MINISTERUL EDUCATIEI, CULTURII SI CERCETARII AL REPUBLICII MOLDOVA

COLEGIUL ,,IULIA HASDEU’’ CAHUL

CATEDRA: ECONOMIE SI ECOLOGIE
SPECIALITATEA: ECOLOGIE

Comunicare

Disciplina: Pedologie

Elaborat: Iuncu Liviu Petru

Grupa: E 2011
Verificat: Burca Mariana

Cahul, 2021
 I.Caracteristica factorilor de solificare a solului
Formarea solului apare ca rezultat al interactiunii complexe dintre
invelisurile externe ale globului pamantesc – atmosfera,
hidrosfera si litosfera.Solul s-a format ca urmare a actiunii
organismelor vii asupra rocilor, actiune ce se desfasoara in
conditii diferite de clima si relief.
Componentii mediului natural, care participa, prin actiunea lor, la
formarea invelisului de sol, se numesc factori pedogenetici sau
factori de solificare.
Sunt considerati factori pedogenetici:
- clima
- roca
- organismele vii
- apa freatica si apa stagnanta
- timpul – varsta solurilor
- activitatea omului – factor antropic
Actiunea complexa a factorilor pedogenetici determina producerea
unor procese fizice, chimice si biologice, cunoscute sub denumirea
de procese pedogenetice.Factorul pedogenetic cu rolul cel mai
important in formarea solului este fauna, care determina
acumularea materiei organice si formarea humusului.
In procesul de formare a solului toti factorii pedogenetici se
manifesta egal ca importanta si intensitate, lipsa unuia dintre ei
excluzand posibilitatea procesului de pedogeneza.
- Clima – ca factor de solificare
Prin clima intelegem totalitatea conditiilor meteorologice ce
caracterizeaza starea medie a atmosferei, intr-un anumit loc de la
suprafata globului pamantesc. Clima influenteaza procesele
pedogenetice prin :
precipitatii
temperaturi
curenti de aer
Precipitatii – Apa din precipitatii patrunde in sol si determina
spalarea unor compusi minerali sau organici pe adancime, proces
ce este cunoscut sub denumirea de levigare. Intensitatea de
manifestare a acestui proces depinde de cantitatea de apa din
precipitatii, astfel:- in zonele aride, levigarea este foarte slaba,
sarurile si substantele coloidale raman in partea superioara a
solului;
- in zonele umede, levigarea este intensa, sarurile si substantele
coloidale fiind transportate la diferite adancimi pe profilul solului.
Cantitatea de apa din precipitatii influenteaza unele procese
pedogenetice: bioacumularea, argiloiluvierea, alterarea. Din
aceste motive, pentru caracterizarea solurilor, se foloseste
valoarea medie anuala a precipitatiilor, exprimata in mm.
Temperatura – Temperatura, in special prin diferentele
inregistrate, diurne-nocturne sau sezoniere, contribuie la
transformarea materialului mineral prin dezagregare, alterare,
dizolvare si disociere astfel:
- temperaturile ridicate favorizeaza alterarea, disocierea si
dizolvarea;
- temperaturile coborate favorizeaza dezagregarea dar incetineste
alterarea si dizolvarea.
Unitatea de exprimare a valorilor de temperatura este
temperatura medie anuala, exprimata in C.
Curentii de aer – Curentii de aer contribuie la formarea solurilor
prin:
- modelarea reliefului – relief specific de dune;
- actiunea de roadere, transport si sedimentare;
- primenirea aerului din sol, ca urmare a circulatiei curentilor de
aer la suprafata acestuia si intensificarea evaporatiei apei.
Caracterizarea conditiilor de clima, pentru un anumit teritoriu,
prin intermediul indicelui de ariditate ,,Iar”.
P P-precipitatii medii anuale - mm
Iar = unde: T-temperaturi medii anuale - C
T + 10 10-termen constant pentru izoterma de 10
Astfel incat 1 sa nu devina cand T=0

