METODE DIDACTICE TRADIȚIONALE

Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi

Facultatea de Psihologie şi Ştiinţe ale Educaţie
Anul II, Grupa 1, Semestrul 1
Specializarea: PIPP

Student: Mădălina-Iulia Prisacaru

Glosar termeni:

 Metoda didactică. „Etimologia termenului ”metodă” derivă din combinația a două

cuvinte grecești (odos= drum, cale și metha=spre, către) și are sensul de ”drum
către...” sau ”cale spre...”. Metoda este drumul către atingerea obiectivelor,
îndeplinind astfel un rol polifuncțional. Pe baza ei se prezintă și se vehiculează
conținuturi informaționale. În baza funcțiilor specifice pe care le îndeplinește la nivel
cognitiv, formativ- educativ, motivațional, instrumental și normativ, ea se corelează cu
celelalte componente ale instruirii devenind astfel, o cale eficientă de desfășurare a
procesului de predare- învățare- evaluare. (Massari, 2015, p. 52)
 „Procedeele didactice reprezintă operațiile subordonate acțiunii declanșate la nivelul
metodei de instruire propusă de profesor și adoptată de elev. Ele includ ”tehnici mai
limitate de acțiune” care ”contribuie la practicarea unei metode” în diferite condiții și
situații concrete. Definirea operațională a conceptului evidențiază faptul că procedeul
constituie ”o componentă sau chiar o particularizare a metodei”, care condiționează-
din interior sau din exterior- calitatea acesteia; din interior, prin capacitatea de
reordonare a operațiilor în cadrul acțiunii declanșate la nivelul metodei; din exterior,
prin preluarea unor responsabilități ale metodei în situația în care aceasta intră într-un
anumit impas sau blocaj pedagogic.” (Cristea, 2000, p. 241)

Funcțiile metodelor didactice

 „Funcția cognitivă (pentru elev, metoda constituie o cale de acces spre
cunoașterea adevărurilor și a procedurilor de acțiune, spre însușirea științei și
tehnicii, a culturii și a comportamentelor umane; metoda devine pentru elev un
mod de a afla, de a cerceta, de a descoperi);
 Funcția formativ- educativă (metodele supun exersării și elaborării diversele
funcții psihice și fizice ale elevilor, prin formarea unor noi deprinderi
intelectuale și structuri cognitive, a unor noi atitudini, sentimente, capacități, ci
și un proces educativ);
 Funcția instrumentală/ operațională (metoda servește drept tehnică de
execuție, mijlocind atingerea obiectivelor instructiv- educative);

 Funcția normativă/ de optimizare a acțiunii (metoda arată cum trebuie să se

procedeze, cum să se predea și cum să se învețe astfel încât să se obțină cele
mai bune rezultate).” (Cucoș, 2014, p. 339)
 Clasificarea metodelor didactice:
„În literatura domeniului, pot fi evidențiate o serie de criterii pentru întocmirea
unei taxonomii a modelelor didactice:

După criteriul istoric: metode tradiționale (expunerea, conversația, exercițiul) și metode noi/
moderne (instruirea programată, instruirea asistată de calculator);

După aria de aplicabilitate/ gradul de generalitate:

 Metode generale care se aplică în întreg procesul de învățământ, în predarea tuturor

disciplinelor (expunerea, conversația, lucrările practice);
 Metode particulare/ speciale folosite în predarea anumitor discipline de învățământ sau
pe anumite trepte de școlarizare (lectura după imagini, lucrări de laborator,
brainstorming).
Din perspectiva integrării la nivel de sistem:

 Metode în care predomină acțiunea de comunicare, într-o formă de organizare: orală

(expozitivă/ narațiunea, explicația, prelegerea, conversația euristică, dezbaterea,
asaltul de idei, problematizarea), scrisă (activitatea cu manualul și alte materiale de
învățare, lectura dirijată, explicativă, independentă etc.) și internă (reflecția personală,
introspecția);
 Metode în care predomină acțiunea de cercetare a realității în mod direct (observarea
sistemică și independentă, experimentul, cercetarea documentelor istorice) sau indirect
(demonstrația observațională, experimentală, grafică, documentară, analogică,
programată, modelarea);
 Metode în care predomină acțiunea practică, într-o formă de organizare reală
(exercițiul, algoritmizarea, lucrările practice, studiul de caz) sau simulată (jocul
didactic, dramatizarea);
 Metode în care predomină acțiunea de programare specială a instruirii (metoda
instruirii programate; metoda instruirii asistată pe calculator);
După criteriul subiectului pe care este centrată metoda:

