Caracterizare Meşterul Manole

-,,Monastirea Argeşului”-

Balada populară ,,Monastirea Argeşului” potrivit cercetătorilor a fost

creată în secolul al XVI-lea, dar a fost publicată în 1852 de către Vasile
Alecsandri în culegerea ,,Balade populare ale românilor”.
Meşterul Manole este personajul principal în jurul căruia polarizează
acțiunea şi semnificația baladei. Este un personaj mitic, ilustrativ pentru
artistul mistuit de focul creației, care conştientizează necesitatea jertfei pentru
realizarea unei opere ce va dăinui peste timpuri.
Manole este unul dintre cei zece meşteri, superior celorlalți fiind singurul
capabil de o zidire măreață, având şi spirit de lider. Unicitatea personajului
este precizată încă de la început, printr-o caracterizare directă realizată de
narator: "Nouă meşteri mari,/ Calfe si zidari,/ şi Manoli, zece,/ Care-i şi
întrece", fiind şi singurul căruia i se precizează numele.
Dedicarea sa pentru creație si dorința de a realiza o construcție unică se
împleteşte cu ambiția lui Negru-Vodă, care doreşte să fie ridicată ,,monastire-
naltă/Cum n-a mai fost altă", însa visul meşterului începe să se năruie odată cu
zidurile mănăstirii.
Manole este alesul Divinității, fiind singurul căruia i se relevă soluția
salvatoare, evocându-se astfel caracterul supranatural al personajului. Prezintă
o impresionantă ținută morală, legându-se de meşteri printr-un jurământ
căruia îi rămâne loial. Protagonistul este surprins într-un moment de slăbiciune
omenească, ce izvorăşte dintr-o dragoste profundă. Se dovedeşte iubitor şi
tandru cu Ana, din acest motiv invocă stahiile naturii pentru a o întoarce din
drum.
Meşterul dă dovadă de tărie de caracter şi stăpânire de sine, căci, deşi
suferă, îşi îndeplineşte vocația. Văzând că Ana este aleasă de către destin să fie
jertfă, deținând arta disimulării, face ca împlinirea acestuia să nu fie o sentință,
şi cu tandrețe face ca zidirea Anei să fie la început un joc. Sufletul său este
sfâşiat de durere, lucru ce reiese din faptele sale: ,,ofta”, ,,tacea”, ,,turba”.
Manole trăieşte un conflict interior între dorința de a-şi îndeplini idealul si
dorința de a proteja dragostea profundă pentru Ana.
 Odată ce mănăstirea este zidită, Manole, încrezător în forțele proprii,
afirmă în fața voievodului că poate realiza o mănăstire superioară acesteia,
fiind creionat caracterul orgolios, dar şi aspirația către perfecțiune. Momentul
în care meşterul aude glasul iubit al Anei din zidurile groase, decide să ducă la
capăt sacrificiul, aruncându-se de pe acoperiş. Vocația sa creatoare nu se
stinge odată cu el, şi în locul în care s-a prăbuşit apare ,,o fântână lină/ Cu apă
puțină,/ Cu apă sărată,/ De lacrimi udată” ca simbol al sacrificiului înfăptuit din
iubire.
Protagonistul este caracterizat şi în relație cu celelalte personaje ale
operei. Relația cu Ana este una bazată pe iubire nemărginită ce dăinuie dincolo
de moarte. Manole şi Ana reprezintă proiecțiile pe pământ ale masculinului şi
femininului, fără femeie construcția nu şi-ar fi găsit finalitatea. Eroul este
construit în antiteză cu ceilalți meşteri, el diferențiindu-se de ei prin iscusință,
dar şi cu Negru-Vodă, fiind evocat motivul feudal, ce constă în paralela dintre
dăruirea artistului pentru o construcție unică şi egoismul conducătorului ce îşi
asumă meritele.
Aşadar, în balada populară “Monastirea Argeşului”, protagonistul,
Meşterul Manole, reprezintă întruchiparea adevăratului artist devotat creației.