GHEORGHE ONIŞORU

ISTORIA CONTEMPORANĂ UNIVERSALĂ

1917 – 1945
- CURS -

1
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României
Onişoru Gheorghe
Istoria contemporană universală 1917-1945; curs / Gheorghe
Onişoru - Bucureşti, Editura Fundaţiei România de Mâine, 2005
136 p.; 20,5 cm
Bibliogr.
ISBN: 973-725-192-X
94(100)"1917/1945"(075.8)

© Editura Fundaţiei România de Mâine, 2005

Redactor: Constantin FLOREA

Tehnoredactor: Marcela OLARU
Coperta: Stan BARON
Bun de tipar: 10.01.2005 ; Coli tipar: 8,5
Format : 16/61×86
Editura şi Tipografia Fundaţiei România de Mâine
Splaiul Independenţei, Nr. 313, Bucureşti, S. 6, O. P. 83
Tel./Fax.: 410 43 80; www.spiruharet.ro
e-mail : contact@edituraromaniademaine.ro
2
UNIVERSITATEA SPIRU HARET
FACULTATEA DE ISTORIE

Prof. univ. dr. GHEORGHE ONIŞORU

ISTORIA CONTEMPORANĂ UNIVERSALĂ

1917 – 1945
CURS

EDITURA FUNDAŢIEI ROMÂNIA DE MÂINE

Bucureşti, 2005
3
4
CUPRINS

Introducere ……………….……………….………………….

I. DINAMICA RELAŢIILOR INTERNAŢIONALE

ÎN EPOCA INTERBELICĂ
I.1.Conferinţa de pace de la Paris, 1919 – 1920 ……………….
I.2.Tentative de aplicare a sistemului Versailles ……………….
I.2.a. Prăbuşirea imperiilor multinaţionale şi apariţia a noi
state independente în Europa ……………………….
I.2.b. Problema reparaţiilor. Ocuparea Ruhrului …………...
I.2.c. De la Locarno la Pactul Briand – Kellogg.
Eşecul principiului asigurării securităţii colective ……..
I.3. Spre un nou conflict mondial ……………….……………..
I.3.a. Agresiunea japoneză în Extremul Orient ……………
I.3.b. Italia atacă Etiopia ……………….………………...
I.3.c. Hitler încalcă sistematic prevederile tratatului
de la Versailles ……………….…………………….
I.3.d. Pactul Ribbentrop-Molotov ………………………..

11
17
17
26
29
32
32
33
36
43

II. VIAŢA POLITICĂ INTERBELICĂ

II.1. Naşterea comunismului. De la Lenin la Stalin …………...
II.2. Germania. De la Republica de la Weimar la Hitler ………
II.3. Italia fascistă ……………….………………. …………..
II.4. Războiul civil din Spania ………………. ………………...
II.5. Militarismul japonez ……………….……………………..
II.6. Marile democraţii ……………….………………………..

47
57
67
71
76
80
5
II.6.a. Statele Unite ale Americii …………………………..
II.6.b.Marea Britanie ……………….…………………….
II.6.c. Franţa ……………….……………….………………

80
84
87

III. AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL

III.1. Geneza războiului. Atacarea Poloniei …………………...

III.2. De la conflictul ruso-finlandez la războiul ciudat ………...
III.3. Capitularea Franţei ……………….………………………
III.4. Operaţiunea leul de mare ………………..………………
III.5. Războiul din Balcani ……………………………………..
III.6. Planul Barbarossa ………………………………………..
III.7. Pearl Harbor, războiul din Pacific şi capitularea Japoniei ...
III.8. Războiul din Africa ………………………………………
III.9. Capitularea Italiei ………………………………………...
III.10. Debarcarea din Normandia şi victoria în Europa ………..

93
96
100
103
106
108
115
122
125
127

Bibliografie …………………………………………………..

133
Introducere

Istoricii consideră că perioada interbelică poate fi apreciată

ca aparţinând epocii contemporane datorită fenomenelor şi
evoluţiilor specifice ale intervalului în discuţie. Interstiţiul a fost
dominat de evenimente spectaculoase precum victoria primei
revoluţii socialiste din istorie, cea rusă din octombrie 1917, moment
ce a condus la separarea comunităţii internaţionale pe criterii
ideologice, apariţia şi dezvoltarea fenomenului totalitar de dreapta
ori marea criză economică mondială din anii 1929 – 1933.
Cursul de faţă, ce îşi propune să analizeze epoca interbelică şi
anii celui de-al doilea război mondial, este structurat pe patru
capitole. După o trecere în revistă a sistemului Versailles, respectiv
a manierei în care Marile Puteri învingătoare au gestionat victoria
din 1918, este studiată dinamica relaţiilor internaţionale interbelice.
Evoluţia politică din cele mai importante state, cu accent aparte pe
studiul regimurilor totalitare sau al unor evenimente majore precum
războiul civil din Spania, fără neglijarea realităţilor politice din
marile state democratice, completează tabloul celor două decenii ce
au separat marile conflagraţii ale secolului trecut. Desigur,
problematica generată de cel de-al doilea război mondial face
obiectul unui capitol distinct, accentul fiind pus atât pe analiza
deciziei politice, cât şi pe examinarea situaţiei de pe principalele
fronturi de luptă. Întreaga structură a lucrării este guvernată de
necesităţile de ordin didactic, astfel încât studenţii să poată
parcurge cursul pe parcursul unui semestru universitar.
Epoca interbelică a fost dominată de maniera în care puterile
învingătoare în primul război mondial au încercat să pună bazele
7
unui nou sistem al relaţiilor internaţionale întemeiat, pentru prima
dată în istorie, pe o organizaţie de tip suprastatal, Societatea
Naţiunilor. Principala ei menire era aceea de a asigura principiul
securităţii colective. Totul a fost însă complicat de victoria revoluţiei
bolşevice din octombrie 1917 şi de refuzul Statelor Unite ale
Americii de a se implica în implementarea acestuia până la ultimele
consecinţe şi, mai ales, în respectarea deciziilor luate la Conferinţa
de pace de la Paris din 1919 – 1920.
Plecând de la această situaţie, vom analiza marile fenomene
politice din perioada interbelică: prăbuşirea imperiilor
multinaţionale, apariţia statelor totalitare, la fel ca şi succesele ori
neîmplinirile marilor democraţii. O atenţie deosebită este acordată
dinamicii relaţiilor internaţionale, accentul căzând pe ofensiva
statelor revanşarde (în frunte cu Italia, Germania şi Japonia) şi pe
efectele politicii conciliatoriste adoptate de Marea Britanie şi
Franţa, prin glasul autorizat al premierilor Neville Chamberlain şi
Edouard Daladier, după venirea lui Hitler la putere în Germania.
O privire de ansamblu asupra intervalului în discuţie relevă
existenţa unor cicluri suficient de bine conturate, fără a fi însă
rigide. Astfel, după primii ani dedicaţi refacerii sistemelor
economice profund afectate de Marele Război, a urmat perioada
1924 – 1928, care a redat încrederea în faptul că societatea de
consum de tip capitalist poate fi edificată, Statele Unite fiind cel mai
elocvent exemplu. La fel de bruscă a fost însă marea criză
economică mondială, care a lovit întreg sistemul între 1929 şi 1933.
A fost nevoie de punerea în practică a unor noi politici, rolul de
avangardă fiind jucat de New Dealul promovat de preşedintele
american Franklin D. Roosevelt. După depăşirea impasului, o nouă
perioadă de relansare economică a creat iluzia că societatea a
depăşit criza în mod definitiv. Din păcate, agresiunea statelor
revanşarde, care au exploatat din plin efectele politicii
conciliatoriste promovate de Anglia şi Franţa, precum şi ale
atitudinii Uniunii Sovietice, a condus la un nou conflict planetar.
8
Al doilea război mondial încheie prezentul curs şi face
trecerea spre perioada postbelică. Marea conflagraţie, fenomen de o
mare complexitate, a bulversat teoriile despre război, pentru prima
dată în istorie fiind folosite arme de distrugere în masă, deportările
şi lagărele de concentrare pe scară largă. Studenţii vor putea
cunoaşte, astfel, principalele etape ale confruntării dintre statele
Axei şi Naţiunile Unite, care au fost grupate din raţiuni de ordin
didactic, urmărindu-se evoluţia fronturilor din Europa, Africa, Asia
şi Pacific, pentru a insista în final asupra colapsului Germaniei
naziste şi al Japoniei. Problemele legate de consecinţe, detaliile
privind victoria finală a Aliaţilor, marile conferinţe interaliate şi
organizarea postbelică a lumii sunt tratate în cursul pe care
studenţii de la Facultatea de Istorie a Universităţii Spiru Haret îl
parcurg în semestrul II. Menţionăm că acest curs a apărut deja, tot
sub egida Universităţii noastre şi a Fundaţiei România de Mâine.
Oferim, astfel, studenţilor un util instrument de lucru,
indispensabil studierii şi înţelegerii unei perioade care continuă să
fascineze. Alături de cursul ce acoperă epoca postbelică, oferim
totodată celor interesaţi şi pasionaţi de anumite fenomene şi evoluţii
pe care, din motive obiective, noi doar le-am enunţat sau le-am
trasat liniile directoare, posibilitatea să le aprofundeze. Desigur,
observaţiile colegilor de breaslă, precum şi ecourile pe care le vom
primi de la principalii beneficiari ai acestui curs, studenţii, vor
contribui la ameliorarea demersului nostru.
Bucureşti, ianuarie 2005
Prof. univ. dr. Gheorghe Onişoru

