DEFINIREA SI CLASIFICAREA MATERIALELOR

DEFINIREA SI CLASIFICAREA MATERIALELOR

Materialele reprezinta totalitatea substantelor simple sau compuse aflate in stare
solida ce prezinta o compozitie chimica data si proprietati specifice domeniului de utilizare
ales.

Materialele pot fi clasificate dupa mai multe criterii, insa cel mai utilizat este cel al
naturii materialului (din punct de vedere fizico-chimic si structural). Astfel, dupa acest criteriu
materialele se impart in trei mari categorii de materiale si anume: metalice, ceramice si
polimerice. Ele fac parte din clasa de materiale clasice, cunoscute si sub numele de
conventionale sau traditionale (fig. 2). Materialele ceramice si polimerice sunt materiale
nemetalice. Din punct de vedere al caracteristicilor de conductivitate electrica, din categoria
materialelor nemetalice mai fac parte si materialele semiconductoare. Materialele
semiconductoare sunt materiale pure sau compusi care au patru electroni de valenta si au
nevoie de o mica energie spre a deveni liberi, adica sa devina materiale bune conducatoare de
electricitate.

Materialele compozite reprezinta combinatii ale materialelor traditionale si intra in

categoria materialelor noi, moderne si anume a materialele neconventionale/avansate ,
conform fig. 2.

Din categoria materialelor noi, din punct de vedere al comportamentului materialelor

sub influenta unor factori externi acestea mai sunt clasificate in materiale inteligente si sunt
considerate o categorie de materiale aparte, neconventionale. Din punct de vedere al marmii
lor (la scara nano) exista o categorie aparte de materiale cunoscute sub numele
de nanomateriale, iar din puncte de vedere al biocompatibilitatii materialelor
cu tesutul/corpurile vii exista un nou tip de materiale numite biomateriale. Biomaterialele sunt
materiale de frontiera, la care atat oamenii de stinta de la institutele de medicina si cele din
domeniul ingineriei materialelor, ingineriei mecanice sau mecatronice conlucreaza in vederea
obtinerii de materiale performante cu aplicabilitate in domeniul medical.
 Fig. 1.2 - Tipuri de materiale si clasificarea lor

Atat nanomaterialele cat si biomaterialele sunt materialele care pot fi fabricate atat din
materiale conventionale cat si neconventionale si de aceea sunt prezentate punctat in schema
din figura 2.

Materialele metalice sunt metalele si aliajele lor, bimetalele si pulberile metalice.

Materialele metalice sunt caracterizate prin opacitate, luciu metalic, plasticitate, ductilitate, au
rezistenta mecanica buna sau foarte buna (in functie de elementul/ele de aliere), au caracter
bazic al oxizilor si au conductibilitate termica si electrica ridicate. In plus,o caracteristica
specifica a metalelor este aceea ca in functie de temperatura, rezistivitatea electrica a acestor
materiale creste.

La scara atomica, atomii metalelor se pot gasi fie ca atomi de acelasi fel (metalul pur),
fie asociati in diferite moduri cu alte tipuri de atomi formand agregate mari de atomi (aliajele
metalice), ce constitue starea metalica a materiei.

Materialele metalice se impart in doua mari categorii si anume in materiale feroase

(fierul si aliajele sale otelurile si fontele) si neferoase.

Otelul este un aliaj care contine ca elemente principale fierul si carbonul, avand un

continut de carbon sub 2,11 %. Otelurile sunt materialele cu cea mai larga utilizare in
industrie. Proprietatile lor pot sa varieze in limite foarte largi in functie de continutul de
carbon si de alte elemente de aliere. In functie de continutul in elemente de aliere, otelurile se
impart in: oteluri nealiate (numite si oteluri carbon), care contin ca elemente principale doar
fierul si carbonul si oteluri aliate, care pe langa fier si carbon contin si alte
elemente: nichel, crom, molibden, vanadiu etc. Dupa starea de livrare pot fi deformabile (la
cald sau la rece) si turnate, iar dupa destinatie se clasifica in oteluri pentru constructii metalice
sau constructii de masini, oteluri pentru scule aschietoare si oteluri cu destinatie speciala (pile,
arcuri, rulmenti, etc.).

