezechilibrat
mobil.
Manometrele diferenţiale cu balanţã inelarã folosesc ca lichide de lucru apã şi ulei
având scãrile 0...25 pânã la 0...250 mm col.H2O iar cele umplute cu mercur au scãrile de la
0...400 pânã la 0...2500 mm col. Hg.
Erorile aparatelor pentru mãsurat presiunea cu lichid manometric depind mai puţin
de calitatea execuţiei aparatului şi mai mult de erorile de citire. Erorile de citire sunt
cauzate în mare parte de capilaritatea lichidului manometric care este produsã de forţele de
tensiune superficialã formând meniscuri convexe (orientate înspre interiorul lichidelor) sau
concave (orientate înspre exteriorul lichidelor). Aceste erori se eliminã prin aplicarea de
corecţii care se gãsesc în tabele. Totodatã fenomenele de capilaritate se reduc prin folosirea
de tuburi cu diametre mai mari de 5 mm.
Temperatura la care se face citirea este un alt factor generator de erori deoarece
tubul se dilatã diferit de lichidul manometric (datorate densitãţilor diferite) ceea ce face ca
precizia citirii sã scadã. Pentru evitarea acestori tipuri de erori se fac corecţii tot cu ajutorul
tabelelor.
 7. INSTRUMENTE ŞI APARATE DE MÃSURARE A
DEBITELOR
7.1. Generalitãţi
Ĩn instalaţiile utilizate ĩn industria alimentarã unul din punctele esenţiale necesare
menţinerii procesului tehnologic sub control ĩl reprezintã determinarea ĩn orice moment a
debitelor agenţilor şi materiilor prime care intervin. Ĩn general agenţii cei mai importanţi
sunt: apa, aburul, aerul etc.
Debitul reprezintă cantitatea de fluid care trece prin secţiunea unei conducte în
unitatea de timp şi se exprimă în cantităţi de volum (debitul volumic) sau unităţi de masă
(debitul de masă).
Debitul de volum Qv se defineşte prin relaţia:
Qv =dV/dt = d(Av)/dt= Av [m3/s];
(7.1)
în care A reprezintă secţiunea conductei iar v viteza de curgere a fluidului. Alte unitãţi de
mãsurã folosite la exprimarea debitului de volum sunt: m3/h, l/s, l/h.
Debitul de masă Qm se exprimă prin relaţia:
Qm = dm/dt = d(ρV)/dt = ρ∙Qv [kg/s]; (7.2)
în care ρ reprezintã densitatea fluidului, V reprezintã volumul. Alte unitãţi de mãsurã
folosite la exprimarea debitului de masã sunt: kg/h, t/s, t/h.
Din formulele 7.1 şi 7.2 rezultă că măsurarea debitului de volum se reduce la
măsurarea vitezei de curgere v a fluidului printr-o secţiune cunoscută, în timp ce măsurarea
debitului de masă implică şi cunoaşterea densităţii fluidului, care depinde de temperatură.
Viteza de curgere a fluidului se determină indirect prin convertirea acesteia într-o altă
mărime electrică sau neelectrică (presiune, forţă).
Aparatele care se folosesc pentru măsurarea debitelor se numesc debitmetre. Pentru
măsurarea debitelor s-au pus la punct mai multe metode care sunt acoperitoare pentru o
gamă largă de situaţii: lichide sau gaze, debite mai mari sau mai mici, pentru fluide
corozive, acide sau neutre. Aceste metode se bazeazã pe: determinarea presiunii
diferenţiale, determinarea presiunii dinamice, determinarea vitezei medii de deplasare,
inducţia electromagneticã, propagarea ultrasunetelor în fluid şi efecte calorice asupra
fluidului. Metodele folosite sunt: metoda volumetricã, metoda gravimetricã, metoda
micşorãrii locale a secţiunii de curgere, metoda centrifugalã, metoda rezistenţei opuse de
un corp la înaintarea fluidului, metoda câmpului de viteze, metoda electromagneticã şi
metoda injectãrii sau diluţiei.