 Metode centrate pe activitatea profesorului (prelegerea, explicația, demonstrația);

 Metode centrate pe activitatea elevului (exercițiul, lucrul cu manualul, fișele de muncă
independentă, observarea).
După modul de prezentare a cunoștințelor:

 Metode de activitate individuală (activitate liberă- lucrul cu manualul; activitate sub

îndrumarea profesorului- observarea dirijată, exercițiul; activitate programată-
exercițiul);
 Metode de activitate în perechi (profesor- elev, elev- elev, profesor- profesor).
 Metode de activitate în microgrupuri/ echipă (metode de activitate cu clasa unilaterală-
explicația, prelegerea; bilaterală- conversația sau multiplă- dezbaterea).
După gradul de angajare a elevilor în procesul de învățare:

 Metode pasive (expunere, demonstrația);

 Metode active (exercițiul, conversația).
După sarcina didactică îndeplinită preponderent:

 Metode de comunicare și asimilare de noi cunoștințe;

 Metode de repetare și consolidare a cunoștințelor;
 Metode de formare de priceperi și deprinderi;
 Metode de evaluare a rezultatelor învățării.
După gradul de dirijare a învățării, modul de administrare a experienței ce urmează a fi
însușită:

- Metode algoritmice prin care activitatea de învățare este dirijată riguros, pas cu pas;

- Metode semialgoritmice care propun o dirijare parțială ce lasă loc și independenței,

posibilității de autoorganizare;

- Metode euristice ce promovează investigația personală, libertatea subiectului de a alege căile

de rezolvare a problemelor.

După tipul de învățare promovat:

 Metode de învățare prin receptare (expunerea);

 Metode de învățare prin descoperire (problematizarea);
 Metode de învățare prin acțiune (exercițiul);
 Metode ale învățării prin creație (brainstorming, 6-3-5).” (Massari, 2015, pp. 53-54)

I. Caracteristicile metodelor didactice tradiționale:

1. „Sunt demersuri teoretico- acționale executive de predare- învățare, care asigură
desfășurarea și finalizarea cu eficiență a procesului de învățământ, îndeplinind
funcții normative de genul ce și cât să predăm și să învățăm, ce, cât, cum și când să
evaluăm cunoștințele etc.;
2. Sunt demersuri de cunoaștere (de investigație) științifică, de documentare și
experimental- aplicative, contribuind la dezvoltarea teoriei și practicii pedagogice,
îmbinându-se în acest scop cu formele cunoașterii și operațiile logice;
3. Cuprind și dinamizează elementele pedagogice teoretice, care asigură
fundamentarea științifică a acțiunilor de predare- învățare;
4. Contribuie la dezvoltarea teoriei pedagogice;
 5. Se elaborează și se aplică în strânsă legătură cu diferitele componente ale procesului
de învățământ (obiective, conținuturi, mijloace), precum și în strânsă legătură cu
gradul și profitul învățământului cu specificului disciplinei de învățământ, cu felul
activităților didactice și cu nivelul de pregătire al tineretului;
6. Contribuie la realizarea obiectivelor autoinstrucției și autoevaluării, la pregătirea
tinerilor pentru educația permanentă;
7. Au un caracter dinamic, în sensul că mențin ceea ce este valoros și elimină ceea ce
are ”uzură morală”, fiind deschise înnoirilor și perfecționărilor, în pas cu progresul
științific, pedagogic și tehnic;
8. Unele metode servesc în mai mare măsură munca profesorului- predare: prelegerea,
conversația etc.,iar altele servesc mai mult munca elevului- învățarea: lectura,
exercițiul etc. (Bontaș, 2001, p. 148)

1. Metode de predare-asimilare tradiţionale - cu un lung istoric în instituţia şcolară şi care pot

fi păstrate cu condiţia reconsiderării şi adaptării lor la exigenţele învăţământului modern :

a. expunerea didactică

b. conversaţia didactică

c. demonstraţia

d. observarea

e. lucrul cu manualul

f. exerciţiul

 Expunerea didactică – „este o metodă care constă în prezentarea orală a unei

teme/probleme complexe, ce se evidenţiază prin organizare densă şi fluentă. Ca metodă,
expunerea beneficiază de sprijinul unor procedee, cum sunt conversaţia sau demonstraţia.
În funcţie de vârsta elevilor şi de experienţa lor de viaţă, poate îmbrăca mai multe
variante: povestirea didactică, descrierea, explicaţia, prelegerea şcolară. ” (Massari, 2009,
p 43)
 „Conversaţia didactică, întâlnită în lucrările de pedagogie şi sub denumirea de metodă
interogativă, convorbire, discuţie sau dialog didactic, este o metodă care valorifică
dialogul, prin întrebări, în vederea însuşirii de noi cunoştinţe sau în vederea fixării,
aprofundării, sistematizării şi verificării acestora.
 După funcţia didactică vizată cu prioritate, se desprind următoarele forme principale
ale conversaţiei:

