1

POLITICA MONETARĂ. UNIUNEA ECONOMICĂ ŞI MONETARĂ

1. INTRODUCERE

Pentru a face faţă provocărilor viitoare, cele mai importante sarcini ale Uniunii Europene sunt intensificarea
coordonării strategiilor economice naţionale şi stabilirea regulilor generale.
În ultimii ani s-au realizat progrese importante în apropierea economiilor ţărilor membre. O etapă
importantă în construirea Uniunii Europene o reprezintă realizarea unei politici economice comune. Cel mai de
seamă pas al acestei etape a fost introducerea pe piaţa comună a monedei unice, euro, la 1 ianuarie 1999.
Naşterea monedei europene este în mod cert evenimentul financiar mondial cel mai important de la crearea
sistemului financiar internaţional (Bretton Woods). Ea este o etapă importantă a construcţiei europene, care se
înscrie într-un proces început în urmă cu 50 de ani, odată cu crearea Comunităţii Europene a Cărbunelui şi
Oţelului (CECO), în 1952, şi semnarea în 1957 a Tratatului de la Roma instituind Comunitatea Economică
Europeană.
Tratatul de la Roma nu conţine prevederi explicite în legătură cu integrarea monetară. Se menţionează doar
necesitatea unei politici a ratelor de schimb şi a stabilităţii monetare. Abia în 1969, şefii de stat şi de guvern,
reuniţi la Haga, cad de acord să se ia măsuri pentru realizarea integrării economice şi monetare. Etapele care au
urmat au demonstrat o întărire continuă a spiritului de cooperare economică.
Instituţiile Uniunii Europene au numeroase sarcini economice şi monetare. Aceste sarcini ar trebui sporite
pentru a realiza unificarea. Cea mai importantă sarcină a fost înfiinţarea Uniunii Economice şi Monetare.
Uniunea Economică şi Monetară (UEM) este concretizarea politicii monetare în cadrul pieţei unice. UEM
se referă la zona din cadrul pieţei unice a Uniunii Europene unde circulă o monedă comună şi unde populaţia,
bunurile, serviciile şi capitalurile circulă fără restricţii.
Introducerea monedei euro a condus la dispariţia costurilor ridicate ale tranzacţiilor determinate de
conversia valutară şi nesiguranţa legată de instabilitatea ratelor de referinţă. O piaţă unică mai eficientă
contribuie la impulsionarea creşterii economice şi a angajării de personal, în timp ce moneda euro contribuie la
consolidarea stabilităţii monetare internaţionale. Uşurinţa comparării preţurilor în euro conduce la o
competitivitate crescută a companiilor şi la stabilitatea livrării, în unele cazuri conducând la reducerea preţurilor
la consumatori.
Expresie a consensului economic dintre statele membre ale Uniunii Europene, euro a devenit factorul
decisiv al integrării europene.

2. UNIUNEA ECONOMICĂ ŞI MONETARĂ – MOMENTE CHEIE

După încheierea Tratatului de la Roma, chiar dacă iniţiatorii gândiseră crearea unei monede comune,
activitatea Comunităţilor Europene se desfăşura pe baza prevederilor aranjamentului de la Bretton Woods şi a
sistemului de cursuri fixe. Până în 1958 a funcţionat Uniunea Europeană de Plaţi, un sistem de clearing
multilateral. În 1970 a fost publicat Planul Werner, care conţinea principalele elemente ale unei Uniuni
Monetare Europene, ce urma a fi realizată în 3 etape, pe o perioadă de 10 ani. Se avea în vedere: o convergentă a
politicilor economice, convertibilitatea totală şi ireversibilă a monedelor, stabilirea unei parităţi fixe între
acestea, eliminarea marjelor de fluctuaţie a cursurilor, completa liberalizare a mişcărilor de capital şi adoptarea
unor linii directoare pentru adoptarea bugetelor naţionale.
Singurul rezultat al planului a fost crearea, în 1972, a sistemului european de flotare controlată între limite
înguste a cursului de schimb al monedelor participante, supranumit “şarpele valutar”, prin care statele membre
îşi luau angajamentul de a nu permite fluctuaţii ale cursurilor de schimb mai mari de +/-2,25% în raport cu
dolarul american. Ca urmare a incidentelor din economia mondială de la începutul anilor ’70, după doi ani de la
crearea sa, în acest sistem mai rămăseseră doar marca germana, monedele din Benelux şi coroana daneză.