7.2. Debitmetre cu dispozitive de strangulare

Metodele de măsurare a debitului pot fi perturbatoare sau neperturbatoare. Metodele
perturbatoare sunt acele metode care modifică regimul de curgere a fluidului deformându-i
traiectoria particulelor acestuia şi constau în utilizarea unor obstacole (tub Venturi,
diafragme) sau luarea de energie de la fluid pentru mişcarea unor organe de măsură
(turbine sau plutitoare). Metodele neperturbatoare nu preiau energie de la fluid şi pot fi cu
inducţie cu ultrasunete, radioactive, etc.
 Alegerea metodei de măsurare şi respectiv a traductorului adecvat unei anumite
situaţii depinde de performanţele dorite (precizie, domeniu de măsurare, mod de utilizare a
rezultatului măsurării, stabilitate pe termen lung) precum şi de condiţiile concrete de
măsurare (natura fluidului, posibilitatea amplasării traductoarelor, întreţinerea acestora
etc.).
7.2.1. Debitmetre cu diafragmã: au ca principiu de funcţionare reducerea secţiunii de
curgere a fluidului cu ajutorul unui element denumit diafragmă. Metoda care se aplică este
metoda reducerii secţiunii ce are ca scop măsurarea debitului fluidului prin crearea unei
diferenţe de presiune înainte şi după diafragmă. În figura 7.1 este prezentată amplasarea
unei diafragme în secţiunea transversală a unei conducte, care va avea ca efect variaţia
presiunii de la p1 la p2, debitul volumetric fiind exprimat de relaţia:
2 k +1
p2 k p
( ) −( 2) k
2k p1 p1 p1 2
Qv = α ⋅ A ⋅ = α ⋅ε ⋅ A ( p1 − p2 );
k − 1 ρ1 4 p2 k
2
ρ1
1− β ( )
p1
(7.3)
unde α - este coeficientul de debit, A – aria secţiunii geometrice minime, β = d/D -
raportul diametrelo, ε - coeficientul de detentă. În mod experimental s-a dovedit că α
depinde de factorii constructivi şi de cifra Re caracteristică regimului de curgere.
Diafragma reprezintã o rezistenţã localã creatã în interiorul unei conducte putând
avea formã circularã sau fiind un segment de grosime micã care are rolul de a creea o
pierdere de presiune localã.
Construcţia diafragmei precum şi modul de realizare a prizelor de măsurare este
standardizată, iar coeficientul de debit de poate determina uşor din tabele cu o bună
precizie, evitându-se etalonarea.
7.2.2. Debitmetre cu ajutaje şi cu tuburi Venturi
Tot ca dispozitive de strangulare pentru măsurarea debitelor se mai folosesc ajutaje
Fig.7.1 Măsurarea
şi tuburi Venturi care au forme şi dimensiuni debitului
standardizate. cu sunt
Acestea ajutorul diafragmei
prezentate în
figura 7.2.

a) b)
Fig.7.2 Dispozitive de mãsurare a debitelor: a – ajutaj; b- tub Venturi
 Ajutajele sunt dispozitive de reducere localã a secţiunii de curgere a fluidului prin
conducta sub presiune, fiind conceput ca un orficiu circular axial. Mãsurând cãderea de
presiune în amonte şi în aval se deduce valoarea debitului.
Tubul Venturi este tot un dispozitiv de reducere a secţiunii de curgere ca şi în cazul
diafragmei cu deosebirea cã acesta are o formã convergent-divergentã, între cele douã
porţiuni existând o porţiune cilindricã scurtã numitã gâtuire. Cele douã porţiuni au rolul de
a face trecerea lentã la dimensiunile normale ale conductei, mãsurarea fãcându-se între
diametrul normal şi diametrul minim.
Prin comparaţie, diafragmele, ajutajele şi tuburile Venturi sunt caracterizate prin
pierderi remanente de presiune cu mult mai mici, însă au coeficienţii de debit mult mai
mari (fig.7.3).