Fontele sunt aliajele fierului cu carbonul care contin mai mult de 2,08 respectiv
2,11%C. Fontele au, in general, foarte slabe proprietati plastice (de ex. forjabilitatea) sunt
casante si au proprietati reduse de sudabilitate, rezistenta mecanica mai mica decat a
otelurilor, dar buna turnabilitate (temperatura de topire mai scazuta, fluiditate mare, interval
de solidificare si implicit tendinta de segregare reduse, contractie mica la solidificare — pina
la max 2%), precum si capacitate de amortizare a vibratiilor. Ca atare, fontele sint utilizate in
constructia de masini cu precadere pentru piese turnate, chiar pretentioase, ce rezulta la un
pret de cost mai redus decit piesele prelucrate prin deformare plastica sau sudare.

Fontele se pot clasifica dupa constituentii ei: in fonte albe (contin carbonul legat intr-
un compus numit cementita, ce-i confera culoarea deschisa) , fonte cenusii (sau de turnatorie,
ce contin carbonul sub forma libera de grafit, care in ruptura ii confera culoarea cenusie)
si fonte pestrite (ce contin atat cementita cat si grafit). Fontele albe sint dure, fragile (au
duritatea cuprinsa intre 350-500 HB, Rm=  20 . . . 40 daN/mm2, rezistenta la soc aproximativ
zero) si neprelucrabile prin aschiere. Dintre acestea cele de compozitie hipoeutectica
(carbonul mai mic de 4,3%) prezinta interes limitat, in scopuri antiuzare, precum si la
obtinerea fontelor maleabile. Fontele cenusii sint, in functie de forma grafitului prezent in
structura lor: cu grafit lamelar, nodular (fonte modificate) sau in cuiburi (de recoacere —
fonte maleabile), iar dupa constituentii structurali: fonte perlitice, perlito-feritice sau
feritice. Fontele pestrite au simultan caracter de fonta alba cementitica si de fonta cenusie (cu
grafit).

Un alt criteriu de clasificare al fontelor este alierea, existind fonte nealiate, care, in

afara de Fe si C, contin maxim: 3%Si, 1,5% Mn, 0,3% P, 0,1% S, si fonte aliate, care contin
in plus elemente de aliere, ca Cr, Ni, Cu, Al(min 0,3% fiecare), min 0,1% Mo, V, Ti, precum
si Si peste 3—4%, Mn peste 1,5—2%, P peste 0,3%, toate adaugate in mod voit in vederea
obtinerii unor proprietati superioare. In functie de continutul total de elemente de
aliere fontele sint: slab aliate (suma elementelor de aliere sub 4%), mediu aliate (4—8%) si
inalt aliate  (peste 10%).

Materialele metalice neferoase sunt metalele neferoase (Al, Cu, Mg, Mn, Zr, Ni, Zn,
Sn, Cr, Ti, etc.) si aliajele acestora. Metalele neferoase sunt clasificate dupa greutatea
specifica (denistate) in: metale neferoase mai usoare ca apa, cu densitatea () mai mica de
1g/cm3, de ex. : Li, K, Na; neferoase ultrausoare, cu densitatea cuprinsa intre 1 si 2 g/cm3 din
aceasta categorie facand parte: Ca, Cs, Mg, Be; neferoase usoare ( 2 4g/cm3) cum ar fi:
Sr, Ba, Al; neferoase semiusoare (Ti, Ge, V) cu densitatea situata intre 4 si 6g/cm 3. Din
categoria neferoaselor grele (610 g/cm3) fac parte Zr, Sb, Zn, Sn, Cr, In, Mn, Nb, Co, Ni,
Cu si Bi).

Metalele neferose foarte grele sunt Mo, Ag, Pb, Tl, Rh, Pd, Hf, Hg, cu densitatea
cuprinsa intre 10 si 15 g/cm3 iar in categoria metalelor neferoase foarte grele (1522.5
g/cm3) sunt cuprinse Ta, Au, U, W, Pt, Ir, Os. Din aceasta clasificare cel mai usor metal
neferos este litiul (=0,53 g/cm3) si cel mai greu este osmiul (=0,53 g/cm3). Cele mai uzale
metale neferoase sunt Cu, Ni, Co, Cr, Mn, Zn si Sn. Acestea se incadreaza in clasa metalelor
grele.

In tehnica moderna pentru constructii de masini si in special pentru aviatie si rachete

se impune folosirea unor aliaje cu greutati specifice mici si in acelasi timp cu rezistente
apreciabile, cum ar fi aliajele usoare sau ultrausoare (cu Al, Mg, Be) sau semiusoare (Ti). In
functie de temperaturile de topire foarte diferite metalele si aliajele neferoase isi gasesc
multiple aplicatii. De exemplu wolframul are temperatura de topire ridicata si ca urmare se
utilizeaza la confectionarea becurilor/lampilor cu incandescenta si a tuburilor electronice.

