Curs, 15 martie 2021

De la teoriile comunicării, la comunicarea politică

Într-o lume a sinonimelor este foarte posibil ca termenul comunicare să aibă extrem de
mulți parteneri. Cuvinte precum: schimb, împărtășire, transfer, legătură, relaţie,
relatare sunt menționate în dicționarele clasice ale limbii române. Altele, mai nou intrate
în uzul limbii, precum informare, influenţare, interacţiune, înștiințare, tranzacție,
partajare, transmitere îmbogățesc aria de cuprindere a conceptului. Cum în spațiul
academic nu există o definiție de necontestat, să încercăm să descoperim sensurile
comunicării pornind de la caracteristicile comune semnalate în literatura de specialitate.
Două par a fi abordările cele mai des invocate. Prima, este legată de perspectiva în care
comunicarea înseamnă partajare de sens, adică o împărtășire de înțelegere dezvoltată la
nivel semantic. Prin partajare, se realizează relația dintre doi sau mai mulți actori implicați
în actul comunicațional, pe un canal bine determinat, în urma transmiterii receptorul fiind
în deplină cunoștință de mesajul transmis de emițător. Aici caracteristica esențială a actului
comunicațional este legată de mesaj. Acesta este înțeles, decodat în urma procesului de
transmitere. A doua perspectivă este legată de punerea în comun a unei informații, a unei
știri care conține elemente de noutate pentru una dintre părțile implicate în actul de
comunicare. Aici, este focalizat procesul de punere în comun, de transmitere, a modalității
în acre este pus în comun ceva. La nivel semantic, această perspectivă pune accentul pe
dimensiunea etimologică a termenului, aceea care vine din latină clasică, derivat fiind din
cuvântul „comun”, a face sau a împărtăși ceva, (care aparţine mai multora sau tuturor, lat.
Communis, cu varianta verbală a sec. 18, communicare).

Aceste două caracteristici sunt de regăsit în ecuația care consacră actorii actului
comunicațional (emițător/i - receptor/i), mesajul (forma și codarea acestuia la nivel
lingvistic), și canalul de transmitere. Din perspectiva interesului nostru evaluarea
emițătorului pare a fi cea mai importantă. Aceasta pentru că aici se originează mesajul (în
formă de intenție și conținut, chiar dacă nu este întrutotul original), aici este determinat de
cele mai multe ori canalul de transmitere, se inițiază și se materializează discursiv (inclusiv
cu elemente paralingvistice: voce, mimică, gestică, tonalitate etc.) actul comunicațional.
Al doilea actor, receptorul, este cel care recepționează mesajul (nu doar destinatarul este
relevant, ci și o altă persoană decât cea căreia îi este dedicat mesajul: de exemplu, istoriciii
care citesc după decenii și încearcă să decodeze mesajul). De fapt, în analiza legată de
comunicare, din perspectivă teoretică, ambii actori sunt relevanți, mai ales dacă aceeasta
este percepută într-o formulă dinamică, interacționistă.

Al treilea element, mesajul, este fundamental din perspectiva noastră. Înțelegerea

actanților este necesară, dar niciodată nu se petrece în lipsa unui conținut, unei substanțe
comunicate. Aceasta poate fi una legată de o informare/informație (locutoare), dar poate și
una menită să influențeze, să schimbe atitudinea, valorile, comportamentul
interlocutorului. Aici actele de vorbire sunt ilocutorii sau perlocutorii. Ele ierarhizează sau
codează înțelegerea fără a fi neapărat simetrice în raport cu intențiile actanților. Ca atare,
semantica sau înțelegerea mesajelor este dependentă de o multitudine de factori, subiectivi
(legați de personalitatea, educația, profesia, experiența actorilor) sau obiectivi ( cei care
lingvistic structurează și contribuie la claritatea/transparența conținutului), implicați în
crearea lui.

De o importanță deosebită este cel de al patrulea element, canalul sau mijloacele de

comunicare. Este vorba de suportul fizic prin care este realizat actul comunicațional.
Acesta poate fi unul ce presupune un contact direct între părți – aerul prin care se transferă
mesajul, prin voce, gestică, mimică etc. – sau unul mediat. Interpunerea poate fi
reprezentațională – atunci când mesajele sunt codate și tezaurizate, fiind prezentate apoi
receptorilor: înscrisuri diverse, cărți, filme, suport magnetic audio-video – sau mecanică –
aici ne aflăm în situația în care părțile se află la o distanță spațială, dar comunică prin
mijloace tehnice, cum ar telegraful, portavocea, telefonul, radioul, televiziunea, rețelele de
calculatoare ș.a. În funcție de canalul de comunicare se produce și o codare diferită a
mesajelor din punct de vedere tehnic. Această formă de condensare a mesajelor contribuie
explicit la partajarea sa între actorii ce participă la comunicare. Un model de reprezentare
grafică al codării comunicaționale de acest fel ar arată astfel (prelaută din Anne Reboul,
”Semantic Transparency, Semantic Opacity, State of Affairs, Mental States and Speech Acts”,
in L. Anolli, R. Ciceri and G.Riva, Say not to Say: New perspectives on miscommunication, IOS
Press, 2001, Figura 2):
Procesele cognitive generate prin comunicare sunt dependente de mai multe variabile. Ele
au în atenție actorii actului comunicațional, emițătorul și receptorii. Unele dintre acestea
sunt calibrate la nivelul intențiilor, al formelor de materializare prin codarea la nivelul
textului. Altele sunt dependente de capacitatea de decodare a receptorului. Una care ține de
așteptările, respectiv de felul în care sunt procesate semnalele recepționate la nivelul
gândirii.