7.3. Debitmetre fãrã dispozitive de strangulare

Fig.7.3căDiagramă
Aceste tipuri de aparate prezintă particularitatea a pierderilor
pentru măsurarea de presiune:
debitului nu se
1- diafragmă; 2- ajutaj; 3- tub Venturi
modifică secţiunea de curgere a vânei de fluid.
7.3.1. Debitmetre de tip rotametric

Fig.7.4 Rotametru: 1-plutitor

 Rotametrele (fig.7.4) sunt debitmetre cu secţiune variabilă de curgere şi diferenţă
constantă de presiune, funcţionând pe baza principiului rezistenţei opuse de un corp la
înaintarea fluidului folosite la determinarea debitului lichidelor, gazelor şi în unele situaţii
a aburului.
Pentru determinarea debitului se foloseşte proporţionalitatea care existã între debitul
trecut printr-un tub şi mãrimea deplasãrii unui corp de dimensiuni calculate.
Constructiv, rotametrele pot fi de mai multe feluri: rotametru cu corp liber (fig.7.4),
rotametru cu corp ghidat (care se deosebeşte de primul tip prin faptul cã plutitorul din
interiorul corpului nu mai este liber, el deplasându-se solidar cu o tijã al cãrei capãt liber
indicã valoarea debitului) şi rotametru cu corp articulat (la care corpul a cãrui poziţie indicã
debitul este articulat şi solidar cu o tijã al cãrei capãt liber indicã debitul pe o scarã
gradatã).
În cazul rotametrului cu corp liber, debitul este determinat de poziţia de echilibru a
unui plutitor (1) în interiorul unui tub de sticlă prin care curge fluidul. Considerând
curgerea fluidului în jurul plutitorului, echilibrul plutitorului se stabileşte între următoarele
forţe: pe verticală de sus în jos acţionează forţa de greutate a plutitorului Gp = ρp ·g·Vp şi
forţa de contrapresiune a curentului Fp=Af ·p2; de jos în sus acţionează forţa de presiune a
curentului F’p=Af·p1 şi forţa de frecare dintre curentul de fluid şi plutitor Ff =k·w” ·Al;
notaţiile din relaţiile anterioare sunt: p1 şi p2 - presiunile fluidului sub plutitor şi deasupra
lui; Af şi Al reprezintă ariile suprafeţelor frontală şi laterală a plutitorului; w viteza medie de
curgere prin secţiunea inelară formată, k coeficient de rezistenţă, ρp – este densitatea
materialului din care este alcătuit plutitorul iar Vp – volumul plutitorului. În baza ecuaţiilor
de echilibru a forţelor, de continuitate şi a ecuaţiei lui Bernoulli şi ţinând seama că
diferenţa de presiune p1-p2 este constantă, se obţine expresia debitului:
Q=α1·K·A(h),
(7.4)
cu notaţiile:

g (V p ρ p − A f l p ) − F f − Fd
α1 = α ,
g ⋅V p ( ρ p − ρ )
(7.5)
 2 gV p ( ρ p − ρ )
K= ,
ρ ⋅ Af
(7.6)
în care ρ - densitatea fluidului, α - coeficient de debit, l – lungimea plutitorului, Fd – forţa
corespunzătoare presiunii dinamice pe plutitor, A – aria secţiunii efective de curgere pe
lângă plutitor, care este în funcţie de înălţimea h de ridicare a plutitorului. Produsul α1·K
este constant pentru un anumit fluid, la valori ale cifrei Re suficient de mari. Profilând
tubul astfel încât secţiunea A să varieze liniar cu înălţimea h, se poate obţine o relaţie
liniară între debitul Q şi înălţimea de ridicare a plutitorului.
Aparatul se etalonează separat pentru fiecare tip de fluid, iar intervalul de măsurare
este de circa 10 la 1 cu o eroare de măsurare de 1…2 % la început de scară şi 0,5…0,9 % la
sfârşit de scară.
Aparatele de acest tip sunt caracterizate de o construcţie simplã, deservire uşoarã şi o
pierdere de presiune de lucru în aparat neglijabilã, eroarea de mãsurare fiind constantã. Ca
dezavantaj se poate indica fragilitatea datoritã folosirii tubului de sticlã, de unde şi
limitarea acestora ca folosinţã din punct de vedere al presiunii, debitului şi temperaturilor
de lucru.
7.3.2. Debitmetrele de tip electromagnetic
Debitmetrele de tip electromagnetic fac parte din categoria debitmetrelor
neperturbatoare cu inducţie, având următorul principiu de funcţionare: într-un lichid
conductor care curge printr-un câmp magnetic se induce o tensiune electromotoare U, după
ecuaţia generală:
U =B·D·w·10-8 , [V]
(7.7)
în care B – este inducţia magnetică, D – lungimea conductorului proporţională în acest caz
cu diametrul conductei, w – viteza conductorului proporţională cu viteza medie de curgere
(fig.7.5).
Ionii pozitivi şi negativi formaţi sunt deplasaţi spre părţile opuse ale jetului, rezultând
distribuţia de potenţial din fig. 7.5, care este limitată la partea din curent interioară
câmpului magnetic.
Debitmetrele construite pe acest principiu au o conductă dintr-un material
neconductor şi nemagnetic, cu doi electrozi plasaţi la nivelul peretelui în zona unde

