MINISTERUL EDUCAŢIEI, CULTURI ŞI CERCETĂRII AL REPUBLICII MOLDOVA

CENTRUL DE EXCELENȚĂ ÎN ENERGETICĂ ŞI ELECTRONICĂ

CATEDRA “Sisteme informaţionale”

Studiu Individual Nr.4

La disciplina: Bazele legislației în domeniu

Tema: Probațiunea și Cheltuielile de judecată în procesul civil

Elaborat:

Verificat: Alina Lesnic

Chişinău 2020
 Probațiunea
Apărarea judiciară a drepturilor şi intereselor legitime ale cetăţenilor şi organizaţiilor se
înfăptuieşte pe calea soluţionării de către instanţa de judecată, a litigiilor civile. În calitate
de primă condiţie a justiţiei apare necesitatea constatării circumstanţelor de fapt petrecute
până la intentarea procesului, iar cunoaşterea acestora poate avea loc doar prin
intermediul probațiunii judiciare, care reprezintă o activitate procesuală a participanților
la proces, reprezentanţilor acestora și a instanţei de judecată în vederea prezentării,
administrării şi aprecierii probelor în procesul civil. Probațiunea judiciară are o structură
complexă, scopul fiind de a stabili și proba faptele componente ale obiectului probațiunii.
În încercarea de a face unele generalizări asupra determinării obiectului probaţiunii,
suntem de acord cu poziţia potrivit căreia este foarte complicat de a analiza obiectul
probaţiunii abstract [1, p.13], adică făcând caracteristici care ar putea fi atribuite tuturor
felurilor de procedură civilă, deoarece după natura lor juridică, procedurile clasice şi cele
de control se deosebesc esenţial atât în ceea ce priveşte faptele ce necesită a fi dovedite,
cât şi în modalitatea de formare a obiectului probaţiunii, a rolului judecătorului şi a
participanţilor la proces în formarea acestuia. Totodată, vom aborda doar determinarea
obiectului probațiunii în procedurile litigioase, ceea ce va permite analiza multiaspectuală
a instituției în cauză. Obiectul probațiunii reprezintă totalitatea faptelor material-juridice
și procesuale ce necesită a fi constatate pentru soluţionarea justă a pricinii civile.
Obligaţia de determinare a obiectului probaţiunii incubă judecătorului astfel potrivit art.
118 CPC RM [2], circumstanţele care au importanţă pentru soluţionarea justă a pricinii
sunt determinate definitiv de instanţa judecătorească pornind de la pretenţiile şi obiecţiile
părţilor şi ale altor participanţi la proces, precum şi de la normele de drept material şi
procesual care urmează a fi aplicate. Examinând prevederile legale, putem determina că
obiectul probaţiunii în procedurile contencioase are două surse de formare: – pretenţiile şi
obiecţiile parţilor, adică fapte juridice pe care reclamantul îşi întemeiază cerinţele sale
material-juridice faţă de pârât şi circumstanţele prezentate de pârât care indică asupra
netemeiniciei acţiunii civile intentată împotriva sa, direcţionate împotriva procesului, a
participării pârâtului în el sau spre respingerea acţiunii; – ipoteza şi dispoziţia normei sau
a unui şir de norme de drept material şi procesual, ce urmează a fi aplicate. Norma
juridică fiind o regulă generală şi obligatorie de conduită al cărui scop este acela de a
asigura ordinea socială, realizabil, inclusiv, prin aplicarea forţei de constrângere. Din cele
expuse, rezultă că instanţa nu se limitează la afirmaţiile părților în determinarea
obiectului probaţiunii. Deseori părţile în pretenţiile şi obiecţiile lor, expun fapte care nu
au nici o importanţă juridică, cum ar fi unele determinări morale ale faptelor săvârşite de
participanţii la proces. Judecătorul în acest caz nu le include în obiectul probaţiunii, iar
faptele ce nu sunt indicate de părţi, dar au o importanţă juridică pentru soluţionarea justă
a cauzei, sunt incluse în obiectul probaţiunii din iniţiativa instanței. Menţionăm că la faza
de intentare a procesului, odată cu depunerea cererii de chemare în judecată, reclamantul
este obligat să indice atât circumstanțele de fapt, cât şi de drept ale acţiunii sale, însă