La 13 martie 1979, în urma acordului intervenit între preşedintele Franţei, Valéry Giscard d’Estaing, şi
cancelarul Germaniei, Helmut Schmidt, intra în vigoare Sistemul Monetar European (SME), bazat pe
 2
principiul parităţilor fixe, dar ajustabile între monedele naţionale, la care participă toate statele membre ale
Comunităţilor, cu excepţia Marii Britanii. În cadrul sistemului se introduce ECU-ul (”European Currency
Unit”), unitate de cont şi instrument de plăţi şi de rezervă, la care se raporta fiecare monedă participantă. ECU
însuşi era constituit dintr-un “coş” al monedelor naţionale participante, ponderea fiecăreia fiind direct legată de
puterea economică a statului respectiv. Sistemul Monetar European s-a constituit pe parcurs într-un instrument
pentru lupta împotriva inflaţiei, a redus imprevizibilitatea evoluţiei cursurilor si variabilitatea ratelor dobânzii.
Adoptat în 1985, raportul Cechinni – “Cartea albă privind desăvârşirea pieţei interne unice” – a arătat
limpede că avantajele unei asemenea pieţe nu vor putea însă să fie pe deplin valorificate în condiţiile persistenţei
unor costuri ale tranzacţiilor financiare în interiorul Comunităţilor şi ale unei instabilităţi, chiar minore, a ratelor
de schimb ale monedelor statelor membre. De aceea, Consiliul European de la Hanovra din iunie 1988 a
solicitat preşedintelui Comisiei Europene, Jacques Delors, un raport asupra modalităţilor de realizare a uniunii
economice şi monetare (UEM).
Încheiat în aprilie 1989, raportul Delors a propus un proces în trei etape de realizare a UEM, presupunând
coordonarea strânsă a politicilor economice naţionale, reguli stricte privind mărimea şi finanţarea deficitelor
bugetare şi constituirea unei instituţii comunitare independente care să definească şi să aplice politica monetară
comunitară. Aprobarea raportului de către Consiliul European din iunie 1989 de la Madrid a însemnat şi
lansarea procesului de liberalizare completă a mişcărilor de capital în 8 (din cele 12) state membre, având ca
termen final 1 iulie 1990. Tot atunci a fost însuşită propunerea de creare a unei uniuni economice şi monetare
(în cadrul Sistemului Monetar European) în trei etape.
Tratatul asupra Uniunii Economice şi Monetare a fost semnat la Maastricht în februarie 1992 şi a intrat în
vigoare la 1 noiembrie 1993. Acest tratat prevedea trei etape:
Etapa I: Coordonarea şi liberalizarea financiară, cu începere de la 1 iulie 1990, prevedea eliminarea
ultimelor bariere în calea tranzacţiilor monetare, întărirea coordonării politicilor economice şi bugetare şi
cooperarea între băncile centrale ale statelor membre. În această etapă, Tratatul privind Uniunea Europeană,
încheiat la Maastricht în 1992, a jucat un rol cheie, întrucât prin el statele membre s-au obligat să atingă o
convergenţă accentuată şi durabilă, indispensabilă realizării UEM. Statele membre s-au angajat să se abţină de la
introducerea de noi obstacole în calea mişcărilor de capital, să interzică acordarea de către băncile centrale de
împrumuturi autorităţilor publice, şi să elimine alte modalităţi de acces preferenţial al acestora din urmă la
instituţiile de credit.
Etapa a II-a: Crearea unor noi structuri, începută la 1 ianuarie 1994, a implicat transferul autorităţii
monetare către Sistemul European al Băncilor Centrale (SEBC), precum şi crearea Institutului Monetar
European (IME). Obiectivul principal al SEBC este menţinerea stabilităţii preturilor şi sprijinirea politicilor
economice generale din Comunitate, prin acţiuni conforme cu principiile economiei de piaţă. Misiunile
fundamentale constau în definirea şi punerea în practică a politicii monetare, conducerea operaţiunilor de
schimb, preluarea şi gestionarea rezervelor oficiale de valute străine deţinute de statele membre, promovarea
bunei funcţionări a sistemelor de plăţi.