Fig.7.5 Debitmetrul electromagnetic

diferenţa de potenţial este maximă. Câmpul magnetic este în general alternativ, rezultând
un semnal de ieşire alternativ.
Debitul volumetric măsurat este independent de vâscozitatea şi densitatea lichidului,
iar pentru distribuţia vitezelor pe secţiune se impune condiţia ca aceasta să fie simetrică.
Răspunsul în timp al instrumentului este limitat de frecvenţa câmpului.
Instalaţia electrică a debitmetrului electromagnetic este prevăzută în general cu un
servosistem cu reacţie, graţie căruia semnalul de ieşire devine independent faţă de micile
variaţii ale densităţii fluxului magnetic. Se foloseşte mai mult în instalaţiile de reglare
automată a debitelor materiilor prime lichide din cadrul proceselor tehnologice, având o
vitezã de rãspuns foarte mare.
7.3.3. Debitmetre ultrasonice sunt aparate care funcţioneazã pe baza diferenţei dintre
viteza de propagare a oscilaţiilor ultrasonore în direcţia curgerii fluidului şi în direcţie
opusã.
Mãsurarea se face prin intermediul a doi senzori care sunt montaţi în portiunea de
conductã în care se mãsoarã debitul (fig.7.6). Aceşti doi senzori transmit şi receptioneazã
pulsaţii ultrasonice. Dacã debitul este zero, amândoi senzorii transmit şi recepţioneazã
simultan pulsaţii. Dacã fluidul curge prin secţiunea conductei, semnalul înregistrat va fi
decalat cu o valoare proporţionalã cu viteza de curgere şi implicit cu debitul de fluid.
Acest tip de aparat este utilizat la fluide cu agresivitate mãritã sau fluide cu presiune
Fig.7.6 sau
ridicatã, fiind independent de temperaturã, presiune, conductivitate Debitmetru ultrasonic
vâscozitate. Un alt
avantaj al acestor aparate îl constituie faptul ca nu conţin elemente în mişcare, mod de
utilizare îndelungat, nu sunt pierderi de presiune. Se poate folosi pentru conducte având
diametrul cuprins între 15...4000 mm, indiferent de materialul din care este confecţionatã
conducta.
7.3.4. Debitmetrele cu ionizare funcţioneazã pe baza ionizãrii fluidului prin diferite
mijloace (ex. cu ajutorul izotopilor radioactivi). În cazul unei ionizãri continue, la trecerea
prin camera de ionizare a gazului al cãrui debit urmeazã a fi determinat, o parte din ioni
sunt antrenaţi de gaz afarã din camerã, ceea ce produce o scãdere a curentului de ionizare
proporţionalã cu mãrimea vitezei gazului.
În cazul unei ionizãri periodice, modulate, în interiorul conductei se formeazã
pachete de ioni care se deplaseazã antrenate de gaz prin conductã. Mãsurând timpul mediu
de parcurgere a unei distanţe de cãtre aceste pachete de ioni prin frecvenţa impulsurilor
produse într-un detector, se determinã viteza fluidului.
Construcţia acestor debitmetre este foarte simplã, sunt utilizate în special la
mãsurarea debitelor gazelor şi mai rar a lichidelor, având o eroare de mãsurare de 3...5%
din valoarea maximã a scãrii.
7.3.5.Debitmetrele cu turbină (contoare) se utilizează în general pentru fluide
necorozive deoarece implică mişcarea unor piese metalice în mediul respectiv.
Funcţionarea lor se bazează pe relaţia liniară care există între viteza de deplasare a unui
fluid şi turaţia unei turbine cu palete care poate avea axul orientat fie perpendicular pe
direcţia de curgere a fluidului (fig.7.7 a – turbină tangenţială) sau cu axul orientat pe
direcţia de curgere a fluidului (fig.7.7 b - turbină axială). Mecanismul de transmitere din
interiorul aparatului are rolul de a prelua mişcarea de rotaţie şi de a transmite dispozitivului
integrator format dintr-un cadran cu ace indicatoare care totalizeazã lichidul trecut prin
aparat.
Pentru reducerea la minimum a pierderilor (în lagăre) se realizează pentru un fluid de
o anumită vâscozitate, o dependenţă liniară K a debitului Q faţă de viteza de rotaţie n :
Q = K·n,
(7.8)
pe o gamă de debite suficient de mare. Viteza de rotaţie se poate măsura precis prin metoda
reluctanţei variabile, folosind un magnet permanent fixat în roata turbinei şi un traductor de
tip inductiv sau fixat în carcasă, în planul roţii, sau cu ajutorul traductoarelor electrice cu
impulsuri (electromagnetice, fotoelectrice) sau cu tahogeneratoare .

