Prof.univ.dr.ing.

Sorin Mihai RADU

ECOLOGIE ŞI PROTECŢIA MEDIULUI

PETROŞANI
2012

1
 CUPRINS

1. INTRODUCERE ............................................................................................. 4
2. SCURT ISTORIC AL DEZVOLTĂRII ECOLOGIEI CA ŞTIINŢĂ ...... 9
3. LEGILE GENERALE ALE ECOLOGIEI ..................................................11
4. ECOSISTEMUL ............................................................................................ 15
4.1. Ecosistemul - unitate funcţională a biosferei....................................... 15
4.2. Biotopul ............................................................................................... 15
4.3. Biocenoza ............................................................................................ 16
4.4. Structura ecosistemelor ....................................................................... 16
4.5. Fluxul de energie ................................................................................. 17
Baza energetică a ecosistemului ..................................................... 17
Energiile extratelurice .................................................................... 18
Transformarea şi prelucrarea energiei solare ..................................18
Energiile telurice ............................................................................ 19
Energiile generate de forţele de atracţie ......................................... 19
Energia biosului .............................................................................. 20
5. NOŢIUNI LEGATE DE MEDIU ŞI POLUARE ....................................... 22
5.1. Noţiunea de mediu ............................................................................... 22
5.2. Alte noţiuni specifice ........................................................................... 22
6. ECOLOGIA POLUĂRII .............................................................................. 31
6.1. Introducere ........................................................................................... 31
Organism - mediu: schimburile de substanţe, energie, informaţie . 31
6.2. Noţiunea de poluare; etimologie şi definiţii ........................................ 33
Aspecte generale ale fenomenului de poluare ................................ 33
6.3. Tipuri de poluare ................................................................................. 35
Agenţi de poluare ........................................................................... 35
Poluarea prin agenţi fizici .............................................................. 36
Poluarea prin agenţi chimici; fenomenul de amplificare biologică 39
Poluarea microbiologică, biologică şi poluarea umană .................. 40
6.4. Situaţia poluării mediului în România ................................................. 42
6.5. Acumularea de deşeuri ........................................................................ 42

2
 7. ECOLOGIA, IMPACTELE AMBIENTALE ŞI PROTECŢIA
MEDIULUI ....................................................................................................................... 44
7.1. Câteva caracteristici ecologice ale omului şi ale societăţii umane ...... 44
7.2. Terenuri si cladiri..................................................................................47
7.3. Mediul la birou.....................................................................................52
7.4. Impacte ecologice ................................................................................ 63
8. EVALUAREA IMPACTULUI AMBIENTAL ........................................... 65
8.1. Caracteristicile EIA ............................................................................. 65
8.2. Documentul de EIA ............................................................................. 68
EIA de nivel 0 ................................................................................. 68
EIA de nivel I ................................................................................. 69
EIA de nivel II ................................................................................ 69
8.3. Determinarea importanţei impactului semnificativ ............................. 69
8.4. Determinarea importanţei impactului printr-o abordare secvenţială a
problemei .................................................................................................... 71
8.5. Evaluarea riscului ................................................................................ 72
8.6. Studiile de impact ................................................................................ 72
8.7. Programul de reabilitare ambientală .................................................... 73
TESTE DE EVALUARE A CUNOŞTINŢELOR .......................................... 82
BIBLIOGRAFIE ............................................................................................... 88

3
 1. INTRODUCERE

Născută ca o ramură a biologiei, nimeni nu prevestea ecologiei un strălucit viitor