In procesele de pedogeneza un rol deosebit il joaca climatul local

sau microclimatul, care reprezinta stratul de aer de 2m inaltime,
de la suprafata solului ce este influentat de relief, de expozitia
versantilor sau caracterul invelisului vegetal.
Roca
Roca – rolul ei in formarea solurilor. Roca reprezinta materialul
din care s-a format solul. Din transformarile fizice si chimice
suferite de roci a rezultat partea solida, minerala a solului, care
reprezinta aproximativ 80-90% din masa acestuia.
Roca – ca factor de solificare. Roca se subordoneaza celorlalti
factori pedogenetici, dar in conditii de clima, relief, vegetatie
constanta si roci diferite, se formeaza tipuri de soluri diferite
astfe:
- in zonele de stepa, pe marne, se formeaza pseudorendzinele
- pe nisipuri se formeaza psamosolurile
Natura rocilor sau compozitia lor mineralogica pot sa incetineasca
sau sa accelereze procesul de solificare. Pe roci afanate ( loessuri,
luturi, etc.) evolueaza soluri profunde cu nivel ridicat de
fertilitate, iar pe roci dure ( granite, gnaisuri, etc.) evolueaza
soluri scurte, cu caracter acid, cu nivel scazut de fertilitate.
Organismele vii – ca factor de solificare
Vegetatia are rolul cel mai important in formarea solului. Prin
transformarea resturilor organice provenite de la plante se
formeaza partea organica a solului, fie sub forma de compusi
simpli CO , apa, saruri minerale, fie sub forma de combinatii
complexe – humusul. O contributie importanta in transformarea
resturilor organice si acumularea humusului o au
microorganismele, acestea influentand circulatia elementelor
nutritive in sol si dezvoltarea fertilitatii naturale a solului.
Animalele au un rol mecanic asupra orizonturilor solului.
Importanta este actiunea lor de amestecare si afanare continua a
masei solului, cu efect direct asupra insusirilor fizice ale solului.
Relieful – ca factor de solificare
Relieful este un factor definitoriu in formarea solului, el
influentand aproape toti ceilalti factori de solificare. Actiunea
reliefului in formarea solului o putem aprecia astfel:
- directa – care se manifesta prin procesele de eroziune,
coluvionare, etc;
- indirecta – determina umezirea neuniforma a anumitor forme de
relief.
Orice schimbare de relief se presupune o modificare a invelisului
de sol. Aria de raspandire a solului coincide cu formele principale
de relief.
- Apa freatica si stagnanta
Apa de natura freatica influenteaza procesul de formare a solurilor
numai daca se afla la o adancime relativ mica si modifica
regimul hidric al solului, caracterul vegetatiei, etc. Daca
excesul freatic este prelungit poate apare procesul de
gleizare.
Din apa de natura pluviala care patrunde in sol, o parte este
retinuta de acesta, iar surplusul se scurge in subteran
ducand la formarea panzelor freatice. Daca solul este situat
intr-o forma de relief depresionara, iar pe profilul acestuia se
intalneste un orizont greu permeabil ( Bt-B argiloiluvial ) apa
poate sa balteasca la suprafata generand procese de
pseudogleizare.
- Timpul
Timpul este o conditie necesara desfasurarii procesului de
solificare. Dupa modul de evolutie in timp a solului se poate
stabilii:
- varsta absoluta ( varsta geologica ) – care reprezinta durata
procesulul de solificare
- varsta relativa – care poate fi apreciata dupa gradul de
dezvoltare al profilului.
- Omul – ca factor de solificare
Prin activitatea sa, omul poate schimba radical conditiile naturale
de solificare. El intervine constient, inlocuind vegetatia naturala
cu cea cultivata, irigand regiunile secetoase, desecand regiunile
cu exces de apa, administrand ingraseminte, amendamente, etc.,
putand crea in acest mod conditii noi, artificiale de evolutie pentru
soluri.
Prin actiunea factorilor pedogenetici are loc nu numai formarea
diferitelor tipuri de soluri, ci si formarea invelisului de sol al
uscatului, adica distributia solurilor in spatiu.
 II.Influenta compozitiei granulometrice asupra
proprietatilor agronomice ale solului
Agrochimia în contextul schimbărilor din țară are șanse și viitor doar în
condițiile unei abordări sustenabile manifestate de specialiștii din domeniu
și a unei receptivități pozitive din partea autorităților statului. Având
istoric recent consistent și chiar glorios care s-a format în condițiile
statului sovietic, actualmente agrochimia din Republica Moldova, în toate
manifestările sale, se află într-o perioadă de criză, privitor la
transformările și acomodările la noile condiții social-economice create de
timp. În condiții lente dar stabile, de lungă durată a degradării învelișului
de sol și diminuării fertilității potențiale a solurilor, operând cu fertilitatea
efectivă și eficiența economică, utilizând principalii indici agrochimici, s-au
elaborat metodologii și metodici, prognoze și calcule la necesitățile de
îngrășăminte minerale și organice cu referință la tipurile de soluri din
provinciile pedoclimatice ale republicii. În aceste condiții, în 1964 s-a
creat Serviciul Agrochimic de Stat care a efectuat 5 cicluri de cercetare
agrochimică a solurilor. Informația furnizată, hărțile elaborate centralizat
la scara 1:10000 au servit gospodăriile colective și de stat în egală
măsură. Eficacitatea utilizării materialului cartografic a fost destul de
înaltă, de asemenea, și repartizarea îngrășămintelor minerale era făcută
în baza necesităților calculate din cercetarea agrochimică. Utilizarea în
interiorul gospodăriilor agricole, eficiența aplicării acestor hărți a fost pe
măsura competenței și calității manageriale a gestionarilor. Informația
acestor 5 cicluri de cercetare care a cuprins anii 1965-1989 a fost utilizată
în cercetarea științifică la studiile regimurilor nutritive, cercetării stării
humice a solurilor, la elaborări metodice și metodologice. În baza etapelor
de dezvoltare a Serviciului Agrochimic, academicianul Serafim Andrieș
arată stabilitatea conținutului de humus în solurile agricole care constituia
în 1990 - 3.1%, cu diferența doar de 0.1% față de anul 1970,
concluzionând un bilanț echilibrat sau puțin deficitar al humusului în
perioada chimizării intensive. În baza ultimei concluzii, având rezultatele
creșterii recoltelor la principalele culturi de câmp se rezumă, precum, că a
fost implementat un complex de măsuri pedoameliorative, agrotehnice și
agrochimice, care au condus la conservarea și sporirea fertilității solurilor.
Analizând această perioadă de timp prin prisma conservării și creșterii
fertilității solurilor (anii 1965-1990), menționăm că: a fost o perioadă
ordonată de intensificare a agriculturii axate pe eficiență economică,
facilitată de utilizarea resurselor energetice și a inputurilor ieftine,
perioadă care a aplicat și a favorizat rezultatele cercetării științifice din
toate domeniile științei, însă nu o putem defini ca și perioadă care ar fi
conservat și sporit fertilitatea solurilor.Analizând starea humică a solurilor
la începutul acestei perioade (1965-1970) conform metodologiei germane
conținutul de humus în corelație cu textura solurilor, constatăm un nivel
suboptimal al stării humice. Un astfel de nivel al conținutului de humus se
caracterizează prin substanță organică puternic fixată în partea minerală a
solurilor, humus care se mineralizează greu, iar solul are o capacitate de
nitrificare mică. Astfel de soluri sunt catalogate ca soluri secătuite, în
literatura de specialitate rusă ele sunt numite ”supraarate”. Regretatul
cercetător Vladimir Iacovlev în monografia sa ”Integritatea naturii.
Sinteză teoretică și aplicativă la cerințele dezvoltării viabile”, analizând
etapele de dezvoltare ale agriculturii scrie despre reconstrucția și
dezvoltarea viabilă a acesteia relatând: ”Modelele economice practicate,
inclusiv cele ce recunosc resursele naturale, nu prezintă parametrii reali și
dimensiunile variabile ale fenomenului, care ar descrie adecvat
mecanismele de funcționare a factorilor naturali și efectele acestora în
formarea resurselor de sol, a capacității lor de producție și nici funcțiile de
echilibrare ecologică. Paradoxul gândirii economice constă în faptul că
pământul (mijlocul principal de producție și obiectul muncii în agricultură)
nu este pus în evidență și implicat în formarea valorii produsului agricol.
Acesta este practic exclus din procesul economic real”. În continuare,
autorul citat aduce dovezi de creștere excesivă a volumului de cheltuieli
energetice însumate în tehnologiile agricole, care nu corelează cu ritmul
creșterii recoltelor, concluzionând că efectul creșterii cheltuielilor
energetice în tehnologiile fitotehnice corespunde cu creșterea recoltelor
până la limita echilibrului ecologic. După această limită surplusul
aplicațiilor energetice are efect negativ de ordin economic și ecologic. La
concluzii similare ajunge și Alexei Donos în studiul acumulării și
transformării azotului în sol, calculând bilanțul total de azot în ultimii 195
ani de utilizare a solurilor, indicând o medie negativă pe țară de 4,44 t/ha
de azot. În urma acestei analize A. Donos consideră că suntem obligați să
elaborăm proiecte științifice bine argumentate privind complexul de
măsuri pentru conservarea și refacerea rezervelor de humus din sol,
pentru ameliorarea însușirilor agrofizice, agrochimice și biologice ale
solului. Lucrările de sinteză, totalizările susmenționate s-au produs pe
făgașul cercetărilor agrochimice și a altor direcții de cercetare științifică
conexe pedologiei și științelor agricole în activitățile instituțiilor de
cercetare și învățământ, paralel cu funcționarea Serviciului Agrochimic de
Stat, care avea și asigurarea științifică instituită aparte în centrul
Chișinăului. Actualmente la efectuarea reformei agrare Serviciul
Agrochimic de Stat s-a lichidat, inclusiv și Centrul de Pedologie Aplicată -
predecesor și fost coordonator științific al laboratoarelor agrochimice.
Piața serviciilor agricole resimte lipsa deservirii agrochimice. Serviciul
Agrochimic de Stat nu a rezistat vremii, nu s-a putut transforma
păstrându-și resursele, acomodându-se la schimbările din agricultură.
Evident acum el poate fi instituit pe făgașul public de Stat în condițiile
autogestiunii. Cadrul unui astfel de serviciu, paradigmele statutare,
necesită a fi orientate spre oprirea degradării solurilor prin serviciile
prestate de management al îngrășămintelor minerale și organice, de
suplinirea lor cu lucrări pedoameliorative de menținere a fertilității
potențiale a solurilor. Instituirea și implementarea agriculturii
conservative, de asemenea, cere asistență științifică masivă, efort din
partea societății implicate în agricultură, și obligatoriu eforturi din partea
deținătorilor de teren, fără de care situația nu poate fi schimbată.
Bineînțeles, că în acest sens este necesar de elaborat și aplicat mai multe
măsuri de natură legislativă și instituțională. În ultimele decenii de
transformare și dezvoltare a pomiculturii și viticulturii se detestă lipsa
deservirii pedoagrochimice. Specificul geobiochimic al solurilor din
provinciile pedologice, investițiile crescânde (fondarea plantațiilor noi) în
livezi intensive și superintensive cer soluții tehnologice raționale de
aplicare a amendărilor la fondarea și aducerea în rod, la producerea
fructelor, corelarea lor cu hrănirile foliare argumentarea științifică a
diagnozei de nutriție sol – plantă. Deservirea pedoagrochimică necesită a
fi creată și integrată cu cercetarea științifică și respectiv, pregătirea
specialiștilor de profil. Vestitul profesor Nicolae Florov (1876-1948) cu 80
de ani în urmă spunea: ”Nu trebuie să ne temem de prea multă teorie,
sau să sacrificăm teoria pentru practică. Practica este necesară pentru că
suntem o școală de aplicație, dar aceasta trebuie bazată pe cunoștințe
teoretice. Prin aceasta se deosebește învățământul superior de cel mediu,
practica și teoria în învățământul superior trebuie să alcătuiască o strânsă
simbioză, una dintre ele completând-o pe cealaltă.” Problema creării
Serviciului Pedoagrochimic de Stat este destul de actuală. Se va produce
un asemenea eveniment în următorii ani? S-au ”micile focare” de
cercetări agrochimice vor urma soarta Serviciului Agrochimic de Stat al
Republicii Moldova.

