SORIN

În seara aceasta, voi povesti despre Sorin. Azi a fost

vedeta zilei, iar de câte ori iese el la tablă e spectacol.
Ştiu că unora le era dor, căci m-au tot întrebat ce mai
face.
Pentru cei care nu ştiu, Sorin este un elev despre care
scriu de când era într-a V-a, acum e în clasa a IX-a, un
elev pe care l-am tot stimulat învăţându-l nenumărate
lucruri, dându-i cărţi să citească. Un elev sclipitor
uneori într-ale filosofiei, având nişte replici uluitoare, şi
asta de când avea 11 ani, un elev atipic, dificil chiar,
creativ, dar paralel cu matematica, gândirea lui fiind
structurată spre uman. Matematica e un chin pentru el.
Pe când era într-a şaptea, îmi scria astfel:
„Ce ciudat e destinul, doamna, fix materia care mi se
pare cea mai îngheţată şi mată, de care mă tem ca
necuratul de tămâie, e materia de care nu aş vrea să
scap, căci este predată de profesorul meu preferat."
Pe semestrul acesta are două note foarte mici la
matematică. Ieri a vrut să-l ascult, a ieşit la tablă, dar s-a
împotmolit printre încrengăturile minţii sale. Nu i-am
pus notă, ci l-am rugat să mai înveţe. Eu am două clase
de a IX-a. Azi a venit la clasa mea, unde am mai mulţi
copii buni, rugându-i pe aceştia să-l ajute, întrucât
colegii din clasa lui s-au săturat să-i explice, iar el să
spună, imediat, lucruri totalmente pe lângă. Eu însămi,
acum câteva zile, l-am luat separat, la şcoală, şi am făcut
cu el exerciţii, i-am explicat ca la grădiniţă totul,
înţelesese, însă cum mintea lui zboară haihui, pe o
ureche îi intră, pe alta îi iese. Aşa că l-am rugat pe Sebi,
un copil foarte bun de la mine din clasă, să meargă în
ultima bancă cu el şi să-i mai dea nişte probleme. În
timpul acesta eu făceam exerciţii cu a mea clasă. La un
moment dat, observ ghiozdanul lui Sorin. Era plin cu
caiete. Le număr. 21 de caiete studenţeşti, în geanta sa,
plus o carte mare, cartonată, „102 dalmaţieni”, plus
„Maitreyi” de Eliade. Repet, 21 de caiete avea! Era
cumplit de grea.
— Sorin, ce e cu geanta asta?
— Doamna, păi...Păi dorm mai liniştit aşa, nu mai am
grijă să îmi fac geanta în fiecare zi.
El îşi cară, practic, toate caietele. Un copil îmi şopteşte
că nu îşi ştie orarul.
— Sorin, nu îţi cunoşti orarul?
— Prefer să nu comentez, îmi spune c-un zâmbet în
colţul gurii.
— Sorin, dar pentru ce cari cartea aceasta grea cu
dalmaţieni?
— Am o foaie cu benzi desenate în ea, vreau să stea
bine presată.
— Pentru o singură foaie?
— Da.
Mă uit pe caiete, mai mult de jumătate erau goale, cu o
filă sau două scrise, cele mai multe cu desene.
Şi eu sunt aeriană, mai ales când e vorba de hârţoagele
din învăţământ. Până acum un an, niciodată nu ştiam
unde am adeverinţa de la olimpiadă sau altă hârtie
care-mi trebuia la finele anului şcolar. Noroc cu mama
că mi le aduna şi le punea bine. La fel sunt şi cu banii.
Niciodată nu ştiu unde-i pun sau câţi am. Dar Sorin mă-
ntrece.
Acum o lună, avea ghiozdanul plin cu toate caietele din
clasa a V-a.
— Cum e posibil, Sorin? îl întreb.
— Am încurcat dulapurile, doamna!
Aşadar el îşi căra la şcoală, în clasa a IX-a fiind, caietele
din clasa a V-a.
Tot el, nu în urmă cu mult timp, o roagă pe doamna
profesoară de geografie să-l asculte. Însă...la română.
Doamna profesoară o fi gândit că e ironic, dar el chiar
voia a fi ascultat la română.
— Sorin, cum să o întrebi aşa ceva pe doamna
profesoară de geografie?
— Le-am confundat, doamna. Semănau.
— Sorin, nu seamănă, cum să faci asta?
— Am greşit, dar parcă semănau.
Niciodată nu are cu ce scrie. Întotdeauna cere un pix, pe
care îl duce acasă şi uită de el. Sau îl uită pe bancă.
Nicidecum nu are gândul necurat de a fura, ci efectiv e
aerian şi uită că l-a împrumutat, iar a doua zi iar nu are
cu ce scrie.
În clasa a V-a, avea tot timpul mâinile pline cu desene:
oraşe întregi populate cu personaje minuscule umpleau
frumos, poetic chiar, palmele sale. Iar de nu desena, se
gândea la infinit.
Domnul Profesor Ioan-Mircea Popovici spunea despre
el: „Sorin s-a născut cu infinitul în inimă. Sunt sigur că
el simte în culori, sunete şi forme. Sorin e dovada că
unii copii nu au nevoie de şcoală. Din contră, uneori
şcoala poate fi pentru ei precum un buldozer peste nişte
răsaduri vii.”
Într-adevăr, lui Sorin îi trebuia un profil de arte sau un
cu totul alt sistem de învăţământ.
Se simte neîncătuşat atunci când lucrează la benzile lui
desenate, a luat chiar premiul I, pe primul semestru, la
un concurs judeţean. Benzile desenate aveau textul în
limba franceză, iar doamna profesoară de franceză care
l-a îndrumat, Anamaria Florescu, îmi povestea cât de
emoţionat era Sorin al nostru când s-a văzut, cu
premiul I, printre elevii Liceului „Mircea cel Bătrân”.
Revenind, azi l-am ascultat. E o foarte mare realizare
pentru el că a reuşit să înveţe inecuaţiile de gradul al II-
lea, cu tabel de semn cu tot. Dar eu voiam mai mult de
la el.
— Nu pot mai mult, doamna. Simt cum mă doare
capul. Organic, mental, nu pot mai mult la matematică.
Efectiv nu sunt făcut pentru matematică.
Are dreptate, iar eu eram cea care-l chinuia. E foarte
clar că nu toţi pot învăţa ecuaţii sau integrale. Mama,
profesoară de limba română, îmi povestea cât de greu îi
venea la matematică.
La coordonatele vârfului parabolei, Sorin se mai
încurca.
— Vârf din x este egal cu...
— X vârf, Sorin, adică abscisa vârfului.
— Credeam că e acelaşi lucru dacă inversez cuvintele,
îmi spune.
— O, Doamne, Sorin! Nu e acelaşi lucru!
Nu a scăpat de darul lui de a se juca cu cuvintele. Mi-
aduc aminte cum, într-a V-a, spunea că l-au
despantalonat copiii.
— Calculează acum abscisa vârfului. Înlocuieşte
valorile lui a şi b, îi spun.
— Staţi să scriu şi y vârf că poate uit formula până
calculez x-ul.
În fine, mi-a rezolvat corect ceea ce i-am dat şi a luat
nota 8. E o notă astronomică pentru el la matematică,
astfel că era-n culmea fericirii, spunând că face cinste
întregii clase.
Nu va fi niciodată bun la matematică, dar eu voi
continua să cred în el, în resursele sale mentale, deloc
demne de neglijat, simţind că, undeva sus, are steaua
lui luminoasă care-i va călăuzi paşii spre neştiute, dar
frumoase înălţimi.