Sunteți pe pagina 1din 4

De câte feluri sunt bolile câinilor?

1. Boli cauzate de viruşi, cu o mortalitate destul de mare în rândul animalelor.


Prevenirea lor se va face cu vaccinuri specifice, administrate încă din primele luni de
viaţă, iar unele necesită revaccinare anuală.
Vaccinarea anuală contra turbării (rabiei) este obligatorie la noi în ţară. Turbarea este
singura dintre bolile canine virale care se transmite la om.
Printre cele mai răspândite boli virale la căţei avem:
- Parvoviroza sau gastroenterita hemoragică, o boală foarte gravă, adeseori
mortală, produsă de unul dintre cei mai mici viruşi ai familiei Parvoviridae. Cei mai
predispuşi la această boală sunt puii (2-6 luni), datorită insuficientei dezvoltări a
sistemului lor imunitar. Virusul pătrunde în organism în urma contactului cu fecale
contaminate, prin hrană contaminată şi mai puţin prin contact direct. Simptomele
includ scăderea apetitului alimentar, diaree severă sângeroasă, vărsături şi depresie.
Aceste simptome pot apărea rapid, în termen de câteva ore de la infestare. Moartea
poate surveni în termen de câteva zile. Tratamentul este complex, incluzând antibiotice
pentru prevenirea infecţiilor bacteriene secundare, antidiareice, aport intravenos de
lichide, glucoză, potasiu, datorită deshidratării la care este supus organismul. În ultimul
timp se practică chiar administrarea unor hormoni care să stimuleze formarea celulelor
albe, pentru întărirea sistemului imunitar. Pentru că incidenţa mortală a virusului este
extrem de ridicată, vaccinarea are un rol foarte important.
- Maladia Carre (Jigodiasau Febra canină) este produsă de Distemper virus şi
afectează în special câini cu vârstă de 3-6 luni, dar se poate întâlni şi la animalele cu
vârsta mai înaintată. Virusul pătrunde în organism pe cale respiratorie sau digestivă şi
are simptome clinice foarte diferite. La unii câini, singurele simptome sunt o stare
febrilă trecătoare, poate însoţită de lipsa poftei de mâncare sau de o uşoară depresie.
Alţi patrupezi sunt afectaţi de o stare de rău a întregului organism, cu scurgeri nazale şi
olfactive, tuse, febră, depresie, lipsa poftei de mâncare, stări de vomă şi diaree,
hiperkeratoză palmară şi plantară, dermatită pustuloasă, iar în ultimă instanţă, semne
neurologice. De obicei, odată cu instalarea semnelor neurologice, mortalitatea este de
peste 90%. Pacienţii care trec de faza de evoluţie cu manifestări nervoase rămân cu
sechele neurologice, fiind totodată eliminatori de virus pe o perioadă de câteva luni.
Diagnosticul se pune pe baza semnelor clinice şi ale kit-urilor de diagnostic.
Tratamentul constă în administrarea de seruri hiperimune, antibiotice şi medicaţie de
susţinere. Prevenţia apariţiei bolii se face prin vaccinare.
- Coronavirusul este a doua cauză virală, ca importanţă, a diareei la căţei,
parvovirusul canin fiind liderul. Spre deosebire de parvovirus, infecţiile cu coronavirus,
în general, nu sunt asociate cu procente mari de mortalitate. Este un virus tip ARN
monocatenar (cu un singur lanţ), cu un înveliş de protecţie grăsos. Infecţia este
diseminată prin eliminarea virusului în fecalele câinilor infectaţi. Ca şi în cazul celor mai
multe boli infecţioase, căţeii mici sunt mai afectaţi decât adulţii. Simptomul principal
asociat coronavirusului canin este diareea care de obicei, durează câteva zile, însă cu o
mortalitate redusă. În cazurile complicate, mulţi căţei cu un deranjament intestinal
(enterită) grav sunt afectaţi simultan atât de coronavirus, cât şi de parvovirus. Procentul
de mortalitate la căţeii cu infecţii simultane se poate apropia de 90%. Ca şi în cazul
parvovirusului canin, nu există un tratament specific pentru coronavirus. Este extrem
de important ca animalul să nu se deshidrateze. Apa trebuie să fie administrată forţat,
cu condiţia ca acesta să nu vomite, sau lichidele perfuzabile pot fi administrate
subcutanat şi/sau intravenos pentru a preveni deshidratarea. În momentul de faţă,
medicii veterinari dispun de vaccinuri care protejează căţeii şi câinii adulţi împotriva
coronavirusului canin.