Pentru declanşarea celei de-a treia faze, IME a trebuit să pregătească instrumentele şi procedurile necesare
aplicării politicii monetare unice, să armonizeze regulile şi practicile privind colectarea, stabilirea şi difuzarea
statisticilor, să elaboreze regulile pentru operaţiunile pe care le vor întreprinde băncile centrale naţionale în
cadrul SEBC, să încurajeze eficacitatea plăţilor transfrontaliere şi să supervizeze pregătirea tehnică a biletelor de
bancă emise în ECU. În această etapă, în 1996 şi 1997, Consiliile Europene de la Dublin şi Amsterdam au pus
bazele “Pactului privind stabilitatea şi creşterea economică”, expresie a voinţei politice de a trece la cea de-a
treia fază de realizare a UEM, care nu se mai bazează pe recomandări, ci pe reguli obligatorii. Pe baza pactului,
statele membre s-au obligat iniţial să prezinte programe economice de convergenţă cu criteriile de la Maastricht.
Tot acum a fost clarificată şi procedura de asigurare a respectării de către statele membre a plafonului anual al
deficitului bugetar, prin sancţiuni aplicate prin aşa-numita “procedură a deficitului bugetar excesiv”. În sfârşit,
tot în această etapă, Consiliul a început adoptarea de “orientări generale de politică economică”, care trebuie
respectate de către toate statele membre.
Pe baza îndeplinirii criteriilor de convergenţă, etapa a III-a: Transferul responsabilităţilor a început la 1
ianuarie 1999, mai întâi cu 11 state (Austria, Belgia, Finlanda, Franţa, Germania, Irlanda, Italia, Luxemburg,
Olanda, Portugalia, Spania), cărora li s-a alăturat, de la 1 ianuarie 2001, în urma îndeplinirii criteriilor de
convergenţă, şi Grecia. Excepţie au făcut statele membre care nu au dorit intrarea în această etapă, ci păstrarea
 3
“suveranităţii monetare”: Danemarca, Marea Britanie şi Suedia. Începând cu această dată, pentru cele 12 state
participante, politica monetară este de competenţa Băncii Centrale Europene, care înlocuieşte Institutul Monetar
European. Etapa a marcat trecerea la UEM propriu-zisă şi la moneda unică. De la 1 ianuarie 1999, noua
monedă comună a înlocuit progresiv monedele naţionale, iar de la 1 ianuarie 2002 orice operaţiune se desfăşoară
exclusiv în euro pe teritoriul celor 12 state membre UE, valutele acestora fiind treptat retrase complet din
circulaţie. Ulterior, au mai aderat la zona euro Slovacia, Malta, Cipru, Slovenia, Estonia, Letonia și Lituania.
Tratatul de la Maastricht prevedea crearea Uniunii Monetare cel mai târziu la începutul anului 1999, de
către statele care îndeplineau următoarele patru criterii de convergenţă:
- stabilitatea preţurilor: rata inflaţiei nu trebuie să depăşească cu mai mult de 1,5 puncte media celor trei
ţări cu cele mai scăzute rate de inflaţie; acest criteriu implică un grad înalt de convergenţă a politicilor
monetare;
- stabilitatea cursurilor de schimb: este necesară participarea la Sistemul Monetar European fără o
devalorizare voluntară a monedei naţionale timp de cel puţin doi ani consecutivi. Rolul acestui criteriu
este de a împiedica folosirea deprecierii ca armă a competitivităţii .
- rata dobânzii: Ratele dobânzii pe termen lung nu pot depăşi decât cu maximum două puncte
procentuale media celor trei ţări cu inflaţia cea mai scăzută;
- finanţele publice: statele membre trebuiau să ţină cont de faptul că deficitele bugetare nu pot depăşi 3%
din PIB, iar datoria publică nu poate depăşi 60% din PIB.
Situaţia economică a statelor membre în momentul încheierii Tratatului de la Maastricht nu corespundea
nici pe departe acestor criterii. Europa a trebuit să facă fată unor eforturi mari de ameliorare a gestiunii sale
pentru a ajunge să lanseze moneda pe principiile stabilite. Rezolvarea acestei situaţii a fost foarte dificil de
realizat, însă voinţa guvernelor, dublată de munca instituţiilor europene a dus la surmontarea acestor dificultăţi.