III.Transformarea resturilor organice

Sursele de materie organică din sol
Materia organică din sol, reprezintă un amestec complex de substanţe
diferite ca origine şi structură chimică.
În cea mai mare parte materia organică din masa solului este de origine
vegetală, alcătuită din resturi de plante, la care se adaugă şi materia organică de
origine animală şi cea rezultată din corpul microorganismelor.
Cantităţile de resturi organice din sol, care sunt supuse proceselor de
descompunere, variază foarte mult în funcţie de tipul zonelor de vegetaţie; (3 - 12
t/ha plante cultivate, 10 - 20 t/ha pajişti naturale).
Descompunerea resturilor organice
Agentul principal al transformării materiei organice a solului îl reprezintă
microorganismele din masa solului, bacteriile, ciupercile.
Procesele de descompunere a materiei organice sunt foarte complexe ele
se desfăşoară pe parcursul a trei etape şi anume: hidroliza,reacţii de oxidoreducere,
mineralizare totală.
Faza finală de descompunere a materiei organice (mineralizarea totală)
care are ca rezultat formarea de compuşi minerali simpli, a căror natură este
influenţată de condiţiile de mediu, procesul de descompunere se desfăşoară mai
rapid în mediu aerob i mai lent în condiţii aerobe.
 Humificarea
Este procesul complex de formare a humusului, component organic
specific solului, format în urma transformării materiei organice vegetale şi
animale din sol.
Prin humus se înţelege un complex de produşi cuprinzând totalitatea
substanţelor organice din sol, ce se găsesc într-o permanentă stare de transformare
- descompunere şi sinteză (humus = pământ în limba latină).
Principalele tipuri de humus
În solurile din ţara noastră, se găsesc următoarele tipuri de humus:
humus mull - reprezentat prin materie organică complet humificată,
amestecată intim cu partea minerală a solului;
humus moder - reprezentat prin materie organică mai slab humificată şi
parţial legată de partea minerală a solului;
humus mor - este humusul format predominant din resturi organice slab
humificate, puţin mărunţite şi neamestecate cu partea minerală a solului.
Importanţa humusului pentru fertilitatea solului
Humusul reprezintă componenta organică specifică a solului, elementul
fundamental al fertilităţii.
Humusul constituie rezerva de substanţe nutritive pentru plante,prin
mineralizarea lui eliberându-se în mod continuu elemente nutritive uşor
accesibile.
Humusul influenţează în mod pozitiv formarea structurii solului prin
acţiunea de agregare (unire) a particulelor elementare de nisip, lut, argilă.
Humusul influenţează favorabil regimul de apă şi aer al solului, în
prezenţa lui, argila devine mai permeabilă, iar nisipul reţine mai bine apa.
Humusul reprezintă izvorul principal de hrană a microorganismelor,
factorul decisiv în formarea fertilităţii.

