Revoluția de la 1821 - Bicentenar

Aspecte de politică internă și externă

Au trecut 200 de ani de la revoluția lui Tudor Vladimirescu, două secole pline de istorie și de
schimbări care au dus la realizarea României de azi. Timpul trece, dar marile fapte de eroism rămân vii, la
fel și personalitățile care au făcut posibilă, pe trecerea timpului existența noastră într-o țară liberă,
independentă, europeană. Nimic nu ar fi fost însă posibil fără sacrificiile înaintașilor.
Un exemplu de asemenea sacrificiu a fost dat de Tudor Vladimirescu, olteanul care și-a pierdut
viața pentru eliberarea țării sale, un pionier al mișcării naționale din secolul al XIX-lea.
Revoluția de la 1821 a reprezentat un prim pas în procesul de formare a statului român modern,
desfășurându-se într-un context extern și intern foarte complicat, cu șanse de reușită minime. Cu toate
acestea Tudor din Vladimiri a condus mișcarea, conștient fiind de riscurile la care se supunea.
Pe plan extern, ne aflăm la șase ani de la crearea Sfintei Alianțe, coaliție menită să anihileze din
fașă orice mișcare ar fi putut pune în pericol ordinea conservatoare susținută de monarhii, care prin
victoria asupra lui Napoleon Bonaparte, doreau să anihileze ideile revoluției franceze, libertate,
fraternitate, egalitate. Această coaliție represivă, numită Sfânta Alianță, a luat ființă în anul 1815, fiind
formată din cei trei suverani cu putere absolută, împărații Austriei, Rusiei țariste și regele Prusiei. Franța
se va alătura alianței conservatoare în anul 1818, după retragerea trupelor de ocupație.
Ideile revoluționare nu au putut fi însă stăvilite. Astfel, din America de Sud până în
Europa ,,forțele înnoitoare se găseau în plină desfășurare, și coaliția monarhică –scindată, de altfel de
contradicții interne-s-a găsit confruntată, nu rareori, cu situații de acută criză”(1).
Insurecții militare au izbucnit în Spania, în Regatul Neapolelui, Portugalia, Regatul Piemontului,
în cursul anului 1820, prin urmare mișcarea lui Tudor nu a fost singulară. Mișcările revoluționare au fost
reprimate brutal de armatele Sfintei Alianțe, în această perioadă la Troppau, Laybach sau Verona.
Imperiul otoman, statul suzeran, nu făcea parte din Sfânta Alianță, deoarece aceasta reprezenta doar
statele creștine, așa cum reiese din denumirea sa. Țarul Alexandru I ,,dispunea acum de mijloacele de a-și
adjudeca moștenirea balcanică a omului bolnav, care era Imperiul otoman.”(2), urmărind ,,o nouă
formulă, insidioasă, compatibilă cu noile realități europene: pregătirea unei mișcări de emancipare a
popoarelor din sud-estul Europei, aflate sub dominația Porții, la a cărei izbucnire Rusia să fie mandatată
pentru a restabili ordinea.”(3) De asemenea Rusia țaristă dorea să aibă imaginea unui stat puternic,
protector al ortodocșilor din Balcani, principalul scop al puterii răsăritene fiind însă rezolvarea Problemei
Balcanice, în propriul său interes. Anglia, care nu făcea parte din Sfânta Alianță urmărea păstrarea
integrității Porții, în numele principiului echilibrului european, ,,(balance of power), fundamentul politicii
britanice”.(4) În numele acestui principiu al echilibrului european, Anglia ,,veghea ca învingătorul lui
Napoleon-țarul Alexandru I- să nu se substituie teribilului corsican-.”(5).
Mișcările din spațiul sud-estului Europei au avut ,,o mai mare influență asupra stărilor de spirit
din principate”. (6) Este vorba în primul rând de mișcările conduse de Caragheorghe în anul 1804 și
Miloș Obrenovici (1815-1817), în Serbia. Acestea au dus ,,cu jertfe grele, la câștigarea autonomiei față
de Poartă’’(7)
Lupta grecilor pentru eliberarea de sub dominația otomană a continuat, răspândirea spiritului
revoluționar, creând posibilitatea unei colaborări între români și greci împotriva inamicului comun
Imperiul Otoman. Cum cele două popoare nu dispuneau de armatele și resursele necesare pentru a învinge
Imperiul Otoman, a apărut o șansă, promisiunea Rusiei țariste de a se implica cu forțe militare împotriva
Porții, pentru a-i ajuta pe ,,frații ortodocși”.