2. Bolile cauzate de paraziţi
Fie că animăluţul are paraziţi interni sau externi,manifestările sunt foarte neplăcute atât
pentru stăpân cât şi pentru câine. Iar dacă măsurile necesare nu sunt luate în timp util,
pot duce la complicaţii serioase, greu de tratat. Administrarea produselor medicale
specifice, pot preveni foarte simplu aceste complicaţii.
Printre cele mai des întâlnite boli de acest gende care suferă câinii sunt:
- Dirofilarioză cardiopulmonară (viermi la inimă) - cu potenţial fatal, este
produsă de viermele Dirofilaria immitis, transmis prin muşcătura de ţânţar. Ţânţarul
introduce microfilaria care, în decurs de 5-6 luni, ajunge la stadiul de adult şi se fixează
în artera pulmonară. La această boală sunt receptivi câinii din toate rasele şi de toate
vârstele, existând un risc mai mare pentru câinii care stau afară. Din păcate de obicei
simptomele nu sunt evidente, apar târziu în evoluţia bolii prin intoleranţă la efort, tuse,
anemie, embolism pulmonar, dermatite, şi chiar moarte subită. Diagnosticul se pune pe
baza analizelor de laborator şi cu ajutorul kit-urilor speciale. Tratamentul Dirofilariozei
este costisitor, de durată şi periculos pentru pacient şi se realizează în acord cu gradul de
contaminare. Se restricţionează câinele de la efort, se instituie terapie antitrombotică şi
se începe cu prima etapă (sub observaţie medicală), tratamentul adulticid, realizat de
preferat cu melarsomine, urmând etapa a doua, tratamentul microfilaricid, realizat în
mare parte în ţara noastră cu produse pe bază de ivermectină sau derivaţi. Prevenirea
Dirofilariozei se face prin deparazitare externă specifică.
- Babesioza este o boală parazitară foarte gravă, ce afectează câinele dar şi omul. Este o
zoonoză produsă de un parazit unicelular transmis prin intermediul căputelor care
reprezintă gazde definitive şi rezervor de babesii. Mai receptive la această boală sunt
animalele tinere, cele malnutrite şi bolnave şi cele cu imunitate slabă. Cele mai întâlnite
specii în ţara noastră sunt: Babesia canis, Babesia vogeli şi Babesia gipsoni. Produc
anemie hemolitică, cu consecinţe grave, cum ar fi insuficienţa renală şi chiar moarte.
Manifestările clinice includ: reducerea apetitului până la inapetenţă, vomă, febră,
instabilitate pe membre, urină de culoare brună, mucoase galbene. Eficacitatea
tratamentului depinde de momentul intervenţiei, astfel încât, cu cât animalul este tratat
mai din timp, cu atât şansele de vindecare cresc. Pronosticul este rezervat mai ales în
formele acute şi la animalele în vârstă sau cu imunitate scăzută, moartea survenind în
scurt timp (4 - 5 zile) de la apariţia semnelor clinice. Este bine de ştiut că tratamentul
este dificil, de lungă durată şi foarte costisitor. Acesta constă în instituirea unei
medicaţii specifice, asociată cu un tratament de susţinere şi chiar hemotrasfuzie. În
ultimii ani incidenţa acestei boli a luat amploare, iar primul pas în prevenirea babesiozei
este deparazitarea externă regulată a animalului, cu produse adecvate şi recomandate de
medicul veterinar.
- Râia este de mai multe feluri, dar cele mai des întâlnite tipuri sunt: Demodex canis,
Sarcoptes scabies, localizate la nivelul pielii. Sunt extrem de pruriginoase (provoacă
mâncărimi), iar rănile produse de scărpinat se pot suprainfecta. Atenţie! Sarcoptes
scabies se poate transmite şi la om! Tratamentul constă atât în aplicarea topică de
substanţe antiparazitare pe ceafă şi îmbăieri, cât şi în administrarea orală de suplimente
vitamin-minerale şi imunostimulatoare.