IV.Proprietatea de tamponare a solului

Temperatura influenţează, atât procesele din sol, cât şi creşterea şi
dezvoltarea plantelor. Căldura este o formă de energie de care plantele nu
se pot lipsi, viaţa lor fiind condiţionată de anumite limite ale temperaturii.
Influenţe directe: exigenţele şi toleranţele plantelor faţă de temperatura
solului. Acestea se exprimă prin valori: minime optime şi maxime. Soluri
reci: umede, umbrite, compacte, argiloase. Soluri calde: bine drenate,
însorite, bine structurate, afânate, nisipoase. Influenţe indirecte: variaţiile
mari de temperatură ale stratului de aer din imediata vecinătate a
suprafeţei solului. Măsuri pentru modificarea temperaturii solului:
încorporarea gunoiului de grajd nefermentat,drenarea sau irigarea solului,
afânarea, mulcirea etc. 9. Salinitatea şi alcalinitatea Sărurile solubile
devin dăunătoare dezvoltării plantelor de la anumite limite ale
concentraţiei. Toxicitatea sărurilor este în funcţie de natura cationului şi a
anionului. Ionul Na+ . Acumularea lui în sol nu trebuie admisă, mai ales
sub formăde Na2CO3 şi ca sodiu adsorbit. Ionul Cl- este mai toxic decât
cel sulfatic SO4 -2 . Ionul HCO3 - , în concentraţii mari influenţează
negativ absorbţia elementelor nutritive din sol. Ionul CO3 -2 este
considerat cu un grad ridicat de toxicitate, mai ales sub formă de Na2CO3
. Toleranţa la salinitate – capacitatea plantelor de a suporta o
concentraţie ridicatăde săruri solubile în soluţia solului. Diferenţierea
plantelor după toleranţa la salinitate: pragul de toleranţă, limita de
toleranţă, intervalul de toleranţă.

V.Descrierea tipurilor de soluri

Caracteristicile solului variază de la o zonă la alta în funcţie de
numeroşi factori, cum ar fi clima şi altitudinea. În fiecare zonă
climatică predomină un tip de sol. În zonele calde se înzîlnesc solurile
roşii (culoare roşie) şi laterite (de culoare balbenă), sărace în humus şi
săruri minerale. În stepe şi deşerturi solurile sunt cenuşii sau brune. În
zonele temperate, predomină cernoziomurile de culoare neagră şi cu
fertilitate ridicată, solurile brune şi podzolurile legate de porţiunile
forestiere. Există circa 720 de variaţii de sol, fiecare din ele avînd ceva
caracteristic.

Solurile cenuşii albice (denumirea precedentă – cenuşii deschise de

pădure) se întîlnesc fragmentar pe rocile luto-nisipoase, suportate de
argile la adîmcimea de 150-200 cm. S-au format sub pădure în
majoritate carpinete-quarcete. Orizontul superficial ocric trece evident
într-suborizont albic (cu SiO2 amorf), slab structurat. Spre adîmc acest
suborizont trece în brun-roşcat cu structură columnară sau prismatică
şi dură.

Solurile cenuşii molice (denumirea precedentă –cenuşii închise de

pădure) s-au format în condiţiile pădurilor de stejar cu înveliş ierbos
dezvoltat. Le este caracteristic un orizont A molic humnificat, cu
structură grăunţoasă mare, cu caracter eluvial slab pronunţat.

Solurile cenuşii vertice se formează sub pădurile de quarcete-

carpinete, pe roci argiloase grele. Formarea profilului este influienţată
de componenţa rocii materne. Are totodată particularităţi vertice
(nuanţe verzui, feţe de alunecare, abundenţă de argilă fină).

Cernoziomurile se deosebesc prin caracterul acumulativ, bine humificat

(la adîncimea de 80-100 cm conţinutul de humus depăşeşte 1%)
structurat şi afînat (molic). Regimul de umiditate – periodic percolativ
şi nepercolativ. Reacţia solului este neutră sau slab alcalină.
Cernoziomurile se formează sub păduri preponderant quarcete şi cu
înveliş ierbos. Profilul cernoziomului are caracter molic relativ
humnificat. Cernoziomul ca tip este reprezentat de 5 subtipuri –
argiloiluvial, levigat, tipic, carbonatic şi vertic.

Cernoziomurile argiloiluviale s-au format sub pădurile de stejar cu

înveliş de ierburi bine dezvoltat, care contactează cu stepele mezofite.
Orizontul de la suprafaţă este de tip molic, fără caractere de eluviere şi
doar slab pudrat cu SiO2. Orizontul B în partea inferioară are caracter
iluvial cu conţinut mai ridicat de argilă fină, structură poliedrică, tasat.

Cernoziomurile levigate se formează în condiţiile stepelor mezofite ale

zonei de silvostepă, dar se întîlnesc şi sub păduri de stejar cu înveliş
ierbos. Profilul are un caracter general molic, levigat, adică lipsit
totalmente de carbonaţi. Ca regulă, prezenţa carbonaţilor
(efervescenţa) începe ceva mai jos de limita inferioară a orizontului B.

Cernoziomurile tipice reprezintă subtipul modal al tipului. Se formează

în condiţii de stepă, uneori cu pîlcuri de stejar pufos. Orizontul A este
bine humificat, structurat şi afînat. Orizontul B este de tranziţie, fiind
mai slab humificat, cu structură grăunţoasă mare şi bogat în diferite
forme de carbonaţi. Subtipul se divizează în două: moderat humifere şi
slab humifere. Primele se formează sub stepele mezofite şi xerofite cu
pîlcuri de stejar pufos, iar ultimele se formează sub steeple xerofite cu
comunităţi de negară şi păiuş.

Cernoziomurile carbonatice se formează în condiţiile stepelor xerofite şi

doar parţial cu pîlcuri de stejar pufos. Sunt slab humificate ca cele
precedente, cu strustură mai puţin stabilă. Conţin carbonaţi chiar de la
suprafaţă.

Cernoziomurile vertice se formează în condiţii de stepă, pe roci

argiloase cu conţinut ridicat de argilă fină. Orizontul A este molic,
structurat, însă tasat, dur. Orizontul B, fiind şi el în genere molic are
caractere vertice - nuanţe verzui, structură bulgăroasă mare, feţe
strălucitoare. După nivelul şi conţinutul carbonaţilor cernoziomurile
vertice pot fi carbonatice, tipice sau levigale (caracter la nivel de gen).

Redzinele se formează pe calcare şi marne, atît sub influienţa

asociaţiilor ierboase de stepă, cît şi de pădure. Procesele pedogenetice
se produc doar în stratul alterat de la suprataţa rocilor calcaroase.
Profilul solurilor redzinice este tipul fără orizontul de tranziţie B.
Orizontul superficial are caracter molic-humificat, structurat, uneori
scheletic, suportat de rocă. Redzinele se divizează în două subtipuri:
levigate şi tipice.

Vertisolurile se formează în condiţii de stepă şi silvostepă, sub

vegetaţie ierboasă, pe roci argiloase grele (conţinut mare de argilă
fină). Procesele pedogenetice sunt condiţionate de proprietăţile
specifice ale acestor roci, care în stare umedă gonflează, iar în stare
uscată crapă. Solificarea se produce doar în stratul de la suprafaţă.
Astfel, solul prezintă un strat amestecat, de culoare cenuşie închisă,
uneori cu nuanţe verzui, avînd o structură bulgăroasă mare, cu feţe de
alunecare. Vertisolurile se divizează în subtipuri: molic si ocric.