Astfel, la Odessa, unde exista ,,o puternică colonie grecească” (8), va lua ființă în anul de grație
1814 societatea secretă Eteria, care, cu sprijinul țarului și ai apropiaților acestuia (mulți dintre ei greci),
va acționa pentru realizarea acestui obiectiv grandios, eliberarea de sub dominația otomană. Creată de
negustorii greci Skoufas, Tzakalov și Xanthos, care aveau ca obiectiv să provoace ,,o insurecție în urma
căreia poporul grec trebuia să-și câștige independența”(9). Scopurile ei erau animate de convingerea ,,că
Sfânta Alianță viza să distrugă Imperiul otoman”. Eteria era organizată ca o ,,societate secretă cu grade
ierarhice” (10) și a început să funcționeze efectiv din anul 1817, beneficiind de îngăduința Rusiei țariste.
Pentru a-și consolida puterea eteriștii i-au oferit conducerea lui Capodistria, ministrul Afacerilor Externe
al țarului și secretar de stat din anul 1816, bun cunoscător al realităților sud-est europene. Deși a acționat
cu toată puterea pentru susținerea conaționalilor săi, acesta a refuzat, fiind desemnat comandant suprem al
Eteriei, Alexandru Ipsilanti, fiul fostului domnitor fanariot din Țara Românească Constantin Ipsilanti
(1802-1806;1807). Acesta era aghiotant al țarului Alexandru I și general în armata rusă. În realitate, ceea
ce părea simplu și realizabil, s-a dovedit a fi imposibil, deoarece necunoscute și schimbătoare sunt
jocurile politicii și interesele celor mari.
Eforia își întemeiase secții, numite eforii și în Țările Române, la Galați, Iași sau Bucureși, foarte
mulți boieri, inclusiv domnul Moldovei Mihail Șuțu (1819-1821) devenind membri ai societății secrete.
Însă, cea mai potrivită personalitate spre care s-au îndreptat ochii eteriștilor, era în acele momente Tudor
Vladimirescu, participant la războiul ruso-turc din anii 1806-1812, de partea Rusiei țariste și care avea un
țel comun cu cel al eteriștilor, eliberarea țării sale de sub turci. Faptul că lupta împotriva turcilor era
susținută de Rusia l-a convins repede pe Tudor să încheie un acord cu eteriștii.
Scenariul declanșării luptei antiotomane urmărea ca trupele eteriste venite din Rusia să traverseze
Principatele pentru a trece Dunărea și a lupta în Grecia, în vreme ce Tudor Vladimirescu ar fi produs o
diversiune ‚‚menită să ascundă planurile Eteriei și să ofere Rusiei pretext de intervenție armată, atât în
sprijinul Eteriei, cât și al lui Tudor.’’(11) Astfel, la 15 ianuarie 1821, Tudor a semnat acordul cu cei doi
fruntași eteriști pe care îi cunoscuse anterior, I.Olimpiotul și I. Farmache.
În ceea ce-l privește pe Tudor Vladimirescu, au existat mai multe ipoteze, susținute de istorici
potrivit cărora și el ar fi fost membru al Eteriei, deci un subordonat al lui Alexandru Ipsilanti. Lumină în
această privință a făcut academicianul Dan Berindei, care, contazicându-l pe A. Oțetea demonstrează
că ,,tocmai încheierea acestui acord cu cei doi fruntași eteriști constituie dovada că el nu era membru al
Eteriei, căci dacă ar fi avut această calitate ar fi trebuit să se supună rigorilor de disciplină ale unei
societăți secrete, să execute, pe cale ierarhică ordinele șefilor, încheierea unui asemenea act fiind
inutilă." (12)
Tudor Vladimirescu era în momentul declanșării revoluției o personalitate marcantă, un om care a
crescut pas cu pas în ierarhia socială, respectat și cu foarte multe relații pe care și le-a creat de-a lungul
timpului, un patriot în adevăratul sens al cuvântului. Eliberarea țării sale era un obiectiv sfânt care se va
dovedi a fi mai important decât propria sa viață.