obiectul se determina la faza pregătirii pricinii pentru dezbateri judiciare. Pe parcursul
soluţionării litigiului, conținutul și numărul faptelor obiectului probaţiunii poate suferi
modificări, în dependenţă de schimbarea temeiului acţiunii sau de creşterea ori
micşorarea cuantumului pretenţiilor acţiunii înaintate.  Un rol deosebit în constatarea
obiectului probaţiunii au hotărârile explicative ale Plenului Curţii Supreme de Justiţie a
Republicii Moldova în care sunt expuse faptele ce necesită a fi constatate pentru anumite
categorii de cauze. În hotărârile menţionate sunt indicate fapte comune anumitor tipuri de
cauze, care necesită a fi stabilite de către instanța de judecată, acestea rezultă din
conţinutul normei juridice cu caracter general, însă pentru fiecare pricină civilă concretă
se stabilesc şi fapte specifice, care sunt deduse din pretenţiile şi obiecţiile parților,
numărul lor fiind determinat de circumstanţele fiecărui litigiu concret. O dificultate
esenţială prezintă determinarea obiectului probaţiunii în cazul soluţionării litigiilor
izvorâte din raporturile reglementate de normele de drept material cu dispoziţie relativ-
determinată, ex.: litigiile privind repararea prejudiciului moral, litigii privind privarea de
drepturile părinteşti etc., atunci când judecătorul trebuie să ţină cont de circumstanţe
concrete şi să le aprecieze din punctul de vedere al semnificației sale juridice.
Circumstanţe de acest tip avem în mai multe norme juridice, spre exemplu, „alte motive
temeinice” (alin.(4) art.20 CF RM) [3]. „Instanţa judecătorească va desface căsătoria dacă
va constata că convieţuirea soţilor şi păstrarea familiei în continuare sunt imposibile
(alin.3, art.37 CF RM).” Criteriile de determinare a motivelor temeinice, sau criteriile de
determinare că viaţa în comun este imposibilă, nu sunt expres stipulate în nici o lege, şi
ţinând cont de principiul accesului liber la justiţie, nici unei persoane nu i se poate refuza
apărarea judiciară din motiv de inexistenţă a legislaţiei, de imperfecţiune, coliziune sau
obscuritate a legislaţiei în vigoare (art.5 alin.2 CPC RM), judecătorul singur trebuie să
determine aceste criterii conform intimei sale convingeri. Evitarea completă a normelor
cu o dispoziţie relativ-determinată este imposibilă, astfel este necesară asigurarea
aplicării corecte a acestor norme. Aplicarea normelor cu o ipoteză relativ determinată,
spre deosebire de cele cu ipoteză determinată, se realizează în trei etape: dovedirea
faptelor, care pot avea importanţă juridică; aprecierea circumstanţelor stabilite; concluzia
juridică. În cazul aplicării normelor juridice cu o ipoteză determinată, a doua etapă
lipseşte. În scopul realizării justiţiei, judecătorul trebuie să examineze minuțios şi să
aprecieze afirmaţiile părţilor despre însemnătatea juridică a unor sau altor circumstanţe,
să determine legătura dintre acestea şi normele de drept ce prevăd fapte relativ-
determinate, astfel va fi posibilă aprecierea corectă a probelor. În concluzie, menționăm
că constatarea corectă a obiectului probațiunii este un proces complex, care determină
legalitatea şi temeinicia actelor procesuale, legalitatea fazelor procesuale și a întregului
proces și face procesul mai organizat, asigurând finalizarea lui într-un termen rezonabil,
iar în caz de constatare greşită a obiectului probaţiunii, prin includerea în cercul faptelor
care necesită a fi probate ale unor circumstanţe care nu au nici o importanţă pentru
soluţionarea cauzei, procesul, ca şi consecinţa, se va tergiversa, fapt care va determina
cheltuieli inutile de timp și de mijloace procesuale. Iar în cazul în care nu au fost
constatate şi dovedite faptele care necesitau a fi dovedite, hotărârea instanţei va fi pasibilă
de casare, potrivit art.386 CPC RM, în baza netemeiniciei acesteia.