- conversaţia euristică în scopul însuşirii de noi cunoştinţe, în care întrebările sunt

de tip productiv, solicitând cu prioritate gândirea în prelucrarea şi sistematizarea
datelor cunoscute în vederea unor comparări, interpretări sau exprimări de opinii
personale.

- conversaţia de consolidare prin care se urmăreşte repetarea, fixarea şi sistematizarea

cunoştinţelor.

- conversaţia de verificare (catehetică), în care întrebările sunt de tip reproductiv,

vizând cunoştinţe predate şi învăţate şi solicitând cu prioritate memoria;

Există o gamă largă de tipuri de întrebări (întrebări de definire, întrebări factuale, întrebări
de interpretare şi extrapolare, întrebări de comparare, întrebări de explicare, întrebări de
opinie, întrebări de justificare etc.) ce pot fi utilizate în scopul antrenării la dialog, însă
formularea acestora presupune respectarea câtorva cerinţe: să fie formulate corect, simplu,
accesibil şi înlănţuite logic; să fie adresate întregii clase; să nu sugereze răspunsul; să fie
gradate şi variate; să stimuleze operaţiile gândirii, să declanşeze activitate intelectuală cât
mai intensă; să fie urmate de o pauză suficientă pentru construirea răspunsului. Eficienţa
acestei metode este condiţionată şi de caracterul şi de calitatea răspunsurilor, acestea vor
fi: corect formulate, din punct de vedere ştiinţific, stilistic şi gramatical; complete;
argumentate; sancţionate (confirmate) de cadrul didactic sau colegi.”(Massari, 2009, p.44)

 „Demonstrația” - „reprezintă o metodă didactică bazată prioritar pe cercetare indirectă

a realităţii, care valorifică îndeosebi resursele raţionamentului de tip deductiv. Această
acţiune implică prezentarea unor obiecte şi fenomene din natură şi societate, reale sau
substituite, în vederea stimulării capacităţii elevilor de descoperire şi de argumentare a
esenţei acestora’’(Cristea, 2000, p. 94).

„Datorită utilizării materialului intuitiv în orice activitate didactică, demonstraţia este

prezentă, într-o formă sau alta, cu o pondere aferentă, în toate materiile de învăţământ.

În funcţie de materialul demonstrativ utilizat, metoda poate îmbrăca diferite forme:

(1) demonstraţia cu obiecte în stare naturală, întâlnită în special la ştiinţele naturii;

(2) demonstraţia cu acţiuni în situaţiile în care se urmăreşte învăţarea unor deprinderi (desen
tehnic, educaţie fizică etc.);

(3) demonstraţia cu substitutele obiectelor, fenomenelor, acţiunilor;

(4) demonstraţia de tip combinat;

(5) demonstraţia cu mijloace tehnice.”(Massari, 2009, p.46)

 „Observarea sistematică şi independentă. Această metodă presupune urmărirea/

investigarea intenţionată, organizată şi sistematică a unor obiecte sau fenomene în
vederea obţinerii de informaţii despre acestea. În prim plan se evidenţiază funcţia
formativă a acestei metode.

Există mai multe tipuri de observare, în funcţie de criteriul utilizat:

- după gradul de organizare: spontană şi organizată;

- după gradul de dirijare: dirijată/dependentă şi liberă/independentă/autodirijată;

- după durată: de scurtă durată sau de lungă durată.”(Massari, 2009, p.44)

