Congresul de la Viena

Congresul de la Viena (germană Wiener Kongress) a fost o conferință a

ambasadorilor statelor europene prezidată de omul de strat austriac Klemens von Metternich, care
și-a desfășurat lucrările în Vienna în mod oficial din noiembrie 1814 până în 1815. De fapt,
delegațiile sosite la Viena începuseră să negocieze în mod neoficial încă din septembrie 1814.
[1]
 Obiectivul Congresului era găsirea unei soluții pentru asigurarea unei păci pe termen lung
pentru Europa, prin rezolvarea unor probleme importante apărute după încheierea
războaielor Revoluției Franceze și a celor napoleoniene.
Obiectivele Congresului nu erau doar simpla reinstaurare a ordinei conservatoare și
restabilire a vechilor regimuri absolutiste, dar și revenirea la vechile frontiere și redimensionarea
marilor puteri, astfel încât să fie capabile să se contrabalanseze reciproc și, prin aceasta, să asigure
păstrarea păcii.
Liderii prezenți la Congres erau conservatori, care se opuneau republicanismului și
spiritului revoluționar, tendințe care amenințau status quoul în Europa. Franța a pierdut toate
cuceririle făcute în ultimul timp, în vreme ce Prusia, Imperiul Austriac și Imperiul Rus au câștigat
teritorii importante. Prusia a încorporat micile state germane din vest, Pomerania Suedeză și
aproximativ 60% din Regatul Saxoniei. Austria a primit Veneția și cea mai mare parte a Italiei de
nord. Rusia a ocupat părți din Polonia. Regatul Țărilor de Jos, care apăruse pe harta politică a
Europei doar cu câteva luni mai înainte, a inclus și teritoriul care apărținuse Austriei și care în 1830
ava să devină ceea este în zilele noastre Belgia.

Pagina de titlu al Actelor Congresului de la Viena

Contextul politic general l-a reprezentat înfrângerea Franței napoleoniene și

semnarea Tratatului de la Paris din mai 1814, care au pus capăt unei epoci de războaie neîntrerupte
de aproape 25 de ani. Negocierile au continuat în ciuda izbucnirii unui nou conflict odată cu
reîntoarcerea spectaculoasă din exil a lui Napoleon și recucerirea puterii de către acesta în timpul
celor o sută de zile din martie până în iulie 1815. Actul final al Congresului a fost semnat la nouă zile
mai înainte de înfrângerea lui Napoleon în Bătălia de la Waterloo de pe 18 iunie 1815.
 Cuvintele cheie ale Congresului au fost „restaurație“ și „legitimism“. Restaurația a constat în
readucerea pe tron a dinastiilor care fuseseră îndepărtate în urma unor revoluții sau a altor
evenimente, iar legitimismul era o teorie monarhică ce considera drept principiu fundamental al
statului dreptul la tron al dinastiilor legitime și puterea absolută a acestora. Congresul este criticat de
cele mai multe ori pentru suprimarea mișcărilor de emancipare națională și a celor liberal-
democratice[2]. Totuși, există și tabăra celor care subliniază că au fost create condițiile pentru
instaurarea unei stabilități relative pe termen lung și a condițiilor de pace în cea mai mare parte a
Europei.[3][4]
Strict din punct de vedere tehnic, negocierile de la Viena nu au fost un congres în adevăratul
înțeles al cuvântului. Nu a existat nicio întâlnire în plen, cele mai multe discuții au avut un caracter
neoficial, bilateral, între reprezentanții marilor puteri – Austria, Regatul Unit, Franța, Rusia și, în
unele cazuri, Prusia, cu participarea sporadică a delegațiilor din alte state. Pe de-o parte, congresul
a fost prima ocazie din istoria de până atunci în care reprezentanții națiunilor unui continent s-au
întâlnit pentru negocierea unor tratate în loc să schimbe mesaje între capitale. Aranjamentele
stabilite la Congresul de la Viena, în ciuda unor modificări ulterioare, au format cadrul politicii
internaționale europene până la izbucnirea primei conflagrații mondiale în 1914.