MIHĂIȚĂ POVESTITORUL

(fragment din Seria Șerban: ”Povestiri și Socotele - esență și dichis”, Vol.

5, în curs de apariție)

Cândva, pe la începutul anilor 1970, inspectorul școlar Dumbravă a călcat

pragul școlii unde Mihăiță făcea clasa a patra. Era îmbrăcat cu costumul
său gri la două rânduri, cu pălăria cu boruri largi, cu pantofii strălucind ca
oglinda, iar dunga pantalonilor parcă despica șuierând aerul în mers.
Astfel, celebrul inspector semăna pe jumătate cu Mihail Sadoveanu și pe
jumătate cu Gheorghiu-Dej, iar învăţătoarele îl respectau din adâncul
inimii. Asta nu doar datorită tactului său unic, desăvârșitei stăpâniri a
cuprinsului pedagogiei, poveţelor sale înţelepte, dar și datorită politeţei și
blândeţei sale. Venerabilul Dumbravă se adresa întotdeauna școlarilor la
sfârșitul orei de inspecție cu mereu același îndemn: ”Cam are dreptate
tovarășa noastră învăţătoare, hai să facem cum zice dânsa, că așa este
bine și n-avem încotro!”

În drum spre sala de clasă unde Mihăiţă stătea în penultima bancă,

învăţătoarea i-a zis:
– Tovarășe inspector, am la clasa aceasta un copil cum n-am avut în
patruzeci de ani de catedră. Nici Ion Creangă n-ar fi putut povesti
”Amintirile din copilărie” sau ”Poveștile” sale cu atât har și mai ales cu
atât suflet ca acest elev. Îmi îngăduiţi ca la ora aceasta să ieșim un pic din
tipar și să-l pun să povestească un basm?
– Tovarășa învăţătoare, vă știu din primul an de învăţământ și mai curând
am eu de învăţat câte ceva, decât dumneavoastră de la mine. Inspecţiile pe
care vi le fac dumneavoastră și celor de o valoare așișderea, sunt pentru
mine privilegiu și onoare. Haideţi așadar să ascultăm pe acest îngeraș cum
își deschide el sufletul către lumea fantastică, dar și pilduitoare a basmelor!
– Dar nu el își deschide inima către lumea basmului, ci o deschide el pe a
noastră, căci copilul acesta se mută în basm și de pe acel tărâm vorbește
către noi ca vânzătoarea de după tejghea. N-aţi mai văzut așa ceva! Mai
mult de-atâta, are așa o pricepere, că modifică pe alocurea basmul într-o
mai bună direcţie a binelui și a dreptăţii, în forme mai expresive, mai
artistice, deci mai pătrunzătoare la suflet. Cum altfel au apărut atâtea
variante la Mioriţa?
– Ce spuneţi dumneavoastră? Acest copil este un adevărat creator popular,
de jos, din mase!
– La ce tată are, nici nu este de mirare. Doarme pe jos în grajd la C.A.P.
printre vaci și înțelege graiul oricărui animal. Când își mai trage sufletul,
șobolanii i se cuibăresc prin buzunare, iar când merge printre grajduri i se
așează păsările pe umeri și tăifăsuiesc așa împreună.
– De necrezut, haideţi să mărim pasul cu grăbire!

Când au intrat în clasă, elevii s-au ridicat smirnă în picioare, iar inspectorul
pășind arar printre rânduri a ajuns în ultima bancă, în spatele lui Mihăiţă. A
scos din geantă caietul de inspecţii după rânduială, și-a pus ochelarii, iar
acum nota amănunţit ce știa el că trebuie să-și noteze. În clasă nu se auzea
nici musca, toată lumea era înșurubată în lecţie, învăţătoarea conducea
corabia pedagogiei cu iscusinţă, numai Mihăiţă visa cu ochii deschiși la
cine știe ce locuri, întâmplări sau năzdrăvănii de prin alte lumi, unde
școlile lipseau cu desăvârșire. Însă, pe la jumătatea orei, Mihăiţă s-a văzut
coborât din ceruri în clasă de glasul catifelat al învăţătoarei, pe care el o
iubea din suflet, tot cât pe mama lui.
– Mihăiţă, ia spune-ne tu o poveste, ca să te asculte și tovarășul inspector,
că așa se cuvine când ai un oaspete, să-l cinstești cu ce ai mai bun și mai
frumos!
– Pe care să o spun?
– Zi povestea Pajura, dar încearcă să nu mai plângi atât la sfârșitul ei, că ne
tulburi prea tare pe toţi, iar tovarășul inspector e cu inima.
Pe dată, copilul a și început povestea, privirea i s-a dus mult în depărtări,
clasa a dispărut ca fumul, iar în locul ei s-au ivit tărâmuri împădurite cu văi
întunecoase, piscuri ameţitoare, stânci cu forme fioroase, apoi viclene și
părelnice umbre, ecouri stridente, trosnete, prăbușiri de ruine, drumuri
părăsite și mai ales urme de fiare uriașe prin gloduri. Într-un loc mai ferit
din marginea unui codru, Mihăiţă a văzut un cuib mare de păsăre în care
stăteau cu aripile strânse chiar el însuși cu fraţii și surorile lui din sat,
ocrotiţi de mama lor istovită și bolnavă. Și deodată, a apărut din văzduh o
pajură uriașă cu ciocul de fier și ochii scăpărând ca jarul, aducând cu
umbra ei rece noaptea morţii asupra cuibului.
– Ce vrei de la noi? a întrebat albă la faţă mama lui Mihăiţă, strângând și
mai bine aripile în jurul odraslelor ei.
– Am venit să-ţi mănânc puii! a scârţâit asurzitor clonţul pajurei ca
balamaua unei vechi cetăţi demult părăsite.
Atunci, Mihăiţă îngrozit și disperat, a privit la becul prăfuit din tavanul
clasei și a strigat din străfundurile sufletului, încleștându-și pumnii:
– Ăi mai mânca pe pizda mă-tii!
Atunci, scoţându-și ochelarii cu sticla groasă de-un deget și ridicându-se-n
picioare, inspectorul Dumbravă a zis de pe-același tărâm cu copilul,
rotindu-și ochii mai ceva ca pajura:
– Cam are dreptate Mihăiţă al nostru, hai să facem cum zice dânsul, că așa
este bine și n-avem încotro!

(Cele patru volume din Seria Șerban: ”Povestiri și Socotele - esență și

dichis” pot fi comandate autorului pe fb prin mesaj privat)