1.

Definirea termenilor și istoria constituirii lor

Etnogeneza românească și constituirea limbii române sunt componente solidare ale unui
îndelungat proces istoric de sinteză, la care au participat, in proporții și cu consecințe
distincte, două straturi etnolingvistice fundamentale:

 elementul autohton, geto-dac, ca bază etnică, și

 elementul roman, reprezentat de armată, de adminitrația romană, precum și de
coloniștii Imperiului, deosebiți etnic, dar purtători ai aceleiași superioare civilizații
și limbi latine.
Elementul migrator, compus din valuri succesive de populații și de limbi diferite(iranice,
germanice, turcice, salve), prezintă numai atingeri cu fenomenul genezei etnolingvistice
românești, fără a fi propriu-zis o componentă a acesteia.
Astfel se poate spune ca istoria veche a românilor este expresia unui proces major, de
sinteză daco-romană, și a unui proces adiacent, de integrare și de asimilare a elementului
migrator.
Limba latină, vorbită și implantată de cuceritorii romani la nordul și la sudul Dunării, s-a
suprapus treptat peste limba populației autohtone. Este de presupus că, într-o fază inițială,
cele două idiomuri au coexistat în spațiul daco-moesic; ulterior însă, latina a asimiliat
limba traco-dacă. Au rămas urme care îi probează nu numai îndepărtata existență, ci și
participarea la procesul complex de constituire a limbii române. Situația se prezintă
asemănător și pentru alte limbi romanice, astfel, în istoria limbii spaniole, vechiul element
iberic continuă să fie o enigmă.
Limba traco-dacilor alcătuiește componența autohtonă sau substratul limbii române.
Etnogeneza românilor reprezintă un eveniment istoric fundamental în istoria noastră
naţională, întrucât arată cum s-a format civilizaţia noastră. Ea a fost un proces complex,
îndelungat la care au contribuit statalitatea dacică şi creşterea puterii acesteia, cucerirea
Daciei de către romani, colonizarea, romanizarea dacilor, continuitatea populaţiei daco-
romane în condiţiile convieţuirii cu populaţiile migratoare, răspândirea creştinismului,
ducând în final la crearea unei etnii distincte în spaţiul central-sud-est european . In Dacia
locuia populatia traca si geto-daca.Aceste populatii au fost supuse prcesului de romanizare,
prin inlocuirea limbii si culturii, a numelor proprii si a credintelor. Pentru fostul stat al lui
Decebal, cucerirea şi ocupaţia romană a însemnat o cotitură a destinului istoric al vechiului
popor de plugari, păstori şi meşteşugari rurali. Ca provincie romană, Tracia cunoaşte o
perioadă de glorie în timpul lui Traian.Romanii au adus cu ei orase si sate, castre si asezari
marunte, drumuri, cladiri publice, cariere etc.
Fundamentele culturii române au fost descrise, înţelese, şi valorificate diferit de-alungul
secolelor de oameni de ştiinţă care au evidenţiat fie componenta romana, fie pe cea dacica,
fie interacţiunea lor. Astfel, pe temeiul demersului de afirmare a identităţii etnice şi al
disputelor privitoare la originea poporului român şi a limbii române, se dezvoltă cu timpul
două concepte şi două curente de idei, latinitatea şi dacismul.
Latinitatea limbii române este deopotrivă o problemă concretă, de geneză și de structură
lingvistică, și una mai abstractă, de conștiință a latinității.
Limba română-limba latină. Exprimă astfel, relația între cele două idiomuri, pune în
lumină originea limbii române și structura sa fundamental latină. În definiția genealogică a
limbii române, formulată de Al. Rosetti, se afirma „Limba română este limba latină vorbită
în mod neîntrerupt în partea orientală a Imperiului Roman, cuprinzând provinciile
dunărene romanizate(Dacia, Pannonia de Sud, Dardania, Moesia Superioară și Inferioară),
din momentul pătrunderii limbii latine în aceste provincii și până în zilele noastre”.
Ideea de latinitate începe să fie afirmată la noi de generaţia cronicarilor – secolele XVI –
XVIII (Grigore Ureche, Miron Costin, Ion Neculce) , apoi de stolnicul Constantin
Cantacuzino şi de Dimitrie Cantemir.
Atinge apogeul prin reprezentanţii „Şcolii Ardelene” (Samuil Micu, Gheorghe Şincai,
Petru Maior).