Firesc, dincolo de schmatisme, comunicarea este o acțiune prin care se exercită o

influență, una care presupune capacitatea de a iniția, controla și canaliza comportamentul
celui care este expus la fluxul comunicațional. Din această perspectivă ea seamănă cu
formula lui Robert Dahl de a defini puterea în plan politic, ca fiind capacitatea actorului A
să îl facă pe actorul B să acționeze într-o modalitate diferită de intențiile sale inițiale. Altfel
spus acțiunea (comunicațională) a lui A este cea care duce la schimbarea
comportamentului actorului B în sensul în care acesta face ceva ce nu ar fi făcut în lipsa
acțiunii lui A. O atare definiție behavioristă a puterii presupune că cel care exercită acțiunea
are autoritatea de a o iniția, are legitimitate, competență și cunoștințe în generarea fluxului
comunicațional. Ca atare, la nivelul interacțiunii dintre cel care inițiază comunicarea și cel
care o recepționează, constatăm la nivel politic o diferențiere de roluri, statusuri,
competențe, grad de informare care o face (ca relație) asimetrică. Disproporția de calitate
poate fi asociată cu sursa autorității emițătorului: postul/statusul asignat; capacitatea sa de
a recompensa sau de a sancționa; reputația, bazată pe competențe demonstrate dar și pe
controlul informației; nu în ultimul rând, mediul relațional pe care acesta îl reprezintă
(grupuri de interese, relații patrimoniale, afinități ideologice etc.).

Într-o celebră demonstrație legată de sursele puterii de-a lungul istoriei (realizată
în 4 volume, în aproape 30 de ani: 1986- 2013 -primele 2 până la sfârșitul secolului XIX,
ultimele acoperind ultima sută de ani) sociologul și istoricul Michael Mann, distinge între
cele de natură economică, ideologică, militară și politică. Analiza sa are în atenție atât la
nivelul ideologiei, cât și la cel al politicii fluxurile comunicaționale, matricile de interacțiune
socio-culturale prin care se exercită autoritatea, se canalizează reacțiile și se controlează
acțiunile celorlalți, prin cooperare sau conflict. De aici și o formulă tranzacțională de
înțelegere a comunicării la nivelul exprimat de putere. Altfel spus, în acord și cu susținerile
lui Saussure, înțelesul puterii comunicate este obținut nu prin relația directă , determinată
lingvistic la nivel de dicționar, ci printr-una arbitrară în care actorii codează și decodează în
funcție de mai mulți parametrii.
În această concepție semnul comunicat este compus dintr-un semnificant (într-o
formă fizică, codată) și semnificat (conceptul mental prin care acesta este reprezentat și
relaționat). Ceea ce înseamnă că semnificația este una contextualizată, arbitrară, fiind
dependentă atât de calitățile și capacitățile actorilor implicați, cât și de intențiile lor
convenționalizate în raport cu realitatea exterioară. Dacă adăugăm și contribuția lui Roland
Barthes legată de existența mai multor niveluri de semnificare, dincolo de cel convențional,
ca rezultat al procesului de negociere pe care un utilizator îl are cu textul.
Astfel, un prim nivel este denotativ, adică cel convențional în care există un sens
evident al semnului la nivel comun sau literar. Al doilea, sensul numit secund de Barthes,
cel conotativ, depinde de mai mulți factori: sentimente şi emoţii la emițător, respectiv
scheme interpretative şi valori culturale asociate acestora la receptor. Ca urmare, relația
stabilită la nivelul secund este una plurală. Ea depinde de felul în care se construiește mitul
în societatea în care discursul este performat, de stratificarea dominant/dominant, de
relațiile din societate, de identitatea celor ce se exprimă/receptează. Astfel, așa cum
Umberto Eco subliniază, comunicarea poate fi un proces mecanic de transfer al informației, dar
și unul legat de semnificare, unul în care care prin coduri, actanții comunicaționali partajează
sensul.
 Aceste considerații ne conduc înspre mizele actului comunicațional. În literatura de
specialitate, în spațiile paradigmatice ale comunicării contemporane, există menționate cel puțin
cinci mize strategice ale oricărei forme de comunicare.
Prima, cea mai des invocată și analizată, este cea informativă. Comunicarea este în acest
sens purtătoare de sens în termenii transmiterii, respectiv a schimbului de informații. A doua
miză este cea legată de poziționare. Prin comunicare se afirmă identitatea, fiecare actor
comunicând celuilalt ce este, de unde este, cum este, dar mai ales cum se poziționează în raport
cu celălalt. A treia formă pe care o îmbracă la nivel de mică comunicarea este cea legată de
funcția sa de de mobilizare, de influențare, persuadare, capacitare a celuilalt/celorlalți să facă
sau să nu facă ceva, să înțeleagă, accepte sau nu ceva. Aici motivația este acțiune și nu doar
gândire, este atitudine și autoritate în raporturile dintre părțile care partajează sens. O a patra
miză ține de dimensiunea relațională a comunicării. Interacțiunea dintre părți este elementul
esențial de care depinde comunicarea între entități definite cultural, social sau identitar. Nu în
ultimul rând, literatura de specialitate evocă importanța pe care aspectele normative le au în
actele de natură comunicațională. Că sunt reguli provenite anterior sau altele convenite ad hoc,
aceste aspecte regulamentare definesc ceea ce Jurgen Habermas numea rațiune comunicativă.
Toate aceste mize sunt de regăsit în forme diverse, explicite sau implicite în comunicare.