Reflecţii

Indiferent de felul în care privim aceste miscări, un lucru este cert: nu puteau veni din ideile
reprezentanţilor. A fost o miscare a spiritului care a lucrat prin ei. Aşa cum se întâmplă în toate
aceste miscări, când reprezentanţii sunt purtati dincolo de concepţiile lor, miscările de aici
servesc Iubirea. Ele se află în slujba înfrângerii opoziţiilor, în acest caz, dintre evrei şi creştini şi,
prin urmare, servesc pacea.   

 Paştele

În Argentina, mă trezesc într-o dimineaţă chiar înainte de Paşte, şi ştiu că voi fi ghidat pentru a
scrie un text. Ce text, încă nu mi-e clar încă. Deodată, îmi vine în minte un titlu. Tresar, deoarece
habar n-am unde voi ajunge. Până la urmă, se dovedeşte a fi un text de bun rămas de la
dumnezeul morţilor.

În duminica Paştelui, am vorbit pe această temă cu peste 250 de participanţi la curs. Nu făcusem
nicio pregătire şi nu mă referisem la nimic specific în text. De fapt, conţinutul acestei conferinţe
a devenit un alt text, dar tot m-am simţit ghidat de aceeasi miscare, în aceeaşi direcţie.

Am avut curajul să spun că sensul de Paşte este, mai presus de orice, ridicarea lui dumnezeu din
mormânt, ridicarea noastră din mormântul dumnezeului care ne trage spre moarte şi care, contrar
tuturor declaraţiilor solemne, se înfăţişează ca dumnezeu al morţilor. 
 
Constelaţia

Ce s-a întâmplat atunci? Am întrebat dacă cineva din grup avea o problemă pentru care să caut o
soluţie. Mulţi participanţi au ridicat mâna. Ghidat de o miscare interioară, am ales pe cineva pe
care nu-l cunoşteam şi despre care nu ştiam nimic.       

            Mi-a spus ceva la modul general din care n-am înţeles nimic, aşa că i-am cerut să ia loc
pe podea. În acel moment, intuiţia m-a făcut să pun în faţa lui un covor rulat şi i-am cerut să sară
peste el.  

            S-a deplasat foarte încet spre acest covor, cu paşi foarte mici, ca şi cum ar fi fost o graniţă
peste care nu putea trece. S-a oprit la câţiva paşi distanţă de covor, uitându-se spre covor. I-am
spus să privească dincolo de el, în depărtare.

            Doar pentru un moment, a reuşit să facă asta. Apoi, a făcut exact contrariul. A căzut în
genunchi în faţa covorului. Deodată, am înţeles că acel covor reprezenta o persoană decedată
peste care nu voia să treacă.

            I-am spus despre revelaţia mea şi, apoi, i-am cerut să se ridice din nou şi să treacă peste
persoana decedată spre viitorul lui. Pe când făcea asta, a respirat adânc. L-am intrebat cum se
simţea. “Foarte bine,” a spus el. Apoi, l-am trimis înapoi la locul lui.   

 Istoricul
Mai târziu, am aflat că acest bărbat era chirurg şi că unul dintre colegii lui, căruia i-a scos
apendicele, murise pe masa de operaţie. După acest eveniment, i s-a schimbat viata. Nu a putut
trece peste moartea colegului, sau literal vorbind, peste colegul lui mort.

Soţia lui era, de asemenea, prezentă. Câteva zile mai târziu, ea le-a povestit unor participanţi că
deodată, totul era diferit – viaţa lui, viaţa ei şi relaţia lor. Soţul ei se ridicase dintre morţi.

 Renaşterea noastră
 
După această constelaţie, i-am lăsat pe participanţi să lucreze în grupuri mici. Exersau trecerea
unei graniţe cauzate de moartea unei persoane, şi, în acest fel, au exersat şi ridicarea lor din
morţi.  