Istoricii Școlii Ardelene au jucat un rol important în acumularea dovezilor pentru
susținerea egalității în drepturi a românilor din Transilvania cu celelalte nații din Imperiul
Habsburgic. Studiile de limbă urmăresc să dovedească latinitatea limbii române. În această
epocă s-a pus problema adoptării alfabetului latin în locul celui chirilic. În ciuda unor idei
exagerate (se propunea o ortografie etimologică și se cerea eliminarea elementelor nelatine
din limbă) Școala Ardeleană are meritul de a fi pus bazele cercetării științifice a limbii
române. Cele mai importante lucrări sunt: „Istoria și întâmplările românilor” de Samuil
Micu, „Hronica românilor și a mai multor neamuri” de Gh. Șincai, „Istoria pentru
începutul românilor în Dachia” de Petru Maior.
Primul cărturar român care a scris despre originea latină, despre unitatea de neam şi
limbă a tuturor românilor a fost Nicolaus Olahus (1493-1568)(vezi anexa nr 1.a). A fost un
umanist, istoriograf și om politic de origine română care a activat în Regatul Ungariei,
ocupând demnitatea de arhiepiscop de Esztergom (în latină Strigonium), regent al Ungariei
și apoi guvernator al țării. Tatăl său, Ștefan, era originar din Orăștie. Mama sa, Barbara
Huszár, era descendentă din familia lui Ioan de Hunedoara, voievodul Transilvanie. Este
cunoscut faptul că în anii tinereții sale, între cca 1522-1526, Olahus a fost consilier al
regelui Ludovic al II-lea și mai ales al reginei Maria a Ungariei, totodată regentă a Olandei,
deținând funcția de secretar-consilier la curtea regală. În 1542 Nicolaus Olahus și-a început
cariera politică. Două decenii mai târziu, în anul 1562, devine arhiepiscop de Strigonium
și, prin aceasta, primat al Bisericii Catolice din Regatul Ungariei. În această calitate va fi
numit guvernator al teritoriilor maghiare de vest, controlate de Habsburgi ca noi titulari ai
coroanei Ungariei, după moartea regelui Ludovic al II-lea în timpul bătăliei cu turcii la
Mohács în anul 1526.
 Nicolaus Olahus a înființat în 1561 colegiul iezuit din Trnava (Nagyszombat), ridicat de
Petrus Pázmány în 1665 la rang de academie, instituție considerată ca fiind prima
universitate modernă din Regatul Ungariei.
În calitate de umanist și cărturar a întreținut o vastă corespondență cu intelectualii epocii,
câștigând simpatia și recunoașterea lui Erasmus din Rotterdam. Lucrările sale cele mai
importante, Hungaria și Attila, redactate probabil în perioada șederii în Țările de Jos, oferă
informații valoroase cu privire la topografia și istoria Ungariei și, în special, a
Transilvaniei..Olahus a vorbit Europei întregi, în limba latină, despre latinitatea românilor,
despre unitatea lor de neam şi de limbă „într-o perioadă când în Ţara Românească se făcea
cu preponderenţă cultură de expresie slavonă, de pildă, prin Învăţăturile lui Neagoe
Basarab către fiul său Teodosie, iar în Moldova, Macarie, Eftimie şi Azarie îşi redactau
cronicile în aceeaşi „limbă stăpânitoare-boierească”.
Limba română similară cu limba latină, așezarea geografică a românilor, i-a determinat
pe autorii care au studiat textele latine despre războaiele daco-romane să confere originea
romană a poporului român. Poggio Bracciolini(vezi anexa nr. 1.b) este primul umanist
italian care afirmă originea latină a poporului român și continuitatea elementului roman în
țările române, și a argumentat latinitatea limbii române cu probele culese direct din spațiul
românesc.
Enea Silvio Picolomini(Papa Pius al II-lea)(vezi anexa nr. 1.c) a afirmat originea latină a
românilor, culegându-și informațiile de la misionarii dominicani și franciscani. Demetrie
Chalcocondil și cu Laonic Chalcocondil au expus știri despre români. Antonio Bonfinius a
amintit în câteva locuri originea latină a românilor-românii urmașii coloniei și ai legiunilor
romane din Dacia și invocă ruinele și inscripțiile române, toponimele, Corvineștii și
numele poporului român.