S-a născut ‚‚potrivit tradiției locale’’, în anul de grație 1780, în satul gorjean Vladimiri, care făcea
parte din plasa Gilort, aflându-se poziționat pe malurile pârâului Deșiul. Au existat controverse în ceea ce
privește numele său de familie. Ipoteza că satul său ar fi împrumutat numele de familie al lui Tudor după
ce olteanul a primit din partea țarului Rusiei Ordinul Sfântului Vladimir, a fost clarificată de istoricul D.
Bodin, ,,care a semnalat că, într-un hrisov din 20 decembrie 1806, înainte de primirea decorației țariste,
prin care era făcut biv vtori comis, Tudor apărea deja cu numele Vladimirescu, adică din
Vladimiri.’’(13)
În realitate, Tudor a văzut lumina zilei ,,într-o familie de moșneni mehedințeni de pe plaiul
Cloșanilor, posibil în statul Prejna, tatăl său numindu-se Constadin (Constantin), poreclit Ursu, iar
mama fiind Ioana sau Ana, rudă a preotului Grigore Bondoc din Vladimiri.’’(14) Tudor
provenea ,,dintr-o familie de de moșneni pe linie paternă, și dintr-o familie de preoți, pe linie maternă,
ceea ce i-a asigurat un statut de țăran înstărit, poate chiar mic boier de țară, încă de la naștere.’’(15)
Învățând să scrie de mic de la preotul din sat, s-a dovedit a fi o minte sclipitoare. Tudor își va
consolida cunoștințele la Craiova, ,,la vârsta de 10 sau 12 ani ", (16) în casa boierului oltean Glogoveanu,
care avea nevoie de serviciile tânărului gorjean.
Următorul pas a fost înscrierea în rândul pandurilor la vârsta de 18 ani. Doi ani mai târziu, în
1806 a devenit vătaf de plai la Cloșani, ,,având sarcini polițieneștiși grănicerești bine plătite"(17). Aici
și-a creat relații, apropiindu-se de familii boierești puternice, precum familia Otetelișanu, care îi va cere
ajutorul atunci când conacul de la Benești va fi jefuit de arnăuții Ienci și Iova, pedepsiți exemplar de
Tudor.
Luptând în războiul ruso-turc din 1806-1812, de partea Rusiei Țariste, el va fi decorat cu
Ordinul Sfântul Vladimiri și recompensat în anul 1811, când Țara Românească se afla sub dominație
rusească, cu funcția de zapciu, de către ruși. Va deveni apoi polcovnic de poteră în anul 1815.
Ca vătaf de plai avea în subordine circa de 30 de panduri. Îmbogățindu-se, ,,a cumpărat vătășia
plaiului Cloșani"(18). Va deține această funcție până ce va fi chemat la București în luna noiembrie a
anului 1820, de către boieri la București, ,,în vederea răscoalei ce se pregătea.’’(19).
Din cele prezentate reiese că Tudor Vladimirescu avea o viață frumoasă, crescând în ierarhia
socială meritat. Tudor va avea o atitudine demnă și constantă pe tot parcursul revoluției, chiar și atunci
când viața i-a fost pusă în pericol. Nu a dat bir cu fugiții, nu a pendulat între poziții contradictorii,
acceptând situația grea în care se afla mișcarea după retragerea suportului țarului, luptând pentru a evita
transformarea țării într-un nou teatru de război, căutând cea mai bună soluție pentru țara sa, pentru care
eroic, își va pierde viața. Din această cauză a intrat în conflict cu eteriștii, cu boierii trădători și chiar cu
proprii săi panduri care au încălcat disciplina atât de necesară pentru atingerea obiectivelor revoluției.
Programul revoluției a oscilat între minimal, desființarea domniilor fanariote și maximal, lupta
împotriva dominației străine. Tudor se va bucura de susținerea elitei culturale a țării care s-a grupat atunci
în jurul lui Gheorghe Lazăr și a elevilor săi de la școala Sfântul Sava, patrioți care mai târziu vor pune
bazele României moderne: ,,Atunci și elevii lui Lazăr care învățaseră de la el a cunoaște vocea patriei,
alergară la chemarea ei. Școala deveni focarul din care scânteia entuziasmul patriotic. ’’(20) Printre
aceștia se număra tânarul vâlcean Petrache Poenaru, nepotul boierilor Otetelișeni, Iordache și Grigore
care va deveni secretarul lui Tudor în perioada revoluției. Deși Gheorghe Lazăr, profesorul care care le
va insufla ideile patriotice va fi trimis după închiderea școlii de la Sfântul Sava cu forța în localitatea sa
natală la Avrig, elevii săi vor susține revoluția în continuare: ‚‚ junimea din școală a alergat la Tudor și a
luat parte la acea manifestațiune care tindea la expulzarea grecilor, la măturarea pământului românesc
de străinii care-l împilau.’’(21)
Țăranii vor adera de asemenea la mișcare, deoarece în sfârșit cineva lupta pentru a le apăra
interesele expuse în documentele programatice ale revoluției, programul social fiind specificat în
Proclamația de la Padeș și Cererile norodului românesc. Tudor însuși afirma că este reprezentantul acestei
pături sociale: ‚‚că eu alta nu sunt decât un om luat de cătră tot norodul țării cel amărât și dosădit din
pricina jăfuitorilor ca să le fiu chivernisitor în treaba cererii dreptăților!’’(22).
În ceea ce privește relațiile cu boierii, acestea au fost contradictorii, acțiunile lor fiind
influențate de propriile interese meschine, care se aflau la polul opus țelurilor revoluției române. Boierii
din Comitetul de ocârmuire, organism care avea conducerea provizorie a țării, după moartea domnitorului
Șuțu au l-au însărcinat pe slugerul Tudor cu declanșarea mișcării, dorind subordonarea sa totală: ‚‚te-am
ales să ridici norodul cu arme și să urmezi precum ești povățuit’’(23). Aceștia erau Barbu Văcărescu,
Grigore Ghica și Grigore Brâncoveanu. Această relație de subordonare a lui Tudor față de boieri, nu va fi
respectată de acesta. În mesajul Proclamației de la Padeș, Tudor îi atenționa pe boieri că: ‚‚Patria se
cheamă popolul, iar nu tagma jefuitorilor!’’(23) Va încerca însă să-i câștige de partea sa pe boierii
patrioți pentru folosul obștesc. Un punct comun al revoluționarilor cu boierii, era înlăturarea domniilor
fanariote și a camarilei străine, care ruina țara. După ce țarul Rusiei și-a retras sprijinul în timpul
Congresului de la Laybach, ,,Tudor aprecia că adeziunea boierilor la mișcare ar fi constituit un
important factor de legitimare a mișcării în fața marilor puteri, a puterii suzerane în primul rând.’’(24)
Tudor va reuși să mărească numărul armatei sale de panduri, de la 600 de panduri care i se
alăturaseră la Padeș, la circa 8000 de oameni, crearea unei armate naționale fiind unul din obiectivele
revoluției, menționat în ,,Cererile norodului românesc". Tudor dorea înființarea unei armate naționale
care să numere 4000 de panduri și 200 de arnăuți. De alfel, lipsa unei armate naționale în timpul
domniilor fanariote și politica de acceptare și resemnare dusă de aceștia, au făcut posibile rapturile
teritoriale din secolele XVII-XIX, survenite după desele războaie desfășurate pe teritoriul frumoasei
noastre țări, care au produs distrugere și durere..
Tudor a fost un diplomat prin definiție, acțiunile sale urmărind protejarea țării, fără a se gândi la
consecințe în ceea ce-l privește. Realizând că planul maximal al revoluției, înlăturarea dominației
otomane, nu va putea fi pus în aplicare fără suținerea Rusiei, el va avea o intensă activitate diplomatică cu
Imperiul Otoman. Un exemplu în acest sens este (arzul), un memoriu trimis Porții la 23 ianuarie/4
februarie 1821, în care ,,Tudor explica ridicarea poporului în Țara Românească prin situația
insuportabilă creată în urma unirii boierilor cu domnitorul Alexandru Șuțu pentru a prăda țara.’’(25)
Bun strateg, a aprovizionat și întărit mănăstirile din Oltenia și București care ar fi putut deveni
viitoarele centre ale rezistenței în eventualitatea unui conflict cu turcii.
Fără a insista pe aspectele complexe ale desfășurării acțiunilor revoluționare care necesită un
studiu ulterior, măsurile lui Tudor Vladimirescu trebuie înțelese în contextul unor situații complexe și
schimbătoare, în care, fără a avea o portiță de ieșire, singura soluție era păstrararea neatinsă a ființei
naționale.
Având ca plan maximal al revoluției înlăturarea dominației otomane și beneficiind de sprijinul
Rusiei, în acest sens, Tudor va trece imediat la prudență în momentul în care țarul Alexandru I își va
retrage public suportul. Acesta a fost punctul culminant al revoluției, survenit în momente tensionate pe
plan internațional și ca urmare a unor calcule politice injuste, care vor duce la înfrângerea revoluției. Deși
a încercat printr-o corespondență intensă cu turcii să evite intrarea acestora în țară, acest lucru se va
dovedi a fi imposibil.
Relația cu eteriștii a fost corectă până în momentul în care aceștia, prin acțiunile lor de jaf, au pus
în pericol țara și poporul.
 După ce țarul Rusiei și-a retras sprijinul în timpul Congresului de la Laybach, ,,Tudor aprecia
că adeziunea boierilor la mișcare ar fi constituit un important factor de legitimare a mișcării în fața
marilor puteri, a puterii suzerane în primul rând.’’(26). În ceea ce-i privește pe boieri, aceștia și-au urmat
însă propriile interese, lăsându-l pe Tudor fără susținere și fugind în Austria până la liniștirea apelor.
Lipsa de susținere a pandurilor, în momentul în care eteriștii îl vor aresta pe Tudor, acuzându-l
de trădare s-a datorat exigenței și durității cu care domnul Tudor i-a tratat pe aceștia când au încălcat
ordinele și obiectivele sfinte ale mișcării revoluționare. Un exemplu în acest sens a fost executarea
arnăuților Ienci și Iova, care dezertând din armata pandurilor, au atacat și jefuit conacul boierilor
Otetelișeni, de la Benești, județul Vâlcea, dar și pedepsirea pentru insubordonare a tânărului pandur, Ioan
Urdăreanu. Se puteau oare realiza obiectivele revoluției fără disciplină, fără unitatea tuturor forțelor
sociale? Este o întrebare la care putem medita.
Arestat pentru trădare, supus unor torturi inumane și unui simulacru de proces, Tudor se va
comporta cu demnitate în fața morții afirmând următoarele: ,,Vreți să mă omorâți? Eu nu mă tem de
moarte. Eu am înfruntat moartea în mai multe rânduri. Mai înainte de a ridica steagul spre a cere
drepturile patriei mele, m-am îmbrăcat cu cămașa morții’’(27)
După moartea sa, mavroforii din Batalionul Sacru vor fi zdrobiți de turci la Drăgășani, la 19 iunie
1821, ,,iar șeful lor se va retrage fără glorie în Transilvania, unde va fi închis de austrieci .’’(28).
Pandurii, printre care se afla și fratele lui Tudor, Papa Vladimirescu, se vor preda la Mănăstirea Cozia.
Deși învinsă, revoluția de la 1821 va lăsa o amprentă puternică, influențând evenimentele
ulterioare. După un an de ocupație militară turcească, principatele vor reveni sub conducerea domnitorilor
pamânteni din 1822, (Ioniță Sandu Sturza în Moldova și Grigore Dimitrie Ghica în Țara Românească).
Boierimea se va reforma inițiind proiecte politice, care mai târziu vor prinde contur, având ca rezultat,
formarea României moderne.
Tudor a fost sufletul mișcării naționale din secolul al XIX-lea, cel care, precum italianul
Garibaldi, Caragheorghe sau alții, a revigorat suflul națiunii deschizând un drum lung, greu dar posibil,
care va duce la formarea statului național român modern. Astfel, ,,Tudor Vladimirescu prin vigoarea ce
cu brațul său dete simțul național, fu procesul cel mai convingător care asigură poporului român dreptul
de cetate în cercul națiunilor europene și-l puse pe calea progresului, spre dezvoltarea naționalității
sale.’’(29)

Prof. Călin-Ionuț Băluțoiu, Liceul Tehnologic Petrache Poenaru, Bălcești, județul Vâlcea