3. UNIUNEA ECONOMICĂ ŞI MONETARĂ – SITUAŢIA ACTUALĂ

Principiile care stau la baza realizării Uniunii Economice şi Monetare şi care constituie o componentă
principală a obiectivelor Uniunii sunt:
- sistemul economiei de piaţă sau al concurenţei este liber acolo unde pieţele sunt deschise;
- stabilitatea monetară este garantată de o dezvoltare ritmică a economiei;
- existenţa unui nivel înalt de ocupare a forţei de muncă şi a stabilităţii sociale;
- finanţe publice puternice şi sănătoase în toate statele membre;
- libertatea deplină a mişcării capitalurilor şi o perfectă integrare a pieţei financiare;
- stabilitate irevocabilă în ceea ce priveşte cursul de schimb, şi în final, o monedă unică.
Uniunea economică se corelează indispensabil cu Uniunea monetară. Politica monetară trebuie să însemne
încredere şi stabilitate. Există un cerc virtuos al încrederii în monedă – populaţia este dispusă să economisească,
investiţiile cresc, economia are o creştere stabilă neinflaţionistă. Pentru aceasta, una din condiţiile existentei
zonei euro este disciplina bugetară strictă. Orice modificare operată în domeniul economic trebuie obligatoriu
operată şi în domeniul financiar. Politica economică şi financiară este guvernată de principiul subsidiarităţii care
prevede că statele membre păstrează responsabilitatea politicilor lor economice şi financiare, considerate însă a
fi probleme de interes comun. De aceea, ele sunt numai coordonate la nivelul Uniunii în conformitate cu
orientările politicilor economice şi financiare ale statelor membre şi ale Uniunii. Acestea sunt adoptate la nivel
comunitar, fiind transmise statelor membre sub forma orientărilor generale.
Uniunea Economică şi Monetară este considerată o uniune politico-monetară. Introducerea monedei unice
reprezintă o decizie politică luată la nivelul Uniunii şi ea este condiţionata de îndeplinirea unor criterii politice şi
economice. Reuşita introducerii euro constituie o reformă majoră care necesită îndeplinirea unor condiţii care să
vizeze atât politica monetară, cât şi reformele structurale. Dezvoltarea economiei fiecărui stat membru şi a
comunităţilor, în general, este controlată sistematic prin intermediul convergenţei economice, în funcţie de
orientările stabilite. Dacă în cadrul procedurilor de urmărire multilaterală se stabileşte ca politica economică a
unuia dintre statele membre se depărtează de orientările generale convenite sau ameninţă să pună în pericol buna
funcţionare a Uniunii Economice si Monetare, Consiliul UE poate adresa o recomandare statului membru,
recomandare care poate fi exprimată public. Procedurile supravegherii si formulării recomandărilor au drept
 4
scop chiar pe acela de a garanta o politică economică şi monetară a statelor membre care să fie compatibilă cu
obiectivele Uniunii Economice si Monetare.
Dispoziţiile cu privire la respectarea disciplinei bugetare în statele membre constituie unul din elementele
esenţiale ale UEM. Tratatul instituind Comunitatea Europeană prevede obligaţia pentru fiecare stat membru de a
evita deficitul bugetar excesiv. Acesta defineşte totodată, preocupările la nivel de principiu ale unei politici
bugetare stabile, interzicând băncilor centrale să acorde credite autorităţilor publice. Tratatul stabileşte şi
responsabilitatea proprie a fiecărui stat pentru datoria publică, definind criteriile care permit determinarea
existenţei unui deficit bugetar excesiv şi valorile de referinţă menţinute în conexiune cu aceste criterii, precum şi
aplicarea unor sancţiuni statelor care şi-au încălcat obligaţiile.
Uniunea Economică şi Monetară se bazează pe ideea că preţurile stabile, alături de finanţe publice puternice
constituie cea mai bună bază pentru creşterea economică şi crearea de locuri de muncă.
Astfel că, obiectivele UEM sunt:
- preţuri stabile;
- finanţe publice puternice;
- dezvoltare economică;
- creşterea gradului de ocupare a forţei de muncă.
Stabilitatea preţurilor se asigură prin echilibrul realizat între politica monetară a Băncii Centrale Europene
şi politicile bugetare ale statelor membre. Tratatul Uniunii Europene a făcut din această stabilitate obiectivul
principal al Băncii Centrale Europene. Acest obiectiv este atins atâta timp cât fluctuaţia preţurilor este mai mică
de 2%. Acţiunile de politică monetară referitoare la stabilitatea preţurilor au în vedere creşterea sau diminuarea
ratei dobânzii pe termen scurt. În pluis, politicile BCE vizează susţinerea obiectivelor economice de mare
importanţă pentru Uniunea Europeană, precum creşterea economică şi crearea de locuri de muncă, cu condiţia ca
acestea să nu afecteze stabilitatea preţurilor.
