Criza orientală.

Criza orientală reprezintă o serie de evenimente care au implicat Marile Puteri, mai ales
Rusia, Austria și Imperiul Otoman. Primele două au încercat să îi elimine pe turci din Europa,
eliberând popoarele creștine din Balcani.
Criza începe în sec. XVII-XVIII. Au loc numeroase conflicte intre puterile creștine și
otomani. Principate Române sunt adeseori teatru de operațiuni militare. Astfel prin razboiul ruso-
turc din 1806-1812 este anexată Basarabia. Un alt conflict are loc în 1828-1829, încheiat prin
Tratatul de la Adrianopol(1829).
Rusia a declanşat Războiul Crimeii (1853-1856). Conflictul avea să readucă ,,Problema
orientală” în prim-planul politicii europene, cu consecinţe importante şi pentru spaţiul românesc.
Victoria turcilor (aliaţi cu Franţa şi Anglia) şi înfrângerea Rusiei au creat o situaţie nouă.
Aliaţii doreau să oprească Rusia în expansiunea ei spre spaţiul balcanic prin interpunerea unui
stat tampon la gurile Dunării. Prin urmare, Congresul de pace ţinut la Paris (1856) hotărăşte
revizuirea statutului înternaţional al Principatelor Române; sudul Moldovei a fost retrocedat
Moldovei, astfel fiind îndepărtată Rusia de zona strategică de la gurile Dunării; s-a ridicat
problema unirii Principatelor sub un prinţ străin.
Prin urmare, apariţia conjuncturii externe favorabile, confirmată şi prin Conferinţa
Marilor Puteri, desfăşurată tot la Paris (1858), alături de voinţa fermă a românilor de emancipare
politică, au favorizat realizarea dublei alegeri a domnitorului Al. I. Cuza (24 ianuarie 1859) şi,
implicit, crearea statului român modern.
După recunoaşterea unirii depline (1861), politica externă a tânărului stat român s-a
orientat spre obţinerea independenţei şi a unor garanţii de securitate care să ferească România de
posibile agresiuni externe.
O nouă etapă a ,,Crizei orientale” a fost iniţiată de răscoalele antiotomane din Bosnia
(1875) şi Bulgaria (1876), precum şi de atacarea otomanilor de către Serbia şi Muntenegru
(1876). Pe acest fond, România a încercat obţinerea independenţei pe cale diplomatică, fiind însă
refuzaţi de către Poartă. De aceea, declararea independenţei (9 mai 1877) a fost privită cu răceală
şi indiferenţă în Europa. Rusia, a semnat o convenţie militară cu România, prin care trupele sale
puteau trece spre Balcani. Armata română a participat la conflict și a obţinut importante victorii,
reuşind să cucerească numeroase redute turceşti (Griviţa, Rahova, Plevna, Smârdan). Dar
intervenţia diplomaţiei occidentale şi pătrunderea flotei britanice în strâmtori au împiedicat
prăbuşirea Imperiului Otoman. Congresul de la Berlin (1878) recunoştea oficial independenţa
României, care primea Dobrogea cu Delta Dunării şi Insula Şerpilor, dar retroceda Rusiei sudul
Basarabiei, primit în 1856.
 După război, deteriorarea relaţiilor cu Rusia a apropiat România, acum independentă, de
gruparea Puterilor Centrale, cu care a semnat în secret un tratat de alianţă (1883). Astfel, după
încheierea celor două conflicte balcanice (care puneau, de fapt, capăt ,,Crizei orientale” începută
la sfârşitul secolului al XVII-lea) şi în preajma Primului Război Mondial, România era o ţară
stabilă, în plină dezvoltare economică şi membră a unei alianţe puternice. Viitorul ei depindea
însă de reunirea tuturor românilor în graniţele unui singur stat naţional.
În 1916 România a semnat o convenție cu Antanta, în urma căreia va participa la Primul
Război Mondial. Din 1921 face parte din Mica Înțelege (Mica Antantă), iar din 1934 din
Înțelegerea Balcanică.
Așadar...
În concluzie...