 Lucrul cu manualul – „cunoscut în literatura de specialitate şi sub denumirea de munca

cu manualul, munca cu manualul şi alte cărţi, lectura sau studiul cărţii, este o metodă
didactică fundamentală pentru formarea de priceperi şi deprinderi de muncă
intelectuală ce constă în valorificarea, sub aspect formativ şi informativ, a surselor
şcolare scrise (manual, culegeri de exerciţii, lucrări de specialitate, dicţionare,
enciclopedii, reviste) şi vizează dobândirea de către elevi a fondului aperceptiv
necesar înţelegerii textului în general, cât şi căpătarea deprinderii de a utiliza cartea în
diverse contexte/experienţe de învăţare. Metoda se poate utiliza pe toate treptele de
şcolaritate, elevii citesc cu intenţia de a învăţa, dobândind astfel cunoştinţe prin efort
personal, însă aplicarea metodei se diferenţiază în funcţie de particularităţile de vârstă
ale elevilor şi de complexitatea rezultatelor ce se vor constitui din interacţiunea cu
cartea.

Utilizarea acestei metode presupune valorificarea unor tehnici de lectură:

 lectura lentă (cu scopul de a parcurge întreg textul, de a înţelege şi reţine)
 rapidă (cu scopul de a se familiariza cu tema, structura şi concluziile textului)
 lectura critică, lectura paralelă, lectura explicativă, lectura selectivă
 lectura dirijată (prelucrarea textului de către elev este condusă sistematic de către
cadrul didactic)
 lectura liberă/autodirijată (când elevul desfăşoară independent întreaga activitate, ca
deprinderea de a lua notiţe, a extrage ideile principale, a alcătui o fişă, un conspect) ”.
( Massari, 2009, 49-50)
 „Exercițiul didactic. Constituie o modalitate de efectuare a unor operații și acțiuni
mintale sau motrice, în chip conștient și repetat, în vederea achiziționării sau
consolidării unor cunoștințe și abilități. Această metodă are în principiu un caracter
algoritmic, prin aceea că presupune anumite secvențe riguroase, precise, ce se repetă
întocmai. Exercițiul presupune deci o suită de acțiuni ce se reiau relativ identic și care
determină apariția unor componente acționale automizate ale elevilor. Pe lângă
 formarea și consolidarea unor deprinderi, exercițiul poate realiza și alte sarcini,
precum: adâncirea înțelegerii noțiunilor, regulilor, principiilor și teoriilor învățate,
consolidarea cunoștințelor și deprinderilor însușite, dezvoltarea operațiilor mintale și
constituirea lor în structuri operaționale, sporirea capacității operatorii a
cunoștințelor, priceperilor și deprinderilor, prevenirea uitării și evitarea tendințelor de
confuzie, dezvoltarea unor trăsături morale, de voință și caracter. Exercițiul permite și
o anumită clasificare, în funcție de o serie de criterii:
 După funcțiile îndeplinite: introductive de bază, de consolidare, operatorii,
structurale;
 După numărul de participanți la exercițiu (individuale, de echipă, colective);
 După gradul de intervenție a cadrului didactic (dirijate, semidirijate, combinate);
 După obiectele de învățământ (gramaticale, literare, matematice, sportive, artistice).”
(Cucoș, 2014, p. 347)

Bibliografie :

 Cucoș, Constantin (2002), Pedagogie – Ediția a II-a revăzută și adăugită, Iași, Editura
Polirom
 Cristea, Sorin (2000), Dicționar de pedagogie, Chișinău, Editura Litera Educațional
 Massari, Gianina-Ana (2009), curs Teoria și Metodologia Instruirii, Iași, Editura
Universității „Alexandru Ioan Cuza”
 Bontaș, I., 2001, Pedagogie- Tratat, Editura BIC ALL, București;
Întrebări :

1. Enumerați metodele tradiționale.

2. Caracterizați o metodă tradițională.
3. Considerați că metodele tradiționale au aceeași valoare în prezent, așa cum au avut în
trecut?

APLICATIE: Ghicește cuvântul!

Materiale necesare: pătrate mici din foi albe

Desfășurare: Alegeți o colecție de cuvinte, pe care credeți că fiecare echipa va fi capabil să le

decodeze.

Pe care fiecare pătrat confecționat din foaie sunt scrise anumite litere, care, ordonate
corespunzător, formează un cuvânt ( indiciu:acel cuvânt a fost întâlnit în prezentarea de
astăzi\cursul de astăzi). Studenții, care sunt împărțiți în două echipe, au datoria de a pune cap
la cap toate literele și sa formeze cuvântul potrivit. Fiecare echipă trebuie sa decodeze 4
cuvinte.
Acest joc poate deveni destul de captivant, deoarece există și o întrecere între cele două
echipe.

Conversatia

Demonstatia

Povestirea