Întărirea finanţelor publice este extrem de importantă. Deficitele bugetare scăzute contribuie la menţinerea
unei rate a dobânzii pe termen scurt puţin ridicate şi favorizează menţinerea ratei dobânzii pe termen lung la cel
mai scăzut nivel posibil, fapt ce avantajează investiţiile. Disciplina bugetară reduce volumul datoriei publice şi
disponibilizează banii publici pentru punerea în practică a politicilor pe termen lung în direcţia susţinerii
creşterii economice şi a creării de locuri de muncă.
Mijloacele de realizare a obiectivelor Uniunii Economice şi Monetare au în vedere:
- supravegherea şi coordonarea riguroasă;
- acţiunile preventive;
- tehnicile de schimbare a opiniei.
Acţiunea de supraveghere şi coordonare este necesară pentru a urmări în ce măsură politicile economice
ale statelor membre susţin obiectivele comune în materie de preţuri şi de buget, precum şi în vederea
preîntâmpinării disfuncţionalităţilor UEM.
Acţiunile preventive sunt necesare pentru ca economiile naţionale să continue politicile axate pe obiectivele
creşterii economice şi stabilităţii. Statele membre trebuie să prezinte planuri în care să explice cum intenţionează
să atingă bugete echilibrate sau excedentare, astfel încât să aibă o marjă de acţiune în cazul unei descreşteri
economice, fără a depăşi plafonul de 3% deficit în raport cu PIB.
Tehnica schimbării de opinie face parte din procedura de supraveghere a statelor membre, astfel încât
deficitele lor bugetare să nu depăşească plafonul de 3% din PIB. Dacă se constată că o ţară s-a detaşat
semnificativ de obiectivele fixate, Comisia alcătuieşte un raport către Consiliu, care poate recomanda statului
respectiv adoptarea măsurilor corective necesare. Un stat membru poate fi sancţionat dacă după 6 luni nu şi-a
îndeplinit angajamentele de disciplină bugetară.
Politica monetară este condusă într-o manieră uniformă la nivelul Uniunii Monetare de către Banca Centrală
Europeană. Banca Centrală Europeană şi Băncile Centrale Naţionale constituie un sistem cunoscut sub numele
de Sistemul European al Băncilor Centrale (SEBC).
Sistemul European al Băncilor Centrale (SEBC) este format din Băncile Naţionale ale tuturor statelor
membre ale Uniunii Europene şi din Banca Centrală Europeană. Băncile Naţionale ale statelor care nu au
adoptat moneda unică europeană sunt membre ale SEBC, având un statut special: se ocupă de politicile
monetare naţionale, dar nu iau parte la adoptarea deciziilor referitoare la politica monetară unică a zonei euro.
 5
Banca Centrală Europeană şi Băncile Naţionale ale statelor membre UE care au îndeplinit criteriile de
convergenţă necesare pentru adoptarea monedei unice formează Eurosistemul. Obiectivele de bază ale
Eurosistemului sunt:
- definirea şi implementarea politicii monetare a zonei euro;
- desfăşurarea operaţiunilor de schimb valutar;
- păstrarea şi gestionarea rezervelor externe oficiale ale statelor membre;
- asigurarea funcţionării normale a sistemelor de plată.
În plus, Eurosistemul contribuie la supravegherea instituţiilor de credit şi a stabilităţii sistemului
financiar.
Banca Centrală Europeană (BCE) a luat fiinţă în 1998 şi a devenit operaţională la 1 ianuarie 1999, ca
urmare a adoptării monedei unice. BCE este cea mai recentă instituţie europeană, în totalitate independentă,
pilon central al Uniunii Economice şi Monetare. Obiectivul principal al BCE este menţinerea stabilităţii
preţurilor. De asemenea, banca sprijină politicile europene generale ale Comunităţii Europene şi acţionează în
concordanţă cu principiile economiei de piaţă.
