Plasamentele alternative

Aurul – un plasament refugiu

După primul război mondial, aurul a fost valorarea refugiu prin excelenţă, datorită
durabilităţii sale, anonimatului şi absenţei drepturilor de succesiune.
În ceea ce priveşte oferta de aur-metal, aceasta poate fi împărţită în două categorii:
- aşa - numita ofertă primară, de origine minieră, care provine din producţia unor state precum
Africa de Sud, Rusia, Canada, Australia, SUA, etc.
- oferta secundară care are ca şi surse, pe de o parte vânzările de aur făcute de către o serie de
organisme monetare intenaţionale şi naţionale (F.M.I., bănci centrale, Trezoreria americană) şi pe
de altă parte din recuperarea şi reciclarea metalului.
La nivelul anului 2016, oferta mondială de aur a fost următoarea:
- oferta primară: 1687 tone(concentrată în proporţie de peste 90% în producţia minieră realizată
de către cele 5 state menţionate anterior);
- oferta secundară: 465 tone (în proporţie de 100% aur reciclat, deoarece în anul respectiv nu s-au
înregistrat vânzări semnificative de aur realizate de către diversele organisme monetare);
Un total de 2.152 tone, aceasta în condiţiile în care experţii estimează că producţia totală
de aur, de la începutul timpurilor şi până în prezent s-ar situa în jurul cantităţii de 120.000 tone,
din care:
- consumat (dispărut): 40-50 mii tone;
- tezaurizat: - stocuri publice: 30-40 mii tone;
- stocuri private: 20-30 mii tone.
În ceea ce priveşte cerea de aur, în prezent ea este compusă din:
- consumul industial, care absoarbe 80% din ofertă: bijuterii, stomatologie, electronică, aeronautică
etc;
- tezaurizare (20% din ofertă) realizată de către băncile centrale şi particulare (ponderea acesteia
în cererea totală înregistrează în timp o scădere lentă, dar continuuă).
În fapt, cumpărările anuale pentru tezaurizare reprezintă o parte mică din aurul vândut în
fiecare an, dar cum aurul este ”perfect durabil”, aceste achiziţii regulate au condus la crearea de
stocuri considerabile.
Calitatea aurului este evidenţiată de către o unitate de măsură specifică, numită carat. Un
carat reprezintă 41,667 părţi aur raportat la un întreg de 1.000 părţi, ceea ce înseamnă că aurul pur
are 24 de carate (mai exact 23,9882). Aurul se aliază cu argintul sau cuprul, putând înregistra
diferite nuanţe coloristice de la arămiu închis până la argintiu (aşa numitul ”aur alb”).
Aurul fin, adică cel cu titlu de 23,99 sau 22 de carate este cel folosit la confecţionarea de
monede, lingouri sau pentru lucrări dentare. Bijuteriile sunt confecţionate fie din aur cu titlu de 18
carate, fie din cel de 14 carate. Aşa-numitul aur popular, cel cu titlu de 9 carate, este cel folosit la
confecţionarea unor bijuterii ”populare” datorită preţului accesibil, dar de proastă calitate. În fine
aurul de 8 carate este cel de uz industrial.
Aurul fin poate circula sub forma barelor din aur, cu o greutate ce variază între 10,9 kg şi
13,8 kg sau a lingourilor, care au o greutate ce poate fi cuprinsă între 995 şi 1005 grame. Însă cel
mai uzual mod de comercializare a aurului fin sunt monedele. În cadrul acestora distingem cel
puţin două categorii importante. Pe de o parte, sunt acele monede emise în general de către ţările
producătoare de aur, în serii periodice şi tiraje limitate, având forma, titlul şi greutatea garantate
de către statul emitent. Cele mai căutate sunt cele Kruger-Randul Sudafrican, American Eagle emis
începând cu anul 1986, în serii periodice de către SUA, Autralian Nugget, Canadian Maple Leaf,
etc.