Cheltuielile de judecată în procesul civil

Conform articolului 82 din Codul de procedură civilă al Republicii Moldova, cheltuielile

de judecată se compun din taxa de stat şi din cheltuielile de judecare a pricinii. Taxa de
stat Taxa de stat reprezintă o sumă care se percepe, în temeiul legii, de către instanţa
judecătorească în beneficiul statului de la persoanele în ale căror interese se exercită
actele procedurale de judecare a pricinii civile sau cărora li se eliberează copii de pe
documente din dosar. În acţiunile patrimoniale, taxa de stat se determină în funcţie de
caracterul şi valoarea acţiunii, iar în acţiunile nepatrimoniale şi în alte cazuri prevăzute de
lege, în proporţii fixe, conform Legii taxei de stat. Se impune cu taxă de stat:
 fiecare cerere de chemare în judecată (iniţială şi reconvenţională);
 cererea intervenientului principal;
 cererea vizând pricinile cu procedură specială;
 cererea de eliberare a ordonanţei judecătoreşti;
 cererea de declarare a insolvabilităţii;
 cererea de eliberare a titlului executoriu privind executarea hotărârilor arbitrale;
 cererea de apel;
 cererea de recurs;
 cererea de eliberare a copiilor (duplicatelor) de pe actele judecătoreşti.
Taxa de stat trebuie achitată de către persoana care depune cererea respectivă. De
exemplu, la depunerea cererii de chemare în judecată taxa de stat o achită reclamantul, la
depunerea cererii de apel - taxa de stat o achită apelantul etc. Mărimea taxei de stat se
stabileşte fie în cote procentuale, fie în sume fixe. Cuantumurile tarifare ale taxei de stat
care urmează a fi plătită la depunerea cererilor la instanţa de judecată sunt prevăzute la
art. 2 alin. (1) al Legii taxei de stat. Art. 86 din Codul de procedură civilă prevede
posibilitatea amânării și eșalonării plăţii taxei de stat. Astfel, până la etapa dezbaterilor
judiciare, judecătorul sau instanţa judecătorească soluţionează cererile părţilor privind
amânarea sau eşalonarea plăţii taxei de stat ţinând cont de situaţia lor materială. Dacă
reclamantul nu a plătit în termen taxa de stat, instanţa scoate cererea de pe
rol. Persoanele juridice declarate în stare de insolvabilitate, la introducerea în instanţa
de judecată a acţiunilor de urmărire a creanţelor debitoare, de anulare a actelor juridice
fictive sau frauduloase, a garanţiilor acordate, a tranzacţiilor încheiate şi a actelor de
transfer de proprietate, precum şi la atacarea hotărârilor judecătoreşti adoptate pe
marginea acestor litigii, plătesc taxa de stat după examinarea cauzei, dar nu mai
târziu de 6 luni din data adoptării de către instanţa de judecată a
hotărârii. Cheltuielile de judecare a pricinii Din cheltuielile de judecare a pricinii fac
parte:

 sumele plătite martorilor, interpreţilor, experţilor şi specialiştilor;

 cheltuielile de efectuare a cercetărilor la faţa locului;
 cheltuielile de înştiinţare şi chemare a părţilor în judecată;
 cheltuielile de transport şi de cazare suportate de părţi şi de alţi participanţi la
proces în legătură cu prezentarea lor în instanţă;
 cheltuielile suportate de cetăţenii străini şi de apatrizi în legătură cu plata
interpretului dacă tratatele internaţionale la care Republica Moldova este parte nu prevăd
altfel;
 cheltuielile de căutare a pârâtului;
 cheltuielile de efectuare a expertizei;
 cheltuielile de executare a actelor judiciare;
 cheltuielile de asistenţă juridică;
 cheltuielile de declarare a insolvabilităţii;
 compensaţiile pentru timpul de muncă pierdut.
În ceea ce priveşte sumele ce urmează a fi plătite martorilor, experţilor, specialiştilor şi
interpreţilor, alte cheltuieli aferente soluţionării pricinii, acestea se depun anticipat, de
partea care a făcut cererea, în contul de depozit al instanţei judecătoreşti. Dacă cererea a
fost făcută de ambele părţi sau dacă ordonarea expertizei, atragerea specialiştilor şi alte
acţiuni remunerabile se fac din iniţiativa instanţei, sumele se depun de ambele părţi în
proporţii egale pe contul ei de depozit. Codul de procedură civilă nu prevede posibilitatea
scutirii participantului de achitarea anticipată a sumelor ce urmează a fi plătite martorilor,
experţilor, specialiştilor, interpreţilor sau altor cheltuieli aferente judecării pricinii.
Neplata în termenul stabilit de instanţă a sumelor ce urmează a fi plătite martorilor,
experţilor specialiştilor, interpreţilor are ca efect decăderea din dreptul de a cita în
judecată martorul, specialistul, interpretul sau de a efectua expertiza.