BCE are un rol consultativ pentru Comunitatea Europeană şi pentru autorităţile naţionale cu privire la
problemele de competenţa sa şi, în special, în legătură cu legislaţia comunitară şi naţională.
Există şi ale instituţii comunitare care au rol în ceea ce priveşte politica monetară.
Parlamentul European are responsabilitatea de a asigura supravegherea democratică a Băncii Centrale
Europene. De asemenea, Parlamentul European deţine un rol important în desemnarea preşedintelui şi
membrilor Consiliului Executiv al Băncii. Parlamentul European intervine şi în adoptarea legislaţiei referitoare
la Uniunea Economică şi Monetară şi este consultat de către Consiliul European atunci când se pune problema
acceptării unei cereri de adeziune la euro.
Comisia Europeană are un spectru larg de responsabilităţi la nivelul administrării şi consolidării Uniunii
Economice şi Monetare. Ea iniţiază propunerile legislative şi controlează aplicarea reglementărilor comunitare.
Principalele activităţi sunt:
- propune orientările generale de politică economică pentru ţările membre ale Uniunii Europene;
- coordonează politicile economice şi supraveghează dezvoltarea economică din fiecare stat membru în
conformitate cu liniile directoare;
- supraveghează acţiunea statelor membre, având grijă ca acestea să-şi îndeplinească obligaţiile în materie
de deficit bugetar;
- întocmeşte pentru Consiliul European rapoarte asupra primirii candidaturilor de aderare la zona euro şi
face recomandări în vederea acceptării sau respingerii acestora.
Consiliul ECOFIN joacă rolul unui comitet de administrare a Uniunii Economice şi Monetare, fiind compus
din miniştrii economiei şi finanţelor statelor membre. Acest Consiliu:
- hotărăşte dacă un stat membru poate sau nu să adopte moneda euro;
- determină orientarea politicii economice şi monetare;
- răspunde de aspectele specifice ale politicii economice şi stabileşte sancţiunile aplicate statului care
încalcă normele de disciplină economică;
- supraveghează ratele de schimb ale euro şi poate determina orientarea sau abordarea generală a politicii
ratelor de schimb.
EURO 12 este o adunare informală a miniştrilor economiei şi finanţelor din cele 12 state membre ale zonei
euro. Obiectivul său este de a schimba informaţii în vederea îmbunătăţirii înţelegerii şi coordonării politicilor
între participanţi.

4. MONEDA UNICĂ EUROPEANĂ

Adoptarea monedei unice este opţiunea economică şi politică cea mai raţională în contextul pieţei unice,
care asigură deplina libertate de mişcare a persoanelor, bunurilor, serviciilor şi capitalurilor. Există două raţiuni
fundamentale care au determinat trecerea la moneda unică: prima, are în vedere dimensiunile pieţei unice, iar
cea de-a doua se referă la caracteristicile pieţei unice. Moneda unică elimină toate obstacolele în calea
schimburilor şi suprimă costurile generate de coexistenţa monedelor naţionale în mecanismul tranzacţiilor.
 6
Moneda unică răspunde nevoii de stabilitate, deoarece absenţa instrumentelor de cooperare
economică şi monetară între statele membre au condus la accelerarea inflaţiei, la încetinirea creşterii economice
şi la amplificarea şomajului. Deşi prin ea însăşi moneda unică nu poate rezolva toate problemele, se apreciază
că ea va ajuta la crearea unei economii mai puternice, capabile de o creştere mai rapidă. Se apreciază că moneda
unică va uşura schimburile, investiţiile şi creşterea economică în numeroase regiuni, prin eliminarea
incertitudinii legate de devize şi prin reducerea, atunci când este posibil, a costurilor de tranzacţionare. Moneda
unică permite tărilor europene să-şi îmbunătăţească poziţia în raport cu fluctuaţiile altor devize mondiale şi, dacă
este stabilă, poate contribui la limitarea inflaţiei şi la atragerea capitalurilor străine. O monedă unică va necesita
politici comune ale tuturor ţărilor participante la acest sistem şi va conduce la implementarea unei Europe
federale.
De asemenea, mondializarea şi turbulenţele cărora economiile le sunt supuse într-un mediu internaţional
instabil necesită un răspuns la înălţimea mizei pe care o reprezintă construcţia europeană, răspuns dat prin
punerea pieţei unice la adăpost de fluctuaţii puternice, prin intermediul monedei unice.