Pe de altă parte, sunt acele monede emise în trecut de către o serie de state şi care erau
înzestrate la vremea respectivă cu putere circulatorie şi care constituie în prezent obiectivul
predilect de plasament al ”colecţionarilor-investitori”. Printre cele mai cunoscute sunt moneda de
20$ SUA, napoleonul (20F) francez, moneda de 50 pesos mexicani, souvereignul britanic, etc.
Marile burse afişează zilnic cotaţii pentru cele mai reprezentative piese de aur, preţul
comunicat fiind util atât colecţionarilor, cât şi profesioniştilor care intermediază tranzacţiile (agenţi
ai unor bănci, societăţi de bursă etc.).
Preţul acestor monede are ca şi caracteristică existenţa unei prime aplicate la cotaţia
internaţională a aurului, care poate fi între 10% şi 2.500% în plus faţă de contravaloarea aurului
încorporat în monedă.
Prima este egală în fapt cu diferenţa între cursul efectiv atins de o piesă de aur şi preţul ce
ar fi plătit dacă, cursul ar depinde exclusiv de greutatea aurului conţinut în monedă.
În ceea ce priveşte bijuteriile din aur, acestea prezintă pe de o parte o funcţie socială, având rolul
de afirmare a unui anumit statut al deţinătorului lor în cadrul comunutăţii şi pe de altă parte pot
avea şi funcţie de instrument de investire. Nu orice bijuterii reprezintă însă plasamente rentabile.
Marea majoritate a bijuteriilor care se vând în România, dar şi în străinătate, au o funcţie
decorativă, valoarea lor scăzând practic la jumătate imediat după ieşirea din magazin. Pentru ca o
bijuterie să fie o bună investiţie, cumpărătorul trebuie să ţină cont de câteva elemente care
influenţează decisiv valoarea piesei respective:
- vechimea şi starea generală a bijuteriei;
- numele executantului sau a casei de bijuterii;
- prezenţa pietrelor preţioase autentice, mărimea şi starea lor.
Adevăratele oportunităţi de plasament sunt bijuteriile - operă de artă, unicate sau
executate în serii mici (de până la 8 exemplare), având semnătura unor mari maeştrii sau case de
bijuterii precum: Faberge, Lalique, Cesar, Salvador Dali, Cartier, Chopard, Bulgari, etc. Fireşte
achiziţionarea unor astfel de piese presupune deţinerea unor sume considerabile.
Operele de artă
Jacques Rueff* a dat o definiţie interesantă inflaţiei: ”Va fi inflaţie atunci când nu va mai fi nici o
canapea Louis XV la anticari”.
Această sintagmă face aluzie la cursa către ”bunuri reale” în perioade de creştere puternică
a preţurilor şi este adevărat faptul că mobila de epocă şi tablourile prezintă un caracter de
”durabilitate” care oferă investitorului o senzaţie de siguranţă. În ciuda acestei protecţii potenţiale
împotriva creşterii preţurilor, operele de artă prezintă după părerea noastră două inconventiente
majore: o lichiditate nulă şi o rentabilitate extrem de aleatorie.
Astfel, comparaţia între preţul de cumpărare şi cel de revânzare face deseori să apară plus-
valori nominale spectaculoase. Trebuie însă înţeles că problema se pune invers: dacă plasamentul
în mobilierul vechi sau tablourile de maeştrii trebuie să aducă o rentabilitate reală, plus - valoarea
nominală trebuie să fie foarte ridicată pentru a ”bate” inflaţia pe o perioadă lungă cât şi costurile
de tranzacţionare foarte ridicate (cca.10% atât la cumpărare cât şi la revânzare), la care se adaugă
primele de asigurare de aproximativ 0.5% din valoarea estimată pentru fiecare an.
De exemplu, tabloul ”YO” de Picasso care cu 47,9 mil.USD este până în prezent (1998) al
doilea ca şi preţ din lume (după “Irişii” de Van Gogh cu 53,9 mil.USD, pictor care printre altele
nu a vândut decât un singur tablou în viaţa sa), oferă o bună ilustrare a acestei duble probleme.