Textul pe care trebuia să-l scriu când m-am trezit de dimineaţă mă pregătise pe mine şi pe mulţi
alţii pentru această experienţă de renaştere.  N-aş fi putut prevedea acest lucru în niciun fel. Am
fost pregătiţi de acest text pentru o experienţă în care am fost conduşi de alte puteri, aflate în
slujba vieţii. Această experienţă a detronat alte vechi imagini despre Dumnezeu, pe care le
duceam în interiorul nostru. Această experienţă ne-a ajutat să ne ridicăm din morţi;  ne-a ajutat să
experimentăm trecerea de la un dumnezeu al morţilor la Dumnezeul viu care spune: “Vezi, eu
fac ca toate lucrurile să fie noi.”

Iată textul pe care l-am scris, cuvânt cu cuvânt.

 
Bun rămas lui Dumnezeu

Putem să ne luăm concediu de la Dumnezeu? Avem permisiunea să facem asta? Ce mai rămâne
din noi atunci? Câte generaţii s-au rugat la El cu înflăcărare? Câţi s-au temut de el! Câţi şi-au
sacrificat viaţa pentru El? Câţi au sperat să se împace cu El şi să găsească milă la El? Câte imnuri
I s-au cântat din toată inima, imnuri care încă ne emoţionează chiar şi acum? Câte catedrale
magnifice s-au clădit pentru El?

            Când îi spunem rămas bun, unde ajungem? În care singurătate? În ce pustiu?

            Acest rămas bun este un rămas bun de la imaginile care sunt umane, doar umane. Ne
luăm rămas bun de la sentimentele care vin din copilăria noastră. Ne luăm rămas bun chiar şi de
la idealurile care dau naştere acestor imagini, sentimente care ne ridică şi ne conduc către
devoţiunea şi abandonarea în care ne pierdem pe noi înşine. Aceste sentimente vin din fricile
copilăriei, fricile copilului inocent. Ele ne fac mici şi ne menţin mici – expuşi, temători,
abandonaţi, ameninţaţi.

            Cum şi când trecem cel mai profund prin astfel de sentimente? Când ne imaginăm că le
comandăm acestor imagini să plece? Ce rămâne din noi atunci? Pentru că şi atunci când ne
temem de acest Dumnezeu, tot Îl avem în noi.
            Fără El, bazându-ne doar pe noi înşine, unde vom ajunge? Fără El, singuri, goliti, nu ne
vom pierde, chiar şi de noi înşine, şi de alţii?
Ne întoarcem la acest secret din interiorul nostru, acest secret care ne menţine vii în orice
moment, aşa cum şi suntem. Ne întoarcem la acest secret care rămâne în interiorul nostru, pentru
că acesta ne vrea aşa cum suntem, fără să ne judece în vreun fel, fără consecinţele pe care această
judecată le-ar aduce. Cum ar putea fi ceva în noi care să poată fi separat de acest secret, ceva
care să ne ţină departe de el?

            Cum ne dăm seama că acest secret reprezintă o forţă creatoare care lucrează în noi?
Simţim imediat cum suntem miscati de această putere – miscati din interiorul nostru, miscati fără
să existe vreo forţă exterioară. Această forţă ne poartă în fiecare moment, în mod creativ şi
imediat, spre un etern şi mereu nou: “Aşa să fie!”  

            Această forţă care ne miscă, oare iartă sau tolerează imagini care pun în noi frica de
Dumnezeu? Nu cumva această forţă este sfârşitul tuturor fricilor? Nu este, în fiecare moment,
iubirea cea mai intensă pe care o putem trăi vreodată? Când ne abandonăm în ea, nu este aceasta
cea mai profundă trăire posibilă?  

            Dar chiar şi ceea ce încerc să exprim aici este o imagine, o imagine umană.

            Pe ce altceva ne-am putea baza? Pe nimic. Ne-ar rămâne doar întunericul absolut al
deşertăciunii.

            E acolo şi nu e acolo. Ne atrage şi, totuşi, nu-l putem ajunge. În această noapte ne
întoarcem din morţi. Suntem într-o infinită înălţare, o înălţare în gol; este, în cele din urmă, pură,
fără nume, nemişcată, o nemişcare fără sfârşit, lumină din lumină, reflectând, strălucire din
strălucirea Lui, ecou creator, unul nemărginit şi indefinit.