Rezumatul tezei de doctorat

CEREMONIALUL DE PRIMIRE A SUVERANILOR LA CURTEA

DIN CONSTANTINOPOL.
BIZANTINI ŞI LATINI ÎN ANII PRIMELOR CRUCIADE (1081-
1204).

Lucrarea de faţă îşi propune să surprindă întâlnirea cultural-ideologică dintre

factorii politici occidentali şi Imperiul bizantin în timpul cruciadelor, precum şi
consecinţele pe care le-au avut aceste contacte asupra deteriorării relaţiilor dintre
cele două lumi creştine în cursul veacului al XII-lea. În cadrul demersului de faţă
ne interesează raporturile pe care Bizanţul le-a avut cu Apusul latin de la
încoronarea lui Alexios Comnenul şi până la atacul decisiv al cruciaţilor asupra
Constantinopolului din 1204. Teza vrea să urmărească diferenţele politice,
ideologice şi culturale dintre cele două civilizaţii, care sunt cel mai bine reflectate
de evenimentele ce au marcat secolul al XII-lea.
M-am decis asupra studiului acestei teme deoarece mi-am propus să
analizez mai îndeaproape diversitatea culturală dintre greci şi latini în epoca
cruciadelor dintr-un unghi precis perceperii ceremonialului de primire bizantin la
cronicarii occidentali. În contextul schimburilor diplomatice dintre greci şi latini în
epoca cruciadelor, ceremonialul reprezenta modul cel mai clar de manifestare a
culturii şi ideologiei bizantine în raport cu monarhii occidentali, principii, baronii
şi ceilalţi mesageri din Apus. Ritualurile, simbolurile şi convingerile bizantinilor
sunt cel mai bine sintetizate de desfăşurarea acestui ceremonial. Pentru
reprezentările din cadrul acestui ceremonial integrăm în primul rând pe cronicarii
latini care au participat ca martori oculari la aceste întâlniri şi abia mai apoi pe cei

1
care nu au trecut pe la Constantinopol. Clericii occidentali prezenţi la aceste
întrevederi înregistrează mai direct faptele şi ritualurile ceremoniale, în vreme ce
cronicarii care scriu fără a fi văzut o primire oficială la Constantinopol se bazează
pe propriile concepţii culturale şi politice după care relatează evenimentele.
Spre deosebire de Marc Carrier, care a abordat în două studii ceremonialul
de primire la curtea din Constantinopol în perioada cruciadelor, lucrarea încearcă
să legitimeze demersul pe care l-a încercat acesta şi să o pună în dimensiunile ei
majore care nu au fost atinse de istoricul francez. Nu putem vorbi doar despre
ritualul în sine din cadrul ceremonialului, fără a avea o privire de ansamblu asupra
diferenţelor ce existau la sfârşitul veacului al-XI-lea între Bizanţ şi Occident. În
primul rând ideea de stat era total opusă în Bizanţ, unde exista o ideologie
imperială milenară şi un aparat administrativ al unui stat centralizat, în opoziţie cu
Occidentul, unde relaţiile feudale au făcut imposibil acest lucru. Mai mult, un
vasal putea în orice moment să ridice armele împotriva suveranului său, semn că
ideea de ordine politică bine stabilită la creştinii răsăriteni era total necunoscută
latinilor. Neînţelegerea diplomaţiei imperiale, căreia Apusul îi opune o politică
agresivă, mergând până la război, face imposibilă o colaborare între cele două
părţi. Poziţia geopolitică a Bizanţului între Occidentul invadator, Islamul expansiv
şi popoarele stepei de la Dunăre explică nevoia basileilor de a face concesii şi a
încerca pe cât posibil evitarea războiului. Occidentul călăuzit de o biserică
militantă războinică, deosebită de cea din Bizanţ, ajunge în veacul al-XII-lea să
supună Imperiul de Răsărit unei agresiuni ideologice militare, politice şi
economice. Pentru a înţelege de ce apusenii se simţeau lezaţi de ceremonial este
obligatoriu ca înainte să facem o analiză a tot ce deosebea Occidentul de Bizanţ în
secolul al-XII-lea, iar acest fapt se observă cel mai bine la nivelul ideologiei, iar
diferenţele culturale dintre cele două părţi ne apar cu claritate în cadrul
ceremonialului.
Pentru occidentali, tipicul unei astfel de ceremonii şi ordinea precisă a
ritualului erau lucruri complicate, absurde şi greu de înţeles, ceea ce subliniază

2
diferenţele de mentalitate, civilizaţie şi percepţie a celor două lumi creştine.
Secolul al XII-lea pune faţă în faţă cele două creştinătăţi, iar impresia apusenilor
faţă de anumite ritualuri din acest ceremonial este una negativă. Interesant de
remarcat este că acele clişee verbale, prin care erau caracterizate acţiunile politice
ale grecilor, îşi găsesc corespondentul în interpretarea ceremonialului bizantin în
cronicile occidentale. La o analiză atentă este vorba despre aceleaşi epitete
atribuite bizantinilor atât în cadrul ceremonialului de la curtea din Constantinopol,
cât şi în acţiunile lor politice în raport cu lumea latină. Acest ritual de primire al
bizantinilor constituie o cauză a deteriorării relaţiilor Bizanţ-Occident în veacul al
XII-lea, nu cea principală însă, chiar dacă şi el a contribuit la creşterea tensiunilor
dintre creştinătatea răsăriteană şi cea apuseană.
Ce a determinat ceremonialul primirii căpeteniilor latine ale
cruciadelor la curtea din Constantinopol, în drumul lor spre Locurile Sfinte, în
pregătirea psihologică a cruciadei a-IV-a?
Desigur, basileii bizantini, în numele ospitalităţii şi solidarităţii creştine,
aceasta din urmă invocată de papalitate şi de factorii politici occidentali, nu au
pierdut ocazia să-şi atingă propriile obiective. Pe de altă parte, recuperarea
teritoriilor cucerite de selgiucizi în Asia Mică şi Siria cu două decenii înainte de
prima cruciadă era un alt obiectiv primordial al autorităţii de la Constantinopol. În
acest scop, în schimbul aprovizionării armatelor latine şi al darurilor generoase
primite, Alexios Comnenul a făcut din conducătorii primei cruciade vasali
imperiali angajaţi să restituie basileilor toate posesiunile ce urmau a fi luate de la
selgiucizi. Pe de altă parte, rafinatul ceremonial de primire a solilor şi monarhilor
străini, descris în cele mai mici detalii, la vremea lui, de Constantin
Porphyrogenetul, încerca să sugereze oaspeţilor poziţia supremă a basileului,
urmaşul de drept al lui Constantin cel Mare în cadrul fictivei “familii de principi”,
în care erau încadraţi toţi principii creştini, în calitate de “fraţi”, mai mici, “fii”,
“prieteni” ori chiar “supuşi” faţă de “părintele spiritual” unic, a cărui putere fusese
primită de primul împărat creştin direct de la Dumnezeu. Ceremonialul de primire,

3
plin de mistere şi greu de înţeles pentru principii latini, veniţi dintr-o lume încă
rurală şi semianalfabetă, era percepută ca un pericol potenţial pentru străini.
Prezentarea grecilor prin clişeele verbale din veacul al-XII-lea este strâns legată de
impresia pe care le-o face ceremonialul imperial cronicarilor, care le trezeşte
confuzie şi spaimă. Epitetele cu care sunt denigraţi grecii trădează teama şi invidia
latinilor faţă de bogata societate bizantină.
În orice caz, există suficiente dovezi că monarhii sosiţi din Occident,
precum împăraţii Conrad III. şi Frederic Barbarossa şi regele francez Ludovic VII.
nu ignorau sensurile politice şi ideologice ale ritualurilor acestui ceremonial, motiv
pentru care l-au evitat sau chiar respins. Şi unii principi mărunţi din Occident,
precum au fost cei normanzi s-au eschivat într-o formă sau alta, de a participa la
ceremonial. Rivalitatea culturală şi religioasă dintre cele două tabere era născută
din o suspiciune şi neînţelegere a celuilalt, pe fondul ambiţiilor politice,
economice şi militare ale Occidentului războinic. Între cele două creştinătăţi exista
un amestec de admiraţie şi repulsie, determinate de evenimentele aflate în curs.
Controversele apăreau şi din refuzul suveranilor latini, de a mai fi încadraţi într-o
„familie de principi” sub egida basileului. Sentimentul de intoleranţă sporeşte de la
o cruciadă la alta, iar bizantinii sunt condamnaţi pentru că nu ştiau să respecte
convenţiile sociale feudale şi modelul cavaleresc din Occident. Conceptul de
ordine cultivat de Noua Romă era ceva nou pentru lumea feudală a Occidentului,
care pierduse valorile statale ale lumii antice. Diferenţele culturale dintre cele două
lumi pot fi surprinse din desfăşurarea ceremonialului. Acesta însă nu a constituit
cauza centrală a cuceririi Constantinopolului de la 1204. Contactul forţat dintre
cele două lumi creştine, petrecut odată cu declanşarea cruciadelor, punea în lumină
existenţa a două civilizaţii, cu culturi proprii şi cu mentalităţi opuse. Diferenţele
dintre cele două culturi apar cel mai bine în înţelegerea, interpretarea şi
comportamentul celor două creştinătăţi în cadrul protocolului imperial bizantin.
Această atitudine de respingere a ceremonialului de către latini dă măsura
diferenţelor acumulate între cele două părţi ale creştinătăţii în răstimpul dintre

4
încoronarea lui Carol cel Mare şi primele cruciade. În anul 800, încoronarea
primului împărat carolingian a creat o creştinătate bicefală, în care Occidentul
tindea să se transforme într-un alter orbis, opus celui bizantin, ce se revendica din
sfera politică şi religioasă a lui Constantin cel Mare şi Justinian. Dar pentru Carol,
Bizanţul rămâne încă modelul plin de prestigiu al oricărei construcţii imperiale pe
care încearcă să îl imite. În secolele ce au urmat diferenţele acumulate între lumea
latină şi cea bizantină au dat Occidentului o tot mai netă conştiinţă de sine, proces
ce parcurge o etapă hotărâtoare în veacul primelor cruciade. Ideea imperială a lui
Carol cel Mare, încă imprecisă la anul 800, cunoaşte acum o romanizare hotărâtă
sub Frederic Barbarossa, care se dorea unic suveran al întregii creştinătăţi,
imperator Romanorum, în vreme ce basileul nu putea fi decât un rex Grecorum
sau, cel mult, imperator Grecorum. Dar ambiţiile Occidentului, aflat în plin proces
de reconstrucţie religioasă, politică şi culturală, nu se opreau aici. Încă de la
Grigore VII., programul papalităţii avea ca punct central unificarea întregii
creştinătăţi sub autoritatea Romei pontificale, ce venea în întâmpinarea politicii lui
Frederic I. şi a lui Henric VI. Lor li se adaugă interesele normanzilor şi ale
veneţienilor. Aceste tendinţe se precizează tot mai mult, pe fondul crizei acute a
statului bizantin din ultimele decenii ale veacului al-XII-lea. Numai evenimentele
neprevăzute din preajma anului 1200 i-au împiedicat pe Staufeni să valorifice
condiţiile favorabile planului lor şi au făcut din pontifii romani, veneţieni şi conţii
Flandrei principalii beneficiari ai căderii Constantinopolului. Ceremonialul respins
de biserică a fost văzut ca un moment de umilire a latinilor şi de integrare a
factorilor politici occidentali în orbis-ul bizantin. Aflat în declin, Bizanţul este
incapabil să facă faţă asaltului economic şi politic latin şi să-şi adapteze valorile
lui la noile condiţii.
Toate aceste evoluţii religioase şi politice din secolul primelor cruciade
arată că rolul ceremonialului primirii la curtea bizantină a principilor apuseni a
fost de importanţă cu totul secundară, un simplu pretext ce a mascat în propaganda
antibizantină adevăratele obiective ale agresiunii latine asupra Bizanţului. Din

5
aceste controverse în mileniul medieval reiese o interpretare clară. Diferenţele
culturale nu puteau să conducă singure la izbucnirea unui conflict violent, care să
determine armatele apusene să cucerească Constantinopolul. Ceremonialul putea
să constituie cel mult un pretext pentru factorii politici ai Occidentului spre a
escalada şi legitima o confruntare între cele două creştinătăţi. Este şi concluzia
centrală a anchetei pe care am întreprins-o asupra ceremonialului bizantin de
primire a suveranilor străini în cursul primelor patru cruciade. Cel puţin două
argumente solide susţin acestă concluzie în lumina anchetei de faţă.
Primul decurge din diferenţele de imagine a ceremonialului în lumina
surselor latine din Occident, în raport cu izvoarele Orientului latin. Analiza
comparativă a celor două categorii de izvoare relative la ceremonialul bizantin a
condus la rezultate surprinzătoare. Cronicarii occidentali construiesc o imagine
ostilă şi tendenţioasă faţă de ceremonialul bizantin. Ritualurile lui sunt percepute
ca expresia perfidiei grecilor şi a desfrâului şi decadenţei morale, ce apar în
bogăţia nemăsurată etalată în palatele imperiale şi în vestimentaţia grecilor cu
ocazia primirii oaspeţilor străini. Dar de sub aceste epitete răzbat complexele de
inferioritate ale Occidentului, încă rural şi sărac, în raport cu rafinatul imperiu
oriental. Dimpotrivă, cronicarii latini din Orient, în principal Wilhelm din Tyr
propun o imagine favorabilă ceremonialului bizantin, iar regii Ierusalimului şi alţi
principi latini orientali sunt oaspeţii lui Manuel Comnenul şi beneficiarii
ceremonialului de primire la curtea imperială. Aceste diferenţe de optică asupra
ceremonialului din cronistica latină din Occident şi respectiv Orient rezultă din
nevoile şi aspiraţiile opuse ale celor două comunităţi catolice ale veacului al-XII-
lea: de o parte respingerea doctrinei bizantine a “familiei de principi” şi crearea
unui orbis occidental politic şi religios distinct, cu propriile valori identitare, de
cealaltă, integrarea unor mici comunităţi latine din Locurile Sfinte în orbisul şi
familia bizantină de principi, câtă vreme Manuel Comnenul rămâne singura
speranţă a salvării ei în faţa pericolului islamic.

6
 Aceeaşi concluzie se desprinde din luarea în considerare a soluţiilor
adaptate de ceremonialul de curte şi de titulatura primilor doi împăraţi latini ai
Constantinopolului după 1204. Cei doi conţi flamanzi au ajuns pe scaunul
prestigios al lui Constantin cel Mare şi al urmaşilor săi, în urma unei intense
propagande antibizantine. A doua zi după proclamarea imperială a lui Balduin de
Flandra, urmat apoi de fratele şi succesorul lui Henric I., împăraţii latini au adoptat
titlul suprem al Comnenilor, ca imperator Romanorum, cu toate implicaţiile lui.
Ceea ce este mai semnificativ copiază ceremonialul de primire la curte al
predecesorilor lor greci, inclusiv vestimentaţia basileilor “imorali” şi “decăzuţi” în
scopul legitimării puterii lor, obţinută prin violenţă în ochii supuşilor lor bizantini.
Cronicarii cruciadei a-IV-a nu stăruie asupra vechilor clişee antibizantine ale
cronisticii latine din veacul precedent, pentru a elogia fabuloasele bogăţii ale
grecilor cucerite de cruciaţii victorioşi. Caracterul tendenţios şi interesat al
imaginii ceremonialului bizantin în oglinda surselor occidentale, a propagandei
pontificale şi a factorilor politici latini este indiscutabil.