Dintre materialele metalice cu utilizare generala sunt otelurile carbon (de uz general),
oteluri carbon de calitate si slab aliate, oteluri pentru turnarea in piese, oteluri pentru
deformarea plastica la rece, oteluri cu aschiabilitate ridicata, oteluri cu inalta rezistenta
mecanica, sudabile. Cele mai utilizate fonte sunt fontele cenusii cu grafit lamelar, fontele
modificate, fontele maleabile, fontele aliate, iar cele mai utilizate neferoase sunt aluminiul,
cuprul, magneziul, beriliul, zincul, cadmiul, staniul, plumbul titanul si melalele pretioase
(aurul, argnitul si platina paladiul, iridiul).

Metalele in stare naturala se gasesc indeosebi sub forma de compusi in mineruri in

afara de metalele pretioase care se gasesc sub forma nativa. Metalele se extrag din minereuri
(fig.3a) prin diferite procedee si se topesc si se toarna in lingouri (fig. 3b) constituind astfel
produsul final al metalurgiei extractive.
 a) b) c)
www.mii.org/Minerals/photoiron.html, www.global-b2b-network.com
Fig. 1.3 –Materiale metalice in trei forme a -minereu de fier; b- lingou de otel; c – bare rotunde din otel

Aliajele se obtin prin retopirea elementelor componente, care apoi sunt si ele turnate in
lingouri sau piese (tehnica numita metalurgie clasica) urmate apoi, dupa caz, de deformare
plastica si/sau tratamente termice sau chimice in vederea imbunatatirii proprietatilor
materialelor.

Otelul se obtine din lingourile de fonta bruta ce se topesc in cuptoare Siemens - Martin

(existente la Hunedoara, Resita) sau cuptoare electrice sau in convertizoare (la Galati),
impreuna cu fier vechi, calcar, minereuri. Aliajul topit obtinut se toarna in lingouri, iar dupa
solidificare se lamineaza. Produsele laminate se pot prezenta sub forma de produse laminate
finite (profile, table, benzi, tevi) si semifabricate destinate relaminarii la cald sau forjarii.
Pentru a imbunatati cat mai mult duritatea si rezistenta otelurilor, acestea se supun de regula
unor tratamente termice.

Fontele se obtin prin topirea si reducerea minereurilor de fier in cuptoare speciale

numite furnale. Fontele obtinute in furnale se numesc fonte brute. Dupa compozitia chimica
se deosebesc in fonte brute obisnuite si fonte brute aliate.

Materialele metalice se mai pot obtine si prin metalurgia pulberilor (dozare,

amestecare omogena a pulberilor, punere in forma si consolidare printr-un tratament termic
numit sinterizare, urmate optional de alte tratamente secundare) sau pot fi prelucrate prin
imbinare (sudare, lipire sau cu adeziv).

Materialele ceramice sunt oxizi, carburi, nitruri, boruri, etc. adica compusi ai

metalelor, legati de acestia prin legaturi ionice sau covalente. Materialele ceramice sunt
caracterizate printr-o excelenta rezistenta la temperaturi inalte (sunt refractare), rezistenta la
coroziune in diverse medii, proprietati optice, electrice si termice deosebite.
 a) Au rezistenta mecanica foarte ma
fragile (rezistenta la soc  mecaic
respectiv ductilitate, plasticitate f
sau in cea mai mare parte inexistent

Proprietatile ceramicelor sunt in str

cu compozitia chimica si modul de
b)
Fig. 1.4 – Produse din materiale ceramice a –creuzete pentru topire b- portelanIn functie de domeniul de utilizar
in forma finala utilizat in stomatologie, ceramice se impart in ceramice t
ceramice
www.engchem.co.za/ceramics.html tehnice. www.macadamdental.com/c

Cele traditionale sunt teracota, faianta, gresia, portelanul, caramida iar cele tehnice
sunt materiale pentru scule abrazive aschietoare, al acestora.materiale utilizate in electronica
si electrotehnica (izolatori, ceramice feroelectrice, ceramice cu proprietati magnetice),
materiale refractare, sticle, grafitul, cimenturi si betoane.

Substanta de baza pentru fabricarea materialelor ceramice este argila, care contine o
cantitate mare de silicat de aluminiu si alti oxizi metalici (Fe 2O3, TiO2, CaO, MgO, etc.).
Materialele ceramice sunt substante obtinute prin modelare in stare plastica a unor amestecuri
de substante minerale, care apoi se incalzesc si se intaresc prin ardere.