Solurile cernoziomoide se formează în condiţii de stepă şi silvostepă,

pe terenurile unde periodic sau permanent persistă un surplus de
umezeală. Pentru profilul acetor soluri este caracteristi orizontul A
molic, bine humificat şi structurat. Orizontul B are caracter hidric
condiţionat de pînza capilară sau nivelul ridicat al apelor freatice. Se
divizează în două subtipuri- levigate şi tipice.

Mocirlele se formează în arealele cu exces de umiditate. Nivelul apei

freatice se află în profil, ajungînd pînă la suprafaţă. Solurile sunt
mlaştinoase, procesele pedogeneze au caracter anaerob. Mocirlele pot
fi tipice, gleice şi turbice.

Solurile turboase se formează în condiţii permanent anaerobe, cînd

rămăşiţele plantelor hidrofile se descompun prea puţin şi se
conservează în sol sub formă de turbă. Solurile turboase pot fi de două
feluri: tipice şi gleice.

Soloneţurile se formează în condiţii de stepă, pe rocile argiloase care

conţin săruri solubile (NaCl, Na2SO4 etc.). Principalele caractere sunt
condiţionate de prezenţa cationilor de Na care parţial înlocuiesc în
complexul absorbtiv Ca. Prezenţa Na conduce la formarea humatului
de Na, care, spre deosebire de humatul de Ca, este mai solubil şi mai
cafeniu. Structura devine bulgăroasă sau columnară. Profilul
soloneţului constă din orizontul A cu caracter solodizat-cenuşiu
deschis, lamellar, columnar. Grosimea profilului este relativ mică (50-
60 cm).

Solonceacurile se formează sub influienţa apelor fretice mineralizate.

Evaporarea apei conduce la acumularea în profil şi la suprafaţa solului
a sărurilor solubile. După nivelul apelor freatice se divizează în două –
molice şi hidrice.

Solurile deluviale se formează la baza versanţilor şi în văi pe contul

parcelelor neselectate, transportate de torenţii de scurgere. Profilul
acestor soluri constă din straturi de material solificat ( humificat,
structurat) mai mult sau mai puţin transformat de procesele
pedogenetice actuale locale. Aceste soluri sunt foarte profunde,
humificate şi bine structurate. În funcţie de caracterul materialului
iniţial solurile deluviale pot fi molice sau ocrice.

Solurile aluviale sunt cele mai tinere şi se formează în luncile rîurilor pe

depunerile aluviale recente. Ele se divizează în subtipuri-tipice, hidrice,
vertice, şi turbice.solurile aluviale pot fi salinizate, soloneţizate, şi
gleizate.

Solurile de pădure se formează în condiţii de silvostepă şi sub păduri

de foioase însoţite de un covor ierbos. Se caracterizează prin faptul că
stratul de sol are o grosime mică şi conţine o cantitate mică de humus.
Solurile de pădure se divizează în două tipuri : cenuşii de pădure şi
brune de pădure.

Solurile cenuşii de pădure se formează sub păduri de stejar, stejar cu

arţar, sau amestec de tei şi frasin. Se evidenţiază două subtipuri
principale: cenuşii tipice şi cenuşii-închise de pădure. Profilul lor este
bine evidenţiat în orizonturi genetice. Grosimea solului variază de la 40
pînă la 90 cm, carbonaţii apar, ca regulă, la adîmcimi de 120-150 cm,
au o structură glomerulară-nuciformă. Conţin substanţe în cantităţi
insuficiente, dar reacţionează pozitiv la introducerea îngrăşămintelor
naturale şi la cele chimice de azot.

Solurile brune de pădure se formează sub pădurile de fagsau de stejar.

Au un profil slab diferenţiat în orizonturi genetice. Culoarea lor este
brun-deschisă uneori roşcată, structura glomelurală, cu o compoziţie
mecanică uşoară. Regimul hidric este suficient. Solurile nu conţin
carbonaţi şi sunt favorabile pentru plantaţiile de pomicole şi soiurile de
tutun aromat.

VI.Procesele de degaradare a solurilor.Masuri de

combatere
Activităţile economice, care poartă un caracter din ce în ce mai
intensiv, au un efect poluant şi degradant asupra solurilor. După
natura şi consecinţele lor se disting cîteva categorii de procese de
degradare-poluare.
Degradarea - poluarea fizică a solului
Degradarea fizică se constată îndeosebi în cazul solurilor cu
destinaţie agricolă, ca urmare a lucrărilor de prelucrare mecanică
a stratului superior al solului (corespunde cu orizontul arabil) şi
acţiunii utilajelor agricole asupra suprafeţei lui. Principalele forme
de degradare fizică a solului sînt: deteriorarea structurii solului,
tasarea, întărirea, crustificarea, poluarea radioactivă etc.
Deteriorarea structurii solului constă în distrugerea parţială sau
chiar totală a structurii stratului arabil. Cauzele destructurării
solului sînt: acţiunea uneltelor cu care se prelucrează solul,
tasarea solului de către maşini, efectuarea lucrărilor agricole la o
umiditate nepotrivită, acţiunea picăturilor de ploaie asupra solului
slab protejat de vegetaţie, mineralizarea humusului.
Deteriorarea structurii are efecte asupra porozi- tăţii solului,
aeraţiei şi permeabilităţii acestuia, diminuînd în ansamblu
eficienţa tehnologiilor agricole.
Gradul de degradare a solurilor pe glob (2003)
ierna. Degradarea solului. Măsuri de protecţie I 89
Tasarea solurilor (îndesarea) are loc sub influenţa maşinilor şi
echipamentelor agricole, care exercită o forţă de apăsare asupra
solului, provocînd îndesarea particulelor de sol, ceea ce conduce
la creşterea densităţii şi la micşorarea porozi- tăţii solului. O altă
cauză a acestui fenomen este păşunatul intensiv. Compactarea
(tasarea) determină modificarea regimului termic şi de aerare a
solului, are efecte negative asupra activităţii biologice şi a
dezvoltării plantelor.
Pietrificarea se referă la procesul de trecere a orizontului superior
al solului (anterior umed), în perioada secetelor, într-o stare
îndesată şi tare, astfel prelucrarea lui devenind dificilă sau
imposibilă pînă cînd nu este reumezit. Fenomenul de întărire a
solurilor este caracteristic numai solurilor argiloase-lutoase.

Crustificarea solului este un fenomen similar de întărire a masei

solului, dar care afectează doar primii milimetri de la suprafaţă.
Crusta se formează imediat după ploi, ca urmare a impactului
picăturilor de apă cu suprafaţa solului. Formarea crustei imediat
după însămînţare poate să împiedice sau să întîrzie răsărirea
plantelor.
Poluarea radioactivă poate afecta solul şi mediul în ansamblu ca
rezultat al unor accidente nucleare, ale căror efecte se propagă la
distanţe foarte mari (accidentul nuclear de la Cemobîl). Solurile
au o radioactivitate naturală redusă, care nu pune probleme de
mediu, dar experienţele nucleare şi accidentele tehnologice au
determinat creşterea poluării radioactive.
Degradarea - poluarea chimică a solului
Degradarea chimică se referă la modificările nefavorabile ale unor
însuşiri chimice sau fizico-chimice ale solului. Cele mai cunoscute
procese de degradare chimică a solurilor sînt:
- acidifierea solurilor, la originea căreia stau următoarele acţiuni
antropice: administrarea nechibzuită a îngrăşămintelor minerale;
căderea ploilor acide; drenarea solurilor mlăştinoase care conţin
pirită. îngrăşămintele de azot au potenţial de acidifiere, de aceea
utilizarea acestora în doze mari produce efectul menţionat.
Acidifierea nu are loc pe solurile care conţin carbonaţi. Apa
drenată din solurile acide poate să provoace acidifierea apelor de
suprafaţă, cu efecte nefavorabile asupra ecosistemului acvatic;

-poluarea chimică, care este provocată de unele substanţe

chimice, ajunse în sol în urma unor activităţi antropice. Poluarea
prin intermediul îngrăşămintelor minerale poate avea loc pe
terenurile agricole prelucrate cu cantităţi sporite de îngrăşăminte.
Uneori îngrăşămintele aplicate pe terenurile în pantă pot ajunge,
prin spălare, odată cu particulele de sol, în lacuri, determinînd
poluarea acestora.
Apele uzate sau nămolurile rezultate de la complexele de creştere
a animalelor sau cele provenite de la staţiile de epurare a apelor
adesea sînt deversate pe terenurile agricole, provocînd o serie de
efecte negative.
în ultimele decenii poluarea cu pesticide a devenit o problemă de
mediu de importanţă majoră (fig. 17.2). Pesticidele sînt, în
general, compuşi organici cu
90 Capitolul III. Domeniile de degradare a mediului
greutate moleculară mică şi solubilitate diferită în apă, avînd
structură şi însuşiri foarte variate. Cele mai multe pesticide se
descompun în sol prin hidroliză, levigare, oxidoreducere,
volatilizare şi descompunere biologică. Astfel de pesticide ca DDT
şi HCH sînt foarte persistente, de aceea se utilizează rar. în
majoritatea ţărilor, inclusiv în Republica Moldova, aceste pesticide
sînt interzise.

Poluarea cu metale grele prezintă pericol pentru toate

organismele vii, în special pentru sănătatea oamenilor. Această
poluare se produ- F'9-17.2. Administrarea pesticidelor ce local, în
funcţie de sursa de poluare: emisii
industriale, irigaţii cu ape uzate, gaze de eşapament, mijloace de
transport etc. Metalele grele, de regulă, devin toxice numai cînd
conţinutul acestora depăşeşte o anumită concentraţie. Fac
excepţie mercurul, plumbul şi cadmiul, care sînt şi cele mai
toxice. Fiecare metal greu are specificul său în ceea ce priveşte
comportamentul în sol şi influenţa asupra plantelor. Majoritatea
metalelor grele devin mai mobile în mediul acid.
Nu poate fi neglijată poluarea cu produse petroliere din variate
surse de poluare.
Degradarea - poluarea biologică
Degradarea biologică a solurilor poate fi o consecinţă a unor
modificări de ordin biologic sau biochimic, dar poate apărea şi ca
o poluare biologică cu agenţi patogeni. Principalele forme de
degradare biologică sînt:
- reducerea populaţiei de microorganisme, care este o primă
consecinţă a poluării solului, în special cu pesticide sau cu alte
substanţe toxice. Urmările negative sînt multiple: se schimbă
spectrul şi numărul microorganismelor, acti- vizîndu-se microflora
mai puţin valoroasă, cum sînt microorganismele care descompun
humusul, ciupercile şi alte microorganisme producătoare de
toxine; se reduce semnificativ activitatea fixatorilor de azot; este
afectată biodiversitatea specifică a solului;
- poluarea cu agenţi patogeni, care apare frecvent în jurul
centrelor urbane, complexelor industriale de creştere a animalelor
ori pe solurile tratate cu nămoluri rezultate din deşeuri sau irigate
cu ape uzate. însă solul are o capacitate naturală de autoepurare
datorită unui număr mare de microorganisme autotrofe care
contribuie la descompunerea reziduurilor, deşeurilor, astfel peste
un anumit timp agenţii patogeni sînt eliminaţi (în cazul în care
contaminarea este stopată). Cu toate acestea, unele specii mai
rezistente, ca Salmonella, pot supravieţui pînă la 30-40 de zile,
iar sporii de Antrax pot rezista ani de zile.
Tema 17. Degradarea solului. Măsuri de protecţie 91
Degradarea complexă a solurilor
Acest tip de degradare are în vedere situaţiile în care mai multe
tipuri de degradare se asociază şi afectează aceleaşi suprafeţe de
sol.
Degradarea prin exces de apă se asociază cu modificările de ordin
fizic, chimic şi biologic. Ca rezultat al excesului de apă, în sol se
resimte lipsa aerului şi, în special, a oxigenului. Unele activităţi
ale omului au un rol considerabil în cauzarea excesului de apă:
irigaţia incorectă, care ridică nivelul freatic; compactarea solului,
ce împiedică infiltrarea apei; defrişarea pădurilor sau desţelenirea
pajiştilor, care schimbă regimul hidric al terenului. Există şi
condiţii naturale care determină excesul de umiditate:
precipitaţiile abundente, relieful depresionar, solurile greu
permeabile etc.
Excesul de apă şi insuficienţa de oxigen reduc sau inhibă
activitatea organismelor aerobe şi mineralizarea. Plantele de
cultură nu se pot dezvolta, lăsînd locul plantelor adaptate la
condiţii cu exces de umiditate, pînă la formarea mlaştinilor.
Degradarea prin salinizare şi alcalinizare este cunoscută şi sub
numele de să- răturare secundară, salinizare secundară,
sărăturare antropogenă. Fenomenul se produce, de obicei, după
efectuarea unor lucrări de îndiguiri sau amenajări pentru irigaţii,
fără desecare-drenare adecvată, şi constă în acumularea în
orizonturile superioare ale solului a sărurilor solubile în cantităţi
ce depăşesc pragul de toleranţă al plantelor de cultură.
Sărăturarea secundară (sau antropogenă) poate avea mai multe
cauze: ridicarea nivelului apelor freatice în urma irigaţiei;
schimbarea regimidui hidric ca rezultat al îndiguirilor; aportul
freatic în sectoarele de luncă joasă; irigarea cu ape mineralizate a
terenurilor cu drenaj necorespunzător.
Sodizarea (alcalinizarea) solului determină creşterea valorilor pH-
ului, reducerea conţinutului de Ca şi Mg, afectarea regimului de
apă şi aer etc. Deoarece ameliorarea săraturilor este costisitoare
şi deocamdată ineficientă economic, terenurile respective pot fi
folosite ca păşuni cu valoare furajeră redusă.
Solurile Republicii Moldova. Probleme ecologice
• Ce factori contribuie la poluarea şi degradarea solurilor în
localitatea natală?
Solurile reprezintă principala bogăţie naturală a Republicii
Moldova. Diversitatea condiţiilor naturale a contribuit la formarea
unui covor pestriţ şi neomogen de soluri cu diferite proprietăţi.
învelişul de sol al ţării noastre este extrem de valorificat (peste
80%). Potenţialul productiv al solurilor a avut de suferit de pe
urma utilizării şi chimizării lor intensive de către om. Starea
actuală a învelişului de sol a devenit îngrijorătoare, iar în unele
părţi ale ţării este critică. Continuă să se extindă suprafeţele
terenurilor afectate de eroziune şi alunecări, de procesele de
dehumificare, deteriorare a structurii şi tasare (presare), de
salinizare şi înmlăştinire a solurilor.
Domeniile de degradare a mediului
Eroziunea
în prezent eroziunea este factorul principal de degradare a
solurilor republicii (Ce ştii despre eroziune? Ce forme negative de
relief creează ea?). Procesele erozive s-au intensificat ca urmare
a defrişării fîşiilor de pădure, măririi suprafeţelor ocupate cu
culturi prăşitoare, exploatării intensive a terenurilor, nerespectării
cerinţelor agrotehnicii antierozionale. Eroziunea solurilor (fig.
17.3) aduce daune mari economiei republicii. Suprafaţa totală a
terenurilor agricole erodate constituie circa 900 mii ha. Cu cit
solurile sînt mai erodate, cu atît productivitatea lor este mai
redusă. Anual de pe pante sînt spălate de eroziune circa 600 mii
tone de humus, 43 mii tone de azot, 27 mii tone de fosfor. Ca
rezultat al eroziunilor, recolta culturilor prăşitoare se reduce cu
aproximativ 300 mii tone; de grîu - cu peste 100 mii tone.
Eroziunea de adîncime cauzează formarea rigolelor şi ravenelor, a
căror suprafaţă atinge 8,8 mii ha. în ansamblu, pierderile anuale
pe care le suferă ţara noastră din cauza eroziunii constituie circa
2,4 miliarde lei.
• Estimează gradul de erodare a solului în localitatea natală.
Pentru combaterea eroziunii este necesară realizarea unui
ansamblu complex de măsuri antierozionale:
■ zonarea producţiei agricole şi organizarea cîmpurilor (care
presupune proiectarea prealabilă a unor măsuri de protecţie a
solurilor);
■ rotaţia culturilor, plantarea perdelelor forestiere de protecţie,
efectuarea arăturii de toamnă fără întoarcerea brazdei;
■ lucrarea terenurilor agricole după curbele de nivel, alternarea
fîşiilor de culturi prăşitoare cu cele de păioase;
■ introducerea benzilor-tampon înierbate, îngrăşarea solurilor cu
gunoi de grajd pentru sporirea conţinutului de humus etc.
% «Ce măsuri se întreprind în localitatea natală pentru
combaterea # eroziunii?
Alunecările de teren
Suprafeţe mari de terenuri arabile sînt scoase din circuitul agricol
din cauza alunecărilor de teren. Aceste fenomene nefaste sînt larg
răspîndite pe teritoriul republicii şi se manifestă tot mai pregnant
în ultimii ani. Alunecările de teren
Degradarea solului. Măsuri de protecţie 93
afectează peste 12 500 ha de terenuri. Costul total al bunurilor
materiale aflate sub ameninţarea alunecărilor depăşeşte 20-30
mld. lei.
Factorii care cauzează declanşarea alunecărilor de teren pot fi
naturali (prezenţa pantelor înclinate, gravitaţia terestră,
aranjarea şi modul de stratificare a rocilor, excesul de umiditate
(provenit din ploi, topirea zăpezilor), apele freatice, cutremurele
de pămînt) şi antropogeni (defrişarea şi despădurirea
nejustificată, amplasarea unor obiecte economice mari (fabrici,
uzine) etc.).
Măsurile principale de prevenire şi combatere a alunecărilor de
teren sînt următoarele:
■ terasarea pantelor;
■ captarea izvoarelor de coastă;
■ împădurirea terenurilor de coastă;
■ construirea zidurilor de sprijin;
■ construirea reţelei de drenare a apelor freatice.
Ce măsuri se iau în localitatea natală sau în zonele din apropiere
pentru prevenirea alunecărilor de teren?
Salinizarea
Solurile sărate se întîlnesc în luncile rîurilor Răut, Cogîlnic, Ialpug,
Botna. Suprafaţa totală a solurilor salinizate (soloneţuri,
solonceacuri) este de 112,2 mii ha, aducînd un prejudiciu total de
43 mii. lei. Factorii care generează salinizarea ţin de irigarea
solurilor cu ape mineralizate, de ridicarea apelor pe terenurile
desecate.
Pentru a fi repuse în circuitul agricol, solurile salinizate necesită o
serie de măsuri:
■ coborîrea nivelului apelor freatice printr-o reţea de drenaj;
■ administrarea ghipsului pentru neutralizarea reacţiei acide a
solului;
■ desalinizarea prin fluxul descendent de apă;
■ irigarea cu ape nemineralizate.
Tasarea solului
în localitatea ta există soluri tasate? Ce proprietăţi au aceste
soluri?
Procesul de tasare a solului conduce la dehumificarea şi la
degradarea lui. în cadrul cercetărilor efectuate în partea de nord a
republicii, practic în toate probele de sol recoltate, sub stratul
recent arabil (0-25 cm) a fost depistat un strat de sol tasat
(presat), numit de savanţi slitizat. Destructurarea acestui strat a
fost cauzată de utilizarea maşinilor şi a tehnicii agricole grele pe
terenurile arabile.
Pentru protejarea structurii solurilor este necesară limitarea sau
excluderea cauzelor ce provoacă degradarea lor prin:
■ evitarea bătătoririi solului, neadmiterea prelucrării solului în
stare prea umedă sau prea uscată, mărirea suprafeţei de contact
a tehnicii agricole cu solul;
■ favorizarea stabilităţii structurale a solului prin lucrările
efectuate;
94 Capitolul III. Domeniile de degradare a mediului
■ efectuarea aratului de toamnă a solului pentru afînarea şi
structurarea stratului arabil sub influenţa îngheţului şi
dezgheţului;
■ folosirea îngrăşămintelor organice şi minerale, precum şi a
resturilor vegetale pentru formarea humusului.
J • Care sînt efectele întăririi soiului? De ce nu se permite să
intrăm în o grădină imediat după ploaie?
Poluarea chimică
(J? ) • Explică relaţia dintre poluarea chimică şi securitatea
alimentară.
Poluarea chimică a solului este o problemă actuală destul de
gravă. Soluri poluate cu substanţe chimice toxice au fost
depistate în jurul fostelor şi prezentelor depozite de pesticide şi
îngrăşăminte minerale. Poluarea solurilor mai are loc din cauza
depozitării necontrolate la suprafaţa solului a dejecţiilor de la
fermele de creştere a animalelor, a deşeurilor menajere solide
(resturi alimentare, hîrtii, sticle, ambalaje, cenuşă etc.) şi
industriale; tratarea cu substanţe chimice a terenurilor agricole în
scopul sporirii fertilităţii lor sau combaterii dăunătorilor plantelor
agricole. Utilizarea nechibzuită a îngrăşămintelor minerale,
precum şi a pesticidelor, a apelor de scurgere conduce la
poluarea chimică a solurilor, la acumularea în sol a substanţelor
toxice şi la modificarea componenţei chimice iniţiale a solurilor.
J • Cum putem proteja solul de deşeurile menajere solide (resturi
ali- « mentare» ambalaje)?
Pentru prevenirea poluării chimice a solului se impune:
* administrarea corectă a îngrăşămintelor minerale şi a
pesticidelor;
* conservarea terenurilor intens poluate prin înierbare sau
împădurire, inter- zicînd orice activităţi economice (păşunatul,
cositul, colectarea fructelor şi a plantelor medicinale);
■ recultivarea terenurilor mici prin aport de sol fertil (stratul
poluat de sol să fie extras şi îngropat în locuri speciale).
Aşadar, solul asigură condiţiile necesare pentru viaţa plantelor,
animalelor şi a omului. Gospodărirea raţională a solului înseamnă
combinarea tehnologiilor şi acţiunilor umane în scopul sporirii
bioproductivităţii, asigurării securităţii alimentare, protecţiei
calităţii solului, viabilităţii economice şi acceptabilităţii sociale. De
atitudinea noastră faţă de sol depinde situaţia economică a ţării.
Prin urmare, problema calităţii solului are şi un important aspect
social.
Măsuri de protecţie a solurilor
Protecţia solului, ca şi a mediului înconjurător în general,
porneşte de la următorul concept, astăzi unanim acceptat: este
mai uşor şi mai eficient să se aplice măsuri de prevenire decît
măsuri de combatere a oricărei urmări negative.
Degradarea solului. Masuri de protecţie 95
afectează solurile sau altă componentă a mediului. Măsurile şi
lucrările de prevenire a efectelor negative sînt mai puţin
complicate şi mai economice decît cele pentru refacerea solului
deja degradat.
Prin urmare, măsurile de prevenire, în funcţie de cauzele care
provoacă degradarea solului, sînt:
■ includerea în asolament a plantelor amelioratoare (leguminoase
şi graminee perene);
■ creşterea conţinutului de materie organică (humus) din sol prin
încorporarea resturilor vegetale (şi nu arderea acestora),
aplicarea de îngrăşăminte organice, composturi etc.;
0 controlul strict privind aplicarea îngrăşămintelor cu azot pentru
prevenirea levigării, spălării, acidifierii solului şi acumulării în
exces a azotului în plante;
■ reducerea riscului de eroziune eoliană prin scăderea vitezei
vîntului (plantarea şi protejarea perdelelor vegetale), luarea
măsurilor de mărire a rezistenţei solului la deflaţie, folosirea
tehnicii agricole adecvate etc.;
a reducerea riscului de eroziune hidrică prin aplicarea eficientă a
măsurilor agrotehnice, a asolamentului, prin prelucrarea corectă a
pantelor şi respectarea cerinţelor de irigaţie, utilizarea adecvată a
teritoriilor etc.;
a efectuarea unui control strict privind aplicarea pe terenurile
agricole a diverselor reziduuri, ca nămolurile şi apele uzate
provenite din industrie, de la staţiile de purificare a apelor
reziduale etc.;
■ identificarea surselor de poluare (industrie, transporturi,
salubrizare, agricultură, sectorul agroalimentar etc.), a poluanţilor
cu impact negativ asupra mediului agricol (sol, apă, plante) şi
luarea deciziilor corecte;
■ lucrarea solului numai în condiţii de umiditate optimă şi evitarea
arăturilor prea adînci;
E reducerea acţiunii de compactare a tractoarelor şi maşinilor
agricole pe terenuri şi evitarea bătătoririi solului;
Degradarea soiului - înrăutăţirea calităţii solurilor, reducerea
productivităţii lor condiţionată de diferiţi factori distructivi.
pH-ul solului - gradul de aciditate sau de alcalinitate a solului.
Este un factor important în determinarea fertilităţii solului.
TERMENI-CHEIE
Capitolul III. Domeniile de degradare a mediului
(jp REPERE
• Cauzele degradării solului sînt: utilizarea maşinilor agricole
grele, nerespectarea tehnologiilor agricole, administrarea
chimicalelor în cantităţi mari etc.
• Efectele degradării solului sînt: eroziunea solului, mineralizarea
humusului, poluarea solului cu chimicale etc.
• Printre măsurile de protecţie se numără: respectarea strictă a
tehnologiilor agricole, sădirea perdelelor verzi, monitorizarea
calităţii solurilor.
• Un impact negativ asupra solului îl au haldele şi depozitele de
material steril, provenit din industria extractivă şi cea energetică,
precum şi locurile de stocare a deşeurilor şi gunoaielor,
acumulate în cantităţi tot mai mari, care pot deveni focare
de infecţie, provocînd poluarea aerului, a apelor freatice şi a celor
de suprafaţă.