Fig.7.7 Debitmetre cu turbină: a – cu turbină radială; b – cu turbină axială

 7.3.6. Anemometrele: sunt aparate care mãsoarã debitul gazelor având o construcţie
asemãnãtoare cu debitmetrele cu turbinã axialã. Astfel, acţiunea presiunii gazului asupra
unui rotor axial cu palete produce o mişcare de rotaţie a acestuia cu o turaţie proporţionalã
cu viteza fluidului. Viteza medie de deplasare a curentului de gaz se considerã ca fiind
raportul dintre distanţa parcursã de rotor datã de un integrator şi de timpul în care s-a
parcurs acestã distanţã. Debitul se calculeazã cu relaţia:
Q = vmed ∙S,
(7.9)
unde vmed reprezintã viteza medie a fluidului iar S secţiunea de trecere a gazului.
Din punct de vedere constructiv, anemometrele sunt aparate simple cu care se poate
mãsura debitul şi viteza gazelor lipsite de impuritãţi. Sunt folosite în ventilaţie pentru a
mãsura direct viteza efectivã de deplasare a curentului în limite de 5...50 m/s şi indirect
debitul, temperatura de lucru fiind sub 120 0C.
Rotorul se confecţioneazã în douã feluri: cu aripioare pentru viteze a curentului de
pânã la 15 m/s şi cu cupe pentru viteze cuprinse între 15...50 m/s.
Pe acelaşi principiu al vitezei medii de deplasare se construiesc şi debitmetrele
cunoscute sub denumirea de termoanemometre. Cantitatea de cãldurã cedatã de un corp
încãlzit continuu este dependentã de viteza curentului de gaz. Ca dezavantaje, aceste tipuri
de aparate prezintã dificultãţi de etalonare a scãrii, dependenţa indicaţiilor de temperatura
gazului, variaţia indicaţiilor printr-un proces de îmbãtrânire al rezistenţei, construcţie
fragilã.
7.3.7. Contoare volumetrice rotative sunt realizate în mai multe variante
constructive, funcţionând în general ca motoare antrenate de curgerea fluidului. Debitul
total de fluid este proporţional cu numărul de rotaţii ale axului rotorului în intervalul de
timp pentru care se face măsurarea, înregistrat de un contor mecanic.
În figura 7.8 este prezentată schema unui contor volumetric în varianta cu rotor
excentric cu palete.
Măsurările cu contoare volumetrice rotative se efectuează în regim staţionar de
curgere cu o precizie de 0,5…2 % şi o cădere de presiuneFig.7.8 Schema2unui
de 0,4 daN/cm contormaxim.
la debitul volumetric
cu rotor în excentric
 Pentru mãsurarea volumetricã a gazelor se utilizeazã contoarele cu tambur.
Contoarele cu tambur sunt cele mai vechi aparate pentru mãsurãri volumetrice ale gazelor.
Principiul lor de funcţionare se bazeazã pe mãsurarea şi citirea continuã a volumelor egale
de gaz. Numãrul acestor volume este înregistrat de un mecanism calculator care aratã în
unitãţi de volum cantitatea totalã de gaz trecut prin aparat. Schema de principiu a
contorului cu tambur este prezentatã în fig.7.9.
Caracasa cilindricã 1 închisã ermetic, umplutã mai mult de jumãtate cu un lichid
tampon va roti tamburul concentric 2, care este împãrţit în patru compartimente radiale
notate I...IV şi unul cilindric V. Camerele I...IV comunicã cu spaţiul carcasei 1 prin fantele
Fig.7.9 Schema contorului
a, b, c, d dar şi cu camera V prin intermediul fantelor a1, b1, c1, d1. În cameracuVtambur
prin axul
tubular intrã conducta de alimentare cu gaz 3, iar în partea superioarã se gãseşte amplasat
tubul de evacuare 4. Dspãrţiturile radiale şi fantele de legãturã sunt situate astfel încât gazul
intrã succesiv în camerele I...IV. Cãderea de presiune din tuburile 3 şi 4 face ca tamburul sã
se roteascã în sens orar. Fantele de intrare şi de ieşire din fiecare camerã nu pot fi niciodatã
simultan deasupra nivelului lichidului şi prin urmare se exclude trecerea directã a gazului
din tubul 3 în tubul 4. Gazul umple fiecare camerã la un volum anumit, constant, dizlocat
din camerã şi transmis în carcasa aparatului la ieşirea fantei de evacuare deasupra nivelului
lichidului tampon. Rotaţia tamburului 2 se transmite mecanismului calculator situat în
exteriorul carcasei. Într-o singurã rotaţie completã a tamburului, gazul care trece prin
tambur este egal cu suma volumelor camerelor, separate de lichid.
Ca lichid tampon se foloseşte de obicei apa, iar în cazul în care aceastã poate îngheţa
se foloseşte soluţie apoasã de clorurã de magneziu sau glicerinã. Contoarele cu tambur se
folosesc pentru gazele care nu se dizolvã în lichidul tampon şi nu cţioneazã asupra
materialului din care este confecţionat contorul.
Precizia aparatelor de acest fel este de ± 2% şi au o productivitate mai mare de 3
m3/h.
Contoarele volumetrice cu tambur cu scurgerea liberã a lichidului sunt prezentate în
figura 7.10. Aceste aparate sunt confecţionate dintr-o carcasã externã închisã având forma
cilindricã în interiorul cãreia este situat concentric tamburul de mãsurare 1 cu fantele
externe e1, e2, e3, separat prin despãrţiturile 2 în trei camere de mãsurare I...III de volum
egal. Tamburul 1 se poate roti în jurul axului tubular 4 prin care lichidul mãsurat intrã în

Fig.7.10 Schema contorului

volumetric cu tambur
tamburul distribuitor intern 3, care conţine fantele interne b1, b2, b3. Tamburul poate fi
alimentat cu lichid sub presiune care nu depãşeşte 0,4 N/cm2. Pentru lichide uşor volatile
carcasa contorului se confecţioneazã ermetic închisã, dimensionatã pânã la o presiune de 2
N/cm2.
Avantajele aparatului sunt: precizia relativ mare a mãsurãtorilor (± 0,5...± 1 % din
cantitatea mãsuratã), variaţia admisibilã mare a debitului la care se pãstreazã precizia de
mãsurare, simplitatea construcţiei.
7.3.8. Mãsurarea altor fluide în afarã de apã şi gaz se face prin urmãtoarele soluţii:
o mãsurarea aburului saturat sau supraîncãlzit se face cu debitmetre de tip vortex;
o mãsurarea uleiurilor alimentare sau minerale, a produselor petroliere se face
folosind debitmetre cu ultrasunete;
o mãsurarea lichidelor alimentare, lichidelor corozive sau abrazive se face cu
debitmetre electromagnetice;
o mãsurarea lichidelor vâscoase şi pãstoase se face cu debitmetre masice;
o mãsurãrile de înaltã precizie, comanda şi controlul instalaţiilor de dozaj,
procedee de înlocuire secvenţialã se face cu debitmetre masice.