9
10
I. DINAMICA RELAŢIILOR INTERNAŢIONALE
ÎN EPOCA INTERBELICĂ

I.1. Conferinţa de pace de la Paris, 1919 – 1920

Primul război mondial a izbucnit, în vara anului 1914, pe fondul
acumulării tensiunilor internaţionale, în special al acutizării rivalităţilor
dintre Marile Puteri. Detonarea s-a produs în butoiul cu pulbere al
Europei, în Balcani, la Sarajevo. Momentul are semnificaţii multiple.
El marchează începutul unui război total, aşa cum omenirea nu mai
cunoscuse. De asemenea, trecerea de la războiul de poziţii la cel de
tranşee va induce, treptat, dar sigur, în opinia publică, imaginea unui
conflict ce va părea fără sfârşit la un moment dat.
Cei patru ani de luptă vor marca sfârşitul unei epoci din istoria
universală. Dacă, la 4 august 1914, Partidul Social Democrat German,
cea mai puternică forţă a Internaţionalei II, a votat în Reichstag, în
unanimitate, creditele de război, marcând falimentul Internaţionalei
Socialiste şi faptul că internaţionalismul fusese un mit, după trei ani
Lenin va demonstra că societatea comunistă nu este doar un vis
utopic. Mai mult, în 1918, după capitularea Germaniei se năştea,
practic, o nouă Europă, una a naţionalismului.
Tehnologia a cunoscut, în acei ani, o dezvoltare deosebită legată
de necesităţile războiului. Pentru prima dată au fost folosite armele
chimice, respectiv gazele toxice de către germani, la Ypres, în 1915.
Din aceeaşi familie de armament, amintim şi aruncătoarele de flăcări,
utilizate atât de germani, cât şi de francezi, e drept pe o scară restrânsă.
Britanicii, urmaţi de francezi, vor introduce pe frontul de vest tancul,
care va fi însă modernizat şi folosit la adevărata capacitate abia în
următorul conflict mondial. Prima apariţie a tancului pe un câmp de
11
luptă este consemnată cu prilejul bătăliei de pe Somme, la
15 septembrie 1916, într-o tentativă a Antantei de a rupe liniile
germane. Avioanele au fost utilizate de ambele tabere, la început
pentru recunoaştere, apoi rolul lor a crescut, mulţi piloţi devenind
adevărate vedete în rândul armatelor proprii. De asemenea, germanii
au făcut apel la submarine cu precădere în Marea Nordului şi Oceanul
Atlantic, în căutarea unor soluţii pentru a contrabalansa supremaţia
britanică de la suprafaţă.
Primul război mondial a avut multiple consecinţe. În plan politic
se remarcă două chestiuni majore: apariţia primului stat socialist din
istorie, Rusia sovietică, precum şi prăbuşirea imperiilor multinaţionale. Pe
ruinele Austro-Ungariei, Germaniei (Al Doilea Reich),
Imperiului otoman şi Imperiului ţarist vor apărea noi state: Polonia,
ţările baltice (Estonia, Letonia şi Lituania), Cehoslovacia, Iugoslavia,
Austria, Ungaria. În alte cazuri, edificator fiind exemplul României, se
va încheia procesul de unificare a statului naţional modern.
Consecinţele politice au fost dublate de cele sociale şi
economice. Şocul războiului total a fost puternic resimţit în toate
statele beligerante, doar Statele Unite şi Japonia având avantajul de a
nu lupta pe propriul teritoriu. Statistica vorbeşte de circa zece milioane
de morţi (alte surse indică însă 20 de milioane) şi 20 de milioane de
răniţi. Se adaugă, desigur, alte zeci de milioane de invalizi şi orfani.
Costurile totale, directe şi indirecte, ale celor patru ani de lupte sunt
estimate la circa 340-350 miliarde dolari. Unele surse indică faptul că
peste 20 de milioane de locuinţe au fost distruse. Desigur, în urma
folosirii noilor generaţii de arme au rămas vaste teritorii distruse,
agricultura şi industria au fost puternic afectate, ceea ce a condus,
evident, în primii ani postbelici, la scăderea vizibilă a nivelului de trai.
Totuşi, consecinţa cea mai importantă a războiului va deriva din
maniera de organizare a păcii. După cum observa istoricul J.M. Roberts,
„cel mai cunoscut fapt privind organizarea păcii după Primul Război
Mondial este că a eşuat în prevenirea altui Mare Război”. Desigur,
cauzele eşecului sunt multiple şi nu trebuie aruncată întreaga vină pe
artizanii păcii, uitând rolul statelor revanşarde şi totalitare.
12
După capitularea Germaniei, puterilor învingătoare le-a revenit
sarcina de a organiza Conferinţa de pace la care să fie trasată noua
hartă politică a lumii şi să fie tranşate marile probleme generate de cei
patru ani de conflict. Lucrările propriu-zise ale acesteia s-au desfăşurat
în capitala Franţei, în perioada 18 ianuarie 1919 – 21 ianuarie 1920,
soldându-se cu semnarea de tratate între Aliaţi şi cele cinci state
învinse: Germania, Bulgaria, Turcia, Austria şi Ungaria (ultimele două
în calitate de moştenitoare ale defunctei monarhii bicefale).
Deşi au participat 27 de puteri aliate, deciziile s-au luat la nivelul
a cinci puteri, Statele Unite, Franţa, Marea Britanie, Italia şi Japonia,
restul statelor fiind considerate ca având doar interese cu caracter
special, deci fiind invitate doar la şedinţele ce le priveau în mod direct.
În această postură s-a aflat şi România. Organismul cel mai important
a fost Consiliul celor patru, format din preşedintele american
Woodrow Wilson şi premierii englez, francez, respectiv italian, David
Lloyd George, Georges Clemenceau şi Vittorino Orlando.
Cu toate că ideea de bază de la care s-a pornit a fost aplicarea
celor 14 puncte wilsoniene, detaliate de preşedintele american în
celebrul discurs din faţa Congresului, rostit la 8 ianuarie 1918, datorită
intereselor specifice şi angajamentelor asumate de Marile Puteri pe
parcursul conflictului, tratativele finale s-au îndepărtat de la acest
spirit. S-au remarcat cu precădere interesele Franţei, care dorea
revanşa şi garanţii puternice că Germania va fi îngenuncheată pentru o
lungă perioadă de timp, dar şi cele ale Marii Britanii, Lloyd George
fiind mai degrabă adeptul unor prevederi moderate. Italiei i s-a
rezervat un rol secundar, în timp ce lipsa Rusiei se va dovedi un motiv
suficient de îngrijorare pentru cei care doreau aplicarea prevederilor
tratatului.
Varianta finală a proiectului de tratat a fost înmânată delegaţiei
germane, condusă de contele von Brockdorf-Rantzau, la 7 mai 1919.
Desigur, diplomatul german a protestat puternic, argumentând că nu
se regăseau în text termenii pe baza căruia Berlinul acceptase
capitularea. El nu a obţinut însă decât rectificări minore, fiind nevoit să
13
declare că semnează în lipsă de alternative, mai ales că în Germania se
declanşase o adevărată criză datorită acestei probleme.
La 28 iunie 1919, Tratatul dintre Puterile Aliate şi Asociate şi
Germania a fost semnat în Sala Oglinzilor de la Versailles, locul unde
Franţa fusese umilită în 1871. Partea I a documentului cuprinde Pactul
Societăţii Naţiunilor, care va fi introdus şi în tratatele cu Austria,
Bulgaria, Turcia şi Ungaria. Potrivit acestuia era înfiinţată Societatea
Naţiunilor, având drept organisme permanente Adunarea, Consiliul şi
Secretariatul, fiind stabilite totodată modul de reglementare a
diferendelor dintre state, precum şi sancţiunile aplicate pentru
încălcarea prevederilor sale.
Data oficială de naştere a Societăţii Naţiunilor (Liga Naţiunilor)
este 10 ianuarie 1920, dar prima sa şedinţă a avut loc abia la
15 noiembrie. Proiectul Societăţii fusese făcut public de preşedintele
american Woodrow Wilson încă de la 14 februarie 1919, fiind întâmpinat cu mult
entuziasm. Articolul 8 prevedea chiar reducerea înarmărilor până la un punct cât
mai scăzut, de natură să asigure siguranţa
naţională şi să fie respectate obligaţiile internaţionale asumate. Totuşi,
Liga a eşuat, iar motivele sunt multiple. Marea slăbiciune a fost
determinată chiar de lipsa Statelor Unite din Societate, după cum şi
absenţa Uniunii Sovietice a constituit un handicap deosebit. Lovitura
de graţie a venit însă din partea statelor revizioniste.
Potrivit prevederilor tratatului de la Versailles, Germania era
nevoită să restituie mai multe teritorii. Astfel, Alsacia şi Lorena reveneau
Franţei, Belgia primea o serie de cantoane, ducatul Schleswig
trecea în posesia Danemarcei (conform plebiscitului organizat la
20 martie 1920, partea de nord s-a pronunţat pentru Copenhaga, iar
centrul a rămas în componenţa Germaniei), Polonia intra în posesia
Posnaniei şi a Prusiei Occidentale, în timp de Danzigul era proclamat
oraş liber sub controlul Societăţii Naţiunilor. În fine, Lituania primea
Memelul, iar Saarul trecea pentru 15 ani sub control internaţional,
exercitat tot prin intermediul Societăţii Naţiunilor.
Clauzele politice şi teritoriale ale tratatului erau dublate de cele
militare, nu mai puţin dure. Serviciul militar obligatoriu era desfiinţat,
14
iar efectivele armatei erau plafonate la 100.000 de soldaţi. Armele de
asalt şi flota de război trebuia distruse, în timp ce Rhenania era declarată zonă
demilitarizată. Dar, poate, mai împovărătoare decât aceste
clauze li s-a părut germanilor acuzaţia că ei erau principalii vinovaţi de
declanşarea conflictului şi de „violarea legilor şi obiceiurilor
războiului şi a legilor umanităţii”. Era avută în vedere şi plata unor
daune materiale, suma urmând a fi stabilită de Comisia reparaţiilor. La
acest capitol merită reţinută opinia de mare autoritate exprimată de
economistul britanic John Maynard Keynes, potrivit căreia fixarea
unui cuantum prea mare va pune Germania în incapacitate de plată şi
va conduce, inevitabil, la un blocaj economic de anvergură.
Tratatul dădea astfel satisfacţie Franţei, dar va fi şi un puternic
stimulent pentru adepţii revanşei, fiind unul din motivele principale
ale discursului hitlerist. Interesant este şi faptul că, la 19 noiembrie
1919, Congresul Statelor Unite a respins ratificarea documentului de
la Versailles, abia la 25 august 1921 fiind semnat un tratat de pace
între cele două ţări, la Berlin, însă tot pe baza clauzelor principale ale
tratatului versaillez.
La 10 septembrie 1919, la Saint Germain en Laye, o altă suburbie parisiană, s-a
semnat tratatul cu Austria. Erau fixate graniţele
noului stat, care renunţa la o serie de teritorii în favoarea Italiei,
Iugoslaviei şi Cehoslovaciei. Armata austriacă era redusă la 30.000 de
soldaţi şi era interzisă în mod expres unirea Austriei cu Germania,
Anschluss-ul. Totodată, era consfinţită unirea Bucovinei cu România.
Tratatul cu Bulgaria a fost semnat la Neuilly sur Seine, la
27 noiembrie 1919. Autorităţile de la Sofia recunoşteau noile frontiere
cu Iugoslavia, în timp ce graniţa cu România rămânea pe aliniamentul
existent la 1 august 1914. Bulgaria era obligată să plătească daune de
circa 2,5 miliarde franci aur, iar efectivele sale militare nu trebuia să
depăşească 20.000 de soldaţi.
La 4 iunie 1920, la Trianon, era semnat tratatul cu Ungaria, în
calitate de succesoare a fostei monarhii dualiste, alături de Austria.
Noul stat era redus la graniţele naturale, pe principiul etnic, cedând
importante teritorii vecinilor. Italia primea Rijeka (Fiume), Iugoslavia
15
intra în posesia Croaţiei şi a vestului Banatului, Slovacia şi Ucraina
subcarpatică se alăturau noului stat cehoslovac şi Burgenlandul trecea
în componenţa Austriei. Şi în acest ultim caz, era consfinţită în plan
diplomatic realitatea deja existentă, respectiv unirea Transilvaniei cu
România. La rândul ei, armata regulată ungară nu avea voie să depăşească un efectiv
de 30.000 de soldaţi.
Ultimul tratat încheiat la Paris a fost cel cu Turcia, documentul
fiind semnat la Sévres. Practic, Imperiul otoman îşi încheia existenţa,
întrucât Tracia revenea Greciei, Arabia, Pakistan, Siria şi
Mesopotamia treceau sub mandat franco-englez, insula Cipru intra în
posesie britanică, Armenia îşi câştiga independenţa, iar Marocul şi
Tunisia ajungeau sub protectorat francez. Datorită victoriei revoluţiei
kemaliste din Turcia, tratatul nu a fost ratificat şi, deci, nu a intrat
niciodată în vigoare. Abia după ce, la 1 noiembrie 1922, Mustafa
Kemal a proclamat Republica, ultimul sultan plecând din
Constantinopole la bordul unui vas britanic, precum şi în urma unui
lung conflict armat, problema Turciei va fi pusă în discuţia participanţilor la
conferinţa de la Lausanne. Întrunirea a început la
20 noiembrie 1922, tratatul fiind semnat la 24 iulie 1923. Turcii
reuşeau să obţină mici rectificări teritoriale, angajându-se în schimb să
respecte statutul minorităţilor şi principiul demilitarizării Strâmtorilor.
În cadrul aceluiaşi efort de organizare postbelică a lumii se
înscrie şi Conferinţa de la Washington, desfăşurată între 12 noiembrie
1921 şi 6 februarie 1922. În capitala americană s-au discutat
problemele navale şi cele ale Extremului Orient în prezenţa delegaţilor
din nouă state: Belgia, Franţa, Italia, Marea Britanie, Olanda,
Portugalia, China, Japonia şi Statele Unite. Au fost semnate patru
documente care reglementau chestiunile ce ţineau de zona Pacificului
şi de stabilirea parităţii între puterile navale.
La 13 decembrie 1921, Statele Unite, Franţa, Marea Britanie şi
Japonia semnau Tratatul celor patru puteri, prin care îşi garantau
reciproc posesiunile. A urmat tratatul de la Shantung, din 4 februarie
1922, potrivit căruia Japonia restituia Chinei zona Chia-Chow, dublat
de un alt document, din 6 februarie, Tratatul celor nouă puteri, prin
16
care independenţa Chinei era garantată, dublată fiind însă de perpetuarea
principiului „porţilor deschise”. În fine, tot la 6 februarie 1922,
Tratatul naval definea raportul de forţe dintre marile puteri în apele
internaţionale.
Pentru România, Conferinţa de la Paris a prilejuit semnarea altor
două tratate separate. La 9 decembrie 1919, Bucureştiul se angaja să
garanteze drepturile minorităţilor, iar la 28 octombrie 1920, diplomaţii
români obţineau recunoaşterea unirii cu Basarabia de către Franţa,
Italia, Marea Britanie şi Japonia. Protocolul de la Paris consfinţea o
stare de fapt, respectiv votul Sfatului Ţării de la Chişinău din
27 martie 1918, stabilind graniţa răsăriteană a ţării noastre pe fluviul
Nistru. În lipsa unui acord cu Uniunea Sovietică, acest document
internaţional căpăta o importanţă aparte.
În capitala Franţei, Marile Puteri au încercat să fixeze cadrul
pentru o lume nouă. La Paris a triumfat principiul naţionalităţilor, fiind
consfinţită apariţia ca state independente a Cehoslovaciei, Iugoslaviei,
Poloniei, ţărilor baltice, Austriei şi Ungariei, după cum România
întregită era recunoscută ca atare de concertul mondial. Totuşi,
sistemul Versailles nu se va dovedi viabil decât pentru două decenii,
prăbuşindu-se sub loviturile statelor revanşarde.
I.2. Tentative de aplicare a sistemului Versailles
I.2.a. Prăbuşirea imperiilor multinaţionale şi apariţia
a noi state independente în Europa
Punerea în aplicare a hotărârilor luate la Conferinţa de pace de la
Paris în privinţa noilor realităţi politico-teritoriale a fost uşurată de
amploarea mişcărilor de eliberare naţională, ori a celor ce militau
pentru realizarea sau desăvârşirea statului naţional unitar, din spaţiul
central-est european. Practic, putem vorbi de apariţia a noi state, cazul
Cehoslovaciei şi Iugoslaviei, de reapariţia altora, cum ar fi Polonia sau
ţările baltice, de formarea de state în graniţele naturale, respectiv
Austria şi Ungaria, de remodelarea a trei imperii pe ruinele cărora se
vor dezvolta Republica de la Weimar, Rusia sovietică şi Turcia
17
naţionalistă, dar şi de împlinirea idealului naţional în cazul României,
prin voturile plebiscitare ale adunărilor de la Chişinău, 27 martie 1918,
Cernăuţi, 28 octombrie 1918, şi Alba Iulia, 1 decembrie 1918.
Desigur, faptul că aceste decizii populare au fost dublate de
prevederile tratatelor de la Saint Germain, Trianon şi ale protocolului
de la Paris le-a conferit şi girul comunităţii internaţionale.
Prin dispariţia fostelor imperii multinaţionale şi apariţia a noi
state independente, harta Europei a cunoscut mutaţii politice majore.
A apărut un nou echilibru de forţe, iar dinamica relaţiilor diplomatice
s-a schimbat, ecuaţia internaţională fiind de acum mult mai complexă.
Trebuie avut în vedere faptul că state precum Cehoslovacia şi
Iugoslavia, gândite de Aliaţi ca centre de stabilitate, nu s-au dovedit
viabile în timp. Dezmembrate pe parcursul celui de-al doilea război
mondial, refăcute apoi, cele două ţări vor cunoaşte, după 1990, un
proces de disoluţie, paşnic în primul caz, violent în cel al Iugoslaviei.
De asemenea, nu trebuie neglijat faptul că din rândul noilor state, în
frunte cu Ungaria, căreia i se va alătura Bulgaria, va porni un curent
revizionist care va găsi ecouri favorabile în Italia lui Mussolini şi
Germania hitleristă.
Pe fondul crizei Puterilor Centrale, la începutul lui 1918, la
Roma a avut loc Congresul naţiunilor subjugate din monarhia
austro-ungară. Lucrările forului, desfăşurate între 9 şi 11 aprilie, au
avut un ecou deosebit atât datorită determinării participanţilor de a-şi
uni eforturile pentru atingerea scopului final, cât şi prin rezoluţia
adoptată de participanţii care susţineau dreptul popoarelor la formarea
de state naţionale ori la unirea completă, acolo unde era cazul. Dacă
avem în vedere şi faptul că lucrările Congresului se desfăşurau pe
fondul victoriei revoluţiei bolşevice, care proclamase, de asemenea,
dreptul popoarelor la autodeterminare, avem un tablou de ansamblu al
unei puternice mişcări cu caracter naţional.
În aceste condiţii, eşecul tentativei împăratului Carol I de
federalizare a Imperiului austro-ungar apare firesc. Manifestul Către
popoarele mele credincioase, din 3 octombrie 1918, a fost privit mai
degrabă ca o încercare disperată de salvare a monarhiei într-un
18
moment în care aceasta era în plină disoluţie. Abdicarea kaiserului
Wilhelm II, la 9 noiembrie 1918, şi proclamarea Republicii de la
Weimar, urmată de capitularea finală, au deschis drumul spre
formarea noilor state unitare.
Întrucât cazurile Germaniei şi Rusiei sovietice vor fi studiate în
alt context, ne vom opri în continuare la situaţia concretă din celelalte
state europene. Poate, situaţia cea mai complexă o oferea Imperiul
otoman, în care, pe fondul înfrângerii în război şi al rezistenţei sultanului în
faţa reformelor, se dezvolta o puternică mişcare naţionalistă,
condusă de Mustafa Kemal. La 13 septembrie 1918, se părea că s-a
ajuns la un modus vivendi prin semnarea Pactului naţional, bazat pe
principiile autodeterminării, securizării Constantinopolului (Istambul),
deschiderii Strâmtorilor, drepturilor minorităţilor şi abolirii
capitulaţiilor. Au urmat alegerile din octombrie 1918, câştigate de
naţionalişti într-un moment în care soarta Imperiului era în primejdie.
La 19 mai 1919, Mustafa Kemal, un lider al noii generaţii, născut în 1880, sosea la
Samsun, unde începe organizarea rezistenţei în
faţa tentativelor de dezmembrare teritorială a Turciei. Eforturile sale
vor fi zădărnicite de intervenţia directă a ultimului sultan, Mohammed VI
(1918-1922), care-l demite pe Kemal şi îl scoate chiar în afara legii, la
11 iulie. Cu toate acestea, între 23 iulie şi 6 august 1919, la Erzurum
are loc un congres al mişcării naţionaliste, în fruntea căreia se va
afirma acelaşi Mustafa Kemal.
Tratatul de la Sévres a contribuit şi mai mult la complicarea situaţiei din
Imperiu. Cu toate că documentul preliminar din
4 septembrie 1919 proclama unitatea teritorială a Turciei, prevenind
formarea unei Armenii independente, precum şi ocupaţia străină, el a
nemulţumit profund forţele naţionaliste, care, la 28 ianuarie 1920, vor
adopta în Parlament textul Pactului naţional din 13 septembrie 1918.
Pe acest fundal, la 16 martie 1920, trupele aliate au ocupat
Constantinopole, Parlamentul fiind dizolvat la 11 aprilie.
Reacţia forţelor naţionaliste a fost promptă, Mustafa Kemal
formând un guvern provizoriu la Ankara, la 23 aprilie 1920. Misiunea
noului cabinet a fost una dificilă, fiind complicată şi de atacarea
19
Turciei de către trupele greceşti, care după 22 iulie vor ocupa
importantele centre Bursa şi Adrianopole. Mai mult, la 10 august,
guvernul de la Constantinopole semna tratatul de la Sévres, ceea ce a
condus la ruptura definitivă dintre sultanul Mohammed VI şi
naţionaliştii conduşi de Kemal.
Pentru a sublinia noua realitate, la 20 ianuarie 1921, Adunarea
de la Ankara, controlată de naţionalişti, va vota legea fundamentală a
ţării. La baza acesteia stătea principiul suveranităţii poporului,
exercitată prin votul universal. Alte prevederi importante se refereau la
responsabilitatea ministerială şi la alegerea unui preşedinte care să
beneficieze de puteri sporite. Astfel, practic, Turcia se găsea într-o
situaţie disperată, fiind condusă de două guverne şi aflându-se în
război în condiţiile în care o bună parte a teritoriului naţional era
ocupat de trupe străine.
Pentru identificarea unei soluţii diplomatice s-a ajuns la
convocarea Conferinţei de la Londra în problema turcă, din februarie
1921. Au fost invitate să participe, prin reprezentanţi, cele două
guverne, de la Constantinopole şi Ankara, precum şi Grecia. Din
nefericire, lucrările Conferinţei au intrat repede în impas, soldându-se
cu un eşec.
Sperând să speculeze neînţelegerile interne din Turcia, Grecia va
lansa o puternică ofensivă armată la 23 martie. După ce armata elenă a
obţinut câteva succese, forţele naţionaliste turce au reuşit să apere
Ankara în urma bătăliei de la Sakkaria, 24 august – 16 septembrie
1921. Totuşi, abia peste un an, Mustafa Kemal va fi capabil să
declanşeze o contraofensivă puternică, ocupând în scurt timp Smirna,
la 9-11 septembrie 1922. Este momentul în care premierul britanic
face apel, la 15 septembrie, la Aliaţi pentru a interveni în apărarea
Strâmtorilor. Rezultatul a fost însă negativ, doar Australia şi Noua
Zeelandă arătându-se dispuse să se alăture metropolei, în timp ce
Franţa şi Italia au refuzat să sprijine iniţiativa lui Lloyd George.
De această dată, cel care va exploata situaţia creată va fi Mustafa
Kemal. La 1 noiembrie 1922, el va proclama abolirea sultanatului,
Mohammed VI fugind din Constantinopole la bordul unui vas
20
britanic. Pentru reglementarea internaţională a conflictului, dar şi a
statutului Strâmtorilor, s-a ajuns la Conferinţa de la Lausanne,
deschisă la 20 noiembrie 1922. Potrivit tratatului final, semnat la
24 iulie 1923, Mustafa Kemal recunoştea pierderea teritoriilor ce nu
erau locuite de turci, dar obţinea Tracia estică. De asemenea, era
acceptat statutul minorităţilor, iar Strâmtorile erau demilitarizate. Un
succes pentru Kemal era exonerarea de la plata reparaţiilor de război.
Potrivit unui tratat separat încheiat cu Grecia, era operat un schimb de
populaţii între cele două state.
După succesul Conferinţei de la Lausanne, la 23 august, Aliaţii
se retrăgeau din Constantinopole punând capăt lungului şi sinuosului
conflict. Stăpân pe situaţie, Mustafa Kemal va proclama Ankara drept
capitală a statului naţional turc la 14 octombrie. La scurt timp, la
29 octombrie 1923, el va fi ales primul preşedinte al Republicii,
avându-l în fruntea guvernului pe Ismet Paşa. Pe baza Legii fundamentale din 20
ianuarie 1921, la 20 aprilie 1924, Parlamentul turc va
vota Constituţia, care va deschide o perioadă importantă de reforme ce
au contribuit la modernizarea Turciei şi înlăturarea vestigiilor feudale.
Pe ruinele Austro-Ungariei au apărut mai multe state naţionale
ori federale. Drept succesoare ale fostului Imperiu au fost desemnate
Austria şi Ungaria. Perioada dintre abdicarea lui Carol I şi semnarea
tratatului de la Saint Germain a fost una agitată la Viena. Pe fondul
nemulţumirilor cauzate de anii prelungiţi de război, la 16 februarie
1919, au avut loc primele alegeri câştigate de socialişti, care au obţinut
72 de locuri în Parlament, fiind urmaţi de creştin-socialişti cu 69, în
timp ce naţionaliştii germani obţineau 26 de mandate. Astfel, la
12 martie 1919, era adoptată Constituţia, potrivit căreia Austria
devenea parte a Reichului German, fiind condusă de cancelarul Karl
Renner.
Un moment tensionat a fost generat de insurecţia armată din
15 iunie 1919, o tentativă a armatei de preluare a puterii. Din fericire,
semnarea tratatului de la Saint Germain, la 10 septembrie 1919, a pus
capăt instabilităţii. Aşa cum am arătat, potrivit prevederilor sale,
Anschluss-ul, respectiv unirea cu Germania, era interzis, motiv pentru
21
care este proclamată Republica Austria. Noua realitate a fost
consfinţită de Constituţia din 1 octombrie 1920, care statua reorganizarea ţării
după modelul elveţian.
Situaţia s-a dovedit mult mai complexă în cazul celuilalt stat
succesor, Ungaria. La Budapesta, Parlamentul a reacţionat imediat
după lansarea manifestului împăratului Carol I prin proclamarea
independenţei complete a Ungariei, la 17 octombrie 1918. S-a creat,
astfel, o stare revoluţionară şi, la 31 octombrie, contele Karolyi devenea prim-
ministru, mai mult, la 16 noiembrie fiind proclamată
Republica. Primul preşedinte a fost desemnat tot Karolyi, la
12 ianuarie 1919, însă el va demisiona la 21 martie în semn de protest
faţă de decizia Puterilor Aliate de a recunoaşte unirea Transilvaniei cu
România.
Conjunctura creată a fost exploatată din plin de comuniştii
conduşi de Bela Kun (1886-1939). Născut în Transilvania, el
participase pe frontul primului război mondial ca sublocotenent în
armata austro-ungară. În noiembrie 1918, revine de la Petrograd la
Budapesta şi preia conducerea Partidului Comunist Ungar, fiind
arestat timp de o lună, între 20 februarie şi 21 martie 1919.
La 21 martie, după modelul revoluţiei bolşevice, Consiliul
soldaţilor şi muncitorilor proclamă Republica Sovietică Ungaria, care
va deveni singurul stat comunist din Europa alături de Uniunea
Sovietică, e drept doar pentru 133 de zile. Se va forma un guvern
comunist în care omul forte era ministrul de externe Bela Kun şi va fi
chiar adoptată, la 24 iunie, o Constituţie după modelul sovietic.
Pentru consolidarea regimului s-a încercat exploatarea
sentimentului naţional, motiv pentru care în noaptea de 15 aprilie 1919
va fi declanşată o ofensivă în Transilvania, pe Valea Someşului, care a
generat replica imediată a armatei române. O contraofensivă
puternică, ce avea girul Aliaţilor, va conduce la respingerea trupelor
maghiare peste Tisa, la 24 iulie. După o săptămână, Bela Kun a fugit
în Austria şi, de aici, în Uniunea Sovietică, punând capăt aventurii
comuniste. Kun va sfârşi prin a fi asasinat, la ordinul lui Stalin, la
30 noiembrie 1939. Evenimentul se producea chiar înaintea ocupării
22
Budapestei, la 4 august, de către armata română, care se va retrage din
capitala Ungariei la 14 noiembrie.
De această dată, situaţia este exploatată de forţele de dreapta
care-l sprijineau pe amiralul Miklos Horthy, comandantul armatei, ce
se va impune ca regent al Ungariei şi şef al statului la 1 martie 1920.
La 23 martie, Ungaria era proclamată regat cu tronul vacant. Tentativa
fostului împărat Carol I de a exploata starea confuză existentă şi deci
de a-şi recupera coroana se va lovi însă de votul negativ al Adunării
Naţionale, la 27 martie. Obligat să plece din nou în Elveţia, Carol va
suferi un nou eşec la 21 octombrie, iar la 1 aprilie 1922 va fi exilat la
Madeira în Portugalia. Întreaga perioadă interbelică va fi dominată de
Horthy, care va instaura un regim personal, cu accente dictatoriale în
interior, promovând o politică externă agresivă şi revanşardă.
Apariţia Cehoslovaciei s-a produs atât pe fondul intereselor
Puterilor Aliate de a crea un stat puternic în Centrul Europei, cât şi
datorită activităţii intense depuse în exil de personalităţi precum
Thomas Masaryk (1850-1937), Milan Stepanek sau Eduard Benes
(1884-1948). Pe fondul crizei din Austro-Ungaria, la 14 octombrie
1918, la Paris, Consiliul Naţional Cehoslovac va pune bazele unui
guvern în exil condus de Masaryk, avându-l la externe pe Benes.
După două săptămâni, Consiliul Naţional va proclama independenţa
ţării, la 30 octombrie, Consiliul Naţional Slovac votând unirea cu
cehii. Revenit la Praga, Thomas Masaryk va fi confirmat drept
preşedinte al noului stat, la 14 noiembrie.
Preşedintele Masaryk a avut un rol important atât în exil, cât şi
după preluarea puterii. De numele lui se leagă reforma agrară din 16
aprilie 1919, realizată prin confiscarea cu compensaţie a marilor
proprietăţi, care vor fi împărţite ţăranilor, dar şi adoptarea Constituţiei
din 29 februarie 1920 (după modelul francez). Primele alegeri din
Cehoslovacia au avut loc la 18 aprilie.
Tot un stat federal a rezultat din unirea slavilor de sud, prin
formarea Iugoslaviei. Dincolo de acordul Aliaţilor, la baza viitorului
regat a stat tratatul de la Corfu, din 20 iulie 1917. Atunci,
reprezentanţii sârbilor, croaţilor, slovenilor şi muntenegrenilor au
23
declarat că vor forma o singură naţiune ce va fi organizată sub
conducerea unei dinastii sârbe. Decizia de la Corfu va fi pusă în
aplicare abia la 14 octombrie 1918, atunci când condiţiile au permis
Consiliului naţional al sârbilor, croaţilor şi slovenilor să proclame
unirea lor.
După ce prinţul Alexandru al Serbiei a acceptat, la 1 decembrie,
regenţa noului stat, la 4 decembrie 1918 a fost proclamat oficial
Regatul sârbo-croato-sloven. Ulterior, potrivit Constituţiei din
1 ianuarie 1921, a fost adoptată o formă centralizată de guvernare,
premier fiind ales Nikola Pasici. De remarcat că, pe parcursul
perioadei interbelice, alături de Cehoslovacia şi România, Iugoslavia a
depus eforturi importante în vederea prevenirii şi chiar a stopării
tentativelor revanşarde ale vecinilor.
Dezmembrarea Imperiului ţarist şi a celui Austro-Ungar a creat
premisele pentru reapariţia statului independent polonez. De altfel,
încă de la izbucnirea războiului, polonezii au înţeles faptul că ar putea
să exploateze rivalitatea dintre Rusia şi Austro-Ungaria în sensul
reconstituirii statului naţional. Astfel, la 14 august 1914, sperând în
ajutorul Rusiei, se înfiinţa un Comitet Naţional Polonez la Varşovia, în
timp ce, două zile mai târziu, generalul Josef Pilsudski (1867-1935)
fonda la Cracovia un Consiliu Naţional Suprem, care beneficia de
protecţie austriacă. Ulterior, la 25 iulie 1916, Pilsudski va demisiona
în semn de protest faţă de eşecul Puterilor Centrale de a asigura
rezolvarea problemei poloneze.
Totuşi, se pare că demisia lui Pilsudski a avut efecte, deoarece,
la 5 noiembrie 1916, Germania şi Austro-Ungaria proclamau un regat
polonez independent. Conducerea executivă era asigurată de un
Consiliu de Stat, care va vota chiar o Constituţie, la 30 ianuarie 1917.
În replică, la 30 martie, şi guvernul provizoriu rus se va declara
favorabil în privinţa proclamării independenţei Poloniei. Totuşi,
germanii vor fi cei care, la 15 octombrie 1917, vor forma un Consiliu
de Regenţă în Polonia, pe care-l vor controla.
După un de zile, pe fondul colapsului Puterilor Centrale, la
7 octombrie 1918, Consiliul de Regenţă avea să preia puterea efectivă,
24
aceasta în condiţiile în care Rusia sovietică recunoscuse deja
independenţa Poloniei la 29 august 1918. Ales în fruntea statului, la
12 octombrie, generalul Josef Pilsudski a trebuit să rezolve problema
ameninţării ucrainiene în Galiţia, provincie cucerită de polonezi la
1 noiembrie. Apoi, la 3 noiembrie, avea să fie proclamată, la Varşovia,
Republica Polonia. La 17 ianuarie 1919, Pilsudski devenea primul
preşedinte al noii republici, în timp ce Jan Paderewski prelua
conducerea unui guvern de coaliţie.
Independenţa noului stat a fost consolidată, cu sprijinul Franţei,
după războiul cu Rusia sovietică, desfăşurat între 25 aprilie şi
12 octombrie 1920. Cu acest prilej au fost rezolvate şi o serie de
chestiuni de ordin teritorial la frontiera estică. Adoptarea noii
Constituţii, la 17 martie 1921, deschidea calea pentru dezvoltarea
liberă a Poloniei, însă izbucnirea celui de-al doilea război mondial va
conduce la o nouă împărţire a statului.
Pe fondul revoluţiei burgheze, apoi al celei socialiste, din Rusia
se va produce şi proclamarea independenţei statelor baltice. Estonia a
făcut acest lucru la 28 noiembrie 1917, însă va fi atacată de trupele
Armatei Roşii, deşi Lenin lansase principiul autodeterminării
popoarelor mergând chiar până la ruperea de metropolă. Datorită
faptului că au intervenit trupele germane, la 24 februarie 1918, Estonia
îşi proclama din nou independenţa, care va fi recunoscută şi prin
prevederile Tratatului de la Brest Litovsk, din 3 martie 1918. Cu toate
acestea, la 22 noiembrie 1918, are loc o nouă invazie sovietică,
respinsă de această dată cu sprijinul flotei britanice. După consolidarea
noului statut, la 15 iunie 1919 a fost adoptată Constituţia Estoniei
independente.
Aproape identică a fost şi situaţia Letoniei. Independenţa
recunoscută prin tratatul de la Brest Litovsk a trebuit să fie apărată în
faţa invaziei sovietice declanşate la 18 noiembrie 1918. La fel ca în
cazul Estoniei, cu sprijinul flotei britanice, Letonia a reuşit să îşi apere
independenţa.
La 23 septembrie 1917, cu sprijinul Germaniei, la Vilnius îşi
începea activitatea Consiliul Naţional al Lituaniei, care va solicita
25
independenţa faţă de Rusia. La 16 februarie 1918, a fost proclamată
chiar independenţa Lituaniei, ce va fi recunoscută de Kremlin prin
tratatul de la Brest Litovsk, în ciuda atacului pe care-l declanşase
Armata Roşie.
Independenţa celor trei state baltice va fi încălcată în cele din
urmă în condiţiile declanşării celui de-al doilea război mondial şi ale
punerii în aplicare a prevederilor Pactului Ribbentrop-Molotov.
Noile state independente din Europa Centrală şi de Sud-Est au
jucat un rol important pe scena politică europeană interbelică, militând
pentru promovarea unei politici active şi pentru aplicarea principiilor
stabilite la Versailles. Ele au încercat chiar să pună bazele unor
organisme regionale cu caracter defensiv, menite să le asigure
securitatea. În acest sens, amintim doar Mica Înţelegere şi Pactul
Balcanic, alianţe în cadrul cărora România a jucat un rol important.
Totuşi, sub loviturile statelor revanşarde şi totalitare, o parte din ele
vor suferi consecinţe din cele mai tragice.
I.2.b. Problema reparaţiilor. Ocuparea Ruhrului
Reparaţiile au reprezentat o problemă pe care Puterile Aliate au
încercat să o rezolve în contextul mai amplu al organizării păcii. O
comisie de specialitate a funcţionat încă din 1919 la Paris, în componenţa acesteia
intrând Franţa, Marea Britanie, Italia, Belgia şi Japonia,
cărora li s-au adăugat alte cinci state – Cehoslovacia, Grecia,
Iugoslavia, Polonia şi România, care nu beneficiau însă decât de un
singur vot. Era, în fapt, una din faţetele aplicării principiului existenţei a
două tipuri de state, cu interese generale şi, respectiv, cu interese
limitate. Obiectivul principal al Comisiei era acela de a studia resursele
economice şi capacităţile de plată ale Germaniei. În martie 1919, a
fost redactat un raport al acestui organism de experţi, care prevedea că
Germania va plăti 30 de miliarde de dolari în 30 de ani. Principiul va fi
impus Berlinului prin tratatul semnat la Versailles.
Pentru urmărirea modului în care Germania îşi onorează
obligaţiile asumate, din 1920 la Paris a funcţionat o Comisie a
26
reparaţiilor timp de nouă ani. Misiunea acesteia s-a dovedit dificilă în
contextul în care germanii nu erau în măsură să-şi plătească datoriile.
Din această cauză s-a ajuns chiar ca, la 6 aprilie 1920, trupele franceze
să ocupe, ca o formă de sancţiune, importantele centre industriale
Frankfurt şi Darmstadt, din zona carboniferă a Ruhrului. Acest prim
avertisment se va finaliza prin retragerea armatei franceze la 17 mai.
Problema datoriilor germane a fost discutată la Conferinţa de la
Spa, desfăşurată între 5 şi 16 iulie 1920. S-a ajuns la un acord, în
prezenţa unei delegaţii germane, prin care erau repartizate sumele pe
care Berlinul trebuia să le plătească Puterilor Aliate cu titlu de
reparaţii. Din nou s-a făcut simţită discriminarea dintre marile puteri şi
statele considerate cu „interese limitate”, România, de exemplu,
primind doar un procent din totalul sumei.
Cu prilejul întrunirii Comisiei de reparaţii la Londra, între
25 aprilie şi 5 mai 1921, a fost fixat cuantumul reparaţiilor datorate de
Germania la suma de 132 miliarde mărci aur. Sub ameninţarea
ocupării Ruhrului de către trupele aliate, la 10 mai, Reichstagul era
nevoit să accepte decizia luată la Londra, fără însă ca guvernul german
să-şi achite tranşele respective.
Un moment important pentru Republica de la Weimar l-a
constituit semnarea tratatului cu Rusia sovietică, la 16 aprilie 1922.
Documentul de la Rapallo are o semnificaţie multiplă. Dacă, din punct
de vedere al problemei reparaţiilor, cele două ţări renunţau reciproc la
orice pretenţie, mult mai importantă era ieşirea lor din izolare. În plus,
cancelariile occidentale sesizau pericolul formării unui imens bloc
germano-sovietic care ar fi putut răsturna echilibrul instaurat de ele
prin prevederile Conferinţei de la Paris.
Pentru a forţa guvernul german să plătească sumele în contul
reparaţiilor, la Conferinţa interaliată de la Paris, din 2 ianuarie 1923,
francezii, secondaţi de belgieni, au reuşit să-şi impună linia dură faţă
de Berlin, ameninţând cu ocuparea Ruhrului, care să determine
schimbarea de atitudine a Germaniei. Deşi Marea Britanie s-a opus
planului, la 11 ianuarie, 600.000 de soldaţi din trupele franceze şi
belgiene ocupau bogatul bazin carbonifer. În replică, autorităţile
27
germane şi-au retras ambasadorii de la Paris şi Bruxelles, iar în Ruhr
s-a declanşat rezistenţa pasivă. Boicotul populaţiei a avut efectul
scontat, determinându-i pe francezi să accepte calea negocierilor. Nu
trebuie însă neglijat impactul acestor evenimente asupra economiei
germane, care deja se confrunta cu mari probleme, moneda naţională
fiind vizibil afectată.
Abia după ce, la 26 septembrie 1923, guvernul condus de
Gustav Stresseman a acceptat să pună capăt rezistenţei pasive, a fost
luată în calcul varianta unei soluţii diplomatice. S-a ajuns astfel la
planul Dawes. Acesta era rezultatul muncii unei echipe conduse de
americanul Charles Dawes, care publicase un raport la 9 aprilie 1924.
Pornind de la sloganul afaceri, nu politică, planul prevedea
reorganizarea Reichsbank sub control internaţional, astfel încât
Germania să poată relua plata datoriilor în contul reparaţiilor la un
nivel de un miliard mărci aur anual, pentru început.
Planul Dawes a fost acceptat de guvernul german la 16 aprilie şi
a intrat în vigoare la 1 septembrie, fiind funcţional până în 1928. La
rândul lor, trupele belgiene şi franceze au evacuat Ruhrul în intervalul
1 iulie – 17 august 1925. Totuşi, se impune precizarea că, nici de
această dată, Germania nu a plătit decât o parte a sumelor prevăzute