social. Dar, treptat implicaţiile sale s-au diversificat, amplificat şi complicat. Studiind
echilibrele naturale, ecologiştii au prevăzut degradarea lor treptată; după câteva decenii,
dezvoltarea societăţilor industriale a modificat profund mediul planetar. Apariţia şi
amplificarea poluării, dispariţia unor specii, afirmarea problemelor globale au fost semnele
evidente ale unei crize ecologice profunde. Concluzia relevată tot de ecologie este şi ea
fundamentală: omul nu poate să acţioneze la nesfârşit asupra mediului său fără a pune în
discuţie ruperea absolută a echilibrelor ecologice esenţiale. Pe această cale s-a impus o altă
noţiune - problemă cheie a lumii contemporane: protecţia mediului. Totodată, pe măsura
conştientizării mizei ecologice, ştiinţele biologice au făcut apel la ştiinţele umane:
etnologia a denunţat decivilizarea promovată de occidentali contra etniilor şi culturilor
minoritare; demografia s-a confruntat cu creşterea mondială a populaţiei şi impactului, pe
măsură, asupra mediului, sociologia a perceput un război între societate şi natură; cuvinte
precum natură, ştiinţă, tehnică, au trezit filozofia care a hrănit vechile sale dezbateri asupra
acestor noi constatări.
Aşa cum se întâmplă în lumea modernă, aceste probleme au invadat deopotrivă şi
economia şi politica pentru a căuta cauzele crizei ecologice şi a credita soluţii posibile. O
ecologie politică a interpelat economia politică şi, ca o consecinţă, la nivelul mişcării
sociale s-a impus un nou curent de gândire şi acţiune: ecologismul. Trecerea ecologiei de
la stadiul de simplă disciplină ştiinţifică la cea de problemă a conştiinţei comune, naţională
şi internaţională cu expresii corespunzătoare la nivelul teoriei şi acţiunii militante
reprezintă una din marile cuceriri ale secolului XX.
Ecologia constituie o ramură a biologiei cu adânci semnificaţii teoretice şi
însemnate aplicaţii practice şi un nou unghi de vedere din care poate fi privită şi
interpretată lumea cu realităţile ei. Ecologia polarizează o mulţime de cunoştinţe din
variate domenii din care răsar caracteristicile ei interdisciplinare, multidisciplinare şi
transdisciplinare. Ecologia se înfăţişează ca o disciplină cu numeroase ramuri pornite din
acelaşi trunchi şi, în acelaşi timp, ca o teorie complexă, capabilă să se constituie într-o
punte de legătură dintre ştiinţele naturii şi cele sociale.

4
 Termenul de ecologie s-a impus în occident mai ales după 1970 iar în Europa
centrală şi de est cu precădere în ultimul deceniu. Evenimente cu un puternic impact social
precum mareele negre ori accidentele nucleare, în frunte cu cel de la Cernobîl (26 aprilie
1986) au zguduit din inerţie opinia publică şi au introdus treptat ecologia în rândul
preocupărilor individului şi comunităţilor. Se redescopereau astfel un concept şi un nume
vechi de peste un secol.

Nomen certus, pater incertus

Parafrazând un dicton juridic latin (mater, certus, pater incertus) şi despre
ecologie se poate spune că dacă numele îi este general şi unanim recunoscut, paternitatea
acestuia este încă discutată.
Într-o lucrare a lui P.H. Ochsen (The world ecology, Nature, vol. 129, 1959) a
fost lansată ipoteza conform căreia inventatorul termenului ecologie ar fi fost filozoful şi
scriitorul american Henry David Thoreau (1817-1862), contemporan întrucâtva cu
Haeckel. Filozof transcendentalist el a fost şi unul dintre cântăreţii vieţii în natură. După
cum se ştie, transcedentalismul, ilustrat mai ales de filozoful Ralph Waldo Emerson (1803-
1882), este o filozofie impregnată de panteism în care natura este percepută deopotrivă ca
un mijloc de uniune cu Dumnezeu şi ca o sferă imperfectă care “transcede”. În societatea
timpului, adepţii unei asemenea concepţii erau percepuţi ca nişte neconformişti. Astfel, în
cartea sa “Walden sau viaţa în pădure” Thoreau reconstituie experienţa reîntoarcerii sale
la Pământ, care a durat puţin peste doi ani. Printre altele, această povesteşte “M-am dus în
pădure întrucât am vrut să trăiesc fără grabă, să fac faţă numai forţelor esenţiale ale
vieţii, să descopăr ceea ce aceasta poate să mă înveţe, sfârşind să constat, la ora morţii
mele, că nu am învins-o”.
Această experienţă apropiată multor “expediţii” ecologiste actuale explică, în
mare parte, eroarea de descifrare comisă în 1958 de editorii corespondenţei lui Thoreau.
Astfel, aceştia au citit, din greşeală “ecology” (ecologie) acolo unde scriitorul-filozof
scrisese “geology” (geologie) într-o scrisoare datată 1 ianuarie 1858 şi adresată verişorului
său G. Thatcher.
Această confuzie de termeni, deosebit de seducătoare şi în spiritul senzaţionalului
american (cine nu era tentat să considere că primul scriitor şi practician al “întoarcerii la
natură” a fost, în acelaşi timp, şi părintele cuvântului ecologie, în defavoarea unui ferm om
de ştiinţă?), avea să fie corectată însă de aceiaşi editori entuziaşti în 1975. În acest fel Ernst