În urma pătrunderii influenţei cultural-economice şi politice romane, dar mai ales în
urma ocupării unei considerabile porţiuni din vastul teritoriu traco-dac de către romani,
populaţia autohtonă ce vorbea limba indo-europeană tracică a trecut la adoptarea limbii
latine (romanice) în care s-au strecurat şi câteva elemente lexicale trace. Din examinarea
ansamblului şi a detaliilor materialului documentar din Dacia (epigrafic, arheologic etc)
rezultă cu absolută certitudine că aici elementul conducător şi „exploatator” al provinciei,
armatei şi municipalităţilor îl formau nu indigenii supuşi, în mare parte deposedaţi şi
exploataţi, ci imigranţii, italici sau provinciali. Astfel, reţinem dublul aspect al romanizării
ca proces oficial, organizat şi sistematic: romanizarea lingvistică şi romanizarea
nonlingvistică. Romanizarea lingvistică, fundamentală şi decisivă pentru apariţia limbii
române, a constat în învăţarea limbii latine de către populaţia autohtonă; generalizarea
latinei a determinat fenomenul contrar, de regres şi de eliminare treptată a limbii materne,
tracodaca. Această substituţie de limbi s-a produs în cadrul unui proces încet, îndelungat,
paşnic şi mai ales necesar; numai latina putea garanta populaţiilor cucerite posibilitatea de
comunicare cu reprezentanţii imperiului – soldaţi, funcţionari publici, colonişti şi
comercianţi. Durata romanizării în Dacia nu coincide cu durata stăpânirii romane,
aproximativ 170 de ani. Această perioadă, ferm delimitată istoric, acoperă numai faza de
maximă forţă şi eficienţă a romanizării ca proces oficial şi organizat, durata reală fiind
sensibil mai mare. Procesul a continuat şi după părăsirea Daciei, cu aproximaţie, până în
secolul al VII-lea: limba latină sau diverse forme de civilizaţie materială şi spirituală n-au
putut fi retrase o dată cu armata sau cu funcţionarii publici.
Dacismul este un curent de reacție și de echilibrare a raportului dintre cei doi piloni pe
care se întemeiază mitul fondator, un proces de reabilitare, pe cale științifică, poetică sau
mitologică, a subtratului autohton. Este un demers polemic împotriva exagerărilor
savanților Școlii Ardelene și ale purismului latinist, care depărtau cercetarea științifică de
adevărul istoric și de practica firească a limbii române. În secolul XX, afirmarea
elementului autohton devine o adevărată mișcare ideologică, dacismul, care antrenează
istorici, filologi, filozofi ai culturii și ai religiei, sociologi, folcloriști.În perioada interbelică
și după aceea, afirmarea elementului autohton în etnogeneză devine dacomanie sau
tracomanie, alimentând uneori mișcăriile politice extremiste de dreapta sau național-
comuniste.
Dacismul isi face simtita prezenta odata cu interesul romanticilor pentru etnogeneza si
pentru mitologia din spatial traco dac.Se contureaza ca un current de idei,mai mult sau mai
putin unitar,mai ales in perioada interbelica,de multe ori fiind asimilat cu orientarea
traditionalista.Cunoaste cateva puncte de maxim inters intre care aparitia ,in 1926 ,a
monumentalei opere a lui Vasile Parvan ,”Getica”,de referinta in istoriografie.
Odată cu apariţia sentimentului naţional, s-a pus şi problema originii românilor. N-a fost
greu să se vadă că limba noastră este o continuare a latinei aduse de coloniştii romani.
Ideea romanităţii a cuprins repede masele largi ale populaţiei, care au început să se
intereseze de diferenţa între limbile latine şi cele care li s-au adăugat prin împrumut din
limbile vecine. În lupta pentru a demonstra latinitatea românei, cărturarii ardeleni au
început să modifice în chip arbitrar elementele limbii, să excludă din uzaj, în mod
deliberat, cuvintele împrumutate din limbile vecine, să introducă în loc cuvinte latineşti
luate din cărti, să transforme cuvintele de origine străină aşa încât să poată fi explicate ca şi
cum ar fi fost moştenite din latineşte, să transforme elementele latine recent împrumutate,
încercând să le aranjeze aşa încât să pară că sunt păstrate din antichitate, să scrie româna
nu aşa cum e pronunţată azi, ci cum a fost pronunţată la începuturile ei. Toate aceste
strădanii au avut reflexe şi dincoace de munţi şi au dat naştere unor violente lupte teoretice,
la care au participat foarte mulţi intelectuali şi mai cu seamă scriitori. S-au scris parodii,
comedii, în care erau ridiculizaţi cei care vroiau să modifice limba, s-au scris şi publicaţii
pe ton serios, arătându-se că introducerea de cuvinte noi, va duce la ruperea în două a
limbii, că ţăranii nu vor mai înţelege pe orăşeni.