Apariţia euro pe plan internaţional este menită să servească la adâncirea cooperării pe baza apropierii şi
convergenţelor în politicile valutare ale principalilor parteneri mondiali. Utilizarea monedei unice euro la nivelul
Uniunii Europene are o serie de avantaje în plan economic şi financiar:
1. Stabilitatea schimburilor. Existenţa euro ca monedă unică europeană conduce la evitarea necesităţii de
schimb a banilor şi a cheltuielilor care însoţesc acest procedeu, cum ar fi: comisionul bancar, costul cu plata
angajaţilor în gestionarea valutei, etc. Aceste costuri sunt diferenţiate pe categorii de operaţiuni, dar, oricum, ele
reprezintă un procent însemnat în cadrul societăţilor comerciale cu cifră mică de afaceri. Cu o moneda unică
comună nu vor mai exista fluctuaţii de schimb riscând să blocheze comerţul intraeuropean, cu toate că preţurile
interne pot evolua, după ritmurile diferite ale fiecărei ţări, în aşa fel încât puterea de cumpărare a euro să varieze
de la o ţară la alta. Stabilitatea puterii de cumpărare este un avantaj
important, deoarece conduce în principiu la o creştere a comerţului internaţional, moneda unică putând conduce
la o integrare şi mai puternică a pieţelor şi la o încurajare a comerţului.
2. Eliminarea riscului valutar. Moneda unică contribuie şi la eliminarea riscului valutar, atacurile
speculative care constrâng o ţară să ridice dobânzile pentru a-şi păstra moneda naţionala, fiind eliminate. O
dobândă ridicată are un cost deloc de neglijat pentru economie: mai puţine investiţii, o rată a şomajului mai
ridicată, iar creşterea economică mai lentă. Doar firmele mari pot – printr-un management de trezorerie, sau prin
operaţiuni pe termen – să se protejeze împotriva expunerii la risc valutar.
3. Eliminarea costurilor de convertibilitate. Acest lucru se realizează prin eliminarea costurilor de
comision şi de tranzacţie pentru persoanele fizice şi juridice care întreprind acte şi fapte de comerţ.
4. Monedă internaţională. Euro va fi o monedă internaţională importantă, bazată pe existenţa zonei euro,
pe utilizarea acesteia ca monedă de facturare, de operare în euro pe piaţa financiar-bancară, pe stabilitatea şi
credibilitatea euro. Implementarea euro ca monedă unică consolidată prin convergenţa situaţiilor
macroeconomice şi în contextul unei discipline economice şi financiare monitorizate de SEBC, asigură
omogenitatea disciplinară a ratelor de schimb pe termen scurt, garantând lansarea euro şi la nivel internaţional.
5. Reducerea ratei dobânzilor. Moneda unică permite o reducere a dobânzilor în Europa, precum şi a
mişcarilor de capital ce decurg de aici. Cu o monedă unică, devalorizarea va fi practic imposibilă şi prima de
risc va dispărea. O altă consecinţă va fi aceea de stimulare a plasamentelor în diferite categorii de titluri în euro,
acestea fiind privite la fel ca plasamentul în exterior.
6. Factor de stabilitate a preţurilor. Moneda unică elimină costurile provocate de inflaţie, având rolul de
a consolida cursul valutar.
7. Facilitatea de comparare a preţurilor. Firmele şi persoanele fizice pot mai uşor să compare preţurile în
diferite ţări europene, fără a mai calcula convertibilitatea.
Putem spune că, odată cu introducerea euro, a apărut o nouă putere economică. Cu cei aproximativ 300
milioane de consumatori, zona euro a devenit cea mai mare piaţă de desfacere din lume, înaintea Statelor Unite
(270 milioane de consumatori) şi Japoniei (127 milioane de consumatori).
Rolul important al zonei euro rezultă şi din faptul că, în această zonă, puterea de cumpărare este ridicată,
ea fiind depăşită doar de Stele Unite. 15% din valoarea tuturor bunurilor şi serviciilor realizate la nivel mondial
provin din zona euro, Statele Unite contribuind cu 20% la realizarea PIB-ului mondial, iar Japonia cu 7,7%. În
aceste condiţii, zona euro a devenit o a doua regiune economică a lumii.
 7
Se preconizează că zona euro va deveni cel mai mare producător mondial şi va deţine cea mai
ridicată pondere în comerţul mondial.