Materialele polimerice sunt materialele organice solide constituite pe baza de

compusi macromoleculari naturali sau sintetici dintr-un mare numar de unitati fundamentale
numite monomeri.
 Monomerii sunt molecule organice al caror miez este in
principal alcatuit dintr-un atom de carbon sau de siliciu, in cazul
polimerilor siliconati, de hidrogen sau alte elemente nemetalice.
Atomul elementelor nemetalice poate stabili legaturi covalente
cu atomi de acelasi fel sau cu atomi diferiti, formand astfel
lanturi lungi cu structura liniara sau ramificata. Aceste tipuri de
materiale au densitate foarte mica, au plasticitate si ductilitate
foarte mare, se comporta bine la socuri mecanice si au o
excelenta rezistenta la coroziune.

Polimerii au in componenta liantul ca masa de baza, iar

ca adaosuri materiale de umplutura, plastifianti si
coloranti. Polimerii se obtin in principal prin injectie in matrite,
prin turnare in vid, extrudare, etc.

Fig. 1.5 – Produse din materiale plastice folosite

https://www.rubberindustries.com

Materialele semiconductoare sunt materiale a caror conductivitate electrica este

cuprinsa aproximativ intre (10-10103 ) si se situeaza din acest punct de vedere intre
conductoare (104106 ) si izolatoare (10-1210-18 ).

Proprietatile lor electrice legate de conductivitate sunt puternic influentate de prezenta

dorita a anumitor impuritati.
Semiconductoarele se deosebesc fundamental de conductoare nu numai prin valoarea
conductivitatii dar si prin modul in care aceasta variaza cu temperatura (valoarea
conductivitatii creste cu temperatura in timp ce in conductoare aceasta scade).

Materialele compozite sunt obtinute prin amestecarea si consolidarea amestecului

dintre doua sau mai multe tipuri de materiale distincte obtinand un material nou cu proprietati
distincte de cele ale fiecarui component in parte. Prin combinarea acestor materiale se
urmaresc combinatii de proprietati, ce nu pot fi regasite la materialele traditionale, avand
astfel posibilitati nelimitate de aplicabilitate.

Proprietatile materialelor compozite in general respecta regula amestecurilor si anume

sunt o medie ponderata a proprietatilor componentelor din material.

Materialele compozite, in functie de natura materialului pot fi clasificate in compozite

cu matrice (ce reprezinta materialul de baza) metalica, ceramica sau polimerica. Un alt criteriu
important de clasificare este in functie de geometria materialului de adaos - care mai este
cunoscut si sub denumirea de ranforsaj, armatura sau material complementar – si anume se
clasifica in materiale compozite cu armatura sub forma de fibre lungi (armare continua), sub
forma de particule, fibre scurte sau foarte scurte (armare discontinua), sau sub forma de benzi
stratificate (compozite laminate sau stratificate).

Materialele si structurile inteligente sunt materialele considerate materialele viitorului.

Ele constitue una dintre ultimele descoperiri ale stiintei materialelor cu largi aplicatii in toate
domeniile de utilizare.

Materialele inteligente sunt materiale capabile sa-si modifice comportarea, forma,

rigiditatea sau frecventa de vibratii sub actiunea unor forte externe. Termenul
de inteligente are sensul de autoadaptabilitate, memorie si/sau multipla functionalitate a
acestora sub actiunea unor forte externe care produc aceste modificari. Fortele externe ce
produc modificarile pot fi generate de variata temperaturii sau de variatia campului electric
sau magnetic care actioneaza asupra lor.

Dintre materialele considerate inteligente sunt incluse materialele sau aliajele cu

memorie a formei, piezomaterialele, materialele magnetostrictive sau fluidele
electroreologice. Materialele 'cu memorie' isi 'amintesc' de forma lor initiala si, dupa ce sunt
deformate, revin la forma initiala, sub actiunea caldurii sau luminii.

Materialele multi-functionale compuse, absorb vibratiile in mod autonom, reducand

astfel poluarea fonica, sunt un exemplu de materiale inteligente care deja sunt folosite.
Acestea sunt echipate cu senzori care inregistreaza momentul cand materialul incepe sa
vibreze. Senzorii lanseaza un semnal care este apoi procesat de un regulator, care controleaza
motoarele integrate, iar acestea actioneaza pentru a absorbi vibratiile. Fibre ceramice extrem
de fine sunt utilizate pentru a converti tensiunea mecanica sau termica in semnale electrice.