Limba română, reprezentantă a latinitaţii răsăritene, a fost de-a lungul timpului , cântată
şi slavită în lucrările lor de mulţi scriitori români, care şi-au închinat viaţa şi munca lor
patriei, fiind conştienţi de sorgintea nobiă a acestei limbi şi de cultura pe care aceasta o
presupune.
 Sub aspect literar, tendinţa dacizantă culminează în a doua jumatate a secolului al XX –
lea, prin scrierile lui Mihai Eminescu. Tema dacică se regăseşte atât în marile poeme
„Memento Mori”, „Rugăciunea unui dac” şi „Sarmis”, cât şi în proiectele dramatice. În
poezia „Memento Mori”, Eminescu realizează o evocare a civilizaţiilor de la origini. Aici
viziunea eminesciană asupra Daciei este paradisiacă, scriitorul refăcând imaginea unui
popor apus. În perioada interbelică ideea dacică s-a transformat uneori în dacism, tracism
ori tracomanie, devenind suport ideologic pentru extremismul de dreapta (mişcarea
legionară).
Şi în perioada postbelică, în plin ceauşism, dacismul şi tracismul au avut adepţii lor
frecvenţi, atât în ţară, cât şi în diasporă.
Dar nu numai din cultura romanilor ne-au rămas obiceiuri, ci şi din cultura dacilor.
Folclorul nostru păstrează neîndoielnic profunde urme daco-getice. În portul popular,
aceste urme sunt evidente. Cămaşa încreţită la gât a ţărăncilor, cămaşa despicată lateral a
bărbaţilor, cioarecii din stofă groasă albă de lână, strânşi pe coapse şi pulpe. Apoi brâul lat
de piele sau de pânză groasă, opincile, căciula ţuguiată de blană, sunt atestate iconografic
pe Columna lui Traian şi pe metopole de la Adamclissi. În ornamentica îmbrăcămintei,a
ceramicii, a obiectelor şi a uneltelor de lemn crestate de ţărani unii cercetători înclină să
creadă că s-au menţinut anumite motive decorative daco-getice, ca bradul, soarele, spirala
sau zig-zagul. Cercetările ar putea continua şi în domeniul muzicii populare, al melosului,
al instrumentelor (naiul, de exemplu, derivă din tracicul „flaut al lui Pan”). Întreprinderea
ar fi cu atât mai justificată cu cât autorii antici vorbesc des despre aplicaţia pe care o aveau
tracii spre muzică. Aristotel spunea că tracii îşi versificau legile şi le recitau cântându-le.
Oratorul şi istoricul grec Theopompos afirma că solii traci îşi expuneau textul soliei
cântându-l şi acompaniindu-se cu un instrument cu coarde. Iordanes ne informează că
preoţii traci oficiau cântând, şi acompaniindu-se cu un instrument asemănător chitarei.
Înaintea lui, Strabon scria : „Muzica în întregimea ei este socotită tracică şi asiatică (...).
Ba şi cei care s-au ocupat de vechea muzică erau – se spune – tot traci, anume Orfeu,
Musaios şi Thamyris”.
Urme ale moştenirii dacice se pot bănui şi în diverse producţii de literatură populară. De
pildă în descântece, cimilituri sau unele colinde. Arhaicele rituri de construcţie,
documentate în neoliticul de pe teritoriul României, au trebuit să străbată veacurile de
cultură spirituală dacică pentru ca să ajungă la noi sub forma legendei „Meşterului
Manole”, povestea zidarului de mănăstire care îşi zideşte soţia ca să oprească surparea
clădirii, indicând concepţia noastră despre creaţie, care e rod al suferinţei, definită ca mitul
estetic. Sunt patru mituri, nutrite din ce în ce mai mult de mediile literare, tinzând a deveni
pilonii unei tradiţii autohtone. Unul din aceste mituri este si cel al „Meşterului Manole”, de
care am amintit mai sus. Însă, întâiul mit, „Traian şi Dochia”, simbolizează constituirea
însăşi a poporului român. El a fost formulat propriu-zis de Asachi, Dochia care împietreşte
cu oile sale, fugind de Traian, însă cu elemente populare şi cu o legendă cantemiriană.