5
Haeckel era repus în totalitate în drepturi şi astăzi nimeni nu-i mai contestă paternitatea
termenului şi conceptului de ecologie.

Paternitatea definiţiei
Ecologia derivă din cuvitele elene “oikos” = casă, interior, prin extrapolare mediu
şi ”logos“ = cuvânt, discurs, lucrare, în accepţiune modernă –ştiinţă.
Crearea termenului este atribuită biologului german Ernst Haeckel (1834-1919),
iar data de naştere 1866, pe când acesta funcţiona ca profesor la Universitatea din Sena. O
bună definiţie trebuie permită recunoaşterea sigură a obiectului definit. Şi din acest punct
de vedere Haeckel rămâne un clasic. De altfel, prima sa menţiune cu valoare de certificat
de naştere se găseşte într-o notă de la pagina 8 a lucrării “Generalle Morphologie der
Organismen” (Berlin, 1866), sub forma: “...sekologie... ştiinţa economiei, modului de
viaţă, a raporturilor vitale eterne reciproce ale organismelor, etc.” Renumitu1 biolog a
considerat ecologia drept ştiinţa generală a relaţiilor dintre organisme şi mediul lor
înconjurător. Definiţia sa, cuprinsă în aceeaşi lucrare care a lansat termenul conform căruia
“Prin ecologie înţelegem totalitatea ştiinţei relaţiilor organismului cu mediul, în sens larg
toate condiţiile de existenţă”, constituie şi în prezent fundamentul definiţiilor acestei
ramuri ale biologiei.
O altă definiţie elaborată de Haeckel în 1869 este următoarea:
“Prin ecologie (gr. oikos = casă, habitat, reşedinţă, sediu, adăpost, refugiu, azil)
înţelegem ştiinţa economică a organizării organismelor animale .Ea studiază relaţiile
generale ale animalelor atât cu mediul lor anorganic, cât şi cu cel organic, relaţiile lor cu
alte animale şi plante cu care ele intră în contact direct sau indirect, toate acele interrelaţii
foarte complicate pe care Darwin le-a denumit prin expresia lupta pentru existenţă”.
Ecologia cuprinde mulţimea de interacţiuni ale vieţuitoarelor, în particular a
animalelor, cu întregul mediu înconjurător, atât organic, cât şi anorganic. Relaţiile biotice,
conform opiniei lui Haeckel, pot fi de tolerare (amicale) sau de excludere (neamicale) ori
de câte ori specii diferite ajung în contact direct sau indirect.
În 1868 Haeckel sublinia că ecologia nu este altceva decât o economie a naturii.
Ecologia (aikolagikan) semnifică gospodărirea raţională, conform legilor vieţii, a tuturor
resurselor prin care sistemele vii de ce1e mai felurite complexităţi pot să-şi perpetueze
existenţa în condiţiile planetei noastre.
Construit precum termenul de economie, cel de ecologie derivă, în parte, din
rădăcina indo-europeană weik, care desemnează o unitate socială imediat superioară casei,

