Sunteți pe pagina 1din 5

CULTURA SECOLULUI AL XIX-LEA.

ROMANTISMUL
Romantismul (numit și Perioada Romantică) a fost o mișcare artistică, literară și intelectuală apărută în
Europa pe la sfârșitul secolului al XVIII-lea, atingând apogeul pe la începutul anilor 1800. În mare parte,
romantismul a fost o reacție împotriva Revoluției Industriale, cât și împotriva normelor politice și sociale
ale Iluminismului. Romantismul a influențat artele vizuale, literatura și muzica, dar de asemenea a avut un
impact și asupra istoriografiei, educației și istoriei naturale (științele naturii).
Romantismul apare inițial în zona care va fi mai târziu Germania (mișcarea a avut și ea o importanță
fundamentală în unificarea germană prin mișcarea Sturm und Drang) și în Anglia.
Romantismul s-a manifestat în forme diferite în diferitele arte și a marcat în special literatura și muzica (deși
romantismul s-a manifestat în aceste arte mai târziu decât în altele). Când curentul a ajuns în școli, au apărut
critici împotriva idealizării de către acesta a realității. Datorită acestor critici a apărut mișcarea care va da
naștere realismului.
Arte plastice
Conform lui Giulio Carlo Argan în opera sa Artă modernă, romantismul și neoclasicismul sunt pur și simplu
două fețe ale aceleași monede. Pe când neoclasicimul caută idealul sublim, sub o formă obiectivă,
romantismul face același lucru, prin subiectivizarea lumii exterioare. Cele două mișcări sunt legate, deci,
prin idealizarea realității.
Primele manifestări romantice în pictură vor apărea când Francisco Goya începe să picteze la pierderea
auzului. O pictură cu tematică neoclasică precum Saturn devorându-și fiii, de exemplu, prezintă o serie de
emoții pentru spectatorul pe care îl face să se simtă nesigur și speriat. Goya creează un joc de lumini și
umbre care accentuează situația dramatică reprezentată.
Francezul Eugène Delacroix este considerat a fi pictor romantic prin excelență. Tabloul său Libertatea
conducând poporul reunește vigoarea și idealul romantic într-o operă care este compusă dintr-un vârtej de
forme. Tema este dată de revoluționarii de la 1830 ghidați de spiritul Libertății (reprezentați aici de o femeie
purtând drapelul francez). Artistul se plasează metaforic ca un revoluționar din vârtej, deși vedea
evenimentele cu o anumită rezervare (reflectând influența burgheză asupra romantismului). Aceasta este
probabil opera romantică cea mai cunoscută.
Căutarea de exotic, de neprimitor și de sălbatic va reprezenta o altă caracteristică fundamentală a
romantismului. Exprimarea senzațiilor extreme, paradisurile artificiale și naturalețea în aspectul său
rudimentar, lansarea în „aventuri” și îmbarcarea în nave cu destinația polilor, de exemplu, i-au inspirat pe
anumiți artiști ai romantismului. Pictorul englez William Turner a reflectat acest spirit în opere
precum Furtună pe mare unde apariția unui fenomen natural este folosit pentru atingerea sentimentelor
menționate mai sus.
Alții, folosind figuri mai mici au ales pictura istorică, cum ar fi Salvator Rosa, care picta în maniera
lui Claude Lorrain, artist baroc târziu cu elemente romantice în picturi.
Literatură
Romantismul a apărut prima dată în literatura germană concomitent cu apariția clasicismului și
interacționând cu acesta. La sfârșitul secolului al XVIII-lea a apărut și în literatura engleză,iar în anii 1820 în
literatura franceză și rusă.
Una din caracteristicile romantismului este faptul că se împotrivește clasicismului. Tema centrală a
romantismului este idealul și dorința de libertate, individul și autoexprimarea sunt promovate în prim-plan.
La romantici, personajele aparțin tuturor categoriilor sociale, nu există tipuri umane, ci individualități. Se
pune accent pe individualitatea creatoare, afirmarea originalității și a sensibilității. Temele predilecte
romanticilor sunt: iubirea, natura, istoria, folclorul autohton, condiția omului de geniu, moartea,
singurătatea, revolta împotriva condiției umane.
Romanticii resping convenții în opera literară impuse de clasiciști, cum ar fi regula celor trei unități: de loc,
de timp, de acțiune, resping tipologia umană, alegerea personajelor din înalta pătură a societății. Romanticii
sunt pasionați de mister, de exotic, au gust pentru macabru, creează personaje și situații excepționale.
Motive romantice, precum: lacul, codrul, izvoarele, stânca, teiul, salcia, luna, stelele, floarea, noaptea, visul,
reveria. Eul romantic evadează din realitate în vis, în fantezie sau în reverie, este evident interesul pentru
mituri, simboluri.
Fundalul istoric este dat de dezamăgirea izvorâtă din Revoluția franceză, apoi războaiele napoleniene.
Caracteristicile generale ale literaturii romantice:

1
- prezența eului liric în textele literare, subiectivitatea trăirilor ;
- exprimarea cu prioritate a sentimentului și sensibilității ;
- libertatea creației, absența oricăror reguli sau constrângeri estetice (prezente la clasicism) ;
- întoarcerea spre trecut și adorația trecutului, în special al evului mediu și goticii ;
- îmbogățirea limbajului poetic cu regionalisme, neologisme și stilistic ;
- exprimarea specificului național în literatură ;
- tendința de a prezenta istoria într-o lumină ideologizată, glorificarea eroilor și libertății ;
- apar multe opere care au loc în peisaje, culturi, personaje si țări exotice care reflectă dorința de evadare din
viața reală ;
- descoperirea folclorului național ;
- aspirația spre absolut (iubirea perfectă, libertatea deplină și cunoașterea totală) ;
- apar culegerile de basme și folclor național și includerea limbajului popular în literatură ;
- teme romantice: viața, moartea, iubirea, libertatea, exotismul ;
Literatura romantică în Germania
Mișcarea Sturm und Drang (literal, Furtună și imbold) este considerată a fi precursoarea romantismului în
Germania. Poetul Johann Wolfgang von Goethe a fost cel mai faimos reprezentant al acesteia.
Goethe publică Suferințele tânărului Werther, operă de intensă subiectivitate datorită unei iubiri imposibile a
protagonistului acesteia (Werther). Cartea a cauzat multă vâlvă în perioada sa, datorită faptului că un val de
sinucideri a fost atribuit lecturii volumului.
Reprezentanți: Wilhelm Hauff - povestitor, Heinrich Heine – poet, Johann Gottlieb Fichte - a formulat
idealul fericirii, Friedrich Wilhelm Schelling - a creat idealismul ca directivă a romantismului, Friedrich
Hölderlin - creatorul poeziei romantice germane.
Literatura romantică în Anglia
Anglia mai poate fi numită și patria romantismului, deoarece tendințele anti-burgheze s-au manifestat aici
mai devreme decât în alte țări. În literatura engleză un grup de poeți sunt considerați reprezentanți de seamă
a romantismului, printre care se numără Samuel Taylor Coleridge, John Keats, Percy Bysshe
Shelley și William Blake urmați mai târziu de John Clare.
Publicarea în 1798 a Baladelor lirice, cu unele dintre cele mai frumoase poezii ale lui Wordsworth și
Coleridge, este adesea considerat momentul începutului mișcării. Majoritatea poeziilor au fost scrise de
Wordsworth și multe dintre ele tratează viața săracilor în Districtul Lake, sau sentimentele poetului față de
natură care au fost dezvoltate mai complet în poemul său Preludiul nepublicat în timpul vieții sale. Cel mai
lung poem din volum a fost a lui Coleridge Rimele bătrânului marinar, care a arătat partea gotică a
romantismului englez și exoticul multor poeme. În perioada când au scris poemele Poeții lacului au fost
priviți ca un grup marginal de radicali, deși aceștia au fost susținuți de către criticul și scriitorul William
Hazlitt și alții.
Spre deosebire de ei, Lord Byron și Walter Scott au devenit enorm de faimoși și influenți în toată Europa cu
lucrări care prezentau violența și drama unor locuri exotice, îndepărtate sau ale unor momente istorice.
Byron a fost "fără îndoială, cel mai mare geniu al secolului nostru", după nu mai puțin celebrul
Goethe.  Scott a avut un succes imediat, cu poemul său narativ lung Cântecul ultimului menestrel în 1805,
urmat de poemul Marmion scris în anul 1808. Ambele sunt plasate în Scoția medievală, și continuă să fie
cea mai cunoscută lucrare a lui. Byron a avut succes cu poemul Pelerinajul lui Childe Harold din 1812,
urmat de patru povești turcești, toate sub forma unor poeme lungi, începând cu Ghiaurul din 1813, despre
Europa ocupată de otomani.
Între timp, Scott efectiv a inventat romanul istoric, începând în 1814 cu romanul Waverley, plasat în anul
1745 despre revoltele iacobiților, care a fost un succes enorm și foarte profitabil, urmat de peste 20 de
romane noi scrise de Scott în următorii 17 ani. Deși romanele sale, celebrează identitatea și istoria scoțiană,
Scott a fost din punct de vedere politic un unionist ferm.
Romanciera cea mai semnificativă de limba engleză în perioada romantică de vârf pe lângă Walter Scott, a
fost Jane Austen, a cărei viziune conservatoare asupra lumii a avut puțin în comun cu contemporanii ei
romantici, păstrând o credință puternică în bună-cuviință și normele sociale, deși criticii au simțit un tremur
sub suprafața unor lucrări, în special în Mansfield Park (1814) și de în Persuasion (Persuasiune) (1817) .

2
În mijlocul secolului au apărut operele fără îndoială romantice ale familiei Brontë, în special a lui Charlotte
Brontë, Jane Eyre și Wuthering Heights (La răscruce de vânturi), romanul lui Emily Brontë, ambele fiind
publicate în 1847.
Literatura romantică în Franța
Romantismul a apărut relativ târziu în literatura franceză, chiar mai târziu decât în artele vizuale. Precursorul
romantismului în secolul al XVIII-lea a fost cultul sensibilității, care a fost asociat regimului monarhic și
Revoluția Franceză a fost mai mult o sursă de inspirație pentru scriitori străini decât o experiență la prima
mână a scriitorilor francezi. Prima figură proeminentă a fost François-René de Chateaubriand, un mic
aristocrat care a rămas un regalist pe parcursul Revoluției și s-a întors în Franța din exilul din Anglia și
America pe vremea lui Napoleon cu al cărui regim a avut o relație incomodă. Scrierile sale, scrise toate în
proză, includ ficțiuni ca de exemplu romanul René (1802) despre exil, pe care l-a anticipat Byron privind
eroul său înstrăinat, dar a scris mai ales despre istoria contemporană și politică, călătoriile sale, apără religia
și spiritul medieval (Génie du christianisme 1802), și în cele din urmă, în anii 1830 și 1840 apare enorma sa
autobiografie Mémoires d'outre-Tombe ("Memoriile de dincolo de mormânt") .
După restaurația burbonilor romantismul francez s-a dezvoltat în viața de zi cu zi prin teatrul Parizian, cu
producții de Shakespeare, în Franța fiind un autor romantic de bază, Schiller și adaptări după Scott și Byron,
alături de autori francezi, dintre care mai mulți au început să scrie după 1820. S-au dezvoltat clici pro-și anti-
romantism, iar producțiile au fost adesea însoțite de criticii zgomotoase ale celor două tabere.
Alexandre Dumas a început ca dramaturg, cu o serie de succese începând cu Henri III et sa cour (1829)
înainte de începe să scrie romanele sale de aventuri istorice cu care a avut cele mai mari succese, oarecum în
maniera lui Scott, cele mai faimoase fiind Cei trei mușchetari și Contele de Monte Cristo, ambele din 1844.
Victor Hugo a publicat ca poet în anii 1820 înainte de obținerea succesului pe scena cu drama Hernani, o
dramă istorică într-un stil cvasi-shakespearian, care a avut cu spectacole turbulente. El este mai bine
cunoscut pentru romanele sale, Cocoșatul de la Notre-Dame (1831) și Les Miserables (Mizerabilii), fiind
considerate cele mai bune opere ale carierei sale.
În anul 1862, publică “Les Miserables”/“Mizerabilii”, cel mai celebru roman al său, Lucrarea urmăreşte
viaţa şi interacţiunile dintre mai multe personaje pe o perioadă de douăzeci de ani, începând cu anul
înfrângerii finale a lui Napoleon şi se concentrează în jurul impactului social al faptelor lui Jean Valjean, un
fost puşcăriaş, care încearcă să se îndrepte, să-şi răscumpere greşelile din trecut prin fapte bune.
„Mizerabilii” analizează natura binelui şi a răului, a legii, într-o poveste care înfăţişează istoria Franţei,
arhitectura Parisului, politica, filosofia, justiţia, religia şi diferitele tipuri ale iubirii romantice.
Despre „Mizerabilii”, Victor Hugo avea să afirme: „Atâta vreme cât va exista, din pricina legilor şi a
moravurilor, un blestem social care creează în chip artificial, în plină civilizaţie, adevărate iaduri, agravând
cu o fatalitate omenească destinul, care e de esenţă divină; atâta vreme cât cele trei probleme ale secolului:
înjosirea omului prin exploatare, decăderea femeii prin foame, atrofierea copilului prin puterea întunericului,
nu vor fi rezolvate; atâta vreme cât, în anumite pături, constrângerile sociale vor fi cu putinţă; atâta vreme
cât pe Pământ vor dăinui ignoranţa şi mizeria, cărţi de felul celei de faţă nu vor fi zadarnice.”
Cariera lui Prosper Mérimée a urmat un model similar, în prezent fiind cunoscut după povestea Carmen,
nuvela sa din 1845. Alfred de Vigny rămâne cel mai bine cunoscut ca dramaturg, cu drama sa despre poetul
englez Chatterton (1835), probabil cea mai bună operă a sa.
Poeții romantici francezi din anii 1830 până în anii 1850 îi includ pe Alfred de Musset, Gérard de
Nerval, Alphonse de Lamartine și bombasticul Théophile Gautier. George Sand a fost cea mai remarcabilă
printre scriitoare, fiind figura centrală a scenei literare pariziene, fiind faimoasă atât pentru romanele sale,
cât și pentru relația ei cu Chopin și alte figuri marcante ale societății.
Stendhal este probabil cel mai apreciat romantic francez în zilele noastre din acea perioadă, dar el se află
într-o relație complexă cu romantismul, fiind notabil pentru perspectiva lui psihologică penetrantă ale
personajelor sale și realismul său, calități rare în romanele aparținând curentului romantic. Ca un
supravietuitor francez al retragerii Napoliene din Moscova în 1812, recurge în mică măsură la fantezii
despre eroism și aventură, și ca Goya el este adesea văzut ca un precursor al realismului. Lucrările sale cele
mai importante sunt Le Rouge et le Noir  (Roșu și negru, 1830) și La Chartreuse de Parme (Mănăstirea din
Parma, 1839).

3
Literatura română romantică
În literatura română, romantismul se face simțit prin intermediul scriitorilor pașoptiști (Ion Heliade
Rădulescu, Costache Negruzzi, Vasile Alecsandri, Alecu Russo ș.a.). Influențele curentului persistă mult
timp după declinul său în culturile vest-europene, atingând punctul culminant în opera lui Mihai Eminescu,
considerat ultimul mare romantic european.
Mihai Eminescu a fost un poet, prozator și jurnalist român. Numele lui adevărat este Mihail Eminovici, iar
scriitorul este considerat de critica literară postumă drept cel mai important poet din literatura română.
Născut în data de 15 ianuarie 1850 în Moldova, județul Botoșani, a asimilat viziunile poetice occidentale,
creația sa aparținând unui romantism literar relativ întârziat.
Mihai Eminescu | Date despre autor
Eminescu a fost activ în societatea politico-literară „Junimea”, și a lucrat ca redactor la „Timpul”, ziarul
oficial al Partidului Conservator. Primul său poem a fost publicat pe când poetul avea doar șaisprezece ani,
iar trei ani mai târziu, acesta a plecat să studieze la Viena. Acolo a urmat cursurile Facultății de Filosofie și
Drept, dar a audiat și cursurile altor facultăți. Activează în rândul societăților studențești, împrietenindu-se
cu Ioan Slavici. Între 1872 și 1874, Eminescu studiază la Berlin. „Junimea” îi acordă o bursă cu condiția să-
și ia doctoratul în filosofie. Deși poetul urmează cursurile timp de două semestre, nu se prezintă la examene.
Întors în țară, trăiește la Iași între 1874-1877, unde este numit director al Bibliotecii Centrale, profesor
suplinitor, revizor școlar pentru județele Iași și Vaslui și redactor la ziarul „Curierul de Iași”. Continuă să
publice în „Convorbiri Literare”, devenind bun prieten cu Ion Creangă. În anul 1877 se mută la București,
unde este redactor, apoi redactor-șef la ziarul „Timpul”. În 1883, poetul se îmbolnăvește grav, urmând șase
ani de boală și absenteism creator, în urma cărora poetul s-a stins din viață în data de 15 iunie 1889, iar apoi
a fost înmormântat în cimitirul Bellu din București. A fost ales post-mortem (28 octombrie 1948) membru al
Academiei Române. Manuscrisele lui Mihai Eminescu (patruzeci și șase de volume) au fost dăruite
Academiei Române de către Titu Maiorescu, în 1902.
Mihai Eminescu a abordat temele tradiționale ale Romantismului european, cultivând gustul pentru trecut și
pasiunea pentru istoria națională, nostalgia regresivă pentru copilărie, melancolia, cultivarea stărilor
depresive, întoarcerea în natură. Educația filosofică a lui Eminescu era impresionantă, opera sa poetică fiind
influențată de filosofia antică, de la Heraclit la Platon, de sistemele filosofice ale epocii sale, de marile
sisteme de gândire ale romantismului, de teoriile lui Arthur Schopenhauer, Immanuel Kant, precum și de
teoriile lui Hegel.
Temele pricipale în poezia lui Eminescu au fost dragostea şi natura. Că să evadeze din cotidianul atât de
detestat de el, de multe ori şi-a revărsat durerea sufletului său curat şi nobil în versuri despre frumuseţea
năturii şi iubire. Nici un poet român nu a cântat ca el nătura românească, şi nu a resimţit atât de profund
legătura cu geniul naţional român.
Poet al spaţiilor astrale în “Hiperion” (“Luceafărul”), “Sărmanul Dionis”, “Povestea magului călător în
stele”, Eminescu este şi poetul năturii patriei: “Calin”, “Sara pe deal”, “Floare albastră”, “Freamatul
pădurii”. Creator în continuă căutare a Absolutului, Idealului, el detesta comunul şi cotidianul şi înclina spre 
perceperea metafizică a lumii. Pe lângă  acestea Eminescu ne-a lăsat şi unele dintre cele mai tandre şi
desăvărşite în simplitatea lor cântece despre dragoste: “Dorinţa”, “Lacul”, “Şi dacă… ”, “Iubind în taină”,
“Despărţire”, “Atât de fragedă” şi în ziua de astăzi sună ca nişte imnuri ale celui mai luminos sentiment
uman. În multe dintre aceste opere figura poetului nefericit, a mândrului singuratic, cutreeră ca o nălucă 
codrii, “pentru că nu poate suferi pe oamenii ce-i sunt străini” (“Povestea codrului”, “Freamat de codru”).
Luceafărul este simbolul omului de geniu, caracterizat prin inteligența (rațiunea pura), obiectivitate,
capacitatea de a se sacrifica pentru atingerea unui ideal, aspirând permanent la cunoastere, dar incapabil de a
fi fericit sau de a ferici pe cineva.
O fată de împarat, unica în frumusețe ("o preafrumoasa fata") se îndrăgostește de Luceafar și îl cheamă la ea
în vis: "cobori în jos Luceafăr blând / Alunecând pe-o rază". Luceafărul se intrupează într-un înger, apoi
într-un demon și-o roagă pe fata să-l urmeze în lumea lui acvatică si celestă, dar ea îl refuză intuind că
așezarea în sfera astrului înseamnă moarte în ordinea lumii ei: "Căci eu sunt vie, tu ești mort". În schimb, îi
cere Luceafărului să se dezlege de veșnicie ("Fii muritor ca mine"), sacrificiu acceptat de astru. În plan
diurn, fata numita acum Cătălina se lasă initiată în tainele unei iubiri nesofisticate de catre pajul Cătălin,
recunoscând că au aceeasi esența: "Și guraliv, și de nimic / Te-ai potrivi cu mine". Tabloul al treilea

4
cuprinde călătoria interstelara a Luceafărului către Demiurg, căruia ii cere sa-i dea "o ora de iubire" (o viață
limitata). Răspunsul Creatorului definește esența eonului (eternității) ...
Luceafărul-Hyperion rămâne în lumea sa, privată de fericire, acceptâdu-și destinul, menirea lui eterna, de a
veghea asupra lumii, din îndepartarea-i solitara. Omul comun este dominat de instinctualitate, de voința
oarba de a trai, de egoism, adica de incapacitatea de a ieși din sine. Omul superior, geniul, este dominat de
inteligența, de capacitatea de a ieși din sine, de a revărsa lumina asupra oamenilor. Lumina lui însa orbește,
superioritatea lui copleșește, înălțimea lui intimidează și, de aceea, el rămâne neînțeles, fascinînd si
înspăimăntând deopotriva (”desi vorbesti pe înțeles, eu nu te pot pricepe"). Izolat prin calitățile lui
excepționale, el va rămâne nemuritor "prin forta gândirii, dar rece" în plan afectiv.
Romantismul în muzică
Spiritul uman în complexitatea lui s-a reflectat în capodoperele muzicale ale lui Ludwig van Beethoven: So-
nata lunii, Apassionata, dar mai ales în simfoniile sale. Simfonia a III-a Eroica redă frămîntările poporului
francez răsculat. În mod deosebit se remarcă prin grandoare Simfonia IX-a, cu superbul final pe versurile
Odei bucuriei de Fr. Schiller.
După Beethoven va urma o pleiadă strălucită de compozitori: Schubert, Schumann, Brahms, Weber. În
acelaşi an, 1813 se nasc cele două mari figuri ale muzicii de operă: germanul Wagner şi italianul Verdi.
Un romantic prin excelenţă este compozitorul italian Giuseppe Verdi, venerat de luptătorii pentru libertatea
Italiei. Operele sale Rigoletto, Traviata, Aida, Lombarzii devin în scurt timp populare nu numai în Italia, ci
şi în toată Europa. Fragmente din operele sale devin cîntece patriotice, iar autorul este simbol al luptei
pentru eliberarea şi unificarea patriei sale.
Fără creaţia lui Verdi nu se pot concepe spectacolele de operă. Generozitatea temelor (inspirate din teatrul
lui Shakespeare, Schiller, Victor Hugo), melodiozitatea excepţională a muzicii sale, explică succesul neîntre-
rupt al Traviatei, Aidei, Rigoletto, Othello, Trubadurul, Don Carlos, etc. Precedat de Rossini (Bărbierul din
Sevilla), lui Verdi îi vor urma Puccini (Tosca, Turadot, M-me Butterfly, Boema), Donizetti (Don Pasquale),
Bellini (Norma), ale căror creaţii alcătuiesc repertoriul permanent al scenei lirice.
Pe de altă parte, Richard Wagner crează opere inspirate din vechile legende germane şi medievale:
Tannhăuser, Lohengrin, Inelul Niebenlungilor, Tristan şi Isolda, Maeştrii cântăreţi din Nurenberg, Parsifal.
Muzician, filozof (inspirat de Schopenhauer) şi poet, Wagner şi compune singur libretele, creând o muzică
grandioasă, eroică, dar dificilă, care induce ascultătorului o tensiune intensă, datorită mai cu seamă la ceea
ce Wagner a denumit, melodia infinită.
În Rusia se remarcă compozitorul original M. Glinka prin opera Ruslan şi Ludmila.
Dintre compozitorii ruşi, menţionăm în primul rând pe Ceaichovski, apoi Borodin, Rimski Korsakov,
Mussorgski, Stravinsky, Prokofiev; muzicienii ruşi au fost prin excelenţă şi creatori de balete.
Arta muzicală rusă a devenit cunoscută în toată lumea prin geniul lui Piotr Ceaikovski şi al altor
compozitori. Piotr Ceaikovski a cultivat cu succes diferite genuri muzicale. De o deosebită popularitate se
bucură poemul simfonic „Romeo şi Julieta”, operele „Evgheni Oneghin” şi „Dama de pică”, baletele
romantice „Lacul lebedelor” şi „Frumoasa din pădurea adormită”.
Marile pasiuni umane s-au regăsit în muzica celebrilor pianişti şi compozitori Frederic Chopin (polonez) şi
Ferenc Liszt (ungur).