„Mioriţa”, istoria ciobanului care voieşte a fi înmormântat lângă oile sale, simbolizează
existenţa pastorală a popurului român şi exprimă viziunea franciscan-panteistă a morţii
individului român. Acest mit a ajuns să fie socotit de unii, Divina noastră Comedie. În
sfârşit, „Zburătorul” e mitul erotic, personificarea invaziei instinctului puberal. Poezia
română, prin Eminescu îndeosebi, a arătat înclinări de a socoti iubirea ca o forţă
implacabilă, fără vreo participare a conştiinţei. Pe lângă aceste patru mituri încearcă să se
ridice şi altele îmbrăţişând mai cu seamă domeniul religiosului.
Civilizația si cultura poporului dac stau la temelia poporului român ca elementul etnic
component cel mai însemnat. Dupa mărturiile literare antice, dacii sau getii erau blonzi, cu
piele alba, cu ochi albastri, ca si ceilalți nordici europeni.
Atat Trofeul, cat si Columna lui Traian ne arata de statura potrivită, nici foarte inalți, nici
scurți. Bărbații purtau părul mare si aveau toti barbă : nicăieri nu găsim un dac reprezentat
altfel. Pe frunte si la tâmple părul e taiat. Femeile, judecând dupa Columnă, par să fi fost
zvelte, înalte si, în general, frumoase; părul il purtau pieptănat, cu cărare la mijloc si strâns
în spate, făcut coc. Ocupația de capetenie a dacilor a fost agricultura. Lexicograful bizantin
Suidas spune ca, in vremea razboiului cu Traian, Decebal impărțise sarcinile intre nobilii
daci astfel : pe unii i-a pus sa apere cetatile, pe ceilalti sa aibă grija de bunul mers al
agriculturii. O ramură importantă a agriculturii și la care strămoșii noștri țineau mult, era
viticultura. Dacii au fost, de asemenea și remarcabili crescători de vite. Rasa cailor geți era,
pe drept cuvânt, vestită. Turmele de oi și cirezile de boi și vaci jucau un rol important în
economia vieții getice. Din lâna oilor că și din cânepă pe care știau atât de bine s-o lucreze,
își făceau veșmintele. Apicultură era și ea dezvoltată. Existau numeroase prisăci prin
poienile pădurilor și în mijlocul fânețelor așa de întinse în vremea aceea. Exploatau apoi
sarea, iar în Munții Apuseni aurul și argintul. Cantitățile enorme de metal prețios pe care
le-a luat Traian din Dacia, implică o exploatare continuă a zăcămintelor auro-argintifere.
Știau să lucreze bronzul, fierul, aurul și argintul; făceau unelte, cum sunt secerile și coasele
de bronz, topoarele, fiarele de plug, cleștele de fier, arme cum sunt săbiile de fier, găsite în
mai multe părți ale teritoriului dacic, obiecte de cult sau mobilier, podoabe de tot felul, mai
ales de argint. Știau să facă din acest metal prețios vase frumoase cum sunt cele ale
tezaurului de la Sâncrăieni sau ale tezaurului de la Agighiol. Știau, de asemenea, încă din
prima jumătate a secolului al IV – lea i.e.n., să bată monede de argint de caracter autohton
sau imitând pe cele macedone și grecești, mai târziu pe cele române. Numărul acestor
monede e considerabil și ele au fost găsite pe toată suprafață pământului românesc, atât în
Muntenia, cât și în Moldova, și în Transilvania. Erau, în sfârșit, meșteri în lucrul lemnului,
din care făceau obiecte casnice și unelte agricole. Se pricepeau în ceramică, lucrau din
pământ ars vase de diferite forme și mărimi, unele foarte frumos împodobite. Într-un
cuvânt, cunoșteau toate îndeletnicirile economice esențiale și, prin bogăția pământului, ar fi
putut trăi fără să aibă nevoie de ceva din afară. Dimpotrivă, puteau ei exportă și exportau,
de fapt, materii prime. Izvoarele ne vorbesc de exportul de grâne, de peste, de ceară și
miere, și de sclavi. Se vor fi adăugat la acestea, piei și blănuri și, foarte probabil, sare și
lemne, nu numai spre Câmpia Panonică, dar și spre alte locuri mai departe că Egiptul.
Aduceau în schimb, din sudul grecesc, vin și untdelemn. Importau, de asemenea, țesături
fine, stofe scumpe pentru uzul nobililor și al curții regale. După căderea Sarmizegetusei, s-
au găsit într-o peștera, ascunse, hainele și stofele scumpe ale lui Decebal. Daco-geții,
cunoșteau de asemenea, și practicau scrisul.