Si crede-ma ca am uitat atatea detalii incat nu stiu cum sa incep,nu stiu de ce sa incep.

Sunt atat de
constienta ca toata poetica de care m-as putea indragosti se va duce acum de rapa, intrucat povestea nu va cere
decat elementul brut, substanta pura, esenta. Da, recunosc, nu mai stiu decat esenta, sinteza, rezumatul. Da,
scrisoarea trebuia facuta cu mult inainte, cand sentimentul era inca cald, inca proaspat, cand eliberarea mea s-ar
fi dorit vitala, cat inca traiam miezul , culmea unei disperari, paroxismul incalcarii simtului moral propriu. Tot.
Cum sa-mi mai amintesc exact fiecare gand, fiecare stare, cand am oscilat in 2 ani intre miliardele de subtilitati
sufletesti, cand ma metamorfozam la fiecare minut in clasicii demon si inger. Cand m- am transformat treptat, m-
am maturizat, cand am inteles din ce in ce mai bine, cand am priceput tot ce se petrecea in jurul meu, si cu toate
acestea, plangeam si inca plang la fiecare atac.
Romanul meu nu-i roman, povestea mea e scurta, si da, voi incepe cu sfarsitul.