6
şefului de familie. Această rădăcină a dat sanskritul veah (casă), latinul vicus (cartierul
unui oraş, burg) şi grecul oikos (habitat, acasă). Ca atare sekologie a fost construit pe baza
a două cuvinte greceşti: oikos şi logos (logia), (discurs). Etimologic deci, ecologia
reprezintă ştiinţa habitatului, respectiv o ramură a biologiei care studiază interacţiunile
dintre fiinţele vii şi mediul lor. Dar, evident, semnificaţiile sale au fost mult amplificate şi
diversificate de-a lungul timpului.
Dacă omul de ştiinţă german este naşul de nume al ecologiei, fondatorul său de
conţinut rămâne, mai degrabă, Charles Darwin, al cărui discipol a fost. Cele două lucrări
ale acestuia “Originea speciilor” (1859) şi “Descendenţa omului” (1871), formulau două
idei fundamentale ale ecologiei moderne: influenţa mediului asupra speciilor vii şi
apartenenţa speciei umane la lumea naturală. Celebrul naturalist englez a relevat
dependenţele strânse şi o stare de echilibru optim între diferitele specii de plante şi
animale. Cu o asemenea moştenire, ecologia este astăzi definită, de regulă, ca fiind studiul
relaţiilor organismelor ori grupurilor de organisme cu mediul lor ori ştiinţa interrelaţiilor
organismelor vii cu mediul lor.

Alte definiţii ale ecologiei

Cercetători (Odum (1971, 1983) definesc ecologia drept ştiinţa care studiază
relaţiile organismelor individuale sau grupurilor de organisme în mediu lor vie şi nevoie,
iar Whittaker (1975) ca domeniul ştiinţelor biologice dedicat sistemelor vii în context cu
mediu lor.
Ricklefs (1976) - ecologia este ştiinţa care se ocupă de studiul plantelor şi
animalelor în interacţiunea acestora cu mediul înconjurător, cu factorii fizici, chimici şi
biologici ai acestuia.
Pianka (1978) - ecologia este ştiinţa care cercetează raporturile dintre organisme
şi toţi factorii fizici şi biologici din mediu, factori care acţionează sinergic asupra unui
organism dat ori acesta din urmă se află permanent sub acţiunea lor.
Fedorov şi Ghilmanov (1980) - ecologia studiază precumpănitor mulţimi de
organisme (populaţii şi comunităţi) ce interacţionează unele cu altele alcătuind împreună
cu mediul lor de trai o entitate sau sistem în interiorul căruia se realizează procesele de
transformare a energiei şi substanţei organice.
Obiectul ecologiei îl constituie cunoaşterea şi aplicarea în practică a legilor care
determină relaţiile diverselor tipuri de sisteme vii şi chiar ale unor paşi din ele
(subsistemelor alcătuitoare) cu toţi factorii din mediu.

7
 Biosistemele reprezintă o categorie de sisteme a căror existenţă diferenţiază Terra
de toate celelalte planete ale sistemului nostru solar. Fondatorul teoriei generale a
sistemelor, L. von Bertalanffy, a definit biosistemul ca un complex de elemente sau
subsisteme care se găsesc într-o. interacţiune mai strânsă între ele decât cu elementele
aflate în afara sistemului.
Ansamblul proprietăţilor şi relaţiile dintre ele deosebesc, parţial, biosistemele de
sistemele lumii neanimate. Astfel:
a) Biosistemele se pot menţine numai pe calea unui schimb permanent de materie
nevoie şi informaţie cu mediul lor specific;
b) Biosistemele au capacitatea de autoreglare;
c) Biosistemele au facultatea de a se autoreproduce şi autoregenera.
Prin această însuşire biosistemele pot să-şi refacă integralitatea într-o măsură mai
mare sau mai mică în urma oricărei deteriorări ce nu produce daune ireversibile.

***
Lucrarea se adresează studenţilor de la specializările de Management si ECTS ai
Facultatii de Stiinte din cadrul Universitatii din Petrosani, precum si specialistilor din
domeniul economic.

8
 2. SCURT ISTORIC AL DEZVOLTĂRII ECOLOGIEI CA ŞTIINŢĂ

În primele decenii ale existenţei sale ecologia şi-a datorat în bună parte
dezvoltarea botaniştilor. Ea era mai adesea denumită ,”mesologