Ca si exemplu, des menționat este cazul copiilor „sălbatici”, crescuți de animale, mai ales de

lupi. S-au studiat 50 de copii sălbatici care au fost găsiți trăind împreună cu animalele. Încă din
1694, Condillac menționa în „Tratatul asupra senzațiilor“ un copil găsit în Tarile Baltice și care,
trăind mult timp printre urși, mergea ca aceștia în patru labe. Un alt exemplu este al copilului
sălbatic din Aveyron, pe care îl speria teribil prezenţa oamenilor şi, ca şi primul, nu manifesta
semne de inteligenţă. Au mai fost descoperiţi copii sălbatici în pădurile din Irlanda, Germania,
Ungaria şi chiar în România, la Braşov. Dintre copiii crescuţi de lupi, cei mai descrişi sunt
fetiţele Amala şi Kamal, care în 1924 au fost găsite în India, trăind împreună cu o haită de lupi,
într-o peşteră. Una avea cam 2- 4 ani, cealaltă 8-9 ani. Au fost duse într-un orfelinat şi s-a
încercat să li se facă educaţie. Fetiţa cea mică a murit repede deoarece nu s-a putu adapta noului
regim alimentar. Cea mare a mai trăit 8 ani şi asupra ei s-au făcut observaţii amănunţite. S-a
constatat că modul de viaţă al acestei fetiţe era asemănător cu cel al lupilor. Dacă i se punea în
faţă un animal ucis, se repezea să-l sfâşie cu dinţii, fixându-l cu mâinile. Pe parcurs a fost
învăţată să folosească lingura, dar când nu era supravegheată, mânca direct cu gura din farfurie.
Umbla în patru labe, putându-se ridica în picioare, dar nereuşind să înveţe să meargă. Auzul şi
mirosul îi erau dezvoltate, iar văzul era mai bun noaptea. În decursul celor 8 ani petrecuți în
orfelinat, a reușit să învețe 40 de cuvinte și propoziții de 2-3 cuvinte.
Rezultă din experienţele prezentate că un copil rupt de mediul social şi crescut de animale de la o
vârstă mică, cu greu mai poate fi umanizat sau poate niciodată. Absenţa mediului uman
împiedică dezvoltarea normală psihică. Toţi copiii lupi au împrumutat comportamentul şi
regimul de viaţă al animalelor adoptive. Sistemul lor nervos nu s-a dezvoltat pentru a asimila noi
cunoştinţe, pentru a transforma senzaţiile, percepţiile şi reprezentările în noţiuni, judecăţi şi
raţionamente. Nici unul nu a putut vorbi, nu şi-a putut manifesta anumite sentimente sau înţelege
anumite norme sociale.

Cercetările americanului Bloom, care investigând inteligenţa a doi copii, unul din Israel şi altul din Africa,
a constatat că primul este mult mai inteligent. Reversul acestei constatări l-a constituit cercetările altui
pedagog american, Ford, care a cerut unei familii de africani 37 să-şi înscrie copilul la o grădiniţă dintr-un
district evreiesc. Ţinând sub observaţie acest copil, precum şi un altul de aceeaşi vârstă din Israel şi
aplicându-le mai multe teste de inteligenţă, Ford a observat că amândoi reuşesc aceleaşi performanţe.
Astfel, el a concluzionat că mediul este mai important decât o eventuală dotare nativă şi că dezvoltarea
mintală este determinată mai mult de mediu şi tehnicile de antrenament, decât de ereditate. Izolarea
sfârşeşte de cele mai multe ori prin pierderea sau diminuarea capacităţii de a asocia cuvinte, deci de a
vorbi şi implicit de a gândi. Orice fel de izolare este nefastă. Foarte gravă este izolarea faţă de familie.