prin acordurile asumate.
O ultimă tentativă de rezolvare a problemei reparaţiilor, eşuată la
rândul ei, a fost planul Young, adoptat la 7 iunie 1930. În esenţă,
planul adoptat pe baza propunerilor comisiei conduse de americanul
Owen Young dădea satisfacţie Germaniei. Datoria Berlinului era
redusă la 38 miliarde mărci aur, iar Comisia reparaţiilor era desfiinţată.
În locul acesteia apărea Banca Reglementelor Internaţionale. Pentru
Franţa, adoptarea planului Young constituia o puternică lovitură, în
primul rând economică, dar şi un moment în care aliaţii ei din Marele
Război nu au mai ţinut cont de poziţia guvernului de la Paris. De
altfel, reacţia unei personalităţi de talia premierului Raymond
Poincaré, care a preferat să demisioneze decât să accepte soluţia
propusă de comisia Young, spune totul. În scurt timp, puternica
depresiune economică mondială, apoi venirea lui Hitler la putere şi
28
denunţarea tratatului de la Versailles de către Germania au rezolvat de
la sine problema reparaţiilor.
I.2.c. De la Locarno la Pactul Briand – Kellogg.
Eşecul principiului asigurării securităţii colective
Puterile învingătoare în primul război mondial, în frunte cu
Franţa, precum şi noile state independente din Europa Centrală şi
Estică doreau să se asigure că o nouă agresiune germană nu va mai
avea loc. Din această cauză, diplomaţii acestor state au încercat să
găsească soluţii valabile şi viabile, menite să contribuie la
preîntâmpinarea unui nou conflict.
Astfel, căutând să dubleze prevederile tratatului de la Versailles,
Cehoslovacia, Iugoslavia şi România au format încă din 1921 o
alianţă defensivă. Bazele Micii Înţelegeri au fost puse prin semnarea
tratatului dintre Cehoslovacia şi Iugoslavia, la 14 august 1920.
Ulterior, România a încheiat, la rândul ei, documente similare cu
guvernele de la Praga, la 23 aprilie 1921, şi Belgrad, la 7 iunie. Erau
vizate, în principal, izolarea Ungariei şi determinarea guvernului de la
Budapesta de a respecta prevederile tratatului de la Trianon. Un alt
obiectiv, mai ales în primii ani, era prevenirea restauraţiei
Habsburgilor pe tronul ungar.
Fără îndoială însă că momentul cel mai important, plin de
semnificaţii totodată, în acest sens, l-a constituit Conferinţa de la
Locarno. Pentru o lungă perioadă după semnarea tratatului de garanţie
renan se va instala chiar o anumită stare de euforie diplomatică, mai
ales că şi alte semnale îndemnau lumea să considere că perspectiva
războiului este tot mai îndepărtată.
Conferinţa desfăşurată în Elveţia, între 5 şi 16 octombrie 1925,
s-a încheiat cu semnarea mai multor documente. Cel mai important
este, desigur, tratatul mutual de garanţie dintre Germania, pe de o
parte, şi Franţa şi Belgia, pe de altă parte, prin care Berlinul se angaja
să respecte frontierele existente la graniţa sa vestică. O semnificaţie
29
sporită avea faptul că Marea Britanie şi Italia deveneau garanţii
internaţionali ai respectării angajamentului german.
Momentul în sine este foarte important pentru că, practic, deşi
Franţa obţinuse ceea ce şi-a dorit, un angajament german ferm sub
auspicii internaţionale în privinţa frontierei dintre cele două puteri,
Europa era din acel moment împărţită în două categorii de state: cu
graniţe garantate şi cu graniţe negarantate. Pentru a depăşi momentul,
participanţii la conferinţă au ales calea semnării altor două documente,
respectiv, un tratat de arbitraj între Germania, pe de o parte, şi Polonia
şi Cehoslovacia, pe de altă parte, precum şi un tratat de asistenţă
mutuală prin care Franţa garanta Poloniei şi Cehoslovaciei sprijinul în
cazul unei agresiuni germane. Deşi, ulterior, Franţa a întreţinut relaţii
extrem de cordiale cu statele estice, paralel cu construirea celebrei linii
fortificate Maginot, în spaţiul central-est european a persistat
sentimentul tratării acestor state cu două măsuri diferite în aceeaşi
problemă.
Deşi, după cum au observat numeroşi istorici, în primii ani după
Locarno, mai ales în Vest, a predominat un sentiment optimist, nu
putem să nu fim de acord cu cercetătorii care susţin că soluţia din
1925 a fost una iluzorie. Dacă, pe de o parte, frontierele din Vest s-au
întărit, pe de altă parte, efectul imediat şi implicit a fost slăbirea
securităţii la frontierele estice.
Germania a reuşit să profite de noul climat internaţional şi un
prim semnal favorabil avea să-l constituie primirea sa în Liga
Naţiunilor la 8 septembrie 1926, dată de la care Berlinul avea rezervat
şi un loc ca membru permanent al Consiliului. La scurt timp, la
31 ianuarie 1927, avea să-şi încheie activitatea şi Comisia interaliată
de control militar din Germania.
Pe acest fond de încredere şi destindere, dublat şi de o perioadă
de refacere a economiei mondiale a venit propunerea secretarului de
stat american Frank Kellogg adresată omologului francez Aristide
Briand, la 13 aprilie 1928, de semnare a unui pact prin care războiul să
fie scos în afara legii. După ce, la 21 aprilie, Briand – un vizionar care
propunea în cadrul Ligii Naţiunilor o Europă federală încă din 1930,
30
plan considerat cel puţin fantezist de către majoritatea contemporanilor – şi-a
formulat propriile observaţii, s-a ajuns la semnarea
Pactului de la Paris, la 27 august 1928. Cunoscut şi după numele celor
doi iniţiatori, documentul va fi însuşit imediat şi de Liga Naţiunilor,
obţinând acordul a zeci de state. Mergând pe aceeaşi idee, a renunţării
la război ca mijloc de reglementare a conflictelor dintre state, ministrul
sovietic de externe, Maxim Litvinov, va propune un document
asemănător României, Poloniei, Estoniei şi Letoniei. Astfel, la
9 februarie 1929, era semnat protocolul de la Moscova, o aplicare în
plan regional a pactului Briand – Kellogg.
Tot pe linia eforturilor de asigurare a păcii şi determinării
statelor învinse în primul război mondial să renunţe la ideea revanşei
poate fi înscrisă şi semnarea Pactului Balcanic de la Atena, la
9 februarie 1934, de către Grecia, Turcia, Iugoslavia şi România. De
această dată, obiectivul principal era temperarea Bulgarei. Deşi era un
stat balcanic, Albania nu a fost invitată să adere la Pact, în principal
datorită faptului că Tirana gravita în jurul Italiei fasciste.
Între timp însă, o dată cu marea criză economică, au început să
apară semnale tot mai neliniştitoare pentru pacea mondială. Deşi se
aşteptau rezultate deosebite de la Conferinţa dezarmării, desfăşurată în
perioada februarie-iulie 1932 la Geneva, în prezenţa a 60 de state,
lucrările acesteia s-au încheiat cu un eşec răsunător. Momentul marca
practic finalul eforturilor de asigurare a unei dezarmări controlate la
nivel mondial şi, în subsidiar, falimentul principiului asigurării
securităţii colective.
De altfel, la acea dată, germenii noului conflict mondial apăruseră
deja, o dată cu agresiunea Japoniei în Manciuria, declanşată la 18
septembrie 1931. Un impact deosebit a avut însă denunţarea de către
Germania, la 16 martie 1935, a clauzelor tratatului de la Versailles
privind dezarmarea. Reacţia comunităţii internaţionale a fost palidă, atât
conferinţa de la Stresa, din 11 aprilie 1935, la care au participat Italia,
Franţa şi Marea Britanie, cât şi condamnarea formală a gestului german
de către Liga Naţiunilor, la 17 aprilie, neavând afect asupra planurilor
31
lui Hitler. Mai mult, în septembrie 1935, Italia va ataca Etiopia,
aducând spectrul războiului tot mai aproape de bătrânul continent.
I.3. Spre un nou conflict mondial
I.3.a. Agresiunea japoneză în Extremul Orient
Agresiunea statelor nemulţumite de echilibrul de forţe stabilit
după încheierea primului război mondial a fost prefaţată de
operaţiunile militare din Asia. Acţionând aparent fără un ordin politic
expres de la Tokio, armata japoneză a atacat, la 18 septembrie 1931,
China în provincia Manciuria, ocupând relativ uşor trei importante
centre urbane. Practic, din acest moment, putem vorbi despre
începutul unui război nedeclarat oficial între Japonia şi China.
Întrucât partea chineză a reacţionat, aplicând sancţiuni
economice, la 29 ianuarie 1932 marina japoneză a declanşat un
puternic atac asupra portului Şanhai, pe care l-a şi ocupat. A fost
nevoie de intervenţia Ligii Naţiunilor, abia în urma medierii japonezii
acceptând să evacueze zona. Totuşi, încă de la 18 februarie 1932,
autorităţile de la Tokio înregistraseră un succes mult mai semnificativ
prin proclamarea independenţei Manciuriei sub numele de Manciuko.
În fruntea statului-marionetă controlat de japonezi era impus, ca regent
din 9 martie, apoi încoronat împărat la 1 mai 1931, Pu I (cel care
fusese forţat să abdice de la tronul Chinei în 1912).
După ce, printr-un protocol semnat la 15 septembrie 1932, era
stabilit statutul special al Manciuriei, în fapt cel de protectorat japonez,
a venit şi confirmarea în plan internaţional a noilor realităţi. Este vorba
despre Raportul Lytton, document devenit public la 4 octombrie 1932,
potrivit căruia Manciuko era un stat autonom, sub suveranitate
chineză, dar controlat de Japonia.
Marile ambiţii ale regimului de la Tokio se conjugau cu cele
afişate în mod deschis în Europa de Germania şi Italia. De aceea, după
semnarea pactului de constituire a Axei Roma-Berlin, la 25 octombrie
1936, nu a surprins aderarea Japoniei la alianţă în urma unor tratate
32
bilaterale cu cele două puteri revizioniste, ceea ce a condus la
constituirea Pactului Anticomintern la 25 noiembrie.
Consolidându-şi poziţia în plan internaţional, după alegerile de
la 30 aprilie 1937 ce au adus la putere la Tokio guvernul de uniune
naţională condus de prinţul Fumminaro Konoye (ministru de război
fiind Sugiyama), niponii au redeschis conflictul cu China. Din nou,
fără a exista o declaraţie de război explicită, trupele japoneze au reuşit
să cucerească capitala Beijing, la 28 iulie 1937, iar a doua zi, şi
importantul centru Tienţin. Au urmat succese pe întreg teritoriul
chinez, dublate de ofensiva navală asupra Şanhaiului (8 august –
8 noiembrie), ce a condus la ocuparea marelui port. Deşi atât Liga
Naţiunilor (5-6 octombrie), cât şi guvernul Statelor Unite au
condamnat agresiunea, japonezii au continuat ofensiva, înregistrând
un nou succes la 13 decembrie, atunci când au cucerit Nanking.
Cu toate că, sesizând marele pericol al dispariţiei Chinei ca stat
independent, toate forţele interne s-au unit recunoscând comanda
unică a lui Cian Kai-şi, japonezii au continuat să obţină succese şi în
anul următor. Astfel, la 10 ianuarie era ocupat Ţintao, trupele nipone
atingând Fluviul Galben la 6 martie. Repetând experienţa din
Manciuria, japonezii au instaurat în teritoriul cucerit, la 28 martie, un
guvern-marionetă al Republicii China din Nanking.
Operaţiunile din China s-au dovedit a fi doar un preambul al
marii ofensive nipone asupra Asiei. Efectul va fi intrarea în conflict direct cu
Marea Britanie şi, după surprinzătorul atac de la Pearl Harbor,
cu Statele Unite.
I.3.b. Italia atacă Etiopia
Agresiunea japoneză din China a fost urmată, e drept, la o scară
mai mică, de operaţiunile militare declanşate de Italia lui Mussolini în
Africa. De această dată, victima era Etiopia, stat independent, membru
al Societăţii Naţiunilor încă de la 28 septembrie 1923. Interesant este
faptul că, la momentul admiterii statului african în Ligă, Italia
împreună cu Franţa i-au susţinut candidatura, în timp ce Marea
33
Britanie s-a opus. Interesul guvernului de la Roma pornea însă nu
dintr-un impuls democratic ori emoţional, ci dintr-un calcul ce plasa
Abisinia şi Africa de Est în sfera sa de interes. De altfel, în urma unui
schimb de note diplomatice între Roma şi Londra, survenit la 4 şi
20 octombrie 1925, Italia obţinea din partea Marii Britanii chiar o
recunoaştere a interesului său specific în zonă, generând protestul
etiopian (19 decembrie 1926).
Ulterior, relaţiile dintre Roma şi Addis Abeba au dat semne de
îmbunătăţire, ajungându-se chiar la semnarea, la 2 august 1928, a unui
tratat de prietenie pe 20 de ani între cele două ţări. O precizare
importantă a documentului se referea la constituirea zonei libere
Assaba. La scurt timp, în timpul domniei lui Haile Selassie
(1930-1936), în Etiopia au început să fie aplicate reforme vizând
modernizarea şi democratizarea societăţii şi a scenei politice, fiind
adoptată chiar o nouă Constituţie, la 16 iulie 1931.
Pe acest fundal, la 5 decembrie 1934, vor avea loc ciocniri între
trupele italiene şi cele etiopiene la Ualual, la graniţa cu Somalia
Italiană. Era doar preludiul agresiunii Romei în Africa de Est, unde,
din februarie 1935, vor fi trimise efective militare italiene sporite. De
această dată, reacţia comunităţii internaţionale a fost ceva mai promptă
decât în cazul invaziei Japoniei în Manciuria. La 11 octombrie 1935,
Liga Naţiunilor va impune chiar sancţiuni Italiei în conformitate cu
prevederile articolului 16 din Pactul Societăţii. Acestea vor intra în vigoare la
18 noiembrie şi vor contribui la încordarea relaţiilor cu Marea
Britanie, englezii concentrând iniţial forţe navale masive în Marea
Mediterană. Ulterior, din raţiuni de ordin strategic, în primul rând
legate de protejarea Maltei, flotila britanică va fi retrasă la Alexandria.
În ciuda faptului că armata italiană s-a lovit de o rezistenţă
neaşteptat de puternică din partea abisinienilor, la 5 mai 1936, Addis
Abeba era ocupată, iar la 9 mai războiul se încheia cu anexarea
Etiopiei la Italia. Din nou, Liga Naţiunilor nu a avut replică în apărarea
unui stat membru pe care, pur şi simplu, l-a abandonat. De menţionat
este faptul că, pentru înfrângerea trupelor africane, italienii au fost
nevoiţi să apeleze la aviaţie şi chiar au utilizat gaze toxice, deşi
34
folosirea lor era interzisă potrivit prevederilor Convenţiei de la Geneva
din 1926.
În urma conflictului se forma Africa de Est Italiană, teritoriu care
mai includea Eritreea şi Somalia Italiană. Formal, regele Victor
Emanuel era încoronat şi ca împărat al Etiopiei. Pacificarea zonei a
necesitat însă eforturi deosebite. După tentativa de asasinare a
generalului Graziani la 19 februarie 1937, cel care administra zona în
calitate de vicerege şi care va fi rănit cu prilejul atentatului organizat la
Addis Abeba, au fost însă luate măsuri punitive extreme şi s-a recurs
chiar la execuţii în masă. Liderul principal al forţelor de opoziţie,
Desta Demtu, va fi cu acest prilej capturat, la 21 februarie, fiind
executat trei zile mai târziu.
Ulterior, prin semnarea pactului italiano-englez din 16 aprilie
1938, Mussolini va obţine şi recunoaşterea în plan internaţional a
dominaţiei sale asupra Etiopiei, în schimb el ordonând „voluntarilor”
italieni ce luptau în Spania să se retragă şi acceptând menţinerea
statu-quo-ului din Marea Roşie. Totuşi, etiopienii nu au abandonat
ideea de a-şi recâştiga independenţa şi, cu ajutorul trupelor engleze,
Haile Selassie va reveni pe tron în mai 1941.
Având asigurată neutralitatea britanicilor, Mussolini putea să-l
primească pe Hitler la Roma (3 – 9 mai 1938) şi să cadă de acord în
privinţa consolidării Axei. Dorind să demonstreze partenerului său că
armata italiană era, totuşi, una puternică în ciuda celor demonstrate pe
frontul din Africa, Ducele va da ordin de invadare a Albaniei la
7 aprilie 1939. Întrucât Marea Britanie nu a avut nici o reacţie, iar
regele Zogu a fugit în Grecia şi de aici în Turcia, abandonându-şi
tronul, la 12 aprilie era consemnată realizarea uniunii personale a
Albaniei cu Italia, sub egida regelui Victor Emanuel sau, cu alte
cuvinte, dispariţia statului independent albanez. Potrivit noii
Constituţii, impusă Tiranei la 3 iunie, ţara era condusă – potrivit
modelului italian – de un Consiliu Suprem Fascist.
Succesele Italiei în Etiopia şi Albania au fost însă doar efemere.
Cu precădere, campania africană a dezvăluit marile slăbiciuni ale
armatei italiene, etalând marea discrepanţă dintre visele clasei
35
conducătoare şi realităţi. Mussolini şi-a dorit mult să-i demonstreze lui
Hitler că este un partener egal, dar realităţile de pe fronturile celui
de-al doilea război mondial vor scoate în evidenţă contrariul. Mai
mult, unele gafe ale Romei, între care la loc de cinste stă atacul asupra
Greciei, vor influenţa negativ chiar strategia generală a Axei.
I.3.c. Hitler încalcă sistematic prevederile
tratatului de la Versailles
După ce a devenit cancelar al Germaniei, la 30 ianuarie 1933,
Adolf Hitler şi-a pus în aplicare doctrina potrivit căreia Reichul avea
nevoie de spaţiu vital, motiv pentru care a iniţiat o politică externă
agresivă, menită să reconfere Berlinului statutul de Mare Putere. Dacă
asupra măsurilor luate de regimul nazist în privinţa consolidării
situaţiei interne vom insista în capitolul următor, în continuare vom
pune accentul pe etapele planului hitlerist care a condus, fatalmente,
omenirea spre un nou conflict mondial.
Adolf Hitler şi-a pus încă din primele luni de guvernare în
practică planurile enunţate în Mein Kampf. Pentru a nu fi stânjenit în
acţiunile sale, el a ales să se retragă de la Conferinţa dezarmării
(14 septembrie 1933) şi, mai ales, de la Societatea Naţiunilor, la
23 octombrie. Având, astfel, o libertate de acţiune mai mare, noul
cancelar german nu va ezita să denunţe în mod public, la 16 martie
1935, clauzele militare prevăzute în tratatul de la Versailles. Un prim
pas concret după această mişcare l-a constituit decizia de mărire a
efectivelor Wehrmachtului la 36 de divizii.
Seria încălcării sistematice a prevederilor de ordin politico-militar stabilite la
Versailles a început cu îndrăzneaţa acţiune din
7 martie 1936, atunci când Germania a ocupat zona demilitarizată
renană. De notat faptul că trupele franceze nu au avut nici cea mai
mică reacţie în faţa avansării diviziilor germane. Abia la 12 martie,
Marea Britanie, Franţa, Italia şi Belgia vor denunţa violarea pactului
de la Locarno de către Germania, dar totul se va rezuma la nivelul
declaraţiilor. Au contat implicaţiile războiului italiano-etiopian,
36
precum şi opoziţia Angliei în chestiunea aplicării unor sancţiuni
Berlinului.
Perioada a coincis şi cu o mai mare apropiere între Adolf Hitler
şi Benito Mussolini, mai ales că ambii s-au implicat în războiul civil
din Spania, izbucnit la 18 iulie 1936, sprijinind insurgenţii conduşi de
generalul Francesco Franco. De altfel, la 25 octombrie, Axa Roma –
Berlin era constituită, ea fiind consolidată prin semnarea Pactului
Anticomintern. Pe lângă sprijinul italian, Hitler a exploatat din plin
politica „ciudată” promovată de premierii Angliei şi Franţei, Neville
Chamberlain şi Edouard Daladier, în raport cu Berlinul, intrată în
istorie drept conciliatorism. Nu trebuie neglijat nici talentul lui Hitler,
pus în slujba cauzei proprii, de fiecare dată el prezentându-şi
revendicările teritoriale spre Est ca fiind „ultimele”.
Al doilea pas major în încălcarea prevederilor tratatului de la
Versailles de către Hitler l-a constituit Anschluss-ul. Criza intervenită
în relaţiile germano-austriece s-a acutizat în martie 1938, atunci când,
o dată în plus, Germania a exploatat propriile probleme cu care se
confruntau Franţa şi Italia, precum şi politica engleză de acceptare a
faptului împlinit.
Agitaţiile naziste din Austria începuseră încă din martie 1933.
Atunci, cancelarul creştin-socialist Engelbert Dolfuss a reacţionat
prompt în faţa pericolului şi, pentru a controla situaţia, a suspendat
activitatea parlamentară şi a interzis activitatea partidelor, precum şi
orice reuniune politică. Mai mult, ca replică la marea demonstraţie a
naziştilor austrieci din 29 martie, Dolfuss va dizolva, la 19 iunie,
Partidul Nazist Austriac.
Desigur, prin acest gest, cancelarul şi-a atras antipatia naziştilor,
care, după o tentativă eşuată la 3 octombrie 1933, îl vor asasina pe
Dolfuss la 25 iulie 1934. Întrucât, în acel moment, Italia şi Iugoslavia
au adoptat o poziţie fermă, Hitler a preferat să nu se amestece încă în
mod direct în criza izbucnită la Viena. Astfel, cancelar al Austriei va
deveni, la 30 iulie, un apropiat al lui Dolfuss, Kurt Schuschnigg.
Deşi semnarea acordului germano-austriac din 11 iulie 1936
părea să pună capăt tensiunilor dintre cele două state, criza va izbucni
37
din nou mai puternic la începutul anului 1938. La 12 februarie,
cancelarul Kurt Schuschnigg efectuează o vizită la Berchtesgarden,
unde, sub presiunea cererilor lui Hitler, va fi nevoit să facă importante
concesii naziştilor austrieci, care vor fi amnistiaţi, iar şeful acestora,
Arthur Seyss-Inquart, va fi cooptat chiar în guvernul de la Viena,
oferindu-i-se importantul post de ministru de interne cu începere de la
16 februarie. Hitler a exploatat momentul şi, la 20 februarie, într-unul
din discursurile sale incendiare, va promite protecţie pentru cei zece
milioane de germani care trăiau în afara Reichului.
Simţindu-se vizat în mod direct, Schuschnigg va răspunde
prompt, la 24 februarie, reafirmând credinţa lui într-o Austrie independentă. Mai
mult, luându-l prin surprindere pe Fűhrer, la 9 martie el
va anunţa organizarea unui plebiscit în această problemă. Cum era de
aşteptat, iniţiativa curajoasă a cancelarului austriac l-a nemulţumit
profund pe Hitler, care i-a adresat, la 11 martie, un ultimatum prin care
îi cerea să renunţe la ideea referendumului. Întrucât Kurt Schuschnigg
a preferat să demisioneze, fiind înlocuit cu Seyss-Inquart, armata
germană a trecut direct la acţiune, Austria fiind ocupată, fără a opune
rezistenţă, la 12 martie. La rândul său, preşedintele Miklas, depăşit de
evoluţia evenimentelor, a ales calea demisiei.
În noile condiţii, la 13 martie, cancelarul Seyss-Inquart avea să
propună unirea Austriei cu Germania, adică tocmai Anschluss-ul, ce
fusese interzis în mod expres prin tratatul de la Saint Germain. Pentru
a conferi o imagine democratică noilor realităţi, Seyss-Inquart va organiza chiar
un plebiscit în chestiunea unirii, la 10 aprilie, rezultatul
fiind, evident, covârşitor favorabil, respectiv 99,75% din voturile
exprimate.
După ce Austria a fost înglobată în cel de-al treilea Reich,
următorul obiectiv al lui Hitler a devenit Cehoslovacia. Pe fondul
crizei sudete din septembrie 1938, atunci când regimul de la Praga a
fost abandonat de aliaţii tradiţionali în frunte cu Franţa în schimbul
iluziei păcii, Germania va controla autoritar întreaga Europă Centrală,
devenind în mod cert principala putere continentală.
38
Calul troian folosit de Führer în acest caz a fost minoritatea
etnică germană ce locuia în regiunea sudetă a Cehoslovaciei. La un an
după ce ministrul propagandei de la Berlin, Joseph Goebbles, acuza
Praga de colaborare strânsă cu Uniunea Sovietică în domeniul aviaţiei
(10 septembrie 1936), la 29 noiembrie 1937 deputaţii care îi
reprezentau pe germanii sudeţi au părăsit lucrările parlamentului
cehoslovac, protestând împotriva faptului că au fost atacaţi de poliţie
cu prilejul incidentelor de la Teplice, din 16 octombrie. Liderul lor,
Konrad Henlein, a mers chiar mai departe, cerând autonomie
completă pentru cei 3,5 milioane de sudeţi.
După realizarea Anschluss-ului, deşi germanii i-au asigurat pe
cehoslovaci că discursul lui Hitler din 20 februarie 1938 privind
protecţia minoritarilor germani din afara graniţelor Reichului nu se
referea la ei, Konrad Henlein va face public Programul de la
Karlsbad, în opt puncte, prin care solicita autonomie completă pentru
sudeţi. Desigur, autorităţile de la Praga au respins imediat aceste
cerinţe.
Întrucât tensiunea dintre Germania şi Cehoslovacia era în
continuă creştere, o confruntare militară de proporţii ameninţând
întregul continent, la 3 august 1938, lordul Runciman era trimis de
Foreign Office la Praga pentru a încerca o mediere. Misiunea sa a
eşuat, iar Germania, Franţa şi Marea Britanie vor trece la adevărate
demonstraţii de forţă.
Culmea crizei a fost atinsă la începutul toamnei. La 12 septembrie, Adolf Hitler
ţinea un discurs la Nürmberg, cerând, pentru prima
dată în mod explicit, autonomia sudeţilor. Intervenţia cancelarului
german a provocat, cum era de aşteptat, puternice dezordini în
regiune, astfel că, a doua zi, în Cehoslovacia era introdusă legea
marţială, motiv pentru care Konrad Henlein, însoţit de alţi lideri
sudeţi, va fugi în Germania, la 15 septembrie, pentru a se proteja.
Evenimentul s-a produs chiar în ziua conferinţei de la
Berchtesgarden, provocată la cererea lui Neville Chamberlain. La
întrunirea dintre cancelarul german şi premierul englez, Hitler a cerut
în mod clar atribuirea teritoriului locuit de sudeţi, ameninţând că în caz
39
de refuz va face apel la forţa militară. Revenit cu „mâinile goale” la
Londra, Chamberlain se va întâlni cu omologul său francez, Edouard
Daladier, la 18 septembrie. De comun acord, cei doi vor solicita
guvernului cehoslovac să accepte termenii lui Hitler, promiţând în
schimb că vor garanta noile graniţe ale Cehoslovaciei.
Fiind în dezacord cu cererea aliaţilor occidentali, premierul
Hodza va solicita, la 20 septembrie, un arbitraj cu Germania pe baza
acordului semnat de cele două state la Locarno în 1925. Demersul său
nu a avut nici un ecou, iar Hodza, fiind supus presiunilor diplomatice
anglo-franceze, va prefera să demisioneze. Ca urmare, la 22 septembrie, la Praga se
va forma un nou guvern, condus de generalul
Jan Sirovy.
Căutând încă o soluţie diplomatică pentru aplanarea crizei,
Chamberlain îl va întâlni din nou pe Hitler, de astă dată la Godesburg,
în 22 şi 23 septembrie. Führerul se va dovedi însă şi mai determinat în
a nu ceda, el venind chiar cu cereri suplimentare, considerate pe bună
dreptate inacceptabile de către premierul englez, astfel că şi această
rundă de convorbiri a celor doi lideri se va solda cu un eşec.
Consecinţele în plan internaţional au fost vizibile, tensiunea
crescând gradual. Cehoslovacia va ordona mobilizarea generală, un
semnal al determinării guvernului de la Praga de a nu ceda o zonă
strategică fără de care ţara ar fi rămas complet fără apărare. În acele
zile, România, aliata Pragăi din Mica Înţelegere, i-a fost aproape, după
cum Anglia şi Franţa au început să sondeze poziţia Uniunii Sovietice,
dispusă să sprijine Cehoslovacia pe calea aerului. În schimb, Italia se
va plasa tot mai evident alături de cauza Berlinului.
La 26 septembrie a avut loc o nouă întâlnire la Londra între
Chamberlain şi Daladier, cei doi convenind să-i ceară lui Hitler să
accepte participarea la o conferinţă internaţională în chestiunea sudetă.
Ideea era sprijinită şi de preşedintele american Franklin Delano
Roosevelt, însă majoritatea istoricilor înclină să fie de acord că
Mussolini l-a convins, finalmente, pe Hitler să accepte această idee.
Astfel, la 29 septembrie, la München, se întâlneau Hitler şi
Mussolini, secondaţi de miniştrii lor de externe, Joachim von Ribbentrop
40
şi Galeazzo Ciano, cu Chamberlain şi Daladier. Deşi era principalul
subiect al conferinţei, Cehoslovacia nu a fost invitată la discuţii.
Potrivit termenilor acordului semnat după miezul nopţii, Hitler obţinea
un succes total. El primea regiunea sudetă, angajându-se alături de
Franţa, Anglia şi Italia să garanteze noua frontieră a Cehoslovaciei.
Totuşi, Hitler şi Mussolini îşi nuanţau poziţia, precizând că aşteaptă
mai întâi rezolvarea solicitărilor teritoriale pe care le aveau Ungaria şi
Polonia faţă de Praga. Practic, Germania devenea principala putere
continentală, având deschisă calea spre Est. În schimb, liderii englez şi
francez se vor mulţumi cu ideea că au salvat pacea omenirii pentru o
perioadă îndelungată de timp, fapt ce se va dovedi iluzoriu mai curând
decât se aşteptau şi cei mai pesimişti.
Cedând la München, Chamberlain şi Daladier atingeau culmile
politicii lor conciliatoriste şi, fără să vrea, deschideau calea spre cel
de-al doilea război mondial, scoţând din calea lui Hitler cel mai
puternic adversar pe care-l putea întâlni în Est, fără ca Wehrmachtul să
fie nevoit să apeleze la arme. Cehoslovacia era, în septembrie 1938, a
şasea putere industrială a Europei, cu o importantă producţie de
armament. După dispariţia acestui stat, resursele lui au trecut în
mâinile lui Hitler, care nu va ezita să le folosească la momentul
oportun împotriva celor care în capitala Bavariei credeau că au salvat
pacea lumii.
Mutilarea teritorială a Cehoslovaciei nu s-a oprit însă la nivelul
deciziei din 30 septembrie. Au urmat ocuparea zonei Teschen de către
Polonia, la 2 octombrie, şi transferarea unui teritoriu locuit de circa un
milion de persoane de la graniţa slovaco-ungară către Budapesta, la
9 octombrie.
În aceste condiţii, în care resturile Cehoslovaciei jucau rolul unui
satelit german, preşedintele Eduard Benes va demisiona, la 5 octombrie, plecând în
Statele Unite. A doua zi, Slovacia va obţine
autonomia deplină, monseniorul Josef Tiso fiind numit premier. La
rândul ei, la 8 octombrie, şi Rutenia va deveni autonomă.
Deşi Hitler se angajase în mod solemn la München să respecte
noile graniţe ale Cehiei, în primăvara lui 1939 el îşi va încălca
41
promisiunea, trecând la dezmembrarea completă a statului vecin.
Săptămâna 10-16 martie s-a dovedit decisivă. Hitler l-a chemat la
Berlin pe noul preşedinte ceh Emil Hacha (ales în locul lui Benes la
30 noiembrie 1938), împreună cu ministrul său de externe
Hvalkovski, cerându-le să accepte „încrederea” şi „protecţia”
Germaniei. Aceasta însemna că Hacha a fost de acord cu proclamarea
independenţei Slovaciei şi a Ruteniei, precum şi cu instaurarea
protectoratului german asupra Boemiei şi Moraviei, la 15 martie.
Fostul şef al diplomaţiei germane, Konstantin von Neurath, devenea
protector al Boemiei şi Moraviei, în timp ce Hacha rămânea în fruntea
rămăşiţelor statului ceh.
„Rezolvând” problema cehoslovacă în mod definitiv, fără a
întâlni opoziţia vreunei alte puteri, Hitler a trecut la următorul pas:
Polonia. Pentru prima dată, pretenţiile germane au fost prezentate
oficialilor polonezi în mod explicit la 24 octombrie 1938, la Berlin.
Atunci, cu prilejul unei întrevederi între Joachim von Ribbentrop şi
ambasadorul polonez Josef Lipski, s-a vorbit despre unirea Reichului
cu oraşul-liber Danzig şi despre construirea unei autostrăzi şi a unei
linii de cale ferată care să unească Germania cu Prusia Orientală,
lipsind astfel Polonia de accesul la Marea Baltică.
După ce, la 23 martie 1939, Germania anexa Memelul în urma
unor presiuni asupra Lituaniei, vor fi afişate deschis vechile sale pretenţii
asupra portului Danzig (Gdansk) şi a coridorului polonez. De
această dată, reacţia Marii Britanii a fost promptă, la 31 martie fiind
făcut public sprijinul anglo-francez pentru Polonia, concretizat în
pactul de asistenţă mutuală semnat la 6 aprilie. În criză va interveni şi
preşedintele Roosevelt, care se va adresa în scris lui Hitler şi
Mussolini, cerându-le asigurări pentru securitatea a 31 de state
europene şi din Orientul Apropiat. În stilul devenit caracteristic,
Führerul va răspunde, dezminţind orice intenţie agresivă. Cu toate
acestea, la 20 august începea criza poloneză, ce va conduce la
izbucnirea celui de-al doilea război mondial.
42
I.3.d. Pactul Ribbentrop-Molotov
Totul a fost precipitat de un eveniment care a luat prin
surprindere mediile internaţionale, respectiv semnarea Pactului
Ribbentrop-Molotov. După ce, la 21 august 1939, în urma a două luni
de discuţii sterile purtate de delegaţii militari englezi şi francezi la
Moscova, s-a anunţat că Uniunea Sovietică poartă negocieri pe
aceeaşi temă cu Germania, la 23 august a venit ştirea care a zguduit
lumea. Artizanul Pactului anticomintern, Joachim von Ribbentrop, ”
bătea palma„ cu omologul său sovietic Veaceslav Molotov. Este
extrem de semnificativă gândirea pragmatică a lui Stalin în această
chestiune expusă Biroului Politic al Partidului Comunist al Uniunii
Sovietice la 19 august: „Dacă vom accepta propunerea Germaniei
privind semnarea pactului de neagresiune cu ea, Germania, desigur, va
ataca Polonia şi amestecul Franţei şi Angliei în acest război va deveni
inevitabil. Europa Occidentală va fi supusă unor tulburări şi dezordini
serioase. În aceste condiţii noi avem mari şanse să rămânem în afara
conflictului şi putem spera la o intrare avantajoasă în război.”
Tratatul de neagresiune dintre Germania şi Uniunea Sovietică
din 23 august 1939, după un preambul în care se făcea referire la
pactul de neutralitate, încheiat între cele două state, din 24 aprilie
1926, precum şi la „dorinţa de a consolida cauza păcii între Germania
şi U.R.S.S.”, cuprindea şapte articole:
„I. Ambele Părţi contractante se obligă a se abţine de la orice
violenţă, de la orice acţiune agresivă şi orice atac una împotriva alteia,
atât izolat, cât şi în comun cu alte puteri.
II. În cazul când una dintre Părţile contractante devine obiectiv al
acţiunilor militare din partea unei terţe puteri, cealaltă parte
contractantă nu va susţine sub nici o formă această putere.
III. Guvernele ambelor Părţi contractante rămân să ţină contact
între ele pe viitor pentru consultaţii, ca să se informeze reciproc asupra
chestiunilor ce privesc interesele lor comune.
IV. Nici una dintre Părţile contractante nu va participa la orice
grupare de puteri îndreptată, direct sau indirect, împotriva altei părţi.
43
V. În caz de izbucnire a litigiilor sau conflictelor între Părţile
contractante într-un fel sau altul de chestiuni, ambele Părţi vor rezolva
aceste litigii şi conflicte exclusiv pe cale paşnică, făcând schimb
prietenesc de opinii sau, în cazuri necesare, pe calea creării unor
comisii pentru aplanarea conflictului.
VI. Tratatul de faţă este încheiat pe un termen de zece ani. Dacă
una dintre Părţile contractante nu-l va denunţa cu un an înainte de
expirarea termenului, durata pactului să fie considerată în mod
automat pe următorii cinci ani.
VII. Tratatul de faţă urmează să fie ratificat într-un termen cât
mai scurt posibil. Schimbul de instrumente de ratificare trebuie să aibă
loc la Berlin. Tratatul intră în vigoare imediat după semnarea lui.”
Pactul este important mai ales prin protocolul adiţional secret
care l-a însoţit. Potrivit prevederilor cuprinse în acesta, Germania şi
Uniunea Sovietică îşi împărţeau sferele de influenţă din Europa de Est.
Interesant este faptul că, până la atacul din 22 iunie 1941, Stalin a
respectat convenţia din 1939, după cum Hitler a înţeles să fie de acord
cu termenii documentului în cazul Poloniei. Victime ale înţelegerii
celor doi dictatori au căzut, pe lângă Polonia, statele baltice şi
România, ultima fiind nevoită să cedeze în 1940 părţi importante din
teritoriul naţional, respectiv Basarabia şi nordul Bucovinei. Tocmai
datorită impactului şi consecinţelor sale la nivelul politicii mondiale,
redăm integral şi textul protocolului adiţional secret:
„Cu ocazia semnării Tratatului de neagresiune dintre Reichul
german şi Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste, plenipotenţiarii
semnatari din partea celor două părţi au discutat, în cadrul unor
convorbiri strict confidenţiale, problema delimitării sferelor lor
respective de interes în Europa Răsăriteană. Aceste convorbiri au dus
la următorul rezultat:
1. În cazul unor transformări teritoriale şi politice ale teritoriilor
aparţinând statelor baltice (Finlanda, Estonia, Letonia, Lituania),
frontiera nordică a Lituaniei va reprezenta frontiera sferelor de interes
atât ale Germaniei, cât şi ale U.R.S.S.
44
În legătură cu aceasta, interesul Lituaniei faţă de teritoriul Vilno
este recunoscut de ambele părţi.
2. În cazul unor transformări teritoriale şi politice ale teritoriilor
aparţinând statului polonez, sferele de interes, atât ale Germaniei, cât
şi ale U.R.S.S., vor fi delimitate aproximativ de linia râurilor Narev,
Vistula şi San.
Problema dacă în interesele ambelor părţi ar fi de dorit
menţinerea unui stat polonez independent şi a modului în care vor fi
trasate frontierele acestui stat poate fi soluţionată definitiv numai în
cursul evenimentelor politice ulterioare.
În orice caz, ambele guverne vor rezolva această problemă pe
calea unor înţelegeri prieteneşti.
3. În privinţa Europei de Sud-Est, partea sovietică subliniază
interesul pe care-l manifestă pentru Basarabia. Partea germană îşi
declară totalul dezinteres faţă de aceste teritorii.
4. Acest protocol va fi considerat de ambele părţi ca strict
secret.”
Pactul i-a luat prin surprindere până şi pe japonezi, care nu
înţelegeau cum se poate împăca Hitler cu duşmanul său de moarte,
comunismul, reprezentat de statul sovietic, Japonia hotărând ca
urmare să decidă singură asupra acţiunilor din Asia şi Pacific. În
confuzie se afla şi mişcarea comunistă internaţională, incapabilă să
accepte o înţelegere cu extrema dreaptă. Până la urmă, Pactul s-a
dovedit un târg între două mari puteri care şi-au împărţit frăţeşte un
important spaţiu est-european, fără a ţine cont de doctrine, ci doar de
interese imediate. Efectul său cel mai important a fost însă provocarea
marii conflagraţii, Hitler având de acum certitudinea că nu va fi nevoit
să lupte pe două fronturi.
La 24 august, preşedintele Statelor Unite va face un apel public
către Adolf Hitler, Victor Emanuel, regele Italiei, şi preşedintele
polonez, Ignacy Mosciscki, sugerându-le trei căi concrete de
soluţionare a diferendului germano-polonez: iniţierea de negocieri
directe între cele două state, arbitrajul sau concilierea sub auspiciile
unei a treia părţi. Deşi Polonia s-a declarat de acord cu ultima soluţie,
45
iar Parlamentul englez a dat un semnal clar că nu mai este dispus să
cedeze în faţa cererilor lui Hitler, conferind puteri dictatoriale
guvernului, considerându-se stăpân pe situaţie şi având asigurată
neutralitatea lui Stalin, Führerul va solicita în faţa ambasadorului
britanic la Berlin, la 25 august, „mână liberă” în Polonia. De altfel, la
29 august, cancelarul german va cere – pe baza experienţei acumulate
în crizele austriacă şi cehoslovacă – sosirea unui plenipotenţiar
polonez la Berlin în termen de 24 de ore.
Răspunsul Varşoviei a fost mobilizarea parţială a armatei la
30 august. De această dată, războiul nu mai putea fi însă evitat. În
ultima zi de pace, Sovietul Suprem al Uniunii Sovietice ratifica Pactul
Ribbentrop-Molotov, iar Berlinul propunea Poloniei 16 puncte
„moderate” pentru rezolvarea crizei. Simptomatic, documentul nu va
mai ajunge la Varşovia pentru simplul motiv că între cele două
capitale comunicarea fusese deja întreruptă.
A doua zi, începea cea mai mare confruntare militară din istoria
omenirii, care marca totodată falimentul păcii şi, implicit, pe cel al
sistemului gândit în capitala Franţei. De la încheierea primul război
mondial nu trecuseră nici 21 de ani.

46
II. VIAŢA POLITICĂ INTERBELICĂ

II.1. Naşterea comunismului. De la Lenin la Stalin

Imperiul ţarist a oferit condiţiile propice pentru izbucnirea, pe
fondul primului război mondial, a ultimei mari revoluţii burgheze din
istorie, dar şi a primei izbânde comuniste de durată. La 12 martie
1917, prinţul George Lvov prelua conducerea unui guvern provizoriu,
în care ministru de externe era Paul Miliukov, în timp ce socialistul
Aleksandr Kerensky asigura departamentul justiţiei, reuşind să
impună abdicarea ultimului ţar, Nicolae II, la 15 martie. Deşi autocratul încercase
să salveze monarhia în favoarea fratelui său, cursul
istoriei era ireversibil, astfel că succesorul desemnat, Mihail, îi va
urma exemplul a doua zi.
Preluând puterea, guvernul provizoriu va răspunde cerinţelor
societăţii şi va inaugura o epocă de reforme. Sunt recunoscute libertăţile civice
şi egalitatea tuturor cetăţenilor pe un fundal revoluţionar
fără precedent. Mai mult, sunt făcuţi paşi semnificativi în plan extern
prin recunoaşterea independenţei Finlandei în cadrul Federaţiei ruse
(21 martie) şi a Poloniei, precum şi a autonomiei Estoniei la 12 aprilie.
În plan intern, la 30 aprilie, noile autorităţi îşi vor anunţa intenţia de a
proceda la o reformă agrară radicală prin confiscarea moşiilor ţarului
şi a celor bisericeşti, măsură lăsată totuşi la latitudinea viitoarei
Adunări Constituante.
În ciuda acestor succese, guvernul provizoriu se va confrunta cu
puternica opoziţie a Sovietului de la Petrograd, cu care împărţea
puterea, în chestiunea spinoasă a continuării războiului alături de aliaţi.
Pe acest fond, se va produce revenirea lui Lenin, liderul mişcării
47
bolşevice, din Elveţia la Petrograd. Născut la 22 aprilie 1870, la
Simbirsk, pe Volga, pe adevăratul său nume Ulianov, el făcea parte
dintr-o familie de revoluţionari, fratele său Alexandru fiind implicat în
tentativa de asasinare a ţarului Alexandru II, din 1887. După 1900, cu
excepţia unui scurt interstiţiu între 1905-1906, Lenin a trăit în exil,
revenind în Rusia abia la 16 aprilie 1917.
Interesant este faptul că el a beneficiat de sprijinul tacit al germanilor, care
sperau că astfel vor fi subminate angajamentele
guvernului rus de a continua războiul. În ceea ce-l privea, Lenin era
adeptul preluării imediate a puterii de către soviete, al încheierii păcii
şi al legiferării urgente a reformei agrare. De altfel, a doua zi după
revenirea în patrie, el va face cunoscute celebrele sale Teze din aprilie.
Alături de el, un rol important va fi jucat de Leon Troţki
(pseudonimul de revoluţionar utilizat de Lev Davidovici Bronstein,
născut la 7 noiembrie 1879), revenit în mai 1917 din exil din Statele
Unite, de la New York, acesta organizând viitoarea Armată Roşie. Cei
doi vor fi liderii aripii bolşevice (majoritare) a socialiştilor, lor fiindu-le
opusă gruparea menşevică. Lozincile lansate de Lenin, de genul Toată
puterea în mâna sovietelor sau Pâine, pace şi pământ, au avut ecou
imediat în rândul maselor.
Încercând să-şi consolideze poziţia, guvernul provizoriu a decis
declanşarea unei ofensive (între 29 iunie şi 7 iulie) împotriva Puterilor
Centrale, în Galiţia, cu speranţa că astfel se va impune şi în faţa
criticilor interni. Din păcate, iniţiativa s-a dovedit a fi neinspirată,
pentru că armata rusă nu a avut capacitatea de a schimba în mod
radical situaţia de pe front. Mai mult, eşecul militar va avea efecte
interne, radicalii preluând controlul la Petrograd. Totuşi, o încercare a
bolşevicilor de a prelua puterea (16 – 18 iulie) va eşua, Troţki fiind
arestat şi Lenin fugind în Finlanda. Este momentul, la 20 iulie, când
prinţul Lvov este schimbat de Kerensky, un rol important în noul
executiv jucându-l generalul Lev Kornilov, care a preluat conducerea
armatei.
La rândul său, Kornilov va încerca să schimbe guvernul
provizoriu, dar tentativa sa din 9-14 septembrie va eşua, el fiind demis
48
de Kerensky. În schimb, agitaţiile bolşevicilor vor găsi tot mai mulţi
adepţi. Din Finlanda, Lenin le cerea adepţilor săi să acţioneze imediat,
speculând momentul. El se baza pe noul lider al Sovietului din
Petrograd, nimeni altul decât Leon Troţki, motiv pentru care, deghizat,
va reveni, la 23 octombrie, în Rusia pentru a participa la şedinţa
secretă a Comitetului Central, desfăşurată la Petrograd, la care s-a
hotărât declanşarea insurecţiei armate. În aceste condiţii, în noaptea de
6 noiembrie, bolşevicii vor prelua controlul la Petrograd şi Kronstadt,
iar gărzile roşii vor ocupa sediul guvernului provizoriu, Palatul de
iarnă, cu ajutorul crucişătorului Aurora. Premierul Kerensky va reuşi
să se salveze, ajungând în exil, în timp ce majoritatea populaţiei era
preocupată de problemele cotidiene.
Victoria revoluţiei bolşevice va fi consfinţită la 7 noiembrie,
atunci când cel de-al doilea Congres al sovietelor din Rusia va marca
preluarea definitivă de către bolşevici a puterii executive prin
intermediul Consiliului Comisarilor Poporului. Liderul noului organ
executiv era Lenin, secondat de Troţki şi Stalin. Imediat, urmărind
consolidarea poziţiei interne şi internaţionale, Lenin va iniţia
publicarea Decretului asupra păcii, solicitând părţilor implicate în
conflictul mondial să accepte iniţierea de discuţii în vederea încheierii
războiului. Deşi presupunea sacrificii mari pentru Rusia, Lenin a
înţeles să lupte pentru aplicarea imediată a acestei idei, fiind convins
că doar aşa va câştiga timpul absolut necesar pentru a-şi consolida
poziţia în plan intern. Întrucât şeful armatei, generalul Duhonin, se
opunea iniţiativei, el va fi înlocuit, la 21 noiembrie, cu bolşevicul
Krîlenko. A doua zi, Troţki va reveni asupra soluţiei încheierii unei
păci fără anexări şi despăgubiri, respinsă de Puterile Aliate, dar
acceptată la 28 noiembrie de germani.
Venită la putere în numele unor idealuri cu adevărat
remarcabile, puterea sovietică va face primii paşi luând unele măsuri
ce pot fi considerate cu adevărat importante. Alături de iniţiativa
încheierii păcii, se evidenţiază Decretul asupra pământului, adoptat
chiar la 7 noiembrie, naţionalizarea băncilor, nerecunoaşterea
datoriilor externe ale Rusiei ţariste, preluarea controlului asupra
49
fabricilor de către muncitori, confiscarea proprietăţilor bisericeşti. Pe
lângă aceste măsuri ce vizau democratizarea şi modernizarea societăţii
ruse (capitol la care putem consemna şi adoptarea calendarului
gregorian la 31 ianuarie 1918), bolşevicii au luat şi alte decizii prin
care urmăreau consolidarea poziţiei proprii. Astfel, ei vor prelua
controlul asupra sindicatelor şi vor înfiinţa Comisia Extraordinară
pentru Combaterea Contrarevoluţiei (CEKA) la 20 decembrie 1917.
Deşi alegerile pentru Adunarea Constituantă de la 25 noiembrie vor fi
câştigate de gruparea social-revoluţionară (menşevică), care va obţine
420 de mandate, în dauna celor doar 225 ale bolşevicilor, la întrunirea
de la Petrograd a celor aleşi, la 18 ianuarie 1918, Armata Roşie îşi va
putea permite să-i disperseze pe cei adunaţi.
După cum am subliniat deja, principala problemă pentru Lenin o
constituia însă încheierea păcii. Din această perspectivă, semnarea
armistiţiului dintre Rusia şi Puterile Centrale, la 5 decembrie 1917, la
Brest Litovsk poate fi considerată un prim succes, totuşi unul parţial,
întrucât tratativele vor eşua la 28 decembrie datorită faptului că germanii au
cerut Polonia şi teritoriile vestice ale Rusiei, prevalându-se
de principiul autodeterminării lansat chiar de revoluţia bolşevică.
Situaţia se va menţine complicată pe fondul proclamării independenţei
Ucrainei, la 28 ianuarie 1918, care va încheia chiar un tratat separat de
pace cu Puterile Centrale la 9 februarie. A doua zi, în replică,
bolşevicii vor face publică o Proclamaţie prin care anunţau încheierea
războiului. Totuşi, germanii vor relua, la 18 februarie, ofensiva spre
Petrograd, determinându-l pe Lenin să accepte condiţii de pace extrem
de grele.
Potrivit tratatului de la Brest Litovsk, din 3 martie 1918, dintre
Rusia sovietică şi Puterile Centrale, bolşevicii pierdeau Polonia şi
Ucraina, precum şi alte teritorii de graniţă care nu erau locuite în
majoritate de ruşi. În schimb, Lenin câştiga timpul absolut necesar
consolidării situaţiei interne. Privit din perspectivă istorică, tratatul de
la Brest Litovsk poate fi considerat un succes al tinerei diplomaţii
bolşevice, care a înţeles foarte bine să joace cartea oportunistă, făcând
sacrificii pe termen scurt în detrimentul unor interese de durată. Cu
50
acest prilej, Lenin şi-a impus punctul de vedere în faţa lui Buharin,
care considera că semnarea tratatului cu kaiserul echivala cu trădarea
muncitorilor germani. Pentru Lenin, prezervarea revoluţiei ruse era
mult mai importantă decât revoluţia mondială, care era trecută în
planul secund.
Fără îndoială, principalul test în plan intern pentru bolşevici l-a
constituit războiul civil. Acesta este una din cauzele pentru care Lenin
a ales soluţia mutării sediului său de la Petrograd la Moscova, la
9 martie 1918, oraş în care el se simţea mai puţin expus. La acea dată,
conflictul intern începuse deja, semnalul fiind dat de revolta cazacilor
de pe Don conduşi de generalii Kornilov şi Kaledin, la 9 decembrie
1917. Un merit deosebit în organizarea unei puternice forţe de ripostă
guvernamentale revine lui Leon Troţki, considerat părintele Armatei
Roşii, cea care va obţine victoria finală în lungul şi sângerosul conflict.
Istoria războiului civil este una sinuoasă, luptele desfăşurându-se
pe mai multe fronturi şi în etape succesive, cu sorţi diferiţi de izbândă.
Finalmente, hotărâtoare s-a dovedit lipsa de cooperare între forţele
„albe”, care nu au ştiut să dea o lovitură decisivă concertată
bolşevicilor, lăsându-le timpul necesar pentru a interveni pe rând în
diferitele zone de conflict. Astfel, la începutul lui 1918, luptele cu
cazacii de pe Don erau în plină desfăşurare, Armata Roşie reuşind să
beneficieze de sinuciderea generalului Kaledin în urma unei
înfrângeri, urmată de uciderea lui Kornilov. Comanda albilor va fi
preluată de generalul Denikin, care va fi sprijinit de hatmanul
cazacilor de pe Don, generalul Krasnov. Este perioada în care se
proclamă independenţa Ucrainei, naţionaliştii de la Kiev reuşind, cu
sprijin german, să ocupe Odessa şi să respingă atacurile bolşevicilor,
formându-se chiar un guvern condus de generalul Skoropadsky.
După capitularea Puterilor Centrale, la 15 noiembrie 1918,
socialiştii ucraineni conduşi de generalul Simon Petliura vor reuşi să
preia conducerea guvernului de la Kiev, dar se vor confrunta cu
ofensiva corpului expediţionar francez, care va ocupa Odessa, la
18 decembrie. Intervenţia Aliaţilor va fi contracarată de o puternică
lovitură a Armatei Roşii, bolşevicii ocupând Kievul, la 3 februarie
51
1919, apoi Odessa, la 8 aprilie. În acel moment, Ucraina devenea
republică bolşevică.
Intervenţia generalului Denikin va răsturna din nou situaţia, el
ocupând Ucraina din august până în decembrie 1919. Dar şi dominaţia
lui Denikin se va dovedi efemeră, întrucât o nouă ofensivă a Armatei
Roşii va duce la preluarea controlului asupra Kievului, la 17 decembrie 1919. De
această dată, este rândul Poloniei să intervină în război,
Ucraina fiind ocupată la 7 mai 1920, dar contraofensiva sovietică va
conduce, finalmente, la alipirea Ucrainei la Uniunea Sovietică în
formare, la 30 decembrie 1920.
Intervenţia forţelor antibolşevice dinspre Vest va fi dirijată de
generalul Iudenici, care va reuşi, în decembrie 1919, să avanseze spre
Petrograd. El va fi însă învins de Armata Roşie, iar Bielorusia se va
alătura Uniunii Sovietice. În schimb, Lenin va fi nevoit să recunoască
independenţa statelor baltice şi a Finlandei. Aceeaşi soartă o va avea şi
intervenţia trupelor aliate din nordul Rusiei. La 23 iunie 1918, un corp
expediţionar englez debarca la Murmansk cu scopul de a proteja zona
în faţa trupelor germane. Ulterior, la 2 august, cu sprijinul francezilor,
britanicii vor ocupa Arhanghelskul şi vor sprijini o guvernare
independentă faţă de bolşevici în zonă, din primăvara lui 1919 aliaţii
beneficiind şi de prezenţa unor unităţi ale armatei americane. Totuşi,
pe fondul unei puternice ofensive bolşevice, după lupte grele,
Arhanghelskul, la 30 septembrie 1919, şi Murmanskul, la 12 octombrie, vor fi
cedate.
În primăvara lui 1920, rezistenţa împotriva comunismului era
încă întreţinută în sud de generalul Denikin, care va pierde totuşi, după
unele succese ce s-au dovedit efemere, ultima bază la 27 martie,
cedând comanda trupelor generalului Vranghel. După ce Armata
Roşie a reuşit o serie de succese în Caucaz, ocupând importantul
centru Baku, la 28 aprilie, Vranghel va declanşa contraofensiva ce îi
va aduce controlul asupra unui important teritoriu în sud. Totuşi, el nu
se va dovedi capabil să administreze regiunea şi va fi forţat să se
retragă, la 1 noiembrie, în Crimeea, iar de aici, la 12 noiembrie, să-şi
evacueze armata spre Istambul.
52
Nici în Asia Centrală, opozanţii regimului comunist nu au avut
decât succese efemere. În iunie 1918, legiunea cehă din Siberia,
formată din prizonieri de război, va reuşi să preia controlul asupra
Transiberianului şi, cu sprijinul locuitorilor din zonă, va impune chiar
un guvern autonom al Siberiei cu centrul la Omsk. La 18 noiembrie,
în urma unei lovituri militare, puterea la Omsk va fi preluată de
amiralul Aleksandr Kolceak, care se va proclama conducător suprem
al Rusiei. Deşi a reuşit să reziste o perioadă în faţa unei puternice
ofensive sovietice, Kolceak va fi nevoit să predea puterea generalului
Semenov la 17 decembrie. Apoi, treptat, bolşevicii vor avansa spre
Est, ocupând Vladivostokul la 25 octombrie 1922, după ce acesta
fusese evacuat de către trupele japoneze, apoi anexând teritoriile din
Orientul Îndepărtat la Uniunea Sovietică, la 19 noiembrie 1922.
Paralel cu lungul război civil, autorităţile bolşevice de la
Moscova au luat măsuri energice pentru a-şi impune dominaţia. Un
moment cu multiple semnificaţii l-a constituit promulgarea
Constituţiei sovietice, la 10 iulie 1918, document ce consfinţea instaurarea de
jure a dictaturii proletariatului. A urmat, la 16 iulie, asasinarea
familiei ţarului Nicolae II (inclusiv copii şi ţarina Alexandra) la
Ekaterinburg, eveniment ce marca ruptura definitivă cu trecutul. De
notat că o tentativă de ucidere a lui Lenin a eşuat la 30 august, de
această dată reacţia autorităţilor materializându-se în declanşarea unui
nou val de teroare împotriva opozanţilor.
Deşi prin victoriile obţinute de Armata Roşie regimul se consolidase în interior, o
revoltă a marinarilor din Kronstadt, înăbuşită
violent de bolşevici (23 februarie – 17 martie 1921), coroborată cu o
puternică foamete, îl va determina pe Lenin să ia o iniţiativă prin care
dorea să modifice profund abordarea problemelor economice de către
bolşevici. La 17 martie, liderul de la Kremlin dădea semnalul pentru
debutul noii politici economice (N.E.P.). În primul rând, prin această
politică ţăranii beneficiau de o mai mare libertate de acţiune, ei având
de acum posibilitatea să păstreze surplusul de producţie şi să facă
comerţ, autorităţile permiţând chiar activitatea micilor ferme. În
domeniul industriei s-a ajuns până la preluarea controlului unor fabrici
53
de către foştii proprietari, în timp ce noi iniţiative private sunt
stimulate. La rândul său, sistemul fiscal este pus pe baze semicapitaliste.
Totuşi, noua linie avea limitele sale, controlul statului asupra
industriei grele şi a comerţului exterior fiind total. Rezultatele nu au
întârziat să apară, s-a constatat chiar un reflux al ideologiei comuniste,
după cum teroarea a început să cunoască alte dimensiuni, mai
suportabile. La 30 decembrie 1922 apărea în mod oficial Uniunea
Republicilor Sovietice Socialiste, o federaţie din care, iniţial, făceau
parte Rusia, Bielorusia, Ucraina şi Transcaucazia.
Pe fundalul acestor reforme, bolşevicii vor obţine şi un
important succes în plan extern prin semnarea tratatului de la Rapallo,
din 16 aprilie 1922, cu Germania. Pe lângă ieşirea din izolare, Rusia
sovietică obţinea perspectiva unei colaborări cu o altă putere ce fusese
exclusă din rândul marilor forţe mondiale.
La 21 ianuarie 1924 înceta din viaţă părintele primei revoluţii
socialiste victorioase, Vladimir Ilici Lenin. Moartea lui nu a surprins,
la acea dată el suferind deja trei crize puternice. După prima dintre ele,
cea din 26 mai 1922, reuşise să se refacă parţial, tratându-se la Gorki,
dar, la 16 decembrie, va avea loc un nou atac. În urma acestui
moment, el va dicta celebrul Testament, la 25 decembrie 1922. Lenin
a reuşit să mai viziteze o dată Kremlinul, la 18 octombrie 1923, înainte
de a muri. Trupul său mumificat a fost aşezat în mausoleul de la
Moscova, la 27 ianuarie 1924.
La acea dată, poziţia bolşevicilor era deja consolidată, iar
meritele lui Lenin unanim apreciate. De altfel, la 1 februarie, regimul
bolşevic era recunoscut de Marea Britanie, urmată la scurt timp de
Italia, Franţa şi Japonia. Mult mai târziu, la 17 noiembrie 1933, pe
aceeaşi poziţie se vor situa şi Statele Unite ale Americii.
Pentru că nu a existat un succesor unic desemnat cu claritate din
timpul vieţii lui Lenin, la moartea lui s-a declanşat un puternic
conflict, la început mocnit, din 1926 deschis, între Leon Troţki, pe de
o parte, şi Iosif Vissarionovici Stalin, pe de alta.
54
Stalin, un georgian născut în 1879 în localitatea Gori într-o
familie de ţărani, era pseudonimul de revoluţionar al lui Iosif
Vissarionovici Djugaşvili. El se va asocia la început cu alţi doi lideri
importanţi, Lev Kamenev şi Grigori Zinoviev, care cu timpul vor
înţelege că Stalin doar se foloseşte de ei pentru a-şi impune dictatura
personală, motiv pentru care se vor ralia lui Troţki. Nu este lipsită de
importanţă numirea lui Stalin în noul post de secretar general al
partidului, creat în aprilie 1922, chiar într-un moment în care Lenin era
în pragul primei crize.
Manevrând cu abilitate, Stalin îşi va asigura controlul asupra
Biroului Politic, impunându-şi linia în faţa lui Troţki şi a adepţilor
accelerării construcţiei socialismului şi ai revoluţiei continue. Astfel,
în perioada iulie – octombrie 1926, Stalin va reuşi să-i elimine din
conducerea partidului pe Troţki şi Zinoviev, pentru a reţine doar două
nume mai cunoscute. Victoria definitivă a lui Stalin s-a consemnat la
27 decembrie 1927, cu prilejul Congresului XV al partidului. Deciziile
adoptate cu acest prilej vor consemna şi sfârşitul noii politici
economice, ceea ce va avea un puternic impact asupra societăţii.
Stăpân pe situaţie, Stalin va impune adoptarea primului plan
cincinal, care a debutat la 1 octombrie 1928. Conform noilor viziuni
economice, accentul va cădea pe industria grea şi pe cooperativizarea
agriculturii, fiind luate măsuri represive împotriva ţăranilor înstăriţi,
aşa-zişii culaci. Economia planificată era considerată cheia de boltă a
socialismului, iar pentru Stalin industrializarea era garanţia viitorului.
Dincolo de exagerări şi de încălcări chiar ale legislaţiei socialiste, nu
trebuie negate succese precum construcţia hidrocentralei de pe fluviul
Nipru sau construcţia unor noi oraşe industriale, specializate pe
anumite ramuri de producţie, care au generat însă şi un exod din
mediul rural estimat la circa nouă milioane de persoane.
Cel mai primejdios inamic al lui Stalin, Leon Troţki, va fi
expulzat din Uniunea Sovietică în ianuarie 1929, fiind ulterior asasinat
în Mexic, la 20 august 1940. La 17 noiembrie 1929, şi Buharin era
exclus din Biroul Politic, întrucât solicitase continuarea N.E.P. Ulterior,
teroarea s-a extins până la nivelul simplilor membri de partid, numai
55
în 1933 fiind excluşi din organizaţiile lor circa un milion de comunişti.
Asasinarea lui Serghei Kirov, un apropiat al lui Stalin, la 1 decembrie
1934, va declanşa un nou val de teroare, prilej pentru eliminarea din
partid şi condamnarea pentru „trădare şi conspiraţie”, în ianuarie 1935,
a lui Kamenev şi Zinoviev.
În ciuda dictaturii interne, Stalin va reuşi un nou succes în plan
internaţional, la 18 septembrie 1934, prin primirea Uniunii Sovietice
în rândurile Ligii Naţiunilor. De fapt, el aplica cele două direcţii
principale ale politicii externe sovietice: răsturnarea guvernelor
capitaliste şi, paralel, dezvoltarea de relaţii normale cu aceleaşi state.
Un rol important revenea Internaţionalei III Comuniste, care, după
cum observa remarcabilul cercetător François Furet, era „extinderea
internaţională a revoluţiei din Octombrie.”
Noile realităţi vor fi consemnate de Constituţia adoptată la
5 decembrie 1936. La acea dată, federaţia cuprindea 11 republici, iar
ca noutate organizatorică în locul Congresului sovietelor va apărea
Sovietul Suprem. Deşi controlul asupra societăţii era aproape total,
Stalin îşi îndrepta atenţia şi asupra armatei, a cărei comandă a fost
practic decapitată. La 12 iulie 1937, un grup de generali în frunte cu
mareşalul Tuhacevski vor fi executaţi pentru „spionaj în favoarea
germanilor şi japonezilor”. Aceeaşi soartă a avut-o şi Buharin, judecat
la 2 –15 martie 1938, condamnat şi executat alături de alţi lideri din
vechea gardă bolşevică.
Pe fondul puternicelor presiuni pe care le făcea Hitler asupra
Poloniei, la 3 mai 1939, ministrul sovietic de externe, Maxim
Litvinov, va fi schimbat din fruntea diplomaţiei după 18 ani, perioadă
în care el se manifestase ca un politician echilibrat şi respectat de
mediile internaţionale. Noul titular al postului, Veaceslav Molotov, un
apropiat al lui Stalin, va impune imediat o nouă linie strategică,
orientându-se spre o colaborare cu Germania. El punea în faţa
intereselor ideologice pe cele ale avantajului practic ce putea rezulta
din această combinaţie „împotriva naturii”. Astfel, se va ajunge la
semnarea pactului din 23 august 1939. Deşi s-a declarat neutră la
1 septembrie, Uniunea Sovietică a pus în practică prevederile pactului
56
la 17 septembrie, atunci când Armata Roşie a invadat la rândul ei
Polonia, ocupând un teritoriu ce coincidea cu linia de demarcaţie
asupra căreia căzuseră de acord Ribentropp şi Molotov.
După atacarea Uniunii Sovietice de către Hitler, la 22 iunie
1941, datele problemei se vor schimba. Stalin va fi acceptat de Marea
Britanie, mai întâi, apoi şi de Statele Unite, cele Trei Mari Puteri formând
coaliţia care a decis soarta conflagraţiei. De asemenea, el se va
remarca drept un autentic lider pe parcursul unui lung şi dificil război
de apărare, ştiind să coalizeze toate forţele şi resursele interne pentru a
rezista la început în faţa fantasticei presiuni a Wehrmachtului, apoi
pentru a contraataca şi a obţine victoria finală. Nu în ultimul rând
atragem atenţia asupra manierei în care Stalin a ştiut să obţină profit
maxim şi din noile realităţi politice internaţionale postbelice.
II.2. Germania. De la Republica de la Weimar la Hitler
Înfrântă în primul război mondial, Germania a fost considerată
de către puterile învingătoare drept principala responsabilă de
declanşarea conflictului, motiv pentru care şi condiţiile impuse la
Versailles au fost pe măsură, mai ales că Franţa îşi dorea să se asigure
că o nouă agresiune germană nu va mai fi posibilă. Acest fapt, precum
şi realitatea că armistiţiul a fost acceptat în condiţiile unei stări
revoluţionare – celebrul „cuţit pe la spate înfipt în soldatul german de
bolşevici” conform teoriei naziste – îşi vor pune profund amprenta
asupra evoluţiei interbelice a statului german.
Pe fondul puternicei ofensive finale aliate împotriva Puterilor
Centrale, la 28 octombrie 1918, avea loc revolta marinarilor din portul
Kiel, care au refuzat să mai continue lupta împotriva trupelor engleze.
A doua zi, speriat de evoluţia evenimentelor şi având proaspătă în
memorie soarta ţarului, împăratul Wilhem II părăsea Berlinul în
favoarea cartierului general al armatei sale de la Spa. Totuşi, evoluţiile
erau ireversibile. La 4 şi 5 noiembrie, alte revolte ale marinarilor din
diferite porturi erau înregistrate, iar la 7 noiembrie, izbucnea o revoltă
57
la München în urma căreia, a doua zi, socialistul Kurt Eisner va
proclama republica în Bavaria.
Aflat în imposibilitate de a mai controla situaţia, kaiserul a ales
soluţia de a fugi în Olanda. La 9 noiembrie, prinţul Max von Baden,
şeful guvernului german, era în măsură să anunţe abdicarea lui
Wilhem şi sfârşitul celui de-al doilea Reich. Controlul asupra puterii
executive a fost preluat de socialişti, Philip Scheidemann proclamând
Republica. Evenimentele se derulau cu o mare viteză, astfel că, la
10 noiembrie, la Berlin se forma un cabinet dominat de socialişti şi
independenţi, în condiţiile în care gruparea de extrema stânga condusă
de Karl Liebknecht şi Rosa Luxemburg, cunoscută sub numele de
Spartacus, se pronunţase deja în favoarea instaurării unui regim
comunist. Astfel, la 11 noiembrie, aflată în imposibilitatea de a mai
negocia sau de a rezista în faţa Aliaţilor, Germania va fi nevoită să
capituleze.
Confruntată cu mari probleme generate de război, ţara trebuia să
facă faţă şi unei puternice crize politice interne, spectrul instaurării unui
regim de tip bolşevic fiind prezent. De altfel, între 5 şi 15 ianuarie 1919,
gruparea Spartacus va declanşa chiar o revoltă la Berlin, dar
intervenţia guvernului provizoriu susţinut de armată va conduce la
înăbuşirea mişcării. Karl Liebknecht şi Rosa Luxemburg au fost
arestaţi şi împuşcaţi în drum spre închisoare. În semn de protest,
comuniştii au refuzat să participe la alegerile din 19 ianuarie pentru
noua Adunare Naţională Constituantă, astfel că socialiştii şi-au
asigurat o majoritate relativă, obţinând 163 de mandate. Componenţa
Parlamentului era completată de 88 de centrişti, 75 de democraţi,
43 de naţionalişti, 22 de socialişti independenţi şi alţi 31 de deputaţi,
independenţi.
La 6 februarie, membrii Adunării Naţionale se întruneau în prima şedinţă la Weimar.
Guvernul era controlat de acelaşi Philip
Scheidemann, care a reuşit formarea unei coaliţii tripartite în care
intrau principalele forţe parlamentare: socialiştii, centriştii şi
democraţii. Practic, îşi începea existenţa Republica de la Weimar, în
58
fruntea căreia legislativul va alege, la 11 februarie, drept prim
preşedinte, pe Friedrich Ebert.
Acţionând pentru restabilirea ordinii, trupele federale vor obţine
un important succes în urma intervenţiei din Bavaria, 4 aprilie – 1 mai
1919, care a condus la răsturnarea Republicii Sovietice autoproclamate în zonă.
Totuşi, Scheidemann îşi va da demisia la 20 iunie
în semn de protest faţă de prevederile tratatului de pace, pe care a
refuzat să-l semneze. La 23 iunie era format un nou guvern, condus de
Gustav Bauer, cu contele von Brockdorf-Rantzau la externe, care va
accepta semnarea tratatului abia după ce Parlamentul şi-a dat acordul
în faţa pericolului iminent ca ţara să fie invadată de trupele aliate.
Un semn al normalizării treptate a situaţiei l-a constituit
adoptarea Constituţiei de la Weimar, la 31 iulie 1919. Potrivit acesteia,
Reichstagul era format din deputaţi aleşi pe liste la nivel naţional,
puterea executivă fiind deţinută de un preşedinte ales pe şapte ani şi de
un cancelar numit de acesta pe baza realităţilor din parlament. De
asemenea, este de notat şi rezultatul plebiscitului din Schleswig, în
urma căruia Nordul s-a alăturat Danemarcei, dar Sudul a ales
revenirea la Germania, la 14 martie 1920.
În acel moment, situaţia era suficient de confuză la Berlin
datorită „puciului Kapp” desfăşurat între 13 şi 17 martie. În fapt era
vorba despre o tentativă a unei grupări monarhiste conduse de
dr. Wolfgang Kapp, fost parlamentar, de a răsturna guvernul. Cu
ajutorul trupelor baronului von Luttwitz şi cu „binecuvântarea”
generalului Erich Ludendorff, fostul şef al Marelui Stat Major, Kapp,
a intrat în Berlin şi s-a autoproclamat cancelar. Preşedintele Ebert şi
membrii executivului s-au refugiat la Stuttgart, de unde au chemat
sindicatele să declanşeze greva generală. Tentativa de lovitură de stat a
eşuat după numai patru zile. Wolfgang Kapp a plecat în Suedia, de
unde va reveni însă în 1922, fără a mai fi judecat pentru tentativa de
lovitură de stat.
La 6 iunie 1920 s-au desfăşurat din nou alegeri pentru Reichstag.
Socialiştii, care dominau „coaliţia de la Weimar”, vor fi însă înfrânţi şi
nu vor mai face parte din guvernul condus acum de cancelarul
59
Konstantin Fehrenbach, acesta prezidând o echipă susţinută de
Partidul Popular (liberal), centrişti şi democraţi. De fapt, era
inaugurată o perioadă de instabilitate, guvernele schimbându-se destul
de des, adiţional revenind şi ameninţarea franceză privind ocuparea
Ruhrului drept gaj pentru plata datoriilor de război. De altfel, în mai
1921, trupele franceze au ocupat câteva centre industriale din Ruhr,
determinând guvernul german să-şi asume obligaţiile privind plata
despăgubirilor.
Deşi în plan extern, prin semnarea tratatului de la Rapallo
(16 aprilie 1922), Germania reuşise să „spargă” izolarea diplomatică,
în plan intern, criza economică profundă va conduce la un declin
accentuat al mărcii cu începere din august 1922. Noul guvern condus
de industriaşul Wilehm Cuno, numit la 14 noiembrie, se va confrunta
însă şi cu intervenţia trupelor franceze, care au invadat, la 11 ianuarie
1923, bazinul Ruhr. Aflaţi în imposibilitate de plată, germanii vor
declanşa rezistenţa pasivă. La 12 august 1923, Cuno îşi prezenta
demisia, fiind înlocuit de Gustav Stresseman, liderul Partidului
Popular. Noul cancelar va decide încetarea rezistenţei pasive, la
26 septembrie, cu speranţa că medierea Marii Britanii va conduce spre
o soluţie acceptabilă pentru părţile aflate în conflict.
În aceste condiţii, se va produce un eveniment care nu a făcut
mare vâlvă în epocă, dar care a fost considerat ulterior, „puciul de la
berărie”. Desfăşurată între 8 şi 11 noiembrie 1923, în capitala
Bavariei, München, tentativa de răsturnare a guvernului regional l-a
avut în frunte pe eroul Wehrmachtului din primul război mondial,
generalul Erich Ludendorff, secondat de tânărul lider al unui partid
aflat în creştere, cel Naţional Socialist, Adolf Hitler. Partidul Naţional
Socialist al Muncitorilor Germani (N.S.D.A.P.) fusese înfiinţat tot în
capitala Bavariei, la 24 februarie 1920, atunci când, în faţa a circa
2.000 de adepţi, Hitler va adopta drept siglă a formaţiunii sale svastica
(crucea încârligată) şi salutul Heil. Treptat, naziştii au devenit
cunoscuţi în Bavaria şi astfel se explică prezenţa lor alături de
generalul Ludendorff. Un rol a jucat şi faptul că partidul avea şi secţii
de asalt, S.A., conduse de un apropiat al lui Hitler, Ernest Rőhm. Tot
60
cu prilejul puciului avea să se remarce şi Hermann Gőring, unul din
viitorii lideri ai celui de-al Treilea Reich.
După puciul din noiembrie 1923, Hitler va fi arestat şi judecat.
Dar procesul s-a transformat într-un adevărat triumf personal pentru
acuzat, instanţa fiind nevoită să mute cauza la Leipzig. Condamnat la
cinci ani de închisoare, din care va efectua doar unul, fiind eliberat în
decembrie 1924, Hitler va avea suficient timp pentru a scrie cartea de
căpătâi pentru adepţii săi, Mein Kampf. Lucrarea conţine o parte
autobiografică, însă, în acelaşi timp, dezvoltă o concepţie proprie
asupra istoriei universale văzută ca o luptă între principiul binelui şi
cel al răului. Desigur, pentru Hitler rasa ariană era încarnarea „lucrării
Domnului”, Diavolul fiind evreii, consideraţi o subrasă, asemenea
negrilor, slavilor sau mongolilor. Nu lipsea nici programul politic
imediat concretizat în revanşa asupra Franţei pentru reglarea definitivă
a conturilor şi cucerirea „spaţiului vital” prin extinderea spre Răsărit.
La acea dată, guvernul Stresseman era confruntat însă cu
probleme mult mai grave. Pentru depăşirea impasului va fi deschisă
Rentenbank, avându-l în frunte pe Hjalmar Schacht, scopul fiind
introducerea unei noi unităţi monetare, rentenmark. În plus, pentru
echilibrarea deficitului bugetar, circa 700.000 de persoane angajate la
stat vor fi trimise în şomaj. Totuşi, mult mai eficiente se vor dovedi
planul Dawes (acceptat de Reichstag la 9 aprilie 1924) şi un împrumut
extern. Prin cumularea acestor măsuri, Germania a depăşit criza şi a
obţinut retragerea trupelor de ocupaţie din Ruhr.
La 25 februarie 1925 înceta din viaţă preşedintele Friedrich
Ebert. Pentru postul vacant au candidat iniţial şapte persoane, fără ca
cineva să obţină majoritatea. Abia la 26 aprilie, a fost ales mareşalul
Paul von Hindenburg, care se va impune în faţa candidatului stângii,
Wilhem Marx. Interesant este că victoria lui von Hindenburg a fost
facilitată de faptul că Ernest Thälmann, liderul comuniştilor, a obţinut
circa două milioane de voturi, care direcţionate către Marx i-ar fi fost
suficiente acestuia pentru a obţine victoria.
La 10 februarie 1926, Germania a solicitat să fie admisă în Liga
Naţiunilor, revendicând şi un loc în Consiliu, fapt care a condus la
61
amânarea răspunsului din partea Societăţii Naţiunilor. Abia la 5 septembrie, acesta
va veni consfinţind revenirea Republicii de la Weimar
la Societate în calitate de membru permanent al Consiliului. Totuşi,
aceasta nu însemna şi asumarea vinei de a fi principala responsabilă
pentru declanşarea primului război mondial. Simptomatic în aceste
sens se va dovedi discursul rostit de preşedintele von Hindenburg la
18 septembrie 1927, cu prilejul comemorării luptelor de la
Tannenberg. Un alt eveniment demn de consemnat l-a constituit
moartea lui Gustav Stresseman, la 3 octombrie 1929, unul dintre
liderii marcanţi ai Republicii de la Weimar.
La 14 septembrie 1930 aveau loc alegeri pentru Reichstag.
Pentru prima dată, naziştii conduşi de Adolf Hitler se vor afirma ca un
partid important, ei obţinând 107 mandate faţă de 12, câte reuşiseră
anterior. Hitler va profita astfel de condiţii optime pentru a-şi susţine
discursul revanşard şi antisemit, intrând în conflict direct cu comuniştii
şi exploatând nemulţumirile generate de marea criză economică
mondială.
În Germania, criza s-a accentuat după falimentul Austrian
Credit-Anstaldt, moment ce marchează debutul unui colaps financiar
la nivelul întregii Europe Centrale. Se va ajunge astfel ca în 1932 să
fie înregistraţi şase milioane de şomeri. În plan politic, naziştii şi
comuniştii vor exploata nemulţumirea populară, sporindu-şi influenţa.
Hitler şi-a permis chiar să participe la alegerile prezidenţiale din
13 martie 1932, fiind învins de Paul von Hindenburg abia după un nou
tur de scrutin, la 10 aprilie. Ascensiunea extremei drepte este
subliniată şi de lovitura dată în Prusia de von Papen, care, la 20 iulie
1932, reuşeşte să-l înlocuiască pe premierul socialist al landului. În loc
să detensioneze situaţia, rezultatele alegerilor parlamentare din 31 iulie
vor consemna intrarea într-un blocaj. Conform voinţei electorilor,
socialiştii obţinuseră 133 de mandate, naziştii – 130, centriştii – 97, iar
comuniştii 89 de locuri. Întrucât atât Hitler, cât şi comuniştii au refuzat
participarea la orice tip de alianţă, nu s-a putut realiza o majoritate
parlamentară. La 12 august, Hitler a refuzat propunerea preşedintelui
von Hindenburg de a deveni vice-cancelar, el cerând pe un ton
62
imperativ totul sau nimic. În aceste condiţii, la 12 septembrie,
Reichstagul era dizolvat.
Programate la 6 noiembrie, noile alegeri nu vor debloca situaţia,
astfel că, la 17 noiembrie, von Papen şi-a prezentat demisia. Întrucât,
la 24 noiembrie, Hitler a solicitat puteri depline în calitate de cancelar
şi a fost refuzat de preşedintele von Hindenburg, la 2 decembrie
guvernul era format de Kurt von Schleicher. Noul cancelar avea o misiune
imposibilă, de a concilia dreapta cu stânga, astfel că demisia
prezentată la 28 ianuarie 1933 a venit firesc.
Acesta este fundalul pe s-a produs evenimentul de la 30 ianuarie
1933, care va marca evoluţia istorică la scară planetară. Fără
alternativă, preşedintele Paul von Hindenburg i-a încredinţat funcţia
de cancelar lui Adolf Hitler. Născut la 20 aprilie 1889, la Braunau, el
şi-a petrecut primii ani din viaţă la Viena, după care, în 1913, s-a
mutat la München. Pe parcursul primului război mondial a participat
la luptele de pe frontul de vest, înrolându-se ca voluntar, fiind decorat
cu „Crucea de fier” şi avansat la gradul de caporal. În octombrie 1918
va fi rănit şi îşi va pierde temporar vederea, fiind evacuat la Berlin, iar
de aici la München, unde îşi revine în plină revoltă bolşevică. Profund
antisemit, Hitler va susţine un discurs revanşard, acuzând Versailles-ul
şi „trădarea” din noiembrie 1918, considerându-i pe evrei principalii
vinovaţi pentru înfrângerea Germaniei.
Mentorul lui Hitler era Mussolini, al cărui bust se găsea în biroul
său. Totuşi, este interesantă precizarea că prima lor întâlnire de la
Florenţa, din iunie 1934, a fost un eşec. Mai mult, Führerul nu l-a
ascultat pe Duce atunci când acesta l-a sfătuit să nu-i persecute pe
evrei şi să nu părăsească Liga Naţiunilor. Demn de reţinut este şi
protestul lui Mussolini în momentul asasinării cancelarului austriac
Dolfuss, ceea ce l-a determinat pe Hitler să amâne Anschluss-ul. Abia
cu prilejul celei de-a doua întâlniri dintre cei doi dictatori, din septembrie
1937, vor fi afişate sentimente „mai calde” de ambele părţi.
Figurile cele mai importante ale noului executiv erau von Papen,
în calitate de vice-cancelar, nazistul Hermann Gőring, Walter Frick la
Interne, generalul Werner von Blomberg la Apărare, precum şi
63
ministrul de externe Konstantin von Neurath. Totuşi, nici Hitler nu
este capabil să obţină cooperarea centriştilor pentru asigurarea unei
majorităţi parlamentare, astfel că noi alegeri sunt convocate pentru
data de 5 martie.
Desfăşurată într-o atmosferă de o violenţă extremă, campania
electorală va fi marcată de un eveniment cu ample ecouri, incendierea,
la 27 februarie, a clădirii Reichstagului. Hitler gestionează eficient
momentul, dă întreaga vină pe comunişti (principalul acuzat este
olandezul Marinus van der Lubbe) şi îl convinge pe preşedintele
von Hindenburg să ia măsuri pentru suprimarea libertăţii presei, a
cuvântului şi a altor libertăţi constituţionale (de reunire şi asociere,
inviolabilitatea domiciliului, secretul poştei). Este vorba despre
decretul pentru protecţia poporului şi statului german, din 28 februarie,
care va deveni legea fundamentală a celui de-al Treilea Reich. Pe baza
acesteia, a doua zi, Partidul Comunist va fi interzis. Aşa reuşesc
naziştii să obţină 44% din voturile exprimate la 5 martie, care,
împreună cu alte opt procente revenite naţionaliştilor, se vor dovedi
suficiente pentru a controla parlamentul. În doar o lună, teroarea
brună îşi poate intra în drepturi.
La 23 martie, beneficiind şi de sprijinul unor deputaţi catolici de
centru, naziştii şi naţionaliştii vor obţine acordarea de către Reichstag
de drepturi depline şi dictatoriale pentru guvern până la 1 aprilie 1937.
Având calea deschisă, Hitler nu va ezita să ia măsuri radicale în toate
domeniile vieţii economice, sociale şi politice. Pe rând, partidele de
opoziţie sunt dizolvate, astfel că Partidul Naţional Socialist al
Muncitorilor Germani (N.S.D.A.P.) va deveni unica formaţiune
acceptată cu începere de la 14 iulie 1933.
Hitler va lua măsuri şi din perspectiva protejării rasei ariene,
astfel fiind adoptate legi rasiale, îndreptate cu precădere împotriva
evreilor care vor pierde, în conformitate cu Legile de la Nürmberg din
15 septembrie 1935, dreptul de cetăţenie. Ca o extensie a acestor legi,
Hitler va promova şi legea pentru protecţia sângelui şi a onoarei
germane potrivit căreia relaţiile sexuale, deci implicit căsătoria, cu
evreii erau interzise. Ulterior, naziştii vor decreta că orice persoană
64
care are cel puţin un bunic evreu în genealogie era considerat evreu şi,
pe cale de consecinţă, nu putea deveni niciodată cetăţean german.
Apogeul politicii antisemite a lui Hitler o vor reprezenta lagărele de
concentrare şi holocaustul sau soluţia finală.
După ce a dat un puternic semnal şi în privinţa unei noi linii
politice externe, prin retragerea Germaniei de la Conferinţa dezarmării
(14 octombrie 1933), Hitler va organiza alegeri pentru un nou
Reichstag, care va avea de acum înainte un rol decorativ, principala lui
menire fiind de a asculta şi aplauda discursurile fulminante ale
Führerului.
Pentru a-şi impune voinţa, naziştii nu au ezitat să folosească
orice tip de mijloace, inclusiv asasinatul. O puternică impresie a produs
asasinarea, la 30 iunie 1934, în noaptea cuţitelor lungi, a lui
Ernest Rőhm, un fost aliat de nădejde şi conducător al temutelor
„batalioane de asalt”, Gregor Strasser, generalului von Schleicher ori a
liderului catolic Erich Klausener. După decesul preşedintelui Paul von
Hindenburg, la 2 august 1935, şeful statului având pe atunci
venerabila vârstă de 87 de ani, la 19 august, în urma unui plebiscit,
Adolf Hitler îşi va asuma şi puterile prezidenţiale, păstrând totuşi titlul
de Führer. A doua zi, armata îi va jura credinţă.
Pe măsura consolidării în plan intern, prin impunerea unor
măsuri clasice pentru un regim dictatorial, Hitler va duce o politică
externă agresivă, obţinând succese în serie ce vor contribui la crearea
imaginii unui adevărat luptător pentru drepturile Germaniei şi,
implicit, aducându-i o imensă popularitate la un moment dat. După ce,
în urma plebiscitului organizat în Saar, la 13 ianuarie 1935, potrivit
rezultatelor căruia 90% dintre votanţi au aprobat unirea cu cel
de-al Treilea Reich, la 16 martie, Hitler denunţa clauzele tratatului de
la Versailles. Întrucât reacţia Marilor Puteri reunite la Stresa a fost
palidă, liderul german îşi va putea permite chiar semnarea unui acord
naval cu Marea Britanie la 18 iunie.
Deosebit de semnificativ este discursul ţinut la doar trei zile
după acest moment în Reichstag de către Hitler. Cu o candoare
dezarmantă, el se va referi la pactul sovieto-francez din 2 mai 1935
65
care ar fi conferit Germaniei un sentiment de insecuritate. Mai mult,
Führerul dădea asigurări că este gata să repete momentul Locarno
dacă şi celelalte puteri o vor face, că va respecta zona demilitarizată
renană şi că nu este interesat de Anschluss. Totuşi, în finalul
discursului, el cerea dreptul Germaniei la înarmare, la colonii şi la
aplicarea principiului naţionalităţii în Austria, prin revenirea acesteia la
„marea patrie germană”.
Timpul va dovedi, neaşteptat de repede, că Hitler a fost sincer
doar în finalul discursului din 21 iunie. La 7 martie 1936, el va
denunţa tratatul de la Locarno şi va ocupa zona demilitarizată renană,
beneficiind şi de lipsa de reacţie a părţii franceze. Apoi, la
18 noiembrie, el va recunoaşte guvernul Franco din Spania,
implicându-se activ în războiul civil din peninsulă.
La 4 februarie 1938, Hitler opera două modificări semnificative
în componenţa guvernului, înlocuindu-i pe miniştrii Apărării, generalul
Werner von Blomberg, şi Externelor, Konstantin von Neurath. De
acum, Hitler va prelua personal conducerea Ministerului Apărării, fiind
secondat de generalul Keitel şi de şeful armatei, generalul Brauschitsch,
în timp ce în fruntea diplomaţiei era numit Joachim von Ribentropp.
Practic, armata şi diplomaţia, două elemente de mare importanţă în
angrenajul oricărui stat, erau controlate direct de nazişti de încredere.
De ce a efectuat Führerul aceste schimbări au înţeles celelalte
state după evenimentele ce au condus la invadarea Austriei, în noaptea
de 12 spre 13 martie 1938, şi la dezmembrarea Cehoslovaciei, în urma
crizei sudete. Ocupat cu consolidarea cuceririlor externe, Adolf Hitler
nu va uita nici un moment de „problema evreiască”, un eveniment
culminant pentru maniera în care naziştii înţelegeau să o „rezolve”
fiind noaptea de cristal (kristallnacht). Atunci, la 9 noiembrie 1938, pe
întreg cuprinsul Reichului au avut loc atacuri „spontane” împotriva
evreilor, fiind înregistrate numeroase victime, fapt ce a determinat un
adevărat exod al acestora.
În perspectiva cursei înarmărilor pe care o declanşează Hitler se
va produce şi înlocuirea, la 20 ianuarie 1939, a guvernatorului
Reichsbank, Hjalmar Schacht, cu Walter Funk, tocmai datorită
66
avertismentelor transmise de primul în privinţa impactului
cheltuielilor militare masive asupra inflaţiei. În fine, vom nota că, deşi
la 28 aprilie 1939, Hitler răspundea preşedintelui american Roosevelt,
polemizând în chestiunea înarmării Germaniei şi dând, ca de obicei,
asigurări liniştitoare, el nu a ezitat să declanşeze un conflict mondial
pentru a-şi pune în operă visele: „spaţiul vital”, crearea rasei ariene şi
asigurarea supremaţiei acesteia, dominarea scenei mondiale de către
Reich şi, nu în ultimul rând, punerea în practică a sloganului care îi era
atât de drag: „un Reich, un Popor, un Führer”. Desigur, dacă liderii
marilor democraţii occidentale ar fi dat atenţia cuvenită lui Hitler şi ar
fi intervenit la timp pentru a-l stopa, ori dacă nu ar fi fost create
condiţii optime pentru ca el să preia conducerea Germaniei pe cale
constituţională, prin alegeri libere, istoria lumii ar fi arătat altfel.
II.3. Italia fascistă
Deşi s-a numărat printre statele învingătoare în primul război
mondial, Italia a considerat că efortul ei de pe front alături de Antantă,
concretizat în circa 600.000 de morţi, nu a fost suficient răsplătit la
Conferinţa păcii. O explicaţie pentru rolul rezervat autorităţilor de la
Roma rezidă în performanţa militară modestă a acestora, care nu a fost
pe măsura pierderilor, motiv pentru care ţara a rămas cu datorii,
nivelul de trai s-a deteriorat şi, drept consecinţă, guvernanţii şi-au
pierdut prestigiul în faţa propriei populaţii.
De altfel, Italia a cunoscut puternice agitaţii bolşevice încă din
1917. La 13 august, la una din manifestaţiile desfăşurate la Torino s-a
strigat chiar „Trăiască Lenin”, iar lozinca „Toată puterea în mâna
sovietelor” va fi foarte populară pe parcursul verii, marcată şi de o
puternică grevă generală soldată cu 50 de morţi în urma intervenţiei
armatei. Violenţa cu care extrema stângă încerca să-şi impună punctul
de vedere a creat teren propice şi pentru manifestările de dreapta, între
cei care vor profita de climatul de nesiguranţă numărându-se şi Benito
Mussolini. Fondatorul fasciilor italiene de luptă, eveniment petrecut la
Milano, la 23 martie 1919, şi fostul redactor la ziarul socialist Avanti
67
va declara cu acel prilej: „Ne vom permite luxul să fim aristocraţi şi
democraţi, conservatori şi progresişti, reacţionari şi revoluţionari,
legalişti şi ilegalişti, urmând circumstanţele de timp, loc şi împrejurări.”
Având în vedere starea de lucruri de acasă, diplomaţia italiană a
încercat să o compenseze prin cererile depuse cu prilejul tratativelor
de la Paris. Considerând că solicitările ei nu sunt luate în consideraţie,
delegaţia condusă de premierul Orlando la Conferinţa păcii se va
retrage de la negocieri la 24 aprilie 1919, dată la care preşedintele
american Wilson făcea un apel public împotriva pretenţiilor teritoriale
ale Italiei în zona Adriaticii. Revenit la discuţii, la 5 mai, Orlando va fi
nevoit să-şi dea demisia din fruntea guvernului la 19 iunie, fiind
înlocuit de Francesco Nitti.
La 2 septembrie 1919 a fost adoptată o nouă lege electorală,
fiind adoptat modelul francez al listelor. Pe această bază a avut loc
scrutinul din 16 noiembrie, câştigat de socialişti, care au reuşit să-şi
asigure o majoritate relativă. Totuşi, contextul intern era unul deosebit
de complex, predominantă fiind nemulţumirea faţă de vechiul regim,
existând condiţiile prielnice declanşării unor mişcări revoluţionare. De
această stare de lucruri au profitat mişcările extremiste, de dreapta sau
de stânga. În acest context se impune gestul socialiştilor, care au
refuzat să-l salute pe rege cu prilejul deschiderii lucrărilor noului
Parlament.
În 1920, Italia se afla în pragul revoluţiei bolşevice. Ţăranii
ocupau marile proprietăţi agricole şi puneau bezele unor cooperative,
iar muncitorii preluau gestionarea fabricilor. Doar intervenţia armatei,
care a ţinut situaţia sub control, a făcut să nu se repete situaţia din
Rusia. Nu este mai puţin adevărat că stângii i-au lipsit liderii autentici,
capabili să conducă masele spre revoluţie.
Mai mult, socialiştii nu au reuşit să fructifice momentul
favorabil, pentru că la congresul partidului, desfăşurat între 13 şi
22 ianuarie 1922, se va produce divizarea dintre aripa moderată şi cea
radicală, comunistă. De remarcat că la acea dată se consemnaseră deja
68
primele ciocniri de stradă dintre comunişti şi fascişti la Florenţa
(27 februarie 1921).
Deşi la alegerile din 15 mai 1921, desfăşurate pe baza
scrutinului universal, victoria a aparţinut forţelor democrate şi liberale,
fasciştii obţinând doar 22 de mandate, liderul de extremă dreapta
Benito Mussolini a fost cel a gestionat cel mai bine situaţia politică
profund confuză în care se afla Italia, mesajul său politic punând
accent pe termenul de naţiune. De remarcat faptul că, la sfârşitul lui
1919, Mussolini fusese gata să renunţe la proiectul său politic în
condiţiile în care exaltarea naţionalistă şi tema revanşei erau captate de
cunoscutul scriitor Gabriele d’Annunzio.
La 28 octombrie 1922, Mussolini va organiza celebrul marş
asupra Romei, în fruntea a 40.000 de aderenţi, purtând faimoasele
cămăşi negre. Efectul a fost cel scontat, regele oferindu-i posibilitatea
să formeze guvernul, la 31 octombrie fiind puse bazele unui cabinet de
coaliţie în care intrau fasciştii şi naţionaliştii. Mai mult, la
25 noiembrie, Mussolini va primi puteri dictatoriale din partea regelui
şi a Parlamentului pe o perioadă, e drept, determinată, până la
31 decembrie 1923. Nu este de neglijat faptul că la finele lui 1922
fasciile numărau deja circa un milion de membri.
Păstrând sistemul constituţional, Benito Mussolini a reuşit să
pună stăpânire pe mecanismele puterii, folosindu-se cu abilitate de ele
pentru a consolida treptat, dar sigur, poziţia propriei formaţiuni. Astfel,
după ce a impus o nouă lege electorală, la 14 noiembrie 1923, potrivit
căreia partidul care câştiga alegerile obţinea automat două treimi din
locurile Parlamentului, deci o majoritate confortabilă, Mussolini va
obţine o victorie clară în scrutinul de la 6 aprilie 1924. Pe acest fond,
asasinarea, la 10 iunie, a liderului socialist Giaccomo Matteoti, după
ce acesta publicase o carte în care ataca abuzurile fasciştilor, va fi uşor
muşamalizată.
La 24 decembrie 1925, Mussolini va schimba titlul de preşedinte
al consiliului cu cel de şef al guvernului, beneficiind de puteri mult
lărgite care consfinţeau instaurarea practică a dictaturii. Este de subliniat,
în acest sens, şi acordul tacit al monarhiei şi Vaticanului.
69
La 12 mai 1927, era adoptată o nouă lege electorală, mult mai
restrictivă. Practic, sufragiul universal era abolit, drept de vot având
doar bărbaţii peste 21 de ani, plătitori de un impozit de cel puţin 100
de lire. Masa alegătorilor se restrângea astfel la doar circa trei milioane
de persoane. Pasul următor l-a constituit legalizarea unei stări de fapt.
Cu începere de la 15 noiembrie 1928, Marele Consiliu Fascist
devenea organ oficial de stat, având, între alte atribuţii, şi pe cele de
numire a parlamentarilor şi de control asupra activităţii guvernului.
Un rol important l-au jucat poliţia secretă a lui Mussolini,
O.V.R.A., precum şi tribunalele speciale înfiinţate după 1926. Totuşi,
se impune menţiunea că, raportându-ne la alte regimuri dictatoriale şi
în primul rând la Germania hitleristă sau Rusia stalinistă, represiunea
din Italia nu poate fi considerată una masivă. Promovând teoria
statului „corporatist, autoritar şi regenerat”, Mussolini s-a impus în
plan atât intern, cât şi internaţional, beneficiind de prestigiu în exterior.
De altfel, nu pot fi negate unele succese iniţiale ale regimului, cum ar
fi echilibrarea bugetului, dezvoltarea industriei şi ameliorarea
condiţiilor de lucru ale muncitorilor, construcţia primelor autostrăzi.
Desigur, nu lipsesc elemente caracteristice regimurilor totalitare.
Este impus un nou stil arhitectonic, iar cultul personalităţii Ducelui
este omniprezent, fiind organizate mari parade şi demonstraţii. Efectul
este fascizarea societăţii şi, în consecinţă, beţia puterii îşi face efectul
asupra conducătorului, formula Mussolini are întotdeauna dreptate
fiind edificatoare în acest sens. Totuşi, înclinăm să-i acordăm credit lui
F. W. Deakin, care observa: „Fascismul italian nu a reuşit niciodată să
devină totalitar şi destinul său a fost decis finalmente în enclavele în
care, timp de 20 de ani, nu a reuşit să pătrundă: curtea, armata,
serviciile civile şi chiar poliţia.”
Dictatura fascistă era astfel bine instalată la Roma, deşi monarhia
fusese prezervată, iar relaţiile cu Vaticanul erau excelente după
încheierea Concordatului de la Lateran, din 11 februarie 1929, prin care
era introdus învăţământul religios în şcoli. În aceste condiţii, legea de
organizare a statului corporatist a venit firesc la 10 ianuarie 1934.
70
Ambiţiile lui Mussolini nu se opreau însă la nivelul Italiei, el
visându-se şi un mare lider mondial. Pentru a-şi pune în practică
ambiţiile, Ducele a ales Etiopia, stat independent situat pe coasta estică
a Africii, pentru atacul din 3 octombrie 1935. De această dată, Liga
Naţiunilor va reacţiona şi Italia va fi declarată stat agresor la
5 octombrie. Cu toate acestea, Mussolini nu şi-a revizuit linia politică
externă. Mai mult chiar, în iulie 1936 se va amesteca în războiul civil
din Spania, iar la 16 martie 1937, în timpul unei vizite în Siria se va
proclama protector al musulmanilor. Era un atac deschis la adresa
poziţiilor pe care Anglia şi Franţa le deţineau în lumea arabă.
Pregătindu-se pentru punerea în practică a visurilor externe,
Mussolini va retrage Italia de la Societatea Naţiunilor la 11 decembrie
1937, după care, la 7 ianuarie 1938, guvernul său va anunţa iniţierea
unui ambiţios plan de construcţii navale. În plan intern se va constata
continuarea politicii dictatoriale, la 8 octombrie 1938, Marele Consiliu
Fascist luând decizia de a înlocui ultimul vestigiu al vechii Constituţii,
Camera Deputaţilor, cu o Cameră a Fasciilor şi Corporaţiilor.
Ca expresie a bunelor relaţii cu Germania, Mussolini va sprijini
soluţia adoptată la München în septembrie 1938 în chestiunea
Cehoslovaciei şi va încheia un tratat de alianţă cu Hitler la 22 mai
1939. Totuşi, atunci când a izbucnit cel de-al doilea război mondial,
Italia s-a declarat iniţial neutră, aceasta şi în ideea menţinerii unui
posibil canal de negociere între părţile implicate în conflict. Abia după
ce căderea Franţei a devenit evidentă sub loviturile armatei germane,
Mussolini se va alătura deschis lui Hitler, sperând că împreună vor
reuşi să domine lumea.
II.4. Războiul civil din Spania
Deşi a avut şansa de a evita participarea la primul război mondial,
la finele acestuia Spania se confrunta cu tensiunile dintre forţele cu
orientare socialistă şi cele anarhiste, accentuate mai ales în Catalonia,
zonă puternic dezvoltată industrial. Nu trebuie neglijate, în acest
71
context, nici interesele marilor proprietari de pământuri, o clasă ce poate
fi considerată semifeudală, sprijinită însă de Biserică şi Armată.
La 13 septembrie 1923, beneficiind de acordul tacit al regelui,
care plecase în Franţa, generalul Miguel Primo da Rivera a dat o lovitură de stat.
Trupe fidele acestuia au ocupat Barcelona şi au instituit
legea marţială, puterea fiind preluată de un directorat. Cortesurile erau
dizolvate. Astfel, începea o perioadă de dictatură militară care va
beneficia şi de recunoaştere internaţională după vizita pe care
generalul da Rivera a întreprins-o la Roma, acompaniindu-l pe regele
Alfons XIII. Desigur, regimul fascist al lui Mussolini era bucuros să-şi
găsească un aliat, cele două state încheind chiar un tratat bilateral la
7 august 1926.
Regimul patronat de generalul Primo da Rivera se va menţine
până la 28 ianuarie 1930, atunci când dictatorul, afectat şi de o boală,
va demisiona. De notat rolul jucat de suveran, care l-a menţinut pe da
Rivera în fruntea statului şi după 3 decembrie 1925, dată la care
istoricii consideră că poate fi înregistrat sfârşitul dictaturii militare.
Sub patronajul generalului, Spania chiar se va retrage temporar (între
11 septembrie 1926 şi 28 ianuarie 1928) de la Liga Naţiunilor. La
scurt timp de la retragerea din viaţa politică, da Rivera va muri, la
16 martie 1930.
Venit în fruntea guvernului la 30 ianuarie 1930, generalul
Damaso Berenguer va promova o nouă linie politică, de conciliere,
decretând amnistierea deţinuţilor politici şi promiţând organizarea de
alegeri. Totuşi, atmosfera politică din Spania era una încărcată, mai
ales studenţii acuzând inclusiv pe rege pentru instaurarea dictaturii şi
dezastrul ţării. În aceste condiţii, Alfons XIII va anunţa, la 8 februarie
1931, restaurarea Constituţiei şi desfăşurarea de alegeri pentru luna
martie. Mai mult, guvernul Berenguer va demisiona.
Alegerile municipale din 12 aprilie vor fi câştigate de
republicani, liderul acestora, Alcala Zamora, solicitând abdicarea
regelui. În replică, după două zile, suveranul va părăsi ţara, fără a-şi
depune mandatul însă, anunţând doar că va respecta voinţa poporului.
Profitând de contextul favorabil, Alcala Zamora se va proclama
72
preşedinte al Spaniei, formând şi un guvern provizoriu. La 28 iunie
aveau loc alegerile generale, soldate cu victoria republicanilor
socialişti, care au obţinut o majoritate semnificativă. La 12 noiembrie,
regele Alfons XIII va fi declarat vinovat de înaltă trădare, fiindu-i
interzis accesul în Spania, iar proprietăţile sale vor fi confiscate de stat.
Seria reformelor a fost încununată de adoptarea noii Constituţii
la 9 decembrie 1931. Ţara devenea Republică, fiind condusă de un
preşedinte ales de un colegiu electoral cu un mandat de şase ani.
Puterea legislativă era deţinută de un parlament unicameral ales prin
vot universal, în timp ce Armata şi Biserica erau excluse din viaţa
politică. În acest sens vor fi adoptate şi alte măsuri, inclusiv
interzicerea ordinului iezuiţilor în ianuarie 1932.
La 10 decembrie 1931, Alcala Zamora era ales primul
preşedinte al Spaniei conform prevederilor noii Constituţii, în fruntea
guvernului fiind numit Manuel Azaña. După ce o revoltă a militarilor
conduşi de generalul José Sanjurjo, care a reuşit să ocupe temporar
Sevilla, a fost înăbuşită de trupele fidele guvernului la 10 august 1932,
primele alegeri pentru Cortes (19 noiembrie 1933) vor da câştig de
cauză forţelor de dreapta. Va urma o perioadă de instabilitate
guvernamentală, complicată şi de proclamarea independenţei
Cataloniei, la 6 octombrie 1934, de către preşedintele provinciei
Luis Companys. Din nou, intervenţia trupelor loiale guvernului va
conduce la înfrângerea revoltei.
Noile alegeri desfăşurate la 16 februarie 1936 se vor solda cu
victoria Frontului Popular, o alianţă în care intrau republicanii,
socialiştii, comuniştii şi sindicaliştii. Forţele de dreapta erau învinse,
iar Manuel Azaña va forma un nou cabinet. Primele măsuri adoptate
vor viza decretarea amnistiei şi restabilirea independenţei Cataloniei.
La 10 aprilie, preşedintele Alcala Zamora va fi înlocuit din funcţie de
către Cortes pentru depăşirea prerogativelor conferite de Constituţie,
fiind înlocuit, o lună mai târziu, de Manuel Azaña.
Profundele diferenţe care provocau o falie în societatea spaniolă,
ruptura dintre forţele de dreapta şi cele de stânga vor conduce la
izbucnirea războiului civil la 18 iulie 1936. Conflictul a fost declanşat
73
în Africa Spaniolă, mai precis în Maroc, la garnizoana Medilla, de
unde s-a răspândit în alte centre militare importante din Spania,
respectiv la Cadiz, Sevilla şi Zaragoza. Totuşi, guvernul a reuşit să
menţină controlul asupra principalelor metropole, Madrid şi
Barcelona. Mai mult, beneficiind de întregul sprijin al stângii unite,
executivul va lua, la 28 iulie, o măsură extremă, confiscând toate
proprietăţile religioase.
Centrul opoziţiei antiguvernamentale se va forma iniţial la
Burgos, acolo unde, la 30 iulie, generalii Francesco Franco şi
Emilio Mola vor pune bazele unei Junte a Apărării Naţionale.
Insurgenţii vor beneficia de sprijinul unor însemnate echipe de
„voluntari” trimişi de Italia şi Germania, dar nu este mai puţin adevărat că, pe
aceleaşi criterii ideologice, guvernul se va baza pe sprijinul Uniunii Sovietice şi
al Internaţionalei Comuniste.
Deşi la 4 septembrie sub conducerea lui Largo Caballero se va
forma un nou guvern al Frontului Popular, în care vor fi incluşi şi
reprezentanţi ai naţionaliştilor catalani şi basci, apoi din noiembrie şi
anarhisto-sindicalişti, totuşi, la 12 septembrie, insurgenţii vor ocupa
importantul centru San Sebastian. De pe aceste poziţii, la 1 octombrie,
generalul Francesco Franco se va proclama şef al statului spaniol, în
calitate de lider al insurgenţilor.
Pentru a contracara mişcările lui Franco, guvernul va lua măsura
de a acorda pentru prima dată, la 8 octombrie, autonomie Ţării
Bascilor, sub conducerea preşedintelui Aguirre. În ciuda mişcării, la
6 noiembrie, trupele insurgente vor declanşa ofensiva asupra
Madridului, determinând cabinetul în exerciţiu să se refugieze la
Valencia, deşi forţele loiale luptau încă pentru apărarea capitalei. Pe
acest fond, reacţia internaţională se va dovedi a fi, de asemenea,
favorabilă rebelilor. În timp ce marile democraţii, în frunte cu Marea
Britanie şi Franţa, se pronunţau pentru neintervenţie în chestiunile
interne ale Spaniei, la 18 noiembrie, Hitler şi Mussolini vor recunoaşte
drept legitim regimul Franco. Mai mult chiar, generalul va fi ajutat de
cele două mari puteri, italienii trimiţând circa 75.000 de soldaţi pentru
a lupta în Peninsulă.
74
Beneficiind şi de acest sprijin extern, Franco va reuşi să ocupe
Malaga, la 8 februarie 1937, dar va eşua în tentativa de a tăia drumul
ce lega Madridul de Valencia. Dorind să-şi consolideze poziţiile,
forţele republicane vor cădea de acord asupra unei remanieri guvernamentale, la 17
mai, Largo Caballero fiind înlocuit de socialistul
Juan Negrin, care se baza pe aceeaşi coaliţie a stângii, cu excepţia
anarhisto-sindi-caliştilor.
Totuşi, poziţia forţelor guvernamentale era tot mai şubredă. La
31 mai, patru vase de război germane bombardau Almeria, ca ripostă
la atacul republicanilor asupra crucişătorului Deutschland, iar la scurt
timp, insurgenţii ocupau capitala Ţării bascilor, Bilbao (18 iunie).
Controlul asupra nord-vestului Spaniei va fi completat prin cucerirea
oraşului Gijon, cel mai important centru al provinciei Asturia, la
21 octombrie. În aceste condiţii, guvernul se va refugia de la Valencia
la Barcelona, la 28 octombrie, iar Franco va decreta, o lună mai târziu,
blocada navală a Spaniei, utilizând în acest sens ca bază pentru marina
sa insula Mallorca.
Anul 1938 a fost dominat de lupte grele între guvern şi
insurgenţi, şansa fiind tot de partea lui Franco, care, la 23 decembrie,
având şi sprijinul voluntarilor italieni, va declanşa ofensiva finală în
Catalonia, ocupând Barcelona la 26 ianuarie 1939. Din acest moment,
generalul Francesco Franco era în stare să controleze întreaga
Catalonie, condiţii în care circa 200.000 de luptători din trupele
rămase loiale guvernului vor trece în Franţa, unde vor fi dezarmaţi.
Practic, soarta războiului civil era tranşată. La 27 februarie 1939,
Marea Britanie şi Franţa vor recunoaşte drept lider al Spaniei pe Franco,
determinând demisia preşedintelui Manuel Azaña, refugiat la Paris. Mai
rămânea de cucerit doar capitala Madrid, acolo unde, la 6 martie,
premierul Juan Negrin era înlocuit în urma unei lovituri militare de
generalul Sigismundo Casado. Se va forma un Consiliu al Apărării
Naţionale, în frunte cu generalul José Miaja, care va promova o politică
de pace cu onoare. Însă, după un conflict cu comuniştii, Consiliul va fi
nevoit să accepte capitularea necondiţionată, la 28 martie. Astfel, odată
75
cu capitularea Madridului şi a Valenciei, lua sfârşit războiul civil din
Spania cu victoria generalului Francesco Franco.
Bilanţul conflictului era unul tragic dacă avem în vedere numai
numărul morţilor în cei trei ani de conflict, circa 700.000. Se adaugă,
desigur, sechelele şi traumele fizice şi psihice care au marcat în mod
profund societatea spaniolă timp de mai multe decenii. Victorios în
conflict, generalul Franco va obţine şi recunoaşterea din partea
guvernului Statelor Unite, la 1 aprilie 1939, după care va adera la
Pactul Tripartit, la 7 aprilie, un gest absolut normal dacă avem în
vedere sprijinul pe care Germania şi Italia i l-au acordat pe parcursul
războiului civil. Este de notat, în acest cadru, aportul deosebit al celor
circa 10.000 de voluntari germani, majoritatea aviatori.
După retragerea acestor voluntari, rămas stăpân pe situaţie,
generalul Franco va manevra cu abilitate în plan extern. Deşi aderase
la Pactul Tripartit, totuşi, în momentul declanşării celui de-al doilea
război mondial, la 3 septembrie, Spania franchistă îşi va proclama
neutralitatea, pe care a menţinut-o pe parcursul întregului conflict în
ciuda presiunilor la care a fost supusă de ambele tabere. Procedând
astfel, Franco a fost mai uşor acceptat de marile democraţii după
încheierea războiului, dar a avut şi timpul necesar pentru a-şi
consolida regimul în plan intern. Din acest punct de vedere, se poate
aprecia că el a dat dovadă de o maturitate politică deosebită, mai ales
dacă avem în vedere faptul că era militar de carieră.
II.5. Militarismul japonez
În primul război mondial, Japonia a participat la lupte alături de
Antantă, numărându-se deci printre statele învingătoare. Cu toate
acestea, deşi şi-a consolidat poziţia în Extremul Orient, clasa politică
niponă era nemulţumită de rolul minor ce i-a fost rezervat de Marile
Puteri după victoria finală. Într-un fel era reeditată, păstrând
proporţiile, situaţia Italiei, astfel că nu a fost o mare surpriză intrarea
Japoniei în rândul statelor nemulţumite de statutul lor.
76
Marea majoritate a populaţiei era afectată de criza economică în
care se cufundase Japonia după câteva decenii de creştere şi de
afirmare în plan internaţional, în special agricultura având puternice
reminiscenţe feudale mai ales ca manieră de organizare. Se explică
astfel problemele legate de producţia mică de orez, care a afectat
nivelul de trai – în august 1918 va avea loc chiar o puternică răscoală
la care participă circa zece milioane de ţărani – la începutul celui
de-al treilea deceniu al secolului XX. La aceste dificultăţi se vor
adăuga şi cele generate de puternicul cutremur din 1 septembrie 1923,
care a cauzat moartea a peste 150.000 de persoane.
Este perioada în care începe să se manifeste şi o formă de
fascism specifică Japoniei. Exponentul principal al orientării de
extremă dreaptă era Kita Ikki, cel care îşi publicase cartea de căpătâi,
încă din 1919, Proiect general de reconstrucţie a Japoniei, susţinând
superioritatea rasei galbene. El se baza în principal pe ţărănime, clasa
socială cea mai tradiţionalistă şi cea mai numeroasă, totodată. Pentru
realizarea idealurilor sale, Kita Ikki făcea apel la împărat, sfătuindu-l
să ia măsuri pentru încredinţarea puterii militarilor, prin suprimarea
Constituţiei şi dizolvarea Parlamentului. Alături de Kita Ikki se vor
remarca şi alte grupări cu caracter fascist şi, deşi nu se va ajunge la o
coagulare a acestora, ele vor influenţa viaţa politică japoneză.
După moartea împăratului Yoshihito, la 25 decembrie 1926, va
începe domnia lui Hirohito, care marca, în conformitate cu tradiţia
niponă, o nouă eră, Showa. Aceasta va fi puternic influenţată de
tendinţele de a se impune ale grupurilor militariste şi imperialiste,
dornice să-şi extindă controlul asupra statelor din jur. Aceste aspiraţii
vor fi puse în practică de guvernul condus de generalul Giichi Tanaka,
susţinut de unul din partidele importante ale ţării, Seiyukai. Venit la
putere în aprilie 1927, Tanaka va promova o politică activă, el fiind
adeptul intervenţiei militare în China, spre deosebire de fostul premier,
Shidehara, care urmărise expansiunea pe cale paşnică a Japoniei.
Noua orientare politică este cuprinsă în Memorandumul Tanaka,
document prezentat împăratului Hirohito la 25 iulie 1927. Generalul
dorea ca puterea Japoniei să crească printr-o politică de sânge şi fier,
77
expansiunea în detrimentul Chinei fiind urmărită chiar cu riscul intrării
într-un conflict direct cu Statele Unite ale Americii. Totuşi, treptat,
Tanaka a pierdut sprijinul suveranului, iar evoluţiile potrivnice din
Manciuria vor conduce la căderea guvernului pe care-l conducea la
1 iulie 1929.
Acţionând conform prerogativelor sale, Hirohito va acorda
demnitatea de premier liderului partidului Minseito, celălalt mare
partid politic japonez, Hamaguchi Osaki. Noul premier va schimba
linia politică externă, readucându-l pe baronul Shidehara în fruntea
diplomaţiei. În plan intern, el se va confrunta cu efectele crizei
economice, niponii lovindu-se în special de probleme în două domenii
tradiţionale, producţia de mătase şi cea de orez. Era creat astfel
climatul propice pentru discursul şi acţiunea forţelor extremiste, cei
trei milioane de şomeri fiind o excelentă masă de manevră. Victimă a
acestor cercuri a căzut chiar premierul Hamaguchi Osaki, rănit grav în
urma unui atentat la 14 noiembrie 1930, care îşi va pierde viaţa în
urma acestor răni la 26 august 1931.
În anii marii crize, mai precis în septembrie 1930, un grup de
militari din Tokio vor pune bazele organizaţiei secrete Societatea
cireşului (Sakurakai), liderul mişcării fiind locotenent-colonelul
Kingoro Hashimoto. Gruparea îşi propunea să acţioneze prin mijloace
violente împotriva principalelor partide burgheze, Seiyukai şi
Minseito, sperând că astfel vor impune o nouă epocă de strălucire
pentru Japonia. Trebuie remarcat faptul că alături de Societatea
cireşului acţionau alte grupări de extremă dreaptă, numărul lor
depăşind 200.
Pe plan extern, prima victimă a fost China vecină, în urma
agresiunii din Manciuria şi a proclamării statului Manchuko
(18 februarie 1932), guvernul de la Tokio luând măsura de a se retrage
de la Liga Naţiunilor la 27 mai 1933, obţinând astfel o mai mare
libertate de acţiune.
După revolta tinerilor ofiţeri din 26 februarie 1936, atunci când
au fost asasinaţi contele Saito şi ministrul de finanţe Tokahashi,
17 rebeli fiind condamnaţi la moarte, la 9 martie s-a format guvernul
78
Koki Hirota. Cabinetul era clar dominat de militari, care şi-au impus
punctul de vedere mai ales în privinţa unei linii politice externe mai
dure. În urma alegerilor de la 30 aprilie 1937, prinţul Fummimaro
Konoye va forma un guvern de uniune naţională, fostul premier
Hirota deţinând portofoliul externelor, în timp ce ministru de război
era Sugiyama. La 7 iulie începea atacul împotriva Chinei, o continuare
a acţiunii din Manciuria, într-un moment în care economia japoneză
trecuse deja masiv la producţia de război. De altfel, în martie 1938 era
decretată mobilizarea generală, moment cu profunde semnificaţii. Prin
controlul total pe care autorităţile îl obţineau pe baza acestei legi, statul
totalitar căpăta drepturi depline.
La izbucnirea conflictului dintre Germania şi Polonia, guvernul
condus de generalul Abe a anunţat că se va menţine pe o poziţie de
neutralitate condiţionată, prioritară fiind soluţionarea favorabilă a
conflictului cu China. Mai mult, noul premier desemnat de împărat în
ianuarie 1940, amiralul Yonai, era adeptul ideii potrivit căreia ţara sa
îşi putea realiza planurile din Extremul Orient fără ajutorul Germaniei,
el fiind unul dintre adversarii alianţei cu Berlinul. Totuşi, niponii se
vor asocia cu Hitler şi Mussolini la 27 septembrie 1940, necesităţile ce
decurgeau din buna conducere a războiului prevalând. Potrivit articolului 2 al
Pactului Anticomintern, Germania şi Italia recunoşteau dreptul Japoniei de a crea o
„nouă ordine în marele spaţiu răsăritean asiatic”.
Vizita ministrului de externe Yosuke Matsuoka în Europa va fi
un bun prilej şi pentru încheierea unui tratat de neutralitate cu Uniunea
Sovietică, la 13 aprilie 1941. Potrivit documentului valabil pentru o
perioadă de cinci ani, cele două mari puteri se angajau să-şi respecte
reciproc integritatea teritorială. Pactul se va dovedi extrem de util
pentru Stalin, care a evitat, după declanşarea planului Barbarossa, un
război pe două fronturi.
Atacul asupra Uniunii Sovietice a provocat puternice
controverse la Tokio între ministrul de externe Matsuoka şi premierul
Konoye, primul fiind adeptul intrării în război alături de Hitler.
Decizia finală va fi luată la conferinţa imperială din 2 iulie 1941,
atunci când a fost adoptat un program ce viza crearea „sferei de
79
co-prosperitate a Marii Asii Orientale”. Practic, prevalau continuarea
războiului cu China şi extinderea conflictului spre Sud, Japonia
păstrându-şi neutralitatea faţă de conflictul germano-sovietic, fără a fi
însă exclusă varianta unei intervenţii în anumite condiţii.
La 16 octombrie 1941, prinţul Konoye era forţat să-şi prezinte
demisia, fiind înlocuit cu fostul ministru de război, generalul Hideki
Tojo. Adept deschis al atacării Statelor Unite, acesta va impune
trecerea la planificarea unui atac decisiv, care se va produce la
7 decembrie 1941, momentul din care cele două mari tabere erau pe
deplin conturate. Era o victorie a cercurilor militariste care va fi scump
plătită de japonezi în doar câţiva ani.
II.6. Marile democraţii
II.6.a. Statele Unite ale Americii
Deşi la începutul primului război mondial Statele Unite îşi
declaraseră neutralitatea faţă de conflictul izbucnit în Europa, treptat se
va produce o apropiere faţă de tabăra Antantei, motivele fiind diverse.
Oricum, un rol foarte important în acest sens l-a jucat preşedintele
Woodrow Wilson. Acesta, va câştiga alegerile din 1916 propagând
ideea menţinerii neutralităţii, deşi, în mai 1915, submarinele germane
scufundaseră pachebotul Lusitania, provocând moartea a 128 de
cetăţeni americani. După ce, în ianuarie 1917, va ţine celebrul discurs
Pace fără învingători, el îşi va modifica sensibil poziţia în urma unui
document interceptat de serviciile secrete britanice şi transmis celor
americane, telegrama Zimmerman, potrivit căruia germanii se ofereau
să sprijine pretenţiile Mexicului asupra Texasului, dacă acesta ataca
Statele Unite. Ulterior, trei nave americane vor fi scufundate de
germani, astfel că, la 2 aprilie, Wilson va cere Congresului să declare
război Reichului pentru apărarea democraţiei în lume. După patru zile,
forul legislativ suprem american va declara război Germaniei,
procedând apoi identic şi faţă de restul Puterilor Centrale.
80
Preşedintele Wilson s-a implicat activ atât în pregătirea
campaniei militare decisive de pe frontul de Vest din 1918, cât şi în
privinţa organizării postbelice a lumii. Din această perspectivă trebuie
subliniat impactul la scară planetară al celor 14 puncte wilsoniene,
formulate în cuprinsul mesajului anual către Congres, rostit la
8 ianuarie 1918. După ofensiva finală declanşată, cu participarea
trupelor americane, la 18 iulie 1918, încununată de capitularea
Germaniei la 11 noiembrie, la 13 decembrie, Wilson sosea la Paris
pentru a participa la Conferinţa de pace, însoţit fiind de secretarul de
stat Robert Lansing. Aici, el va deţine o poziţie foarte importantă, fiind
unul din factorii principali de decizie.
Cu toate acestea, textul Tratatului de la Versailles supus
adoptării Congresului, la 10 iulie 1919, va fi respins de Senat după
lungi controverse, la 19 martie 1920, cu 49 la 35. Votul a avut un
impact deosebit în plan internaţional, contribuind la şubrezirea din
start a sistemului gândit în capitala Franţei. De asemenea, el era un
puternic semnal în favoarea revenirii Statelor Unite la doctrina
Monroe.
În plan intern, după război, Statele Unite au beneficiat de faptul
că teritoriul naţional nu fusese câmp de luptă, având în plus de câştigat
din punct de vedere material. De aceea, societatea americană se
confrunta cu alte probleme faţă de cele ale statelor europene, una
dintre acestea fiind consumul de alcool. De altfel, un mare impact în
epocă a avut adoptarea legii prohibiţiei (Volstead Act) la
28 octombrie 1919, care va contribui la înflorirea contrabandei cu
băuturi spirtoase şi chiar la înflorirea activităţilor de tip mafiot. De
exemplu, celebrul Al Capone, care controla piaţa alcoolului la
Chicago, avea un venit anual de zece ori mai mare decât al celui mai
bine plătit actor de la Hollywood. Impopulară, prohibiţia va fi
abrogată de administraţia Roosevelt în 1933.
După ce, potrivit celui de-al 19-lea amendament la Constituţie,
adoptat la 28 august 1920, femeile au primit drept de vot, alegerile
generale din noiembrie au fost dominate de prima emisiune radio la
nivel naţional, asigurată de la Washington de către Electrical
81
Company. Scrutinul s-a soldat cu victoria senatorului republican
Warren Harding, ales preşedinte în faţa contracandidatului democrat
James M. Cox. De altfel, până astăzi, sistemul electoral american
continuă să fie dominat de lupta dintre cele două mari partide,
Republican şi Democrat, care şi-au împărţit perioadele în care au
dominat viaţa politică americană. Un rol important au jucat alegerile
primare, în urma cărora cele două formaţiuni principale îşi desemnau
candidaţii la funcţiile de preşedinte şi vicepreşedinte, aceştia
înfruntându-se apoi pentru a obţine votul unui număr cât mai mare de
electori. De aceea, din cauza unui sistem electoral diferit de cel
european, uneori a fost posibil ca un candidat care a câştigat votul
popular să nu fie desemnat preşedinte datorită faptului că nu a adunat
un număr suficient de electori.
Preşedintele Harding nu şi-a dus mandatul până la capăt, în urma
decesului său el fiind înlocuit de vicepreşedintele Calvin Coolidge,
la 2 august 1923. Acesta va reuşi să obţină victoria la alegerile din
1924, impunându-se în faţa democratului John Davis, speculând
perioada de dezvoltare economică şi de creştere a nivelului de trai din
„ţara tuturor posibilităţilor”. Americanii vor obţine succese importante
şi în alte planuri, cum a fost zborul fără escală al lui Charles Lindbergh
pe ruta New York – Paris, cu monoplanul Spirit of St.Louis. Pentru
aceasta, el a avut nevoie de 33 de ore şi 39 de minute, evenimentul
istoric având loc la 20/21 mai 1925.
Dominaţia republicanilor avea să fie confirmată şi de alegerile
din noiembrie 1928, de această dată Herbert Hoover fiind ales
preşedinte în faţa democratului Alfred Smith. Explicaţia rezidă în
creşterea constantă a nivelului de trai, fapt reflectat şi de statistici:
americanii deţineau în 1920 un număr de circa opt milioane de
autoturisme, pentru ca în doar un deceniu cifra să atingă 23 de
milioane. Radioul, o raritate după război, era prezent în 1930 în casele
a peste 13 milioane de familii, la fel ca şi alte instrumente
electrocasnice. Visul avea să se destrame însă o dată cu prăbuşirea
Bursei din New York, în octombrie 1929. Va urma o perioadă de
adevărat haos, o mare criză economică, însoţită de şomaj pe scară
82
largă, falimente, dezastre financiare şi numeroase drame personale ori
de grup lovind America.
Pe fondul unor semnale îngrijorătoare, evenimentele de pe Wall
Street din joia neagră, 24 octombrie 1929, au început printr-o
dimineaţă dezastruoasă. Totuşi, intervenţia marii bănci patronate de
J.P. Morgan, urmată şi de alte bănci, va salva oarecum impresia
generală, lăsând speranţa că totul a fost o criză de o zi. Însă, săptămâna
următoare, după ce luni indiciile erau deja îngrijorătoare, a venit
marţea neagră, 29 octombrie. De această dată, dezastrul a fost total,
înregistrându-se falimente în lanţ. Intervenţia preşedintelui Hoover şi a
Congresului s-a dovedit tardivă, criza perpetuându-se timp de câţiva
ani.
Ieşirea din haos este legată de numele lui Franklin Delano
Roosevelt, ales preşedinte la 8 noiembrie 1932. Democratul l-a învins
categoric pe Hoover, asigurându-şi 472 de electori faţă de doar 59 ai
adversarului. Primul mandat al lui Roosevelt, care a debutat la
4 martie 1933, a început sub auspicii din cele mai nefavorabile, în
ţară fiind înregistraţi peste 13 milioane de şomeri. Roosevelt va
promova o nouă politică economică, cunoscută sub numele de new
deal (noul curs).
Era vorba despre o serie de reforme în plan legislativ menite să
revigoreze agricultura, băncile şi industria. Erau promovate o nouă
politică monetară şi un nou curs extern. Prin măsurile luate, Roosevelt
a redus numărul şomerilor şi a depăşit criza, economia americană
trecând peste şocul din anii 1929 – 1933. La 16 iunie 1933,
preşedintele a trecut prin Congres legea reconstrucţiei industriei
naţionale care oferea două soluţii pentru ieşirea din impas. Pe de o
parte, erau disponibilizate trei miliarde de dolari pentru programe de
investiţii publice cu scopul declarat de a crea peste un milion de noi
locuri de muncă. Pe de alta, se urmărea crearea unui cod al comunităţii
de afaceri prin unirea eforturilor angajatorilor cu cele ale sindicatelor.
Deşi new deal-ul nu a reuşit să stimuleze puternic economia, acesta
are meritul de a fi creat un mediu economic stabil, bază a unei creşteri
sănătoase de perspectivă.
83
Astfel, Roosevelt a câştigat simpatia americanilor, care l-au
reales ca preşedinte la 3 noiembrie 1936 cu un scor fabulos: 524 la 7,
în faţa republicanului Alfred London. Urmare a celui de-al 20-lea
amendament la Constituţie, valabil şi astăzi, el îşi va începe cel de-al
doilea mandat la 20 ianuarie 1937. În plan extern, preşedintele a luat
măsuri pentru o prezenţă mai activă a Statelor Unite în chestiunile
majore. Sesizând starea de lucruri din Europa, precum şi aspiraţiile
Japoniei, la 12 ianuarie 1939, el va solicita Congresului alocarea unei
importante sume, 552 milioane de dolari, pentru apărare. Mai mult, la
15 aprilie, cum am arătat, Roosevelt se va adresa în scris lui Hitler şi
Mussolini cerându-le să garanteze că în următorii zece ani se vor abţine
de la orice agresiune faţă de 31 de state din Europa şi bazinul
mediteranean.
Totuşi, la data izbucnirii războiului în Europa, Statele Unite au
ales neutralitatea, proclamată la 5 septembrie. În ciuda acestui fapt,
simpatiile pentru Marea Britanie vor fi evidente, iar legislaţia va fi
acomodată în acest sens. Totuşi, America nu se va amesteca în
conflictul mondial decât după ce va fi atacată de Japonia la baza sa
militară din Pacific, Pearl Harbor, la 7 decembrie 1941.
II.6.b. Marea Britanie
Anglia a suferit importante pierderi în urma participării la primul
război mondial, pe multiple planuri. Astfel, la cei 750.000 de morţi şi
circa 1,5 milioane de răniţi se vor adăuga dezorganizarea în plan
economic, acute probleme sociale, dar şi tensionarea stărilor de lucruri
din Irlanda, India, Egipt şi Palestina. Pe acest fond, primele alegeri
postbelice desfăşurate la 14 decembrie 1918, „alegerile kaki” cum au
rămas în memoria colectivă datorită impactului pe care războiul l-a
avut asupra lor, se vor încheia cu victoria clară a guvernului, care a
promis că va recupera datoriile prilejuite de conflagraţie şi va pedepsi
criminalii de război germani. Astfel, David Lloyd George va fi abilitat
să formeze o coaliţie care se va menţine la putere până în 1922.
Guvernul Lloyd George se va confrunta mai ales cu probleme
de ordin social, în primul rând cu puternice greve ale minerilor. În
84
privinţa problemei irlandeze se va ajunge, la 6 decembrie 1921, la
semnarea unui tratat cu Dublinul, prin care era garantată independenţa
Irlandei, cu excepţia zonei de nord, ce rămânea sub administraţie
britanică. O soluţie identică a fost aplicată şi în cazul Egiptului, la
28 februarie 1928 consemnându-se sfârşitul protectoratului englez. De
notat că, spre deosebire de Irlanda, independenţa regimului de la Cairo
era una, totuşi, relativă.
Alegerile de la 15 noiembrie 1922 vor consemna victoria
conservatorilor. Aceştia au exploatat din plin divizarea liberalilor între
cei doi lideri marcanţi, Lloyd George şi Asquith. Un alt element
semnificativ a fost reuşita laburiştilor, care au intrat în Parlament, fiind
recunoscuţi pentru prima dată ca partid de opoziţie. Mai mult, între
22 ianuarie şi 4 noiembrie 1924, Marea Britanie va fi chiar condusă de
un guvern laburist. Premierul Ramsay MacDonald era liderul unui
cabinet în care portofoliul de interne era deţinut de Arthur Henderson,
fost oţelar. La 8 august, guvernul MacDonald va semna un tratat
comercial cu Rusia Sovietică pe baza principiului naţiunii celei mai
favorizate. Documentul va fi puternic criticat de conservatori şi
liberali, mai ales că Marea Britanie era prima putere capitalistă
importantă care recunoştea regimul sovietic.
Pe acest fundal, campania electorală va fi puternic influenţată de
scrisoarea lui Zinoviev din 25 octombrie 1924, în care liderul sovietic
dădea instrucţiuni în numele Internaţionalei III Comuniste pentru
desfăşurarea revoluţiei în Anglia. Documentul a produs o vie emoţie,
astfel că alegerile din 29 octombrie au fost câştigate în mod categoric
de conservatori. Stanley Baldwin era acum în măsură să formeze
cabinetul din nou, unul mult mai stabil decât prima echipă pe care o
condusese, ce s-a menţinut la putere până la 4 iunie 1929. Imediat
după preluarea executivului, Baldwin a denunţat, la 21 noiembrie,
tratatul cu Rusia Sovietică semnat de MacDonald.
Perioada a fost dominată de greva generală a minerilor izbucnită
la 1 mai 1926, la care au participat peste un milion de muncitori. La
apelul Congresului Sindicatelor, asociaţie din care făcea parte şi
puternica federaţie a minerilor, după două zile acestora li se vor alătura
85
alte milioane de lucrători din transporturi, docheri şi industria
metalurgică. Practic, industria era paralizată, dar, la propunerea lui
Winston Churchill, guvernul a adoptat o linie dură şi nu a cedat în faţa
presiunilor sindicale. Observând că nu are şanse de câştig, Congresul
Sindicatelor a solicitat greviştilor, la 12 mai, să renunţe la protest, fără
ca liderii să se facă auziţi de masa participanţilor la grevă. Minerii şi
alte categorii vor continua mişcarea încă şapte luni până la terminarea
fondurilor de ajutorare a greviştilor şi intrarea în iarnă. La reluarea
lucrului, minerii vor fi nevoiţi să accepte condiţii chiar mai grele decât
cele pe care nu le acceptaseră în mai, înfrângerea grevei fiind o grea
lovitură pentru mişcarea sindicală.
Totuşi, în ciuda revirimentului economic, alegerile de la 30 mai
1929 se vor solda cu victoria Partidului Laburist, care a obţinut 288 de
locuri în Camera Comunelor, faţă de cele 260 de mandate ale
conservatorilor. S-a oferit astfel din nou lui Ramsay MacDonald
posibilitatea de a forma un nou cabinet laburist, între 5 iunie 1929 şi
24 august 1931. Datorită crizei economice, dublată de una financiară,
guvernul va fi nevoit să îşi depună mandatul. Totuşi, MacDonald va
mai conduce o echipă guvernamentală între 25 august şi 27 octombrie
1931, de această dată susţinută în Parlament de o largă coaliţie în care
intrau, pe lângă laburişti, conservatori şi liberali.
Iniţiativa premierului a generat însă o ruptură în propriul partid,
vechii laburişti proclamându-l drept şef al grupării lor pe Arthur
Henderson. Totuşi, alegerile din 27 iulie 1931 i-au dat dreptate lui
MacDonald, coaliţia condusă de el obţinând o majoritate zdrobitoare.
În consecinţă, s-a format un nou guvern pe aceleaşi baze ca
precedentul, condus tot de Ramsay MacDonald, care a condus Anglia
până la 7 iunie 1935. Lui i-a succedat o altă coaliţie de uniune
naţională condusă de această dată de Stanley Baldwin, avându-l pe
Samuel Hoare titular la Externe.
Cei aproape doi ani de guvernare Baldwin au fost marcaţi de
moartea regelui George V la 20 ianuarie 1936. Succesorul său,
Edward VIII, va abdica la 10 decembrie, el preferând dragostea unei
americance aflate în plin proces de divorţ, Wallis Warfield Simpson,
86
tronului Angliei. Aşa a fost încoronat rege, sub numele de George VI,
fratele lui Edward.
După retragerea lui Baldwin din fruntea cabinetului, premier a
devenit Neville Chamberlain, la 28 mai 1937. Întrucât acesta s-a
evidenţiat ca un adept al politicii de conciliatorism în relaţia cu
Germania şi Italia, la 20 februarie 1938, ministrul de externe Anthony
Eden, un suporter al ideii de securitate colectivă, îşi va prezenta
demisia, fiind înlocuit cu lordul Halifax. Abia la 31 martie 1939,
Chamberlain va face un pas decisiv spre o nouă atitudine în relaţia cu
Hitler. Atunci, Marea Britanie a decis să dea garanţii Poloniei, apoi şi
Greciei şi României, cu speranţa că astfel se va crea un front al păcii în
care va fi atrasă inclusiv Uniunea Sovietică.
Eşecul politicii conduse din cabinetul situat în Downing Street
10 s-a concretizat în imposibilitatea de a ajunge la o înţelegere cu
Uniunea Sovietică, Hitler dovedindu-se o dată în plus mai pragmatic,
şi în declararea stării de război între Marea Britanie şi Germania, la
3 septembrie 1939. Totuşi, abia după ce în fruntea guvernului va veni
Winston Churchill, guvernul englez va recâştiga sprijinul opiniei
publice britanice şi va fi capabil să reziste timp de un an singur în faţa
agresiunii fasciste din Europa.
II.6.c. Franţa
Statul occidental care a avut cel mai mult de suferit în urma
primului război mondial a fost, fără îndoială, Franţa. Statisticile
vorbesc de la sine: 1.385.000 de morţi, 700.000 de mutilaţi, 2.300.000
de răniţi şi peste 400.000 de dispăruţi. Practic, jumătate dintre bărbaţii
care în 1914 aveau între 20 şi 32 de ani fuseseră ucişi în timpul
conflagraţiei. Recuperarea Alsaciei şi Lorenei, bucuria victoriei nu
puteau şterge aceste realităţi, astfel că dorinţa Parisului de a se asigura
că Germania va fi redusă la tăcere o perioadă cât mai lungă de timp
este explicabilă.
La 12 iulie 1919 era adoptată o nouă lege electorală potrivit
căreia era introdus scrutinul pe bază de liste, care asigura
87
reprezentarea proporţională pe băncile Parlamentului Republicii III.
La alegerile din 16 noiembrie se vor înfrunta Blocul Naţional condus
de premierul Georges Clemenceau şi un cartel al stângii, unit sub
bagheta lui Edourd Herriott. Socialiştii, comuniştii şi regaliştii au
preferat independenţa. În aceste condiţii, Clemenceau şi-a asigurat
victoria. Totuşi, la alegerile prezidenţiale din 17 ianuarie 1920, deşi
miza era mai mică decât la cele parlamentare întrucât preşedintele
avea prerogative destul de reduse, Clemenceau va fi învins de
Paul Deschanel, explicaţia fiind oferită de nemulţumirea populară faţă
de prevederile tratatului de la Versailles. În consecinţă,
Georges Clemenceau îşi va prezenta demisia şi din fruntea guvernului,
fiind înlocuit de Alexandre Millerand (19 ianuarie – 24 septembrie
1920). Misiunea acestuia era îngreunată de faptul că îi succeda lui
Raymond Poincaré, cel care a condus destinele Franţei între 1912 şi
1920 şi care a renunţat la candidatura pentru un nou mandat.
La 23 aprilie era pronunţată sentinţa într-un proces care a afectat
grav credibilitatea clasei politice franceze. Fostul premier
Joseph Caillaux era condamnat la trei ani de închisoare pentru
încheierea unor afaceri cu inamicul. În toamnă, din motive de sănătate,
preşedintele Deschanel va fi nevoit să se retragă de la post, fiind
înlocuit cu Alexandre Millerand (1859-1943). Noul şef al Republicii
va încerca în cei patru ani de mandat, 19 septembrie 1920 – 11 iunie
1924, să lărgească prerogativele funcţiei aşa cum erau ele stipulate în
Constituţie, continuând, în linii generale, linia politică a predecesorului
său. El era adeptul unui stil mai autoritar de conducere, motiv pentru
care iniţial a numit un premier obedient, Georges Leygues. Pentru
români, de numele lui Millerand se leagă vizita regelui Ferdinand şi a
reginei Maria la Palatul Elysée, din august 1921.
Tot sub mandatul lui Millerand, în condiţiile acutizării
tensiunilor sociale şi economice interne, după un intermezzo girat de
Aristide Briand, conducerea guvernului va fi asumată de Raymond
Poincaré (15 ianuarie 1922 – 1 iunie 1924). Fostul preşedinte va lua
măsuri în vederea obligării Germaniei de a-şi plăti datoriile de război,
ordonând în ianuarie 1923 trupelor sale să ocupe bogatul bazin al
88
Ruhrului. Scopul principal al acţiunii viza echilibrarea bugetului
Franţei, însă, în condiţiile ştiute, ea se va solda cu un eşec.
Tentativa eşuată a premierului de a determina guvernul de la
Berlin să-şi plătească datoriile s-a reflectat în rezultatul alegerilor de la
11 mai 1924. Atunci, victoria a aparţinut Cartelului de Stânga condus
de liderul Partidului Radical Socialist, Edouard Herriott. Pentru că
acesta controla cel mai puternic grup parlamentar, a reuşit să forţeze
demisia preşedintelui Millerand, la 11 iunie, refuzând să formeze
guvernul atât timp cât acesta era titular la Palatul Elysée. Millerand era
acuzat de parlament că a susţinut o politică personală, contrară
spiritului Constituţiei. Astfel, la 13 iunie, Gaston Domergue (1863 –
1937) era ales preşedinte, el menţinându-se în această funcţie supremă
până în iunie 1931. A doua zi, era format guvernul Herriott, care va
gestiona afacerile Franţei până la 10 aprilie 1925. Una din măsurile
importante ale acestui cabinet va fi recunoaşterea de jure a Uniunii
Sovietice, la 28 octombrie 1924.
Totuşi, caracteristica primului deceniu postbelic rămâne instabilitatea politică,
vizibilă mai ales la nivelul executivului. De exemplu,
Aristide Briand va conduce nu mai puţin de trei guverne de coaliţie
între 27 noiembrie 1925 şi 15 iulie 1926, fără a reuşi să găsească
soluţii marilor probleme generate în primul rând de eşecul în a obţine
despăgubirile din partea Germaniei şi de căderea francului. Aici
trebuie găsite şi explicaţiile pentru înfrângerea stângii la alegerile din
1928.
Cel care va reuşi să redreseze economia franceză va fi acelaşi
Raymond Poincaré, prim-ministru al unui guvern de uniune naţională
între 28 iulie 1926 şi 26 iulie 1929. Printr-o politică de noi taxe, el va
reface bugetul şi va opri căderea monedei naţionalei, asigurând chiar o
revigorare a francului. Potrivit legii din 25 iunie 1928, valoarea
francului nou era fixată la 1/5 din cea a monedei antebelice, respectiv
la valoarea de 65,5 miligrame aur. Din păcate, după demisia
premierului determinată de sănătatea sa şubredă, pe fondul crizei
economice şi mai ales al adoptării de către aliaţii săi a Planului Young,
prin care datoriile externe ale Germaniei erau reduse simţitor, ceea ce
89
contravenea liniei şi luptei sale politice, instabilitatea guvernamentală
se va reinstala. Poincaré se va stinge din viaţă în urma unei comoţii
cerebrale, la 15 octombrie 1934.
Ales preşedinte în iunie 1931 în dauna lui Aristide Briand, la
vârsta de 74 de ani, Paul Doumer devenea cel de-al 13-lea preşedinte
al Franţei. Mandatul său a fost marcat de aceeaşi instabilitate
guvernamentală, în numai un an el numind doi prim-miniştri, Pierre
Laval şi André Tardieu. În plină campanie electorală, de fapt între cele
două tururi de scrutin programate la 1 şi 8 mai, Doumer va fi asasinat.
La 6 mai, un emigrant rus, Pavel Gorgulov, considerat de unii a fi
nebun, l-a împuşcat pe preşedinte în timp ce vernisa o expoziţie de
carte. La rândul lui, Gorgulov va fi condamnat la moarte şi executat la
14 septembrie.
Paul Doumer cădea victimă violenţei la nici două luni după
Aristide Briand, ucis la 7 martie, mandatul de preşedinte fiind preluat
de Albert Lebrun (1871 – 1950). Seria atentatelor la cel mai înalt nivel
avea să fie continuată la 9 octombrie 1934. Atunci ministrul de
externe Louis Barthou era asasinat la Marsilia, împreună cu regele
Iugoslaviei, Alexandru. Mulţi observatori au făcut legătură între acest
act şi eforturile lui Barthou de construire a unei largi coaliţii
antinaziste. Un rezultat al acestor diligenţe poate fi considerat tratatul
franco – sovietic din 2 mai 1935.
Alegerile din 3 mai 1936 au condus la victoria, în premieră, a
Frontului Popular, o coaliţie de stânga formată de socialişti, comunişti
şi radicali. La 5 iunie, liderul Partidului Socialist, Leon Blum, va
forma un guvern sprijinit de Frontul Popular care va propune un
program ambiţios. Erau avute în vedere, între altele, încheierea
contractelor colective de muncă, reducerea săptămânii de lucru la 40
de ore, plata concediilor, naţionalizarea Băncii Franţei, dar şi
interzicerea grupărilor fasciste. Efectele în plan intern ale politicii de
reforme, dublate de contextul internaţional ostil guvernului, respectiv
ocuparea zonei demilitarizate renane de către Hitler, atacarea Etiopiei
de către Mussolini sau războiul civil din Spania vor conduce la
devalorizarea puternică a francului.
90
La 19 iunie 1937, Leon Blum va demisiona în faţa refuzului
Senatului de a acorda guvernului puteri în domeniul politicii
fiscale. Se va forma un nou cabinet în frunte cu radical-socialistul
Camille Chautemps, Blum fiind menţinut în structura executivului ca
vicepremier. Instabilitatea guvernamentală va rămâne accentuată şi
după ce, la 13 martie 1938, socialiştii au retras sprijinul acordat lui
Chautemps, determinând căderea cabinetului, Leon Blum va forma un
nou guvern de Front Popular.
Fără a reuşi să-şi asigure sprijinul Senatului, Leon Blum nu va
rezista nici o lună ca prim-ministru. La 10 aprilie, Edouard Daladier
(Partidul Radical Socialist), beneficiind şi de suportul lui Blum, va
prelua conducerea guvernului. Împreună cu noul ministru de externe
Georges Bonnet, el se va ralia politicii de conciliatorism promovate de
Chamberlain şi va fi de acord cu soluţia propusă în septembrie 1938 în
chestiunea cehoslovacă, decizie care afecta unul din cei mai
importanţi aliaţi ai guvernului francez din Europa de Est. Practic, după
cum au demonstrat evenimentele ulterioare, a fost şubrezită chiar
siguranţa naţională a Franţei.
Efectul va fi resimţit şi în plan intern, marcând sfârşitul Frontului
Popular. Criticat de socialişti şi comunişti pentru decizia de la
München, Daladier va rupe relaţiile cu aceştia şi va căuta noi alianţe la
dreapta spectrului politic. În martie 1939, Daladier va obţine din
partea Parlamentului puterea de a conduce prin decrete, situaţie fără
precedent în istoria celei de-a treia Republici. Pe de altă parte, la
5 aprilie, preşedintele Lebrun obţinea, încă din primul tur, un nou
mandat la Elysée.
Edouard Daladier va folosi ultimele luni de pace schimbând
linia politică externă. El a luat măsuri pentru a reînarma Franţa şi a
semna alianţe cu statele estice cu care existau legături de prietenie
tradiţionale, dorind, la fel ca şi Marea Britanie, să atragă şi Uniunea
Sovietică. Daladier a acordat garanţii pentru Polonia, România, Grecia
şi Turcia, cu Varşovia încheind chiar un acord militar, la 25 august,
prin care garanta graniţele aliatului estic.
91
Fără a avea rezultate notorii în urma noului curs, Franţa îşi va
respecta totuşi angajamentele internaţionale şi va declara război
Germaniei la 3 septembrie 1939. Daladier anunţa vestea prin
intermediul radioului, la câteva ore după o declaraţie similară a
premierului britanic Neville Chamberlain. La acea dată, ţara era
slăbită şi divizată, iar armata nepregătită să facă faţă unei confruntări
cu Hitler.
Efectele s-au văzut în primăvara lui 1940, chiar Daladier fiind
nevoit să se retragă din fruntea guvernului pentru a-i lăsa locul lui Paul
Reynaud, la 20 martie 1940. Noul premier nu a mai avut însă timpul
necesar pentru a schimba datele problemei, astfel că atacul german din
10 mai a fost o reuşită deplină.

92
III. AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL

III.1. Geneza războiului. Atacarea Poloniei

Originile celui de-al doilea război mondial au fost caracterizate
de marele istoric A.J.P. Taylor ca fiind controversate. Fără îndoială că
putem fi de acord cu cei care regăsesc sursele conflictului în eşecul
organizării postbelice a lumii. Lipsa de coeziune a sistemului gândit în
capitala Franţei, dublată de faptul că Statele Unite nu s-au implicat în
aplicarea punctelor propuse chiar de preşedintele Wilson şi de
revoluţia bolşevică din Rusia, sunt cauzele majore. Pe acest fond,
politica agresivă promovată de Germania, Italia şi Japonia, susţinute
mai mult sau mai puţin tacit de alte state mai mici, atitudinea
duplicitară a Uniunii Sovietice, Stalin fiind unul dintre autorii morali
ai declanşării conflictului la 1 septembrie 1939 prin semnătura pusă pe
pactul de la 23 august, şi-a făcut efectul în faţa conciliatorismului
promovat de anglo-francezi şi a neutralităţii americane.
Desigur, nu putem trece cu vederea schimbarea de atitudine
a Angliei şi Franţei după martie 1939, faptul că ele au intrat
la 1 septembrie în război alături de Polonia deşi nu erau pregătite,
apărând însă un principiu. Peste toate, dincolo de orice discuţii
teoretice sau care propun modele contrafactuale, desigur că
decizia luată de Hitler în Europa şi de japonezi în Asia rămâne
primordială. Nu trebuie uitat faptul că lupta s-a dat între democraţie şi
totalitarism, chiar dacă în prima tabără s-a aflat şi un dictator de talia
lui Stalin.
Al doilea război mondial a oferit omenirii un „spectacol”, dar
mai ales o lecţie care nu mai trebuie să se repete. Drame de
93
neînchipuit şi crime condamnabile vor rămâne ca o pată pe care o
societate ce se autoproclamă civilizată este nevoită să nu o uite. Marea
conflagraţie a oferit o lecţie a istoriei fantastică din care este absolut
necesar să învăţăm cu toţii, dar mai ales clasa politică, obligată atunci
când ia o decizie să se gândească şi la consecinţe.
La 1 septembrie 1939 începea cel de-al doilea război mondial.
După ce îşi asigurase prietenia Uniunii Sovietice prin semnarea
tratatului de neagresiune cu Stalin, Adolf Hitler va semna, la
31 august, directiva nr. 1 privind atacarea Poloniei. Practic, era pus în
aplicare Planul alb, avizat operativ de Führer încă de la 11 aprilie.
Pentru a sublinia duplicitatea dictatorului german nu este lipsit de
interes nici faptul că, paralel cu ultimele pregătiri de război, el adresa
guvernelor Marii Britanii şi Franţei propunerea de organizare a unei
conferinţe internaţionale la care să se medieze în chestiunea poloneză.
Data propusă pentru această întâlnire era 5 septembrie...
A doua zi după invadarea teritoriului vecinului estic de către
Wehrmacht, Italia îşi va proclama neutralitatea, fiind urmată de
Japonia, la 4 septembrie, şi de către Statele Unite ale Americii, o zi
mai târziu. Aceeaşi poziţie va fi adoptată şi de Consiliul de Coroană al
României, la 6 septembrie. În schimb, Marea Britanie şi Franţa vor
pune în practică garanţiile acordate Poloniei încă din primăvară şi,
după eşuarea oricăror încercări de a-l determina pe Hitler să decomande atacul,
inclusiv adresarea unui ultimatum, vor declara război
Germaniei la 3 septembrie. Tentativa lui Mussolini, din 2 septembrie,
de a propune la sugestia lui Hitler o mediere între Reich, pe de o parte,
şi anglo-francezi, pe de alta, nu mai avea în condiţiile date nici o şansă
de succes. Marile democraţii demonstrau puterilor totalitare că au
învăţat din lecţia oferită de „momentul München”. La un sfert de veac
de la declanşarea primului război mondial, Europa retrăia coşmarul
unui conflict de mare amploare care nu va întârzia să capete dimensiuni planetare.
Pretextul folosit de Hitler pentru justificarea atacului asupra
Poloniei a fost bine pregătit de serviciile secrete germane. Este vorba
despre diversiunea organizată la graniţa dintre cele două state, la
94
postul de radio de la Gleiwitz. Conform planului, comandantul
trupelor germane, generalul von Brauchitsch, urma să atace pe două
direcţii, Nord şi Sud, avându-i alături pe generalii von Bock şi
von Rundstedt.
Atacul de la 1 septembrie punea în practică blitzkriegul, războiul
fulger, în urma căruia armata poloneză a fost scoasă practic din luptă
după primele zece zile. Superioritatea numerică, 1.700.000 de soldaţi
germani faţă de doar 600.000 de polonezi, a fost dublată de una
tehnică, diferenţele fiind vizibile. În aceste condiţii, Polonia nu a mai
avut de ales decât să reziste pentru a-şi apăra onoarea, fiind singură în
faţa unui inamic extrem de puternic. Comandantul trupelor poloneze,
mareşalul Smigly-Rydz, nu se putea sprijini nici măcar pe un sistem
de fortificaţii la graniţa cu Germania. În doar opt zile, tancurile
germane erau la porţile Varşoviei, pecetluind practic soarta campaniei.
O palidă reuşită pentru guvernul polonez o va constitui operaţiunea de
evacuare a tezaurului Băncii Naţionale, prin România, spre Occident.
Mai mult, la 17 septembrie, punând în practică protocolul secret
Ribentropp – Molotov, Stalin va ordona Armatei Roşii să atace
Polonia dinspre Est. Astfel, la 27 septembrie, Varşovia era ocupată de
trupele germane, guvernul polonez capitulând. Din acest moment,
rezistenţa va fi condusă din exterior de către un guvern în exil. La
29 septembrie, Hitler şi Stalin îşi împărţeau Polonia în mod aproape
egal. Dacă Rusia era puţin avantajată sub aspect teritorial, germanii
preluau controlul asupra unei populaţii mai numeroase, 22,1 milioane
faţă de 13,2 milioane rămase sub autoritate sovietică. La rândul lor,
Slovacia şi Lituania primeau mici teritorii din fostul stat polonez
independent. La 5 martie 1940, la ordinul lui Stalin, fapt confirmat de
documentele publicate la 14 octombrie 1992 de preşedintele rus Boris
Elţîn, circa 26.000 de prizonieri polonezi aflaţi în lagărele sovietice au
fost împuşcaţi. Decenii la rând, sovieticii au aruncat vina asupra
naziştilor, fără a recunoaşte acest act care încălca toate regulile
războiului.
Cauza poporului polonez a fost reprezentată de un guvern în exil
condus de Sikorski, stabilit la Paris, la 30 septembrie, de aici el
95
mutându-se la Londra, la 19 iulie 1940. După ce acest cabinet a
solicitat Crucii Roşii Internaţionale, la 16 aprilie 1943, să investigheze
informaţiile potrivit cărora circa 10.000 de ofiţeri polonezi ar fi fost
găsiţi morţi în pădurea Katyn, de lângă Smolensk, radio Moscova a
difuzat, la 18 aprilie, un comunicat prin care întreaga responsabilitate
era aruncată pe partea germană şi se anunţa suspendarea relaţiilor cu
polonezii din exil. Documentele publicate după prăbuşirea Uniunii
Sovietice au relevat implicarea clară a lui Stalin în acest masacru. La
momentul anului 1943, solicitarea guvernului polonez de la Londra va
fi şi un excelent prilej pentru sovietici de a „îngheţa” relaţiile cu acesta.
După împărţirea Poloniei, Hitler va ţine, la 6 octombrie 1939, un
discurs prin care propunea Angliei şi Franţei încheierea păcii. Desigur,
propunerile cancelarului german nu vor avea un ecou favorabil, ele
fiind respinse după câteva zile. Pe parcursul războiului, naziştii au
înfiinţat în întreaga Polonie lagăre de concentrare, cel mai sinistru
fiind cel de la Auschwitz, evreii fiind concentraţi şi în ghetto-ul din
Varşovia. Un moment eroic l-a constituit revolta din 19 aprilie 1943,
soldată cu moartea sau deportarea a circa 50.000 de evrei din ghetto.
III.2. De la conflictul ruso-finlandez la războiul ciudat
După împărţirea Poloniei, a fost răndul Uniunii Sovietice să
exploateze starea de confuzie şi lipsa de reacţie a Occidentului,
Kremlinul încercând să-şi regleze conturile cu vecinii din nord-vest,
respectiv statele baltice şi, mai ales, Finlanda. Mai mult, nici Statele
Unite nu s-au implicat în conflict, preşedintele Roosevelt obţinând
doar amendarea legii neutralităţii din mai 1937, punând astfel bazele
viitorului sistem cash and carry pentru armament. Imediat după
împărţirea Poloniei, Uniunea Sovietică a încheiat tratate cu Estonia,
Letonia şi Lituania, între 29 septembrie şi 10 octombrie, prin care a
obţinut dreptul de a folosi baze militare şi navale pe teritoriul acestora.
Pe baza acestor documente, statele baltice au fost practic ocupate de
Armata Roşie.
96
Beneficiind de faptul că avea „mână liberă” în zonă, Stalin a
încercat să intimideze Finlanda solicitând, în octombrie, rectificări la
frontieră în sensul mutării graniţei mai departe de Leningrad pentru ca
oraşul să nu fie expus unor bombardamente ale artileriei inamice,
precum şi predarea porturilor Petsamo şi Hangő. Răspunsul
guvernului de la Helsinki a fost unul demn, deşi pretenţiile sovietice
nu erau respinse, cu excepţia portului Hangő, singura ieşire a
finlandezilor la mare, afară de cele din Oceanul Arctic. Discuţiile au
intrat în impas la 13 noiembrie. Ca urmare, armata sovietică
a atacat Finlanda la 30 noiembrie, agresiunea desfăşurându-se
simultan pe trei direcţii: la Petsamo în Marea Arctică, în Centru şi în
Istmul Karelian. De această dată, Liga Naţiunilor a reacţionat şi, la
14 decembrie, Uniunea Sovietică era declarată stat agresor şi exclusă
din Societate.
După o rezistenţă eroică, în timpul căreia armata finlandeză
condusă de mareşalul Mannerheim a compensat inferioritatea
numerică prin exploatarea condiţiilor oferite de teren şi vreme, mai
multe erori ale comandamentului sovietic vor conduce, la jumătatea
lunii decembrie, la întreruperea temporară a ofensivei. Aceasta va fi
reluată la 1 februarie 1940 şi inevitabilul se va produce în timp ce
Anglia şi Franţa dezbăteau problema oportunităţii ajutorării Finlandei.
De această dată, mareşalul Timoşenko, care preluase conducerea pe
frontul din Karelia, a avut grijă să folosească pauza de iarnă pentru
instruirea trupelor sale şi acomodarea la luptele pe schiuri, făcând
posibilă străpungerea liniei fortificate Mannerheim. La 13 martie
1940, la Moscova, se va încheia pacea. Finlanda, prin semnătura
premierului Risto Ryti, era nevoită să cedeze Istmul Karelian,
Vîborgul şi baza navală de la Hangö. În schimb, era menţinută
independenţa ţării în condiţiile date.
Lecţia oferită de micul popor finlandez, în ciuda înfrângerii, a
fost una cu un puternic ecou internaţional, oferind un imbold statelor
atacate de inamici cu posibilităţi militare superioare. Mai mult, la 22
iunie 1941, armata finlandeză nu va ezita să se alăture Germaniei
97
pentru a-şi recupera teritoriile pierdute în urma războiului din iarna
anului 1939/1940.
Cunoscutul istoric Norman Davies, în monografia dedicată
revoltei varşoviene din vara anului 1944, surprinde cu talent o stare de
fapt: „Europenii din vest îşi amintesc de iarna 1939 – 1940 ca de
războiul ciudat. Dar nu era nimic ciudat în războiul din Est, unde
Hitler şi Stalin erau ambii activi în a-şi urmări cuceririle.”
Am făcut apel la acest citat pentru că el explică o idee care,
o dată cu trecerea timpului, era tot mai vehiculată în Vest, anume că
Hitler se va mulţumi cu Polonia şi că se va ajunge la un modus vivendi
cu Occidentul. Este una explicaţiile pentru care nu s-au înregistrat,
cum era normal, riposte serioase ale trupelor anglo-franceze la graniţa
cu Germania. Astfel, ceea ce trebuia să fie lovitura dată de francezi pe
frontul de vest pentru micşorarea presiunii asupra Poloniei s-a limitat
la o acţiune începută la 8 septembrie şi stopată a doua zi în faţa liniei
fortificate Siegfried. La rândul său, nici conducerea Wehrmachtului nu
s-a angrenat în mişcări consistente de trupe, mulţumindu-se, la
16 octombrie, cu retragerea francezilor peste graniţă, practic fără luptă.
De altfel, până la 9 mai 1940, liniştea va domni pe frontul de vest.
Cel care a beneficiat de această credulitate a fost Adolf Hitler.
După ce a întreţinut o perioadă iluzia că nu se va depăşi faza
războiului ciudat, el a declanşat un atac nimicitor în vest, reuşind
performanţe care au uluit lumea la acea dată. Astfel, Danemarca,
Luxemburg şi Olanda au capitulat instantaneu, doar olandezii
rezistând cinci zile, în timp ce armata belgiană asistată de unităţi
franceze va face faţă iureşului german mai bine de zece zile. În aceste
condiţii, luptele din Norvegia care au ţinut două luni pot fi considerate
drept o rezistenţă serioasă. Însă, adevăratul şoc avea să-l constituie
scoaterea Franţei din război în şase săptămâni, deşi un important corp
expediţionar britanic se aflase alături de aliatul tradiţional.
Primele incidente mai serioase de pe frontul vestic s-au
înregistrat începând din februarie 1940 în apele norvegiene. La
17 februarie, nave britanice au atacat vasul german Altmark în această
zonă şi au eliberat 299 de prizonieri. Declarându-se neutru la debutul
98
conflictului, guvernul norvegian va protesta faţă de această violare a
statutului proclamat. Totuşi, sesizând importanţa strategică a zonei, la
8 aprilie marina anglo-franceză va anunţa că a minat apele norvegiene
pentru a nu permite trecerea vaselor germane.
Drept ripostă, Hitler va declanşa ofensiva de primăvară. La
9 aprilie, Danemarca era ocupată, după o rezistenţă de doar 24 de ore,
şi începea campania din Norvegia. Erau atacate, folosindu-se trupe
aero-navale, principalele centre ale ţării, Oslo, Bergen, Narvik,
Stavanger şi Trondheim. Efectul surpriză i-a ajutat pe germani în
primele zile, pentru ca apoi armata norvegiană să-şi revină şi să opună
o rezistenţă dârză. Trupele nordice au beneficiat şi de atacul declanşat
de navele britanice la 13 aprilie la Narvik, acestea reuşind să le
scufunde pe cele germane şi să preia controlul portului, pe care l-au
menţinut până la 8 iunie. De asemenea, un corp expediţionar
anglo-francez a debarcat în sudul Norvegiei între 16 şi 19 aprilie, dar
va fi silit să se retragă în urma contraatacului german la 3 mai.
Soarta războiului s-a decis în urma ocupării de către germani a
centrului feroviar Dombas, la 30 aprilie. Evenimentul a contribuit la
izolarea diverselor unităţi ale armatei norvegiene care, după această
dată, vor opune doar o rezistenţă izolată până la 10 iunie. În aceste
condiţii, regele Haakon VII împreună cu guvernul s-au refugiat la
Londra.
Ocupată de armata germană, Norvegia va fi condusă de
un comisar al Reichului care, la 25 septembrie 1940, va dizolva toate
partidele politice cu excepţia Nasjonal Samling, condus de
Vidkun Quisling. Acesta era liderul adepţilor nazismului din Norvegia
şi el s-a pus în slujba ocupantului, drept recompensă fiind numit la
1 februarie 1942 ca ministru-preşedinte de către comisarul german
Joseph Terboven. Prima măsură importantă adoptată de Quisling va fi
luată la 7 februarie, atunci când Constituţia a fost dizolvată, iar el s-a
proclamat dictatorul Norvegiei.

99
III.3. Capitularea Franţei
Lipsit de reacţie eficientă pentru în apărarea primului aliat,
Polonia, guvernul francez condus de Edouard Daladier îşi va prezenta
demisia la 20 martie 1940. Dificila misiune de prim-ministru în
condiţiile date era asumată de Paul Reynaud. Însă nici acest guvern nu
va reuşi să iasă din starea de expectativă în relaţia cu Germania, astfel
că tot Adolf Hitler va prelua iniţiativa într-un moment în care
Danemarca era ocupată, iar Norvegia pe cale să capituleze.
La 10 mai 1940, trupele Wehrmachtului invadau simultan
Belgia, Olanda şi Luxemburg într-o reeditare a planului Schlieffen din
primul război mondial. Este ziua în care, urmând exemplul lui
Daladier, şi premierul englez Neville Chamberlain îşi va prezenta
demisia, fiind înlocuit cu Winston Churchill. Nu este lipsită de interes
observaţia că, în ajunul atacării Franţei, la Londra şi Paris domnea
instabilitatea politică.
Blitzkriegul german este nimicitor, victoriile venind una după
alta în faţa unui adversar incapabil să opună o rezistenţă fermă şi
coerentă. La 11 mai, germanii cuceresc cheia defensivei belgiene,
fortul Eben Emael, a doua zi trecând deja fluviul Meuse la Sedan.
Aviaţia germană declanşează şi ea un puternic atac, care scoate practic
din luptă avioanele belgiene şi creează o stare de dezorganizare
completă. Paralel, este decisă soarta Olandei, generalul von Bock
avansând pe întreaga linie a frontului. Portul Rotterdam este ocupat la
13 mai, regina Wilhemina se refugiază la Londra, iar capitularea este
înregistrată la 14 mai, după doar cinci zile de rezistenţă.
Printr-o îndrăzneaţă iniţiativă, Hitler atacă, folosind puternice
forţe motorizate, celebrele divizii de tancuri Panzer, nordul Franţei.
Între 17 şi 21 mai se obţine separarea trupelor franco-belgiene din
Flandra de restul armatei franceze. Generalul Gustave Gamelin este
înlăturat de la conducerea armatei, la 20 mai, dar succesorul său
Maxime Weygand nu mai pare capabil să redreseze situaţia. La
26 mai este înregistrată şi capitularea Belgiei din ordinul regelui
100
Leopold III, după ce capitala Bruxelles cade în mâna germanilor. Tot
atunci este cucerit şi Boulogne.
Viteza de mişcare a trupelor germane va conduce astfel la
izolarea a 250.000 de soldaţi britanici forţaţi să se retragă la
Dunkerque, cu speranţa că flota engleză va fi capabilă să-i recupereze.
Operaţiunea Dynamo, declanşată de amiralitatea britanică la 26 mai,
va fi încununată de un succes aproape miraculos la 4 iunie, atunci
când 338.226 de soldaţi şi ofiţeri, potrivit datelor oficiale, între care şi
circa 140.000 de francezi, vor fi salvaţi de vasele britanice.
Operaţiunea a fost facilitată şi de vreme, aviaţia condusă de Hermann
Göring beneficiind de doar 60 de ore favorabile pentru intervenţie. Pe
de altă parte, viceamiralul Ramsay, care a coordonat retragerea, a ştiut
să-şi mobilizeze bine unităţile, inclusiv o puzderie de mici
ambarcaţiuni care au făcut numeroase curse în strâmtoarea Calais.
Astfel, germanii se vor mulţumi cu cei circa 40.000 de prizonieri pe
care i-au mai găsit pe plaje.
La 10 iunie, într-un moment când se afla într-o situaţie disperată,
Franţa va fi atacată şi din Sud de trupele italiene. Sperând să
exploateze momentul, Mussolini a declarat război Franţei şi Angliei,
renunţând la neutralitatea afişată în septembrie 1939. În acest caz
putem vorbi însă mai mult de efecte de ordin psihologic şi politic,
fiindcă în plan militar armata italiană a demonstrat o dată în plus cât
de departe era, sub toate aspectele, faţă de Wehrmacht. Germanii
reuşesc să ocupe Parisul, părăsit de guvern, la 13 iunie, şi continuă
ofensiva în faţa rămăşiţelor armatei franceze. Pe lângă această situaţie
pe marginea prăpastiei, francezii erau în dezacord şi în privinţa căilor
de urmat. Şeful armatei, Weygand, susţinut de mareşalul Pétain,
revenit de la postul de ambasador în Spania, credea că doar capitularea
mai poate să salveze ceva. Ideea era combătută cu vehemenţă de
consilierul militar al primului ministru, proaspătul general Charles de
Gaulle, adeptul unei rezistenţe disperate în Bretania, astfel încât
trupele să fie păstrate intacte şi evacuate în coloniile din Africa de
Nord, de unde să continue lupta.
101
În noaptea de 14 iunie, Charles de Gaulle pleca la Londra pentru
a sonda punctul de vedere al lui Churchill. După discuţii tensionate la
care particpă preşedintele Albert Lebrun, premierul, Weygand şi
Pétain, în după-amiaza zilei de 16 iunie, de Gaulle transmite de la
Londra propunerea unei uniuni britanico-franceze. Soluţia nu este
agreată, iar Reynaud îşi anunţă demisia şi, de la orele 23.30, premier
devine mareşalul Philippe Pétain, figură legendară a primului război
mondial. Bătrânul soldat anunţă în prima şedinţă de guvern decizia de
a capitula, fapt devenit public a doua zi.
Cererea va fi aprobată de Hitler şi, la 22 iunie, se va semna
armistiţiul de la Compiègne, în acelaşi vechi vagon unde germanii
capitulaseră în 1918, de această dată actorii fiind generalii Huntziger şi
Keitel. Victorioşi acum, germanii vor impune dezarmarea armatei
franceze şi ocuparea a 3/5 din teritoriul francez. În zona liberă se va
instala guvernul condus de Pétain, care îşi va muta reşedinţa la Vichy.
După două zile se va semna şi armistiţiul cu Italia.
Totuşi, lupta francezilor va continua, încă de la 23 iunie şeful
Comitetului Naţional Francez, generalul Charles de Gaulle, refugiat la
Londra, chemând la continuarea războiului. El fusese unul din puţinii
militari ce atrăseseră atenţia asupra rolului pe care îl pot juca tancurile
în războiul modern, dar vocea sa nu a fost ascultată de Marele Stat
Major la timp. Desfăşurarea campaniei din mai – iunie 1940 avea să-i
dea dreptate, diviziile motorizate germane având rolul principal în
scoaterea rapidă din luptă a armatelor aliate. Trupe ale francezilor
liberi vor lupta alături de cele britanice, după cum problema flotei şi a
posesiunilor coloniale franceze se va dovedi extrem de delicată.
Guvernul de la Vichy va merge pe calea colaborării cu
Germania şi, la 5 iulie, va rupe relaţiile cu Marea Britanie în urma
atacului flotei engleze asupra celei franceze de la 3 iulie din portul
Oran. În plan intern, parlamentul reunit la Vichy, la 9 iulie, se va
declara favorabil unui regim autoritar condus de mareşalul Pétain
(1856 – 1951), un rol important jucându-l Pierre Laval, desemnat
iniţial drept vicepremier. Treptat, el se va manifesta ca fiind adevăratul
şef al regimului instalat la Vichy, militând pentru colaborarea cu
102
germanii, motiv pentru care, de la 18 aprilie 1942, va deveni virtual
dictator. De altfel, la 17 noiembrie 1942, Pétain l-a desemnat pe Laval
drept succesor, acordându-i dreptul de a conduce prin legi şi decrete.
În fapt, se putea constata creşterea influenţei şi a controlului german.
După atacul aliat din Africa de Nord, Hitler va decide să ocupe
şi zona liberă administrată de la Vichy, de la 11 noiembrie 1942,
dorind să evite astfel orice surpriză. Totuşi, vasele franceze vor fi
scufundate de propriile echipaje, care au evitat capturarea lor de către
germani. În ceea ce priveşte posesiunile franceze din Africa de Nord,
la 1 decembrie 1942, amiralul Jean François Darlan se va proclama
şef al acestor teritorii, beneficiind de aprobarea Statelor Unite şi a
Marii Britanii. Darlan va fi însă asasinat la 24 decembrie şi va fi
înlocuit de generalul Henri Giraud. La 15 martie 1943, în condiţiile
trecerii iniţiativei de partea Aliaţilor, Giraud va anunţa că întreaga
legislaţie adoptată după capitularea Franţei de către regimul de la
Vichy este fără efect.
Pentru a coordona viitoarele acţiuni de eliberare a Franţei, la
4 iunie 1943, s-a format în exil un Comitet Naţional de Eliberare,
figurile centrale fiind generalii Henri Giraud şi Charles de Gaulle
(1898 – 1970). Ei vor pune la dispoziţia Aliaţilor trupele pe care le
comandau, precum şi resursele coloniilor, având un rol important în
debarcarea din iunie 1944 care a condus la eliberarea Franţei.
III.4. Operaţiunea leul de mare
După capitularea Franţei, următorul obiectiv pentru Hitler
era ocuparea Angliei. Preconizata debarcare trebuia însă pregătită
printr-un puternic atac aerian menit să submineze rezistenţa engleză şi
să faciliteze atacul terestru. Germanii aveau de partea loc un moral
excelent, resurse materiale remarcabile şi o armată bine pusă la punct,
dotată la un înalt nivel. De partea cealaltă, englezii vor opune o
formidabilă voinţă, reuşind să mobilizeze coloniile şi să câştige
sprijinul, chiar dacă nu manifestat printr-o intervenţie deschisă, al
Statelor Unite.
103
Nu trebuie neglijată nici posesia radarului (radio detection and
ranging), un instrument care a făcut diferenţa în luptele aeriene.
Inventat încă din 1935 de către Robert Watson-Watt şi A.F. Wilkins,
acesta permitea detectarea avioanelor inamice de la 112 kilometri
depărtare. Se vor adăuga superioritatea navală şi, nu în ultimul rând,
informaţiile furnizate de serviciile secrete. Un rol important avea să-l
joace Winston Churchill, devenit premier la 10 mai 1940 în fruntea
unui cabinet de coaliţie. Unul dintre cei mai acerbi critici ai lui
Chamberlain şi ai acordului de la München, Churchill devenise
conducătorul Amiralităţii britanice din prima zi a declarării războiului,
3 septembrie. După atacul german împotriva Franţei, la 13 mai, el va
ţine primul său discurs celebru după preluarea puterii în faţa
Parlamentului, atenţionându-i pe englezi că nu are nimic de oferit
decât „sânge, lacrimi şi suferinţă”. Churchill a întruchipat imaginea
britanicului încăpăţânat, decis să facă orice sacrificiu pentru a învinge
pe Hitler.
Directiva privind atacarea Marii Britanii, operaţiunea
Leul de mare, a fost semnată de Adolf Hitler la 16 iulie 1940. Scopul
era scoaterea din război a englezilor, chiar cu preţul unei debarcări.
Pentru pregătirea acesteia, trebuia mai întâi ca Royal Air Force să fie
scoasă din luptă, facilitând trecerea Canalului de către unităţile
germane. Atacul Luftwaffe urma să fie coordonat de către Hermann
Gőring personal. Planul prevedea debarcarea a două armate germane,
estimate la 25 de divizii în sudul Angliei, de aici urmând a fi
declanşată bătălia pentru cucerirea Londrei.
Ofensiva asupra Marii Britanii a început la 8 august 1940
printr-un puternic atac aerian al Luftwaffe. Spre deosebire de francezi,
englezii vor riposta şi vor bombarda oraşele germane, efectul fiind mai
degrabă unul psihologic, având în vedere şi superioritatea numerică a
Wehrmachtului. Nu este lipsită însă de importanţă nici observaţia că
avioanele de vânătoare Hurricane şi Spitfire, pe care le avea în dotare
Royal Air Force, erau superioare din punct de vedere al capacităţii de
luptă. Atacul declanşat de Gőring, la 8 august, cu circa 1.500 de
avioane va avea efecte importante mai ales între 11 şi 13 august,
104
provocând mari pierderi inamicului. Cu toate acestea, datorită ripostei
engleze, numai în săptămâna 8 – 13 august, Luftwaffe a pierdut 145 de
aparate.
Continuând ofensiva aeriană, germanii vor decreta, la
17 august, blocada coastelor Angliei, însă Londra va obţine un
important succes prin încheierea unui acord defensiv cu Statele Unite,
la 2 septembrie. Mai mult, datorită utilizării eficiente a radarului, dar şi
spiritului combativ al piloţilor britanici, nu vor întârzia să apară
rezultatele. De exemplu, numai în ziua de 16 septembrie au fost
distruse 185 de avioane germane. Pe de altă parte, germanii vor da o
grea lovitură apărării engleze, distrugând oraşul Coventry la
10 noiembrie. Principala ţintă pentru Lufwaffe va fi însă Londra,
bombardată timp de 57 de nopţi consecutiv cu începere de la
7 septembrie.
După această dată atacurile au scăzut în intensitate şi, practic,
ideea debarcării a fost abandonată de către Hitler. O statistică arată că
în prima fază a bătăliei Angliei, 8 august – 31 octombrie, germanii au
pierdut 2.375 de avioane, faţă de doar 800 britanice. Totuşi,
bombardarea Angliei a continuat până la sfârşitul războiului. La
10 mai 1941 va fi înregistrat un masiv atac aerian asupra Londrei,
după care, preocupat de pregătirea planului Barbarossa, Hitler va
trece Marea Britanie în plan secund, menţinând totuşi blocada cu
ajutorul submarinelor. La rândul lor, englezii vor utiliza convoaiele
navale, o metodă care şi-a dovedit din plin eficienţa.
De asemenea, un rol important pentru moralul trupelor şi al
populaţiei engleze l-a jucat operaţiunea de scufundare a vasului amiral
al flotei germane, Bismarck. Atacat iniţial lângă Islanda, prilej cu care
germanii vor scufunda crucişătorul Hood, Bismarck va fi trimis la
fundul Oceanului Atlantic, la 27 mai 1941, de torpilele lansate de la
bordul crucişătorului Dorsetchire. Dincolo de importanţa strategică a
unei astfel de victorii, mai importantă este simbolistica evenimentului,
Bismarck fiind considerat un simbol al puterii Germaniei naziste.
Ieşirea din izolare pentru britanici va veni o dată cu atacarea
Uniunii Sovietice de către Hitler. De asemenea, semnarea Cartei
105
Atlanticului, la 14 august 1941, după întâlnirea de la Placentia Bay din
Newfoundland, dintre premierul Winston Churchill şi preşedintele
Franklin D. Roosevelt, va oferi englezilor certitudinea că vor învinge
în dificila confruntare cu Hitler, având, de acum, alături Statele Unite
şi Uniunea Sovietică.
III.5. Războiul din Balcani
Căderea Franţei a avut un impact deosebit asupra Balcanilor,
state de aici fiind aliate tradiţionale ale Occidentului, dar lăsate acum
la bunul plac al dictatorilor Hitler şi Stalin. Prima victimă a fost
România, nevoită să cedeze Basarabia şi nordul Bucovinei în urma
ultimatumului sovietic din 26 iunie 1940, dar şi partea de nord-vest a
Transilvaniei potrivit prevederilor dictatului de la Viena din 30 august
1940. O dată cu dispariţia României Mari era consemnat şi falimentul
regimului personal al regelui Carol II, silit să renunţe la tron în
favoarea fiului său Mihai I şi a generalului Ion Antonescu, noul
dictator de la Bucureşti. Prima sa iniţiativă externă a fost ralierea la
puterile Axei; astfel, trupele germane au intrat în România cu scopul
declarat de a proteja câmpurile petrolifere de pe Valea Prahovei.
Dacă România trecea în mod deschis de partea Axei, în schimb
Turcia va semna un pact de ajutor reciproc cu Marea Britanie şi
Franţa. Potrivit documentului, semnat încă de la 19 octombrie 1939,
Ankara urma să beneficieze de întreg ajutorul celor două puteri dacă
era atacată de alt stat european. Astfel, Turcia a reuşit să-şi asigure
neutralitatea pe parcursul conflictului.
La 28 octombrie 1940, armata italiană ataca Grecia, stat care-şi
proclamase neutralitatea, chiar în timpul unei întâlniri dintre Hitler şi
Mussolini ce se desfăşura la Florenţa. Ducele dorea astfel să-i arate
partenerului german că şi el este capabil de acţiuni în forţă şi că este un
aliat demn al Axei. În plus, Ducele dorea să-i răspundă Führerului cu
aceeaşi monedă: „Hitler mă pume totdeauna în faţa faptului împlinit.
De această dată îi voi plăti cu aceeaşi monedă: va afla din ziare că am
106
intrat în Grecia”, îi va spune Mussolini lui Ciano încă de la
12 octombrie.
Din păcate pentru el, rezistenţa trupelor greceşti e una dârză,
şeful guvernului elen, generalul Metaxas, respingând ultimatumul
italian. Problemele italienilor se vor complica datorită intervenţiei
unităţilor britanice, care, la 30 octombrie, vor întări garnizoana din
insula Creta, precum şi din alte insule din Mediterana.
Pentru italieni, salvarea a venit din partea Germaniei, dar Hitler
va plăti un preţ imens prin faptul că intervenţia din Balcani a condus la
întârzierea atacului contra Uniunii Sovietice. Situaţia s-a complicat
datorită evoluţiilor din Iugoslavia. După ce, la 25 martie 1941,
Iugoslavia adera la Pactul Tripartit, în urma unei lovituri de stat
desfăşurate la Belgrad între 26 şi 28 martie, prinţul Paul va fi înlocuit
cu tânărul rege Petru II. Un nou guvern condus de generalul Simovici
va proclama neutralitatea Iugoslaviei. Prin urmare, la 6 aprilie,
germanii vor declanşa o puternică operaţiune ofensivă, mareşalul von
Brauschitsch beneficiind şi de intervenţia concomitentă a trupelor
bulgare şi ungare. Belgradul este atacat cu sălbăticie de Luftwaffe,
numai în prima zi fiind înregistraţi 17.000 de morţi, şi este cucerit la
10 aprilie. În mod semnificativ, pentru prima dată de la începerea celui
de-al doilea război mondial, presa sovietică va acuza Germania.
La 17 aprilie, guvernul Simovici era nevoit să capituleze,
Iugoslavia fiind dezmembrată, după ce Croaţia şi-a proclamt
„independenţa” încă de la 13 aprilie, sub domnia ducelui de Spoleto.
Dictatorul ţării era însă Ante Pavelici, liderul mişcării fasciste ustaša,
în timp ce Macedonia era trecută sub tutela coroanei italiene. Ulterior,
pe întreg teritoriul iugoslav se va declanşa o puternică mişcare de
partizani, care va pune mari probleme ocupantului german. Trebuie
subliniat că rezistenţa avea două segmente importante, unul condus de
comunistul Tito, celălalt de colonelul Mihailovici, şeful cetnicilor.
Ambele grupări erau active încă din vara lui 1941, dar divergenţele
dintre ele erau atât de grave, încât s-a ajuns chiar la confruntări
reciproce.
107
Continuând ofensiva, trupele germane vor ocupa Salonicul încă
de la 9 aprilie şi vor trece linia fortificată Metaxas. În faţa înfrângerii
iminente, premierul Koryzis se sinucide, la 18 aprilie, iar regele
George II este obligat să se refugieze cu avionul în insula Creta, în
urma capitulării de la 23 aprilie, Atena fiind cucerită patru zile mai
târziu. Din nou blitzkriegul face ravagii. În doar 23 de zile, Iugoslavia
şi Grecia erau ocupate, ambele state înregistrând grele pierderi umane
şi materiale.
Controlul german în Balcani a fost consolidat de îndrăzneaţa
operaţiune aeropurtată demarată la 20 mai, ce a condus la ocuparea
insulei Creta. Trupele generalului Student aveau misiunea să-i elimine
pe britanici din zonă, în special pentru protejarea petrolului românesc,
vital în perspectiva atacării Uniunii Sovietice, aerodromurile de aici
fiind excelente baze de lansare spre Valea Prahovei. După lupte
crâncene, Student a ocupat Creta, însă preţul plătit a fost excesiv, de
ambele părţi. Pentru Hitler au contat dispariţia a 170 de avioane şi
imensul consum de benzină. Este unul din motivele pentru care
Führerul a refuzat să avizeze un nou desant aerian în insula Cipru.
Totuşi, deşi controla importanta regiune strategică a Balcanilor,
Hitler pusese deja în pericol campania rusă prin timpul pierdut aici.
Mai mult, Stalin reuşise o lovitură diplomatică prin semnarea unui
tratat de neutralitate cu Japonia, la 13 aprilie 1941, asigurându-se astfel
că nu va duce un război pe două fronturi în cazul unui atac german pe
care serviciile secrete îl anunţau ca fiind iminent. Cât despre
Mussolini, după eşecurile din Balcani el îi demonstrase lui Hitler că nu
poate fi un aliat de nădejde, armata italiană nefiind pregătită pentru a
face faţă rigorilor războiului modern total.
III.6. Planul Barbarossa
După ce a abandonat ideea de a debarca în Anglia, Hitler îşi va
concentra atenţia asupra Uniunii Sovietice. La 18 decembrie 1940, el
va da deja ordinele necesare pregătirii operaţiunii Barbarossa, sperând
că repetând campania din Vest va reuşi să-l învingă pe Stalin şi să-şi
108
asigure spaţiul vital în teritoriile estice. Generalul Halder, care
începuse să lucreze la planul atacului la 1 august 1940, avea fixat şi
termenul în care Uniunea Sovietică trebuia scoasă din luptă: cinci luni.
La 22 iunie 1941, Hitler a declanşat cea mai amplă operaţiune
militară a epocii contemporane, atacarea Uniunii Sovietice. În numai
câteva zile, circa trei milioane de soldaţi germani, sprijiniţi de aliaţi din
România, Italia, Finlanda şi Ungaria, erau în faţa altor două milioane
de militari sovietici, dublaţi de o formidabilă rezervă. Atacul confirma
zvonurile şi informaţiile pe care Stalin refuza să le creadă cu
încăpăţânare, deşi acestea proveneau din surse de mare încredere,
inclusiv pe canale diplomatice britanice şi americane. El şi-a îndeplinit
angajamentele faţă de Hitler până în preziua atacului, fiind convins,
potrivit opiniei majorităţii istoricilor, că un atac german nu era posibil
înainte de 1942.
Izbucnirea războiului germano-sovietic îi oferea un nesperat
aliat premierului britanic, Winston Churchill anunţând imediat
sprijinul Angliei pentru Uniunea Sovietică. De altfel, la 13 iulie era
încheiat deja un tratat de ajutor mutual între cele două mari puteri.
Semnarea Cartei Atlanticului de către Churchill şi Roosevelt, la
14 august, va prefigura deja Marea Alianţă. Important era semnalul
dat de anglo-americani, care anunţau că scopul Cartei este acela de a
garanta drepturile statelor independente şi restaurarea democraţiei,
deci că nu se are în vedere cucerirea de teritorii. La 24 septembrie,
15 guverne, din care 9 în exil, vor adera la principiile Cartei
Atlanticului.
Declanşând operaţiunea prin surprindere, beneficiind de
experienţa celor aproape doi ani de victorii neîntrerupte, Hitler va avea
un atú suplimentar faţă de Stalin, care, în anii marii terori, decimase
pur şi simplu comandamentul Armatei Roşii. În consecinţă, în primele
luni, victoriile germane au fost fără drept de apel, de multe ori
înaintarea fiind atât de rapidă încât liniile din avanposturi erau nevoite
să aştepte restul armatei. Operaţiunile au urmărit iniţial trei mari
direcţii, Nord, Centru şi Sud, vizând cucerirea centrelor Leningrad,
Moscova şi Kiev, pentru succesul acestora fiind utilizate 190 de
109
divizii, susţinute din plin şi de aviaţie. De asemenea, erau avute în
vedere două obiective secundare, Finlanda şi litoralul nordic al Mării
Negre. Cei 3,6 milioane de soldaţi aveau sprijinul a 3.600 de tancuri şi
2.700 de avioane de luptă, constituind o teribilă forţă de şoc care
trebuia să nimicească industria sovietică.
Pe de altă parte, amânarea declanşării operaţiunii datorită
luptelor din Balcani cu patru săptămâni, la care se va adăuga încă una
după atacarea Cretei, se va dovedi crucială în momentul în care iarna
rusă şi-a arătat potenţialul. La fel ca Napoleon în 1812, Hitler era
nevoit să se recunoască învins mai întâi de condiţiile climaterice şi
apoi de armata inamică. Nu este mai puţin adevărat că ajutorul
Aliaţilor s-a dovedit vital pentru Stalin.
Hitler va coordona personal campania rusă de la cartierul
general din Prusia Orientală, de la Rastenburg, secondat de Keitel şi
Jodl. Astfel, la 1 – 2 iulie, Wehrmachtul ocupa deja Riga, capitala
Letoniei, iar la 16 iulie importantul centru Smolensk era cucerit. După
o lună, germanii emiteau, la 19 august, pretenţii asupra întregii
Ucraine, cu excepţia zonei Odessa, care trecea sub administraţie
românească.
Încercând să-şi asigure flancul, trupele sovietice şi cele britanice
vor obţine un prim succes comun prin atacarea Iranului, ocupat la
sfârşitul lunii august. La 16 septembrie, Reza Şah abdica, fiind înlocuit
de fiul său Mohammad Reza Pahlavi, favorabil Aliaţilor.
La 4 septembrie începea o adevărată epopee, blocada
Leningradului. În ciuda tuturor previziunilor, cu preţul unor sacrificii
de neînchipuit, circa 650.000 de morţi, oraşul lui Petru va reuşi să
reziste până în ianuarie 1944, atunci când contraofensiva sovietică a
dus la despresurarea sa completă. În acelaşi timp, nu este de neglijat
nici faptul că asediul Leningradului a ţinut în loc o importantă forţă
germană estimată la circa 750.000 de soldaţi pe parcursul celor 900 de
zile de rezistenţă cu adevărat eroică.
În Centru, germanii vor reuşi să ocupe capitala Ucrainei, Kiev,
la 19 septembrie, apoi îşi vor extinde controlul de la Orel, la Harkov şi
până în Crimeea. La sfârşitul lunii octombrie, Wehrmachtul declanşa
110
deja ofensiva pentru ocuparea capitalei sovietice, Moscova,
determinând mutarea cartierului general al guvernului la Kuibîşev.
Totuşi, Stalin reuşise încă de la 1 octombrie să semneze un
protocol la Moscova prin care Marea Britanie şi Statele Unite se
angajau să aprovizioneze Uniunea Sovietică cu materialul necesar
războiului, pentru o perioadă de nouă luni. La 30 octombrie, guvernul
de la Kremlin obţinea deja un credit de un miliard de dolari, iar după
intrarea Statelor Unite în război, cu începere de la 11 iulie 1942,
sistemul lend-lease era extins în mod special pentru sovietici. Ajutorul
anglo-american s-a dovedit decisiv pentru echilibrarea frontului
sovietic şi, apoi, pentru declanşarea unei contraofensive care a scos
Germania din război.
Paralel cu ofensiva asupra Moscovei, germanii începeau asediul
Sevastopolului la 15 noiembrie, reuşind să ocupe a doua zi oraşele
Kerci şi Rostov. De această dată, Armata Roşie va fi capabilă să
contraatace şi să ocupe cele două centre după o săptămână. O nouă
ofensivă, declanşată la 6 decembrie, va conduce la scăderea presiunii
asupra Moscovei, la 16 decembrie fiind recucerit chiar oraşul Kalinin.
Dispărând pericolul ca Moscova să fie cucerită, năprasnica iarnă
rusă făcându-şi o dată în plus datoria, sovieticii vor reuşi chiar să
iniţieze o contraofensivă de iarnă ce va reuşi să conducă la stabilizarea
frontului şi la creşterea moralului Armatei Roşii, puternic afectat de
înfrângerile suferite în 1941. După intrarea Statelor Unite în război, s-a
întărit convingerea generală că victoria, deşi încă îndepărtată, va
aparţine coaliţiei celor Trei Mari.
Cu toate acestea, principala iniţiativă ofensivă din 1942 va aparţine lui Hitler,
care, în cuprinsul campaniei de vară, şi-a propus să ocupe importanta şi bogata
zonă petroliferă a Caucazului. La 2 iulie, după
un asediu de opt luni era capturat portul Sevastopol, Wehrmachtul
continuând apoi atacul pentru a forţa trecerea Donului. Până în acel
moment, ei vor reuşi să controleze două importante centre, Voronej,
ocupat la 7 iulie, şi Rostov, la 24 iulie.
La 22 august începea atacul în direcţia Stalingrad după trecerea
Donului. Oraşul era considerat un important nod strategic, care
111
controla întreaga zonă. Hitler a numit în fruntea unităţilor de pe acest
front pe generalul Friedrich von Paulus, împreună cu diviziile de
tancuri comandate de Ewald von Kleist. De partea opusă, Stalin i-a
încredinţat celui mai bun general al său, Jukov, misiunea de a
coordona apărarea şi de a rezista cu orice preţ. Cucerind Novorosiisk,
germanii vor intra în Stalingrad la 14 septembrie. Dornici de victorie,
generalii nemţi îşi vor extinde prea mult liniile şi vor permite un
contraatac sovietic la 21 septembrie, la nord-est de oraş. La 1
octombrie, Armata Roşie va reuşi să deschidă un nou front şi în sudul
Stalingradului, complicând foarte mult situaţia.
Din nou iarna se va dovedi un bun aliat pentru Stalin, mai ales că
proviziile lui von Paulus se epuizau rapid. La 19 noiembrie 1942
începea o puternică contraofensivă sovietică, în doar patru zile circa
250.000 de soldaţi germani fiind izolaţi de restul armatei germane.
Corpul 5 de armată român era capturat chiar din seara de
19 noiembrie, el fiind dotat cu material antitanc insuficient şi depăşit.
În ciuda evidenţei, Hitler îi va ordona lui von Paulus să nu se retragă,
tăindu-i astfel orice posibilitate de joncţiune cu celelalte trupe.
Führerul se baza pe promisiunile lui Gőring, potrivit cărora era
posibilă aprovizionarea lui von Paulus de către aviaţie, dar şi pe
succesul lui von Manstein, căruia îi ordonase să pătrundă în
Stalingrad.
Rămas fără ultimul aerodrom pe care-l mai controla, la
22 ianuarie 1943, von Paulus a cerut din nou lui Hitler să fie de acord cu
capitularea. Desigur, el a fost refuzat, fiind însă avansat, la 24 ianuarie,
la gradul de mareşal. Inevitabilul se va produce la 31 ianuarie, atunci
când, în ciuda ordinelor disperate ale Führerului, Friedrich von Paulus
va capitula împreună cu resturile armatei sale. După două zile,
ultimele grupări de rezistenţă germană din oraş erau lichidate. Se
termina astfel una din cele mai dure confruntări ale războiului, circa
800.000 de germani şi un milion de sovietici plătind cu viaţa
participarea la unul din momentele de răscruce ale conflagraţiei.
Stăpân pe situaţie, Stalin va ordona, în ianuarie 1943, un
puternic atac pe toate fronturile, restabilind legăturile cu Leningradul
112
şi capturând trupele germane şi române încercuite la Stalingrad, la
2 februarie. Pe parcursul celor trei luni ale ofensivei sovietice de iarnă
vor mai fi recuperate centre importante, precum Kursk, Rostov şi
Harkov şi vor fi pricinuite pierderi în tabăra inamică de peste o
jumătate de milion de soldaţi. Abia la 15 martie, germanii vor reuşi să
recucerească Harkovul şi să stabilizeze frontul.
Bazându-se pe impresionantul sprijin material aliat, în vara lui
1943, Stalin va fi capabil să preia complet iniţiativa, declanşând pentru
prima dată o puternică ofensivă de vară. Datele problemei erau acum
total schimbate, diviziile ruseşti fiind mai numeroase şi mai bine
echipate, în timp ce Wehrmachtul plătea tribut dificultăţilor cu care se
confrunta Reichul ca urmare a puternicelor bombardamente aliate
asupra Germaniei. La 5 iulie, germanii vor ataca totuşi pe direcţia
Orel – Belgorod, conform planului Citadela, dar după numai o
săptămână vor fi respinşi. Armata Roşie va reuşi printr-o formidabilă
contraofensivă, la care participau circa 900.000 de soldaţi, să schimbe
în mod decisiv soarta războiului prin victoria de la Kursk. În doar
37 de zile, Armata Roşie avansează 150 de kilometri, în timp ce, mai
la sud, generalul Konev eliberează Harkovul, la 11 august, şi
anihilează 15 divizii germane. Astfel, diviziile generalului
Rokossovski vor atinge, până în luna octombrie, fluviul Nipru în
câteva puncte, urmând apoi succese logice precum ocuparea Kievului,
la 6 noiembrie, şi a Jitomirului, la 31 decembrie.
Anul 1944 a continuat să fie unul fructuos pentru Uniunea
Sovietică pe frontul de est. În urma acţiunilor ofensive va fi ocupat
oraşul Novgorod, la 20 ianuarie, Estonia şi va fi atinsă graniţa cu
Polonia. Pe frontul sudic, la 10 aprilie se va înregistra căderea Odessei,
căreia i-au urmat Tarnopol, la 15 aprilie, şi Sevastopol, la 9 mai. În
Nord, a fost atacată Finlanda şi ocupat portul Vîborg.
În vara lui 1944, situaţia germanilor devinise disperată, aceştia
pierzându-şi pe rând aliaţii. La 31 iulie, trupele lui Rokossovski erau
deja la porţile Varşoviei. În oraş va izbucni o insurecţie, la care
participă peste 20.000 de soldaţi sub comanda generalului
Bor-Komorovski. Intervenţia germană este dură, peste 200.000 de
113
civili fiind ucişi, iar oraşul distrus aproape total până la 28 septembrie.
Aceasta în timp ce Armata Roşie, invocând probleme logistice, asista
impasibilă la represiune. Momentul a contribuit la acutizarea
„problemei poloneze”. Ulterior, ofensiva spre Berlin va fi reluată.
Un moment cu semnificaţie strategică deosebită, care a grăbit
prăbuşirea rezistenţei germane în Europa de Sud-Est şi în Balcani, s-a
produs în urma arestării mareşalului Ion Antonescu de către regele
Mihai I, la 23 august 1944. România revenea în tabăra aliaţilor
tradiţionali şi aducea un mare serviciu cauzei Aliate, în plus Hitler
pierzând şi petrolul de pe Valea Prahovei. Armatele germane din
Balcani erau izolate în bună măsură, lovitura politică de la Bucureşti
contribuind în mod decisiv la scurtarea războiului, Precipitându-se
evenimentele, la 8 septembrie era înregistrată capitularea Bulgariei, la
13 octombrie Atena era eliberată de trupele engleze, iar după o
săptămână, partizanii iugoslavi conduşi de Tito intrau în Belgrad
alături de soldaţii sovietici, completând astfel dezastrul balcanic al
Wehrmachtului. În nord, Finlanda cerea şi ea încheierea armistiţiului
la 25 august, documentul fiind semnat la Moscova, la 19 septembrie.
Deşi pierdea din nou Vîborgul, mareşalul Mannerheim ieşea onorabil
din conflict.
Continuând ofensiva, sovieticii vor declanşa în ianuarie 1945
atacul în direcţia Berlin, iar la 13 februarie va cădea Budapesta după
două luni de rezistenţă a trupelor germane şi a celor maghiare. Încă de
la 23 martie 1944, Hitler ordonase ocuparea Ungariei, Horthy fiind
nevoit să accepte demisia premierului Kallay şi formarea unui guvern
filo-german condus de Doeme Sztojay, fostul ambasador ungar la
Berlin. Ulterior, chiar Horthy va fi arestat, puterea fiind preluată, în
numele Crucilor cu săgeţi, de Szalasi, la 16 octombrie 1944.
Aşadar, beneficiind de sprijinul Aliaţilor, dar şi cu imense eforturi
interne şi milioane de victime în rândul propriei populaţii, Stalin se va
dovedi un adevărat lider de război şi va asigura înfrângerea Germaniei
după ce i-a rezistat singur lui Hitler aproape trei ani.
114
III.7. Pearl Harbor, războiul din Pacific
şi capitularea Japoniei
După agresiunea împotriva Chinei, cercurile militariste de la
Tokio erau stimulate de evoluţiile din Europa. Venit în fruntea
guvernului la 16 iulie 1940, prinţul Fummumaro Konoye, deşi mai
moderat faţă de succesorul său, Hideki Tojo, a dat expresie acestor
interese, promovând o politică agresivă în zona Pacificului, ceea ce va
duce, inevitabil, la un conflict deschis cu Statele Unite. Pentru toamna
anului 1940, reţine atenţia declanşarea războiului din Indochina, la
26 septembrie.
Pe de altă parte, reales pentru al treilea mandat ca preşedinte al
Statelor Unite la 5 noiembrie 1940, Franklin D. Roosevelt va fi
adeptul unei riposte faţă de agresiunile din Pacific, ca şi faţă de
dominaţia instituită de Hitler asupra Europei. Sub imboldul şefului de
la Casa Albă, la 11 martie 1941, Congresul va vota legea de împrumut
şi închiriere (lend-lease act), document care sprijinea efortul forţelor
ce luptau contra dictaturii, principalul beneficiar fiind Marea Britanie.
Practic, preşedintele era împuternicit să asigure bunuri şi servicii
acelor naţiuni a căror apărare era considerată vitală pentru securitatea
Statelor Unite.
Pe acest fond, administraţia Statelor Unite va lua măsuri pentru a
controla traficul din Atlantic, semnând, la 9 aprilie 1941, un acord cu
guvernul danez în exil pentru apărarea Groenlandei, primind în
schimb dreptul de a construi baze aero-navale pe această insulă cu o
importanţă strategică deosebită. Mai mult, la 7 iulie, răspunzând
invitaţiei adresate de către cabinetul de la Reykjavik, trupe americane
vor sosi în Islanda, sprijinind astfel corpul expediţionar britanic. Pe
aceeaşi linie se înscrie şi ocuparea Guyanei Olandeze pentru a preveni
ocuparea coloniei de către trupele Axei. De asemenea, preşedintele
Roosevelt va bloca prin decret, la 26 iulie 1941, toate fondurile
japoneze din băncile americane.
După ce japonezii vor prelua controlul asupra Indiilor Olandeze
de Est, la 2 iulie, americanii vor încerca să evite un război în Pacificul
115
de Sud, în acest sens Roosevelt negociind cu guvernul Konoye.
Departamentul de Stat credea că va putea obţine neutralitatea
niponilor în regiune, în timp ce factori de decizie de la Tokio aveau
credinţa că vor putea învinge Statele Unite într-un conflict naval.
La 17 octombrie 1941, prinţul Konoye era schimbat din fruntea
guvernului nipon de către generalul Hideki Tojo, adept deschis al
impunerii controlului în Pacific cu orice risc. Tojo prelua şi
conducerea ministerului de război şi punea capăt discuţiilor cu
administraţia Roosevelt. La o lună după schimbarea lui Konoye,
ambasadorul american la Tokio, Joseph C. Grew, avertiza deja
Departamentul de Stat asupra unui posibil atac surpriză japonez, fără
ca informaţia să fie fructificată. De altfel, utilizând maşina de descifrat
Magic americanii cunoşteau intenţiile belicoase ale niponilor, dar
Roosevelt a preferat să nu ia măsuri de precauţie, declanşând o
controversă în rândul istoricilor care nu este soluţionată nici astăzi pe
deplin, mulţi specialişti considerând că preşedintele american aştepta
de fapt atacul, un bun prilej pentru justificarea intrării în război.
Comandamentul japonez avizase planul atacului din Pacific încă
de la 6 septembrie 1941. Potrivit acestuia într-o primă fază lovitura de
la Pearl Harbor trebuia dublată prin debarcarea simultană în Malaesia,
Filipine, Guam, Hong Kong şi Borneo. După îndeplinirea cu succes a
etapei de debut, agresiunea trebuia extinsă pe patru direcţii: Thailanda,
Singapore şi insula Wake; Java şi Sumatra; China; Birmania şi insula
Andaman. La 3 noiembrie, amiralul Yamamoto va semna ordinul de
operaţiuni nr.1 privind războiul cu Statele Unite, Marea Britanie şi
Olanda, ziua atacului fiind aleasă tot de şeful marinei imperiale care
ştia că amiralul american Kimmel ordona flotilei sale să revină la baza
de la Pearl Harbor la fiecare sfârşit de săptămână.
Atacul surpriză japonez de la Pearl Harbor, locaţia celei mai
importante baze militare americane din Pacific, din dimineaţa zilei de
duminică, 7 decembrie 1941, urmat de alte acţiuni similare în Hawai,
Filipine, Guam, Insulele Midway, Hong Kong şi Malaya, va produce
un imens efect psihologic în Statele Unite care se vedeau atrase în cel
de-al doilea conflict mondial. La 8 decembrie, reacţionând cu
116
promptitudine, Congresul Statelor Unite oficializa situaţia de facto de
pe frontul din Pacific, declarând război Japoniei. Interesant este faptul
că şi populaţia niponă a aflat vestea tot la 8 decembrie din proclamaţia
împăratului Hirohito.
Baza de la Pearl Harbor, situată în insula Oahu, din arhipelagul
Hawai, a devenit ţintă pentru 353 de avioane japoneze, care au atacat
la ora 8 dimineaţa, profitând din plin de elementul surpriză, americanii
fiind total depăşiţi de evenimente într-o duminică pe care sperau să o
petreacă în linişte. În doar 30 de minute, 3.500 de militari şi civili aflaţi
la Pearl Harbour erau ucişi sau răniţi de aviaţia niponă. Întreaga
operaţiune a durat doar două ore. Este meritul comandantului flotei
japoneze, viceamiralul Chuichi Nagumo, care a reuşit să se apropie la
circa 450 de kilometri de baza americană fără a fi detectat, astfel că
bilanţul atacului – opt nave de luptă, trei crucişătoare, trei
distrugătoare şi 200 de avioane americane distruse – este explicabil.
De partea cealaltă, Nagumo pierdea doar 30 de avioane şi o sută de
soldaţi. Totuşi, americanii vor reuşi să-şi conserve o mare parte din
flota Pacificului şi să repare şase din navele afectate de
bombardament. Mai mult, japonezii nu au reuşit să distrugă rezervele
de petrol de la Pearl Harbor, esenţiale pentru alimentarea navelor şi
avioanelor din zonă.
Surpriza va veni din partea lui Hitler. Într-un moment când
armatele sale se aflau la porţile Moscovei şi el avea speranţe că până la
capitularea Uniunii Sovietice nu va mai trece mult timp, Führerul, secondat de
Mussolini, va declara război Statelor Unite la 11 decembrie.
Unii istorici, cum este cazul lui Norman Davies, consideră maniera în
care a reacţionat Hitler după aflarea veştii că japonezii au atacat la
Pearl Harbour drept „un act de supremă nebunie”.
Totuşi, în primele luni după atacul din 7 decembrie, puterile
Axei aveau toate motivele să fie optimiste, mai ales după ce japonezii
vor obţine un succes remarcabil în dauna britanicilor, ocupând, la
25 decembrie 1941, Hong Kong. La acea dată, ei controlau deja
capitala Thailandei, Bangkok fiind cucerit la 9 decembrie, iar întreaga
ţară în doar două săptămâni (7 – 21 decembrie), insulele strategice
117
Guam, din 13 decembrie, şi Wake (20 decembrie). Au urmat alte
succese remarcabile pentru niponi prin ocuparea capitalei Filipinelor,
Manila, apoi a Indiilor Olandeze, a insulei Solomon şi, mai ales, a
portului Singapore, la 15 februarie 1942. De o importanţă strategică
deosebită, acest oraş a fost apărat de britanici până la final cu preţul a
circa 60.000 de prizonieri.
Exploatând momentul şi avantajul strategic conferit de ocuparea
Singaporelui, japonezii vor distruge flota unită olandezo-americană
din Marea Java în urma luptelor desfăşurate între 27 februarie şi
1 martie. Mai mult, la 7 martie, englezii erau forţaţi să se retragă din
Rangoon, astfel că şi Birmaniei era ocupată de japonezi. Ne aflăm
practic, până în aprilie 1942, în faza de graţie a atacului japonez.
Este momentul când, la 17 martie 1942, generalul
Douglas MacArthur (1880 – 1864), absolvent al celebrei academii
militare de la West Point, cel care devenea în 1935 primul feldmareşal
al armatei americane, va asuma comanda supremă a trupelor aliate din
Pacific. Deşi japonezii aveau încă resurse pentru a continua cu succes
ofensiva, trupele lui MacArthur au reuşit un prim rezultat pozitiv cu
prilejul luptelor din Marea de Corali, 4 – 8 mai, prevenind astfel
invadarea Australiei. Deşi japonezii au scufundat portavionul
Lexington şi au scos din luptă Yorktown, americanii au reuşit să-şi
menţină supremaţia pe teren şi să determine întoarcerea celor 14 nave
nipone care transportau trupele ce trebuia să ocupe Australia.
Confruntarea nedecisă din Marea Coralilor va rămâne în istorie şi ca
un moment ce va consacra rolul portavioanelor.
Momentul de vârf al ofensivei nipone îl va constitui atacul de la
Midway. Bătălia desfăşurată între 4 şi 7 iunie 1942 este considerată
una din cotiturile decisive ale celui de-al doilea război mondial.
Insulele Sand şi Eastern erau situate aproximativ la jumătatea distanţei
dintre Statele Unite şi China, fără a avea vreo importanţă economică,
dar compensând prin rolul lor strategic major. Deşi au suferit pierderi
foarte importante, americanii au reuşit să-i respingă pe japonezi şi au
pus capăt expansiunii acestora din zona Pacificului. De acum înainte
iniţiativa va trece treptat de partea Aliaţilor.
118
Obiectivul amiralului Isoroku Yamamoto, comandantul flotei
japoneze, era de a termina ceea ce se începuse la Pearl Harbor,
scoaterea definitivă din luptă a forţelor americane din Pacific, el fiind
convins că, dacă victoria nu este obţinută într-un an, şansele de succes
dispar într-un conflict de durată. De această dată însă, efectul surpriză
nu a mai fost realizat pentru că se reuşise decriptarea codurilor folosite
de marina imperială, astfel că Statele Unite pregătiseră trei puternice
portavioane, Enterprise, Hornet şi Yorktown, la care se alăturau
150 de avioane gata de luptă în Hawai şi Midway, pregătite să
intercepteze forţa expediţionară aflată sub comanda lui Yamamoto.
Luptele din 4 iunie au început la ora 6,30, prin atacul a peste o
sută de avioane japoneze, care aveau baza pe patru portavioane. Fiind
detectate din timp de către americani, care au avut posibilitatea să
ridice de la sol propriile aparate, atacul conceput de Nagano a fost
executat practic în gol asupra unor ţinte neînsemnate. Însă, nici riposta
americanului Nimitz nu a dat rezultate pozitive din prima încercare.
Abia după ora 10,20, circa 40 de bombardiere americane vor da
lovitura scoţând din luptă în doar jumătate de oră trei portavioane
inamice, Akagi, Kaga şi Soryu. Rămas singur, portavionul Hiryu a
reuşit să avarieze grav Yorktown, dar va avea şi el aceeaşi soartă în
jurul orei 1700.
Victoria americană din 4 iunie a creat o superioritate a SUA mai
ales prin eliminarea celor patru portavioane japoneze, astfel că multe
avioane de tip Zero nu au mai avut unde ateriza şi s-au scufundat. Deşi
şi japonezii vor reuşi să scoată din luptă U.S.S. Yorktown, torpilat de
un submarin, la 6 iunie soarta bătăliei de la Midway era decisă, deşi
Yamamoto nu angajase încă în luptă grosul unităţilor sale. Ultima
confruntare mai însemnată a dus la scufundarea crucişătorului greu
japonez Mikuma. La 7 iunie, cele două flotile erau regrupate, niponii
retrăgându-se spre Vest, iar americanii spre Est. Trecuseră exact şase
luni de la atacul de la Pearl Harbor.
Istoricii consideră lupta de la Midway ca pe un exemplu clasic
de victorie decisivă obţinută prin mijloace inferioare adversarului. Este
şi meritul amiralului Chester W. Nimitz, care, în ciuda faptului că Cei
119
Trei Mari luaseră hotărârea să se concentreze cu prioritate asupra
victoriei din Europa, conform principiului Germany First, a dat
dovada unei gândiri strategice deosebite. Desigur, faptul că
Yamamoto nu a mai putut repeta surpriza de la Pearl Harbor constituie însă
principala explicaţie a deznodământului confruntării din
mijlocul Oceanului Pacific.
Un obiectiv important pentru americani, după victoria de la
Midway, l-au constituit insulele Solomon. La 7 august 1942, ei
declanşau atacul asupra acestui obiectiv şi reuşeau să cucerească după
lupte grele baza japoneză de la Guadalcanal. Abia la 12 noiembrie,
după o confruntare navală de trei zile, insulele Solomon vor fi cucerite
de trupele Statelor Unite, în timp ce insula Guadalcanal era controlată
în întregime la 8 februarie 1943. O operaţiune care a avut un impact
psihologic deosebit asupra japonezilor a fost atacarea de către
americani a convoiului aerian al amiralului Yamamoto, avionul
acestuia fiind doborât, la 17 aprilie, în jungla din Noua Guinee.
Niponii pierdeau astfel unul din cei mai importanţi şi respectaţi
comandanţi şi strategi.
Iniţiativa a fost preluată complet de Aliaţi în vara anului 1943.
La 1 iulie era declanşată o ofensivă concertată în sudul Pacificului,
rezultatul fiind recuperarea poziţiilor deţinute de japonezi. La
2 februarie 1944 erau cucerite insulele Marshall, apoi Noua Guinee, la
24 aprilie, şi insulele Mariane, la 16 iulie.
La acea dată, americanii începuseră deja campania împotriva
arhipelagului nipon, moment ce marca faza finală a războiului din
Pacific. La 16 iunie 1944, insulele Kyushu erau bombardate,
contribuind la creşterea nemulţumirii populare împotriva conducătorilor care-i
târâseră pe niponi într-o aventură periculoasă. Pe acest
fond, la 18 iulie, Hideki Tojo şi-a prezentat demisia, fiind înlocuit de
generalul Kuniaki Koiso, căruia i-a revenit misiunea imposibilă de a
salva situaţia.
Din păcate pentru japonezi, soarta conflictului din Asia şi Pacific
nu mai putea fi întoarsă. Americanii cuceriseră definitiv, la 11 august,
insula Guam, importantă bază strategică, pentru ca în urma celei de-a
120
doua bătălii din Marea Filipinelor niponii să fie nevoiţi să se retragă cu
pierderi foarte grele. Momentul va fi exploatat din plin de americani,
care vor ocupa insula Samoa, la 26 octombrie.
La începutul lui 1945, trupele americane se vor confrunta cu
rezistenţa fanatică opusă de japonezi, puşi în postura de a-şi apăra propriul
arhipelag. Luptele de la Iwojima, desfăşurate între 19 februarie şi
17 martie, vor proba din plin faptul că niponii nu erau dispuşi să
cedeze, fiecare metru cucerit fiind scump plătit de soldaţii americani,
atacaţi de piloţi sinucigaşi kamikaze. Totuşi, aceştia vor reuşi să ocupe,
la 1 aprilie, insula Okinawa. La 5 aprilie, guvernul Koiso îşi prezenta
demisia, fiind înlocuit de o echipă condusă de Kentaro Suzuki.
Luna mai va marca declanşarea celei mai puternice ofensive
aeriene cunoscute de istorie, ţinta fiind inima Japoniei. Atacul decisiv
din 10 – 19 iulie, deşi i-a apropiat pe americani de victorie, continua să
ridice problema numărului mare de soldaţi pierduţi zilnic în faţa
atacurilor sinucigaşe ale japonezilor. În aceste condiţii, preşedintele
Truman va aviza folosirea bombei atomice. La 6 august, era lovită şi
distrusă Hiroshima, trei zile mai târziu şi oraşul Nagasaki având
aceeaşi soartă. Între timp, la 8 august, respectându-şi angajamentul
luat la Potsdam, Stalin va ataca în Manciuria, declarând război
Japoniei.
La 10 august, Aliaţii transmiteau deja termenii capitulării
necondiţionate guvernului japonez, care îi va accepta la 14 august. A
doua zi, întreaga ţară afla despre încheierea păcii chiar de la împăratul
Hirohito, care a imprimat pe bandă un mesaj către supuşii lui.
Totodată, şi premierul Suzuki era înlocuit, sarcina semnării capitulării
revenind guvernului condus de prinţul Narukiho Higashikuni.
Ca urmare, la 26 august, trupele americane ocupau întreg
arhipelagul nipon. Documentul semnat la bordul U.S.S. Missouri, în
rada portului Tokio la 2 septembrie 1945, devenea astfel formalitatea
care punea capăt luptelor cu Japonia. Guvernul nipon îşi asuma
înfrângerea prin ministrul de externe Shigemitsu Mamoru şi
comandantul armatei, generalul Umezu Yoshikiro. După o săptămână,
şi armata japoneză din China capitula, la Nanking, în faţa liderului
121
chinez Cian Kai Şi. Intrată în război cu gândul de a cuceri zona
Pacificului şi de a controla Asia, Japonia termina conflictul
îngenuncheată şi ocupată. Liderii militarişti plăteau astfel un imens
tribut ambiţiilor lor nemărginite. Pe parcursul războiului, peste două
milioane de soldaţi şi ofţeri niponi îşi pierduseră viaţa, lângă ei
aşezându-se şi circa 600.000 de civili, victime ale bombardamentelor
americane. Industria era distrusă, iar mândra Japonie fusese
transformată într-o ruină.
III.8. Războiul din Africa
Stimulat de victoriile pe care Hitler le obţinea în Europa,
Mussolini şi-a pus în practică planurile africane. Continuând agresiunea începută
prin atacarea Etiopiei, trupele italiene vor trece, la
6 august 1940, în Somalia Britanică pe care, beneficiind şi de
dificultăţile cu care se loveau englezii în Metropolă, o vor cuceri la
19 august. Ducând o campanie înţeleaptă, beneficiind şi de ajutorul
partizanilor etiopieni, britanicii vor întoarce soarta războiului şi, după
un asediu de 40 de zile, garnizoana italiană condusă de ducele de
Aosta va capitula la Amba-Alagri, la 19 mai 1941. Împăratul Haile
Selassie putea astfel să-şi facă o revenire triumfală la Addis Abeba.
Sperând la mai mult, Mussolini va ordona atacarea Egiptului la
13 septembrie, folosind bazele din Libia. Riposta engleză se va
concretiza într-un puternic contraatac, declanşat la 8 decembrie,
finalizat cu victoria de la Sidi Barrani, astfel că după numai patru zile
britanicii intrau în Libia.
Paralel cu atacarea trupelor italiene din Etiopia şi Eritreea, la 15
ianuarie 1941, britanicii vor continua şi ofensiva din Libia. La
22 ianuarie era cucerit centrul strategic de la Tobruk. Întrucât
rezultatele erau catastrofale pentru Mussolini, în doar două luni circa
114.000 de soldaţi italieni fiind făcuţi prizonieri de către armata
inamică comandată de generalul Archibald Wavell, el a apelat la
Hitler. Deşi era preocupat de pregătirea planului Barbarossa,
122
Führerul a trimis un corp expediţionar în nordul Africii comandat de
generalul Erwin Rommel.
Supranumit vulpea deşertului, Rommel îşi câştigase deja o
faimă pe frontul francez în fruntea diviziei de panzere pe care a
comandat-o. Sosit la Tripoli la 14 februarie 1941, el a reuşit să-i
învingă pe britanici în lupta de la Agheila, la 31 martie, şi să ocupe
Tobruk, la 20 aprilie. Continuând ofensiva spre Egipt, Rommel a fost
stopat de englezi abia la frontieră, cu preţul unei rezistenţe disperate.
Pentru aceste succese impresionante, Hitler l-a ridicat la gradul de
feldmareşal.
Obligat să-şi descompleteze efectivele datorită campaniei din
Rusia, Erwin Rommel va fi respins în urma celei de-a doua ofensive
britanice care începe la 11 decembrie 1941, şi va pierde, la
25 decembrie, oraşul Benghazi. Totuşi, la 27 mai 1942, Afrikakorps
declanşează cea de-a doua ofensivă spre Egipt şi la 21 iunie este
ocupat Tobrukul. În urma acestui nou succes, Rommel ajunge la El
Alamein, la doar o sută de kilometri de Alexandria, la 30 iunie.
Sub comanda generalului Bernard Montgomery, britanicii vor
declanşa cea de-a treia ofensivă din nordul Africii la 23 octombrie
1942. De această dată, superioritatea era de partea Aliaţilor, care
dispuneau de 230.000 de soldaţi, 1.230 de tancuri şi 1.500 de avioane,
faţă de doar 80.000 de militari germani, susţinuţi de 210 tancuri şi 350
avioane. Astfel, mareşalul Rommel este stopat şi apoi forţat să
părăsească Egiptul la 12 noiembrie.
Semnalul schimbării definitive a raportului de forţe din Africa
va fi dat de intervenţia Statelor Unite. Operaţiunea Torch fusese
planificată din 20 septembrie şi prevedea debarcarea anglo-americanilor în trei
zone importante din nordul Africii, Casablanca, Oran
şi Alger. Era a doua încercare aliată de deschidere de noi fronturi după
eşecul de la Dieppe, din 19 august 1942, atunci când tentativa anglocanadiană a
fost respinsă de trupele germane, fiind înregistraţi 3.000
de morţi în rândul atacatorilor. Lecţia de la Dieppe a prins bine
comandamentului aliat, care a înţeles faptul că porturile naturale sunt
mai uşor de apărat decât cele artificiale, aplicând o altă tactică în
123
Normandia. În schimb, germanii vor lua măsuri tocmai pentru
întărirea principalelor porturi de pe malul Atlanticului.
Sub comanda unică a generalului Dwight Eisenhower, la
8 noiembrie 1942, americanii vor debarca la Casablanca, generalul
Patton ocupând imediat garnizoana franceză de aici, apoi pe cele de la
Oran şi Alger. Eisenhower ajunge chiar la un acord cu reprezentantul
guvernului de la Vichy pentru Africa, amiralul Darlan, cu care
semnează un armistiţiu la 11 noiembrie. Darlan va fi însă asasinat la
24 decembrie, într-un moment în care armata americană controla
nordul Africii. Pe ansamblu, operaţiunea Torch a fost o reuşită, însă
pierderile au fost destul de mari în rândul aliaţilor datorită condiţiilor
specifice luptelor desfăşurate în deşert şi numeroaselor momente în
care comandanţii de mari unităţi au trebuit să improvizeze soluţii la
faţa locului.
Debarcarea reuşită din Africa de Nord l-a determinat de Hitler să
ordone ocuparea totală a Franţei, operaţiunea Attila demarând la
10 noiembrie. A doua directivă a Führerului viza stabilirea unui cap
de pod în Tunisia. Sub conducerea generalului Nehring, Tunis şi
Bizerta sunt cucerite de germani. La rândul său, Rommel a reuşit să
ajungă în Tunisia, părăsind Tripoli, împreună cu resturile din
Afrikakorps, după lupte grele cu britanicii. Plecând în Reich, el a lăsat
comanda generalului von Armin.
Cu prilejul conferinţei de la Casablanca, 14-23 ianuarie 1943,
Roosevelt şi Churchill se vor pune de acord asupra principiului
capitulării necondiţionate şi îi vor încredinţa lui Eisenhower comanda
supremă a trupelor aliate din Africa. El va ordona declanşarea
ofensivei finale, la 22 aprilie. Prinşi între două fronturi, germanii se
vor retrage din Africa după luptele din 8-12 mai, prilejuindu-le
Aliaţilor eliberarea centrelor Tunis şi Bizerta. Generalul von Armin,
împreună cu 250.000 de soldaţi, este făcut prizonier. Campania din
nordul continentului negru, în care Hitler a fost angrenat pentru a-şi
proteja aliatul italian, i-a costat în total pe germani circa un milion de
morţi şi prizonieri, precum şi 8.000 de avioane.
124
Pe de altă parte, controlând bazele din sudul Mediteranei,
anglo-americanii puteau controla mai bine traficul din zonă şi puteau
pregăti deschiderea unui nou front în Europa. Războiul din deşertul
african, dincolo de condiţiile extreme în care s-a disputat, a născut
adevărate legende în rândul comandanţilor din taberele britanică şi
germană, în special, capitol la care amintim pe Wavell, Montgomery
ori pe Rommel. Din punct de vedere strategic, luptele din Africa de
Nord şi, cu precădere, operaţiunea Torch au avut influenţă asupra
întârzierii debarcării din Europa. În ceea ce-l priveşte pe Hitler, acesta
a comis o eroare tactică angajându-se cu efective prea numeroase pe
un front periferic, într-un moment în care se afla deja în defensivă şi
fiecare unitate îi era mult mai necesară pentru apărarea Germaniei.
III.9. Capitularea Italiei
Înfrângerile din Balcani şi Africa au condus la scăderea
prestigiului intern al lui Mussolini, iar perspectiva unei victorii Aliate
care se contura a determinat importante mişcări politice la Roma.
Stăpân încă pe situaţie, Ducele va efectua o importantă remaniere
guvernamentală, la 6 februarie 1943, înlocuind 11 miniştri, în frunte
cu ministrul de externe Galeazzo Ciano. Deşi ultimul era chiar
ginerele dictatorului, el îşi pierduse creditul în faţa germanilor după ce
aceştia obţinuseră informaţii potrivit cărora şeful diplomaţiei italiene
demarase tentative în vederea încheierii unei păci separate. Pentru a-i
demonstra lui Adolf Hitler că i-a rămas fidel, Mussolini va prelua el
însuşi portofoliul Externelor.
Curând Italia se va confrunta cu problema de a rezista în faţa
Aliaţilor care au luat decizia de a deschide un front în sudul Europei,
alegând soluţia unui desant în insula Sicilia. La operaţiunea din
10 iulie 1943, sub comanda generalului Dwight Eisenhower s-au aflat
2.000 de vase care au debarcat 160.000 de soldaţi americani, englezi şi
canadieni. Comandamentul aliat va aprecia ca extrem de utilă
experienţa siciliană în perspectiva marii operaţiuni Overlord.
125
După ce şi-au consolidat capul de pod, Aliaţii au reuşit un prim
succes, la 14 iulie, capturând Port Augusta. Folosind bazele din
Sicilia, Eisenhower va bombarda puternic Napoli, la 19 iulie, şi Roma,
a doua zi. La 21 iulie, el cucerea deja oraşul Catania.
Efectele succeselor aliate din Sicilia au avut imediat consecinţe
asupra vieţii politice interne. La 25 iulie, după o şedinţă furtunoasă a
Marelui Consiliu Fascist, suveranul îi cerea lui Mussolini să
demisioneze în favoarea mareşalului Badoglio. În seara aceleiaşi zile,
regimul dictatorial al Ducelui lua sfârşit, acesta fiind apoi arestat.
Conform aşteptărilor, regele Victor Emanuel III l-a numit pe
mareşalul Pietro Badoglio (1871-1956) în fruntea noului guvern,
misiunea principală a noului cabinet fiind încheierea armistiţiului,
motiv pentru care Badoglio a deschis imediat negocieri. Totodată, el a
desfiinţat, la 28 iulie, Partidul Fascist.
În ceea ce-l priveşte pe Mussolini, acesta a fost răpit de o echipă
de comando germană condusă de celebrul Otto Skorzeny, la 12 septembrie, de la Gran
Sasso, unde era închis, şi impus în fruntea unui
teritoriu din nord controlat de Wehrmacht, devenind de la 15 septembrie şeful
Republicii Fasciste Italiene, cu centrul la Salo.
Întrucât negocierile privind semnarea armistiţiului se desfăşurau
într-un ritm lent, Eisenhower a continuat ofensiva din Sicilia, ocupând
Messina, la 18 august, eliberând apoi întreaga insulă. La 2 septembrie,
Aliaţii treceau deja strâmtoarea Messina şi debarcau în sudul
peninsulei. Astfel, abia la 3 septembrie era semnat armistiţiul de la
Alger între guvernul mareşalului Badoglio şi anglo-americani, pe baza
acestui document Italia capitulând necondiţionat la 8 septembrie 1943.
Reacţia germană faţă de ieşirea Italiei din război a fost promptă.
Paralel cu răpirea lui Mussolini şi instalarea lui în fruntea unui regim
fantomă în nordul ţării, Hitler va ordona preluarea controlului asupra
Romei şi a altor importante centre din Peninsulă, la 15 septembrie.
Operaţiunea Schwartz va fi pusă în practică de generalul Kesselring.
Atacul declanşat de americani pentru eliberarea capitalei italiene se va
solda cu ocuparea oraşului Napoli, la 1 octombrie, după care ofensiva
a fost stopată datorită condiţiilor climaterice nefavorabile, dublate de
126
relieful ce avantaja armata aflată în defensivă condusă de generalul
Kesselring.
În primăvara anului următor, ofensiva a fost reluată prin atacul
de la Cassino din 15 martie, punctul strategic fiind ocupat după trei
zile de lupte. La 4 iunie 1944, Roma era eliberată, apoi, la 12 august,
Florenţa va avea aceeaşi soartă. Sub presiunea anglo-americanilor,
generalul Badoglio, care conducea din aprilie un nou guvern de
coaliţie, îşi va prezenta demisia, fiind înlocuit de Ivanoe Bonomi.
Totuşi, armata germană a fost capabilă să reziste în zona
muntoasă din nord până la capitularea finală a lui Hitler, trupele din
Italia depunând armele abia la 1 mai 1945. În prealabil, la 28 aprilie,
Benito Mussolini fusese capturat împreună cu amanta sa, Clara
Petacci, de către partizani şi executat. Era finalul unui dictator care
venise la putere promiţând Italiei glorie şi recâştigarea prestigiului
internaţional şi sfârşise ca o marionetă în braţele lui Hitler, un alt
dictator incapabil să-şi asume eşecul.
III.10. Debarcarea din Normandia şi victoria în Europa
Lovitura de graţie pentru Hitler a fost dată de debarcarea din
Normandia, cea mai amplă operaţiune de acest gen cunoscută în
istorie, pentru care au fost folosite trupe aeropurtate, precum şi marina.
Deschiderea celui de-al doilea front venea într-un moment în care
Germania era ameninţată direct de înaintarea Armatei Roşii dinspre
Est, când Mussolini nu mai avea nici o putere, iar Japonia era forţată
să se apere în propriul arhipelag.
Operaţiunea Overlord a fost pregătită cu multă atenţie pe
teritoriul Marii Britanii timp de câteva luni, sub coordonarea
generalului american Dwight Eisenhower, numit în fruntea
comandamentului aliat special pentru această misiune la 7 decembrie
1943. De partea cealaltă, germanii conduşi de Erwin Rommel nu
aveau dubii că vor fi atacaţi, problemele nerezolvate fiind legate de
locul unde se va produce evenimentul şi de maniera de reacţie.
Trebuie subliniat faptul că Hitler a intuit, încă de la 2 mai, că Aliaţii
127
vor alege Normandia pentru debarcare. De asemenea, Rommel dorea
ca, în această eventualitate, reacţia germană să fie una promptă, în
sensul atacării inamicului chiar pe plajele unde urma să se producă
debarcarea. Din păcate pentru mareşal, în momentul debarcării el
lipsea de la comanda trupelor, întrucât o avertizare meteo punea sub
semnul întrebării orice tentativă de stabilire a unui cap de pod pe
malul Atlanticului.
Debarcarea din zorii zilei de 6 iunie 1944 a inaugurat o
săptămână pe parcursul căreia Aliaţii au reuşit să-şi construiască în
Normandia un cap de pod de circa 100 de kilometri, suficient pentru
crearea unei puternice baze ofensive. Nu au lipsit nici elementele
neaşteptate, cum ar fi o furtună de trei zile, declanşată la 18 iunie, care
a afectat porturile artificiale ale Aliaţilor şi a întrerupt momentan
debarcarea. Pentru o imagine de ansamblu asupra întregii operaţiuni,
precizăm că doar în prima sută de zile pe teritoriul francez au fost
lansaţi circa două milioane de soldaţi şi transportate patru milioane
tone de bunuri. Importante au fost şi succesele din primele zile, între
acestea un ecou deosebit având eliberarea porturilor Cherbourg, la
27 iunie, şi Caen, la 9 iulie. În teritoriile eliberate, la 11 iulie, Statele
Unite recunoşteau Comitetul pentru Eliberare Naţională condus de
Charles de Gaulle drept guvern civil de facto.
Răspunsul Führerului s-a materializat în ordinul de atacare a
Londrei cu rachetele V1 şi V2. Însă, moralul trupelor germane, deja
scăzut, va fi afectat şi de tentativa, eşuată, de asasinare a lui Hitler, la
20 iulie, de către un grup de ofiţeri superiori. Colonelul Klaus von
Stauffenberg a reuşit să amplaseze o bombă în sala de consiliu de la
Rastenburg, explozia acesteia producând mai multe victime. Hitler a
scăpat însă nevătămat. Multe informaţii converg spre ipoteza că nici
generalul Rommel nu era străin de complot, iar sinuciderea acestuia
nu face decât să alimenteze această speculaţie.
După obţinerea breşei pe frontul din Normandia, Aliaţii au
organizat şi realizat cu succes o nouă debarcare în insula Elba, la
19 iunie, sub conducerea generalului de Lattre de Tassigny, dublată de
o alta în sudul Franţei, operaţiunea Anvil, între Marsilia şi Nice, la
128
15 august. Puternica ofensivă aliată va conduce la eliberarea Parisului,
la 24 august, onoarea de a intra primele în oraş revenind trupelor de
francezi liberi conduşi de generalul Jacques Leclerc. Aceeaşi soartă a
avut-o şi capitala Belgiei, Bruxelles, la 2 septembrie, astfel că, la
12 septembrie, trupele americane erau deja la graniţa vestică a
Germaniei. Nu au lipsit nici eşecurile, deosebit de răsunător fiind cel
de la Arnhem, operaţiunea Market Garden, cea mai mare acţiune
aeropurtată din istorie, soldându-se cu un rezultat negativ după zece
zile de lupte, 17 – 26 septembrie. Hitler va controla Olanda până la
27 martie 1945, iar bazele de lansare a rachetelor V2 rămâneau
intacte. De asemenea, importantul port Anvers rămânea inutilizabil
pentru Aliaţi.
Ultima ofensivă a germanilor pe frontul de vest s-a declanşat în
zona munţilor Ardeni, la 16 decembrie. Acţiunea era încă posibilă şi
datorită eforturilor pe care Albert Speer le făcea în direcţia menţinerii
controlului asupra producţiei de război, construind în acest sens o
adevărată industrie subterană, aflată la adăpostul bombardamentelor
aliate. Desfăşurată pe un front de 100 de kilometri, operaţiunea
condusă de generalul Model va fi stopată definitiv la 26 decembrie,
după o serie de succese ale Wehrmachtului, care a pierdut circa
120.000 de soldaţi în această campanie. La 30 ianuarie 1945, Aliaţii
recuperaseră deja întreg teritoriul abandonat la mijlocul lui decembrie.
Anul 1945 a adus colapsul Germaniei şi sfârşitul nazismului. Pe
frontul estic, Armata Roşie va declanşa o puternică ofensivă în
Polonia, la 12 ianuarie, ocupând Varşovia, la 17 ianuarie, trei zile mai
târziu avangarda sovietică fiind la doar 50 de kilometri de Berlin. La
rândul lor, după ce au respins ultima tentativă ofensivă a germanilor
din Ardeni, americanii vor trece în Ruhr, la 22 februarie. Ofensiva
declanşată la 23 martie va conduce Aliaţii pe Elba, fluviul fiind atins
la 11 aprilie. Până la Berlin mai erau circa 95 de kilometri. La
25 aprilie, la Torgau se întâlneau cele două mari forţe care au înclinat
balanţa războiului mondial, armatele americană şi sovietică.
Totuşi, trebuie menţionat faptul că Hitler nu s-a împăcat
niciodată cu ideea înfrângerii şi că a crezut până în ultima clipă într-o
129
minune legată de celebrele lui arme secrete, apelând pentru o
rezistenţă finală la Berlin, la Hitlerjugend, aruncând în luptă copii de
14 ani. De partea cealaltă, Stalin va arunca în luptă două milioane de
soldaţi şi un impresionant arsenal pentru cucerirea capitalei Reichului.
La 21 aprilie, Konev intra în sudul oraşului, iar două zile mai târziu
Jukov era în partea estică. Totuşi, sovieticii nu au reuşit să cucerească
uşor citadela, considerată de Stalin obiectiv prioritar, peste 300.000 de
soldaţi plătind cu viaţa succesul final.
Hitler a luat decizia de a rămâne în Berlin până la final la
20 aprilie. Părăsit treptat de toţi colaboratorii, cu excepţia lui Martin
Bormann şi Joseph Goebbels, el se va sinucide împreună cu Eva
Braun, cu care s-a căsătorit în ultima zi de viaţă, la 30 aprilie, într-un
moment când Armata Roşie se apropiase ameninţător de refugiul său
subteran. Comanda celui de-al Treilea Reich a fost preluată de
amiralul Karl Dönitz, desemnat de Führer drept preşedinte, şi de
Goebbels, numit cancelar. Moartea lui Hitler devenea publică la
1 mai. Tot atunci, Goebbels se sinucide împreună cu soţia şi copiii, în
timp ce Bormann încearcă să evadeze din încercuire, fiind, cel mai
probabil, ucis în timpul tentativei de trecere a liniilor inamice.
Moartea lui Hitler a marcat finalul rezistenţei germane. Aflat la
baza de la Flensburg, amiralul Dőnitz va lua cuvântul la radio, la
2 mai, anunţând dispariţia dictatorului şi cerând menţinerea ordinii.
Circa un milion de soldaţi germani erau făcuţi prizonieri în Italia şi
Austria, iar la 7 mai, Jodl şi Friedeburg semnau armistiţiul de la
Reims. Capitularea era consfinţită a doua zi, la Berlin, înfrângerea
fiind asumată, în numele Reichului, de mareşalul Keitel în faţa
mareşalului sovietic Jukov, a generalului american Spaatz, a
amiralului britanic Tedder şi a generalului francez de Lattre de
Tassigny. Victoria era anunţată de Stalin la 9 mai. Armata germană
era dezarmată, iar Karl Dönitz arestat. Cu începere de la 5 iunie, o
Comisie Aliată de Control, în care intrau şefii celor trei mari armate,
Dwight Eisenhower, mareşalul Jukov şi generalul Montgomery, va
gestiona problema germană, fostul Reich fiind împărţit, până la
130
31 decembrie 1947, în patru zone de ocupaţie (sovietică, americană,
britanică şi franceză).
Întrucât asupra consecinţelor războiului, a marilor conferinţe
interaliate şi a organizării postbelice a lumii stăruim în cursul dedicat
celui de-al doilea semestru, vom concluziona subliniind aici doar
faptul că, în urma marii conflagraţii, s-au produs schimbări majore în
toate planurile. Pentru că Marile Puteri nu au fost capabile să găsească
o soluţie viabilă pentru instaurarea unor regimuri cu adevărat
democratice, la scară planetară, a intervenit o confruntare fără
precedent, „războiul rece”, pentru reglementarea divergenţelor
profunde ce separau sistemul capitalist de cel socialist.

131
132
BIBLIOGRAFIE

Actes et documents du Saint Siège relatifs á la seconde guerre mondiale, Libreria

Editrice Vaticana, 1975
Adam, Wilhelm, O hotărâre dificilă, vol. I-II, Bucureşti, 1988
Bacon, Walter, Nicolae Titulescu, Iaşi, 1999
Barbul, Gheorghe, Al treilea om al Axei. Memorial Antonescu, Iaşi, 1992
Baumont, Maurice, La faillite de la paix, 1918-1939, vol. I-II, Paris, 1960-1969
Berdiaev, Nikolai, Originile şi sensul comunismului rus, Cluj Napoca, 1994
Bernard, Henri, Roger Gheysens, Bătălia din Ardeni. Ultimul război fulger al lui
Hitler (decembrie 1944 – ianuarie 1945), Bucureşti, 1989
Bold, Emilian, Ioan Ciupercă, Europa în derivă (1918-1940), Iaşi, 2001
Buchet, Constantin, România şi Republica de la Weimar, 1919-1933. Economie,
diplomaţie şi geopolitică, Bucureşti, 2002
Bullock, Allan, Hitler. A study in tyranny, Londra, 1972
Buşe, Constantin, Zorin Zamfir, Japonia, un secol de istorie, 1853-1945, Bucureşti,
1990
Buzatu, Gheorghe, România şi Marile Puteri, 1939-1947, Bucureşti, 2003
Chiper, Ioan, România şi Germania nazistă. Relaţiile româno-germane între
comandamente politice şi interese economice (ianuarie 1933 – martie
1938), Bucureşti, 2000
Churchill, Winston, Mémoires sur la deuxième guerre mondiale, vol. I-VI, Paris,
1948 – 1952
Colotti, Enzo, Germania nazistă, Bucureşti, 1969
Corespondenţa Preşedintelui Consiliului de Miniştri al U.R.S.S. cu preşedinţii
S.U.A.
şi primii miniştri ai Marii Britanii din timpul Marelui Război pentru
Apărarea Patriei, 1941-1945, vol. I-II, Bucureşti, 1958
Davies, Norman, Rising ’44. The battle for Warsaw, Pan Books, 2003
Deakin, Francis W., The Brutal Friendship, Londra, 1962
Deutscher, Isaac, The unfinished revolution: Russia, 1917-1967, New York, 1967
Documents on German foreign policy, Washington, 1957

133
Drachkovitch, Milorad M., Branko Lazitch, The Cominform: Historical Highlights,
Essays, Recollection. Documents, New York, 1966
Dugan, James, Caroll Stewart, Ploieşti: The Great Ground Air Battle of 1 August
1943, New York, 1962
Duroselle, Jean Baptiste, Histoire diplomatique de 1919 à nos jours, Dalloz, 1962
Erickson, John, The road to Berlin, Londra, 1983
Fleming, D.F., The Cold War and its Origins, 1917 – 1960, vol. I-II, New York, 1961
Fontaine, André, Istoria războiului rece. De la Revoluţia din Octombrie la războiul
din Coreea, 1917-1950, vol. I-II, Bucureşti, 1992
Furet, François, Trecutul unei iluzii. Eseu despre ideea comunistă în secolul XX,
Bucureşti, 1996
Gafencu, Grigore, Ultimele zile ale Europei, Bucureşti, 1992
Gallo, Max, Italia lui Mussolini, Bucureşti, 1969
Gilbert, Martin, Richard Gott, Conciliatorii, Bucureşti, 1966
Heinen, Armin, Legiunea Arhanghelului Mihail. O contribuţie la problema
fascismului internaţional, Bucureşti, 1999
Hillgruber, Andreas, Hitler, Regele Carol şi Mareşalul Antonescu. Relaţiile
românogermane, 1938-1944, Bucureşti, 1994
Horak, Stephen M. (ed.), Eastern European National Minorities, 1919-1980. A
Handbook, Littleton, 1985
Ioanid, Radu, Evreii sub regimul Antonescu, Hasefer, 1998
Jacobsen, Hans-Adolf, Nationalsozialistische Aussenpolitik, Frankfurt pe Main, 1968
Jelavich, Barbara, History of the Balkans, vol. I-II, Cambridge, 1983
Kennan, George F., American diplomacy, 1900-1950, s.a., s.l.
Kimball, Warren, Churchill and Roosevelt. The complete correspondence, vol. I-III,
Princeton, 1987
Lampe, John, Marvin Jackson, Balkan economic history, 1550 – 1950, Bloomington,
1982
Langer, William L., An Encyclopedia of World History, Boston, 1972
Launay, Jacques de, Mari decizii ale celui de-al doilea război mondial, vol. I-II,
Bucureşti, 1988
Idem, Ultimele zile ale fascismului în Europa, Bucureşti, 1985
Laurat, Lucien, Du Komintern au Kominform, Paris, 1951
Lenin, Vladimir Ilici, Despre dezvoltarea industriei grele şi electrificarea ţării,
Bucureşti, 1956
Lidell-Hart, B.D., Istoria celui de-al doilea război mondial, Bucureşti, s.a.
Lord, Walter, Pearl Harbor, Bucureşti, 1970
Idem, Victoria de la Midway, Bucureşti, 1972
Lory, Marie-Joseph, Douze leçons sur l’Europe, 1914-1947, Bruges, 1968
134
Lunden, Leonard C., Finland in the Second World War, Bloomington, 1957
Mamatey, Victor S., Radomir Luža, La Révolution Tchecoslovaque, 1918-1948. Une
expérience de démocratie, Paris, 1987
McNeill, William Hardy, America, Britain and Russia. Their cooperation and
conflict, 1941-1946, Londra, 1953
Mendel, Arthur (ed.), The twentieth century, 1914-1964, New York, 1965
Mourin, Maxime, Histoire des nations européennes, vol. I-III, Paris, 1962-1963
Idem, La drame des états satellelits de l’Axe, de 1939 à 1945. Reddition sans
conditions, Paris, 1957
Nolte, Ernest, Les mouvements fasciste. L’Europe de 1919 à 1945, Paris, 1963
Paterson, Th.G., J. Garry Clifford, Kenneth J. Hogan, American Foreign Policy. A
history since 1900, Lexington, 1983
Petrencu, Anatol (ed.), Polonezii în anii celui de-al doilea război mondial.
Culegere
de documente, Chişinău, 2004
Poliakov, Leon, Les totalitarismes du XXe siècle, Paris, 1987
Quinlan, Paul D., Clash over Romania. British and American policies towards
Romania, 1938-1947, Los Angeles, 1977
Renouvin, Pierre, Histoire des relations internationnale, vol. I-VII, Paris, 1957-
1958
Roberts, J.M., Twenty Century. The History of the World, 1901 to 2000, New York,
1999
Rolland, Romain, Voyage à Moscou, Paris, 1992
Rogger, Hans, Eugen Weber (coord.), Dreapta europeană, profil istoric, Bucureşti,
1995
Rudhardt, Alexander, Twenty Century Europe, Philadelphia, 1975
Saizu, Ioan, Alecsandru Tacu, Europa economică interbelică, Iaşi, 1997
Sarin, Oleg, Lev Dvoretsky, Război contra speciei umane. Agresiunile Uniunii
Sovietice împotriva lumii, 1919-1989, Bucureşti, 1987
Schapiro, Leonard, Les révolutions russes de 1917. Les origines du communisme
moderne, Paris, 1984
Shirer, William L., The Collapse of the Third Republic. An Inquiry into the fall of
France in 1940, New York, 1969
Idem, Le IIIe Reich, s.l., s.a.
Simion, Aurică, Agresiunile naziste din Europa în anii 1938 – 1939, Bucureşti, 1983
Souvarine, Boris, Staline. Aperçu historique du bolchévisme, Paris, 1985
Swarakowski, Witold S. (ed.), World Communism: A handbook, 1918-1965, s.l.,
1973
Şafran, Alexandru, Resisting the storm. Romania, 1940-1947. Memoirs, Yad
Vashem, 1987
Tuchman, Barbara, Trufaşa citadelă, Bucureşti, 1977
135
Ulam, Adam B., The unfinished revolution. An essay on the sources of influence
marxism and communism, New York, 1961
Vianu, Alexandru, Camil Mureşan, Robert Păiuşan, Simona Nistor, Preşedinţii
Franţei,Craiova, 1991
Volkogonov, Dmitri, Troţki – eternul radical, Bucureşti, s.a.
Idem, Lenin – o nouă biografie, Bucureşti, s.a.
Wolff, Robert Lee, The Balkans in our time, New York, 1967
Zamfir, Zorin, Istoria contemporană universală, Bucureşti, 2003

136