- Paraziţii intestinali produc frecvent pierderi în rândul animalelor tinere, care nu au
fost deparazitate intern corespunzător. Manifestările clinice pot fi: diaree, vomă (uneori
cu expulzia parazitului), pareze şi paralizii, crize epileptiforme, anemie, inapetenţă,
letargie, balonament abdominal, lipsa de glucide, fosfor, săruri minerale şi vitamina C.
Când sunt prezenţi în număr mare, pot produce fenomene de obstrucţie intestinală.
Deparazitarea animalelor ar trebui respectată cu rigurozitate, începând de la vârstă de
4-6 săptămâni.
- Otitele sunt provocate de acarienii urechii. Se poate întinde până în zona mediană a
urechii (otita medie), iar în cazurile mai avansate, poate să se extindă până la urechea
internă (otita internă), de unde infecţia se poate răspândi în întreg corpul, spre sistemul
nervos central şi spre alte organe. Dacă aceşti acarieni sunt descoperiţi din timp, se pot
îndepărta cu câteva picături de ulei mineral sau picături ce conţin permetrin. Dacă
afecţiunea este netratată, are loc o îngroşare a pielii pavilionului intern al urechii şi
poate să devină cronică. Este bine să se intervină din timp cu o medicaţie mai blândă
încercându-se refacerea ţesuturilor urechii până nu este prea târziu. După ce se
îndepărtează acarienii, este bine să se folosească un unguent cu antibiotice zilnic, pentru
câteva săptămâni. Cei mai predispuşi câini sunt cei cu urechi lungi (labrador, spaniel,
etc., datorită proastei circulaţii, păr, umiditate).
3. Bolile cauzate de bacterii
Cele mai frecvente boli cauzate de bacterii sunt: bruceloza (care este o boală
transmisibilă şi pe cale sexuală), tuberculoza, tetanosul şi leptospiroza. Atenţie - aceste
boli se transmit la om! Majoritatea pot provoca moartea căţelului! De aceea, prevenirea
este cel mai bun tratament.
- Leptospiroza (Tifosul canin) este produsă de Leptospira canicola şi mai rar de
Leptospira icterohaemorrhagia. La câine se descriu două forme clinice principale: o
formă icterică şi o formă anicterică. Simptomele care apar sunt icterul, voma biloasă,
diaree (melenă), poliurie, hematurie. Tratamentul se face cu ser antileptospiric,
streptomicină, teramicină şi simptomatic. În scop profilactic se practică vaccinarea
antileptospirică.
4. Bolile de nutriţie
Sunt extrem de frecvente, mai ales în cazul animalelor hrănite cu mâncare gătită sau cu
resturi de la masa stăpânului. Resturile alimentare pot fi indigeste sau foarte periculoase
pentru câine - chiar dacă nouă şi lui ne plac la nebunie. Ceapa, de exemplu, este toxică
pentru câine. La fel şi ciocolata, strugurii, cartofii, roşia etc. Mâncarea gătită special
pentru prietenii noştri canini trebuie să fie foarte bine echilibrată din punct de vedere
nutritiv şi trebuie să ţinem cont de faptul că nevoile câinilor sunt altele decât nevoile
noastre.
5. Boli ale aparatului de reproducţie, care de cele mai multe ori sunt o cauză a
nesterilizării şi castrării câinilor.
- Tumorile mamare apar mai ales la căţelele în vârstă, uneori însă şi la cele tinere.
Nodulii mici fără tendinţă de creştere sunt lăsaţi pe loc până ajung la mărimea unui ou
de găină. Apoi sunt îndepărtaţi prin intervenţie chirurgicală. Tumorile care cresc rapid
sunt operate imediat. Dacă există deja metastaze în organe, se va lua în considerare
varianta eutanasiei.
- Piometru este o afecţiune relativ frecventă la femele. Este cauzată de un dezechilibru
hormonal (exces de progesteron). Afectează mai mult căţelele mai în vârstă care au fost
o singură dată gestante sau care nu au fost deloc. Simptome: stare abătută, sete, secreţie
vaginală galben-roz până la ciocolatie. În anumite perioade secreţia vaginală încetează.
Prin presiune pe abdomen creşte fluxul vaginal. Diagnosticul se pune doar de către
medicul veterinar pe baza lipsei ciclului menstrual, abdomen mărit în volum, datorită
distensiei coarnelor uterine pline cu material purulent. La examenul sângelui se
constată leucocitoza. La examenul radiologic se constată un eter foarte destins. În foarte
multe cazuri, puroiul acumulat în uter este steril (lipsit de microorganisme), ceea ce
dovedeşte originea hormonală a afecţiunii. Tratamentul este unul singur: histerectomia
(extirparea chirurgicală a uterului) combinat cu o medicaţie specifică care să prevină
instalarea unei insuficienţe renale acute.
- Orhita (inflamaţia testiculelor) este de obicei urmarea unor traumatisme însoţite de
contuzii. Orhita acută este dureroasă, cea cronică nu. Se aplică comprese cu apă rece sau
soluţie Burov şi se administrează antiinflamatoare pe cale generală. În orhita cronică se
recurge la castrare.
6. Boli ale aparatului uro-genital
- Urolitiaza sau calculoza urinară. Urina câinelui este o hipertonică, datorită
diferiţilor cristaloizi, acidul uric de exemplu, care este greu solubil. Aceasta se defineşte
prin formarea la nivelul aparatului urinar a unor concreţiuni minerale, organice sau
anorganice, numite uroliţi. Aceştia se formează în urma agregării de cristale din
substanţele organice sau anorganice excretate la nivel urinar. Cele mai comune semne
ale urolitiazei sunt urinarea frecventă şi dureroasă, precum şi apariţia sângelui în urină
(hematurie). Hematuria apare datorită leziunilor la nivelul mucoasei vezicale şi uretrale.
Mucoasa se inflamează şi devine dureroasă odată cu trecerea urinei ce antrenează
pietrele sau nisipul vezical. Pentru a se stabili un tratament medicamentos, mai întâi se
va determina natura uroliţilor. Un rol foarte important care stă la bâza tratamentului o
are dieta. Câinele trebuie să consume cantităţi reduse de proteine pentru a diminua
formarea amoniacului în urină. Consumul de fosfor şi magneziu de asemenea este bine
să fie scăzut şi este recomandată consumarea de lichide în cantităţi mari. Dacă diureza
va fi mai puternică, urina va fi mai diluată, iar pietrele se vor elimina mai uşor.
- Cistita reprezintă o inflamaţie a mucoasei vezicii urinare. Cauzele cele mai frecvente
sunt nefritele, uretritele, stările toxice cu substanţe chimice, calculii urinari (minerali
sau organici), traumatismele, cateterismele care se fac în urolitiază şi frigul. Simptomele
bolii: câinele stă trist, nu prezintă poftă de mâncare iar urina lui este densă, maronie sau
sangvinolentă. Datorită globului vezical (vezica plină cu urină) care compresează
intestinul gros, poate apărea şi starea de constipaţie. Tratamentul constă în
administrarea de sulfamide, peniciline, hemostatice, vitamina k, etc.
7. Boli ale glandelor
Obstrucţia şi inflamaţia glandelor anale. Afecţiunea glandelor anale este o
problemă comună la câini. Glandele anale, cunoscute şi sub numele de “pungi anale”,
pot prezenta diverse afecţiuni, infecţii sau abces. Din diferite motive, precum
conformaţia animalului, densitatea secreţiei sau moliciunea excrementelor, pungile şi
canalele glandelor anale se înfundă. Când acest lucru se întâmplă, câinele are un
comportament specific - târârea zonei anale pe sol, sau îşi linge în mod excesiv această
zonă. De asemenea, în jurul cozii, se poate observa un lichid uleios, iar în momentul în
care se explorează zona, animalul prezintă semne de durere. Problema apare în special
la câinii de apartament şi la cei cu tulburări digestive. Tratamentul constă în evacuarea
conţinutului glandelor anale. După vidare se foloseşte un unguent pe bază de
antibiotice. Irigarea se repetă la interval de 24 de ore şi 48 de ore. Dacă nu se obţine
vindecarea şi glandele anale s-au transformat în abcese, se recurge la extirparea lor.
Dacă doriţi să aveţi un câine permanent sănătos, este simplu. Măsuri generale de
profilaxie a bolilor sunt eficiente, necostisitoare şi vă pot salva viaţa căţelului. Vizitele
regulate la medicul veterinar de asemenea sunt recomandate.