Particularul care l-a achiziţionat în 1970 pentru 147.000 de lire sterline l-a revândut în 1981 cu
5,83 mil.USD. În acest context a obţinut o rată de rentabilitate nominală (fără cheltuielile de
tranzacţionare) de 16,2% pe an, dar cum rata inflaţiei în Anglia a fost pe parcursul perioadei

*
- istoric de artă francez, în ”Valeurs Actuelles” din 10.09.1998
respective de 12,2% pe an, plasamentul său i-a adus doar 3,6% pe an (ţinând cont de cheltuielile
cu asigurările). Din contră, cumpărătorul din 1981 l-a revândut în 1989 cu 47,9mil. USD, deci o
rată de rentabilitate reală de data aceasta de 19,6% pe an.
Un studiu efectuat de către doi profesori francezi (W. Pommerehne şi B. Frey),
intitulat ”Plasamentele în pictură, un studiu empiric asupra a 350 de ani (1635-1987)”, apărut în
revista “Supplement a Investir” numărul 822 din 21 octombrie 1989, prezintă printre altele
rezultatele analizei făcute asupra a 415 tablouri semnate de pictori cunoscuţi (şi decedaţi), care au
fost deţinute cel puţin 20 de ani de către aceeaşi persoană, fiind cumpărate şi revândute în intervalul
de timp 1950-1987. Autorii studiului au calculat rata de rentabilitate reală ţinând cont de evoluţia
indicelui preţurilor în ţările respective, de cheltuielile de tranzacţionare la cumpărare şi la
revânzare, de evoluţia cursului de schimb.
Concluzia la care s-a ajuns a fost aceea că rentabilitatea medie a fost de 1,7% pe an, în timp
ce un plasament în titluri de stat pe termen lung, pe aceeaşi perioadă ar fi adus 2,4% pe an. De
asemenea o treime din tablouri s-au depreciat aducând o pierdere absolută deţinătorilor, iar 55%
au procurat o rată de rentabilitate anuală mai mică decât cea a împrumuturilor de stat. Rezultatele
sunt descurajatoare pentru cei care vor să speculeze pe piaţa de artă. În fapt este posibilă obţinerea
unei rentabilităţi foarte mari combinată cu plăcerea de a deţine şi privi aceste tablouri. Pe de altă
parte, concluzia finală a celor doi autori a fost următoarea: “cumpăraţi opere de artă pentru plăcerea
dumneavoastră, iar nepoţii dumneavoastră vor câştiga (puţin, mult sau deloc) revânzându-le”.
În ceea ce priveşte mobilierul de epocă în aceeaşi revistă ”Valuers Actuelles”se publică
regulat preţurile de cumpărare nominale şi reevaluate, precum şi preţurile de vânzare ale pieselor
care se găsesc în galeriile de artă, de-o perioadă mai mică sau mai mare de timp.
Astfel, pe acest segment de piaţă, în Franţa, etalonul este comoda stil Ludovic al XV-lea,
care cotează de regulă în galeriile de artă, la un preţ mediu de 10 până la 15 de mii de euro, fără
cheltuieli de tranzacţionare.
În România, obiectele de artă se comercializează fie prin intermediul galeriilor de artă (artă
contemporană), fie prin magazinele de tip anticariat sau a caselor de licitaţie. Nu se poate neglija
nici comerţul neorganizat, cu ajutorul anunţurilor la rubricile de mică publicitate ale ziarelor, dar
în acest caz riscul de a cumpăra contrafaceri sau obiecte lipsite de valoare artistică reală este foarte
ridicat.
 Lucrările de artă sunt considerate în principiu investiţii sigure, preţul lor apreciindu-se în
timp, cu condiţia ca plasamentul să fie făcut cu pricepere. Factorul timp reprezintă în acest caz un
element important, de care trebuie ţinut cont. Aceasta deoarece dacă în cazul operelor clasice
ierarhia valorilor este clară, în privinţa operelor de artă contemporană există întodeauna riscul ca
aprecierea de care se bucură la un moment dat un artist să fie una conjuncturală, legată de modă
sau chiar de interesele de moment ale unor persoane considerate avizate în domeniu. Istoria artei
oferă numeroase exemple ale unor artişti celebri în timpul vieţii, a căror cotă a scăzut ulterior foarte
mult, odată cu trecerea timpului şi cernerea valorilor reale de cele efemere. Bineînţeles că şi situaţia
inversă este des întâlnită şi chiar mai mediatizată, creeându-se în multe cazuri impresia că este
nevoie ca un artist să dispară fizic, pentru a-i fi recunoscută valoarea.
Tocmai de aceea investiţiile în opere de artă nu trebuie făcute la întâmplare, pe baza flerului
sau a cotei de piaţă, înregistrate de artist la un moment dat. Pentru ca alegerea făcută la un moment
dat să nu se dovedească odată cu trecerea timpului a fi una greşită, este recomandabil ca
plasamentul să fie efectuat doar după consultarea mai multor specialişti în domeniu (părerea unuia
singur nu este suficientă, deoarece istoria artei reprezintă un sector în care factorii de natură
subiectivă au o influenţă maximă).
Pentru a diminua riscul unei opţiuni neinspirate este necesar ca obiectul de artă cumpărat
să posede un certificat de autenticitate iar achiziţia să fie făcută prin intermediul unei case de
licitaţii sau din magazinele specializate.
Specialiştii susţin că în prezent, în România, oportunităţile de plasament pe piaţa operelor
de artă, care oferă perspectivele celei mai bune rentabilităţi, inclusiv pe termen relativ scurt, sunt
tablourile clasicilor noştri. Aceasta deoarece deocamdată legislaţia interzice scoaterea obiectelor
de patrimoniu din ţară. Trebuie ţinut cont însă de faptul că procesul de armonizare al legislaţiei
interne la cea europeană va duce în câţiva ani cel mult, la circulaţia liberă pe piaţa imternaţională
a operelor de artă respective. În aceste condiţii se estimează că valoarea actuală a acestor opere
subapreciată acum, să crească în doar câţiva ani de câteva ori.

Binenţeles că aceste plasamente posibile sunt recomandabile doar celor care deţin suficienţi
bani pentru a-şi putea crea un "portofoliu" de opere de artă, suficient de diversificat, încât să le
aducă o rentabilitate sperată suficient de ridicată, în condiţii de risc acceptabile.
Plasamentele în bunuri industriale
 Acest tip de investiţie practicat în mod curent în ţările occidentale constă în a cumpăra un
echipament în vederea închirierii acestuia unei întreprinderi. Sistemul prezintă un dublu avantaj:
- pentru întreprinderea care închiriază: poate să-şi dezvolte activitatea fără să caute
mijloace financiare suplimentare, evită de asemenea să-şi majoreze imobilizările cu
bunuri a căror utilizare poate fi episodică.
- Pentru cel care dă cu chirie: poate obţine o chirie ridicată.
Investitorul se transformă de fapt în întreprinzător. Lichiditatea este slabă, deseori nulă, în măsura
în care nu există nici o piaţă constituită pentru acest tip de echipamente. În ceea ce priveşte
rentabilitatea randamentul provine din închirierea materialului şi este sensibilă la conjunctura
economică. Acest randament trebuie să acopere şi deprecierea capitalului.
Riscul de neînchiriere datorat uzurii fizice şi morale (în special la echipamentele
sofisticate) poate fi acoperit prin amortizarea accelerată. De asemenea investitorii se pot asocia
într-o societate specializată în închirieri.
De regulă se investeşte în vagoane de cale ferată, fie pentru mărfuri generale sau
specializate: cisternă, frigorifice etc. sau în containere: standard (dry – box) sau speciale, adaptate
pentru transportul terestru şi maritim. În ultimul caz, deoarece containerele călătoresc în toată
lumea investitorii trebuie să ţină cont de o serie de aspecte specifice: existenţa unui risc de schimb,
datorat faptului că o parte a chiriei se plăteşte în devize; un risc de pierdere care se poate asigura
şi de asemenea de faptul că venitul nu este niciodată asigurat. Se mai investeşte de asemenea în
mod curent în baracamente pentru şantiere, macarale, mijloace de transport destinate efectuării
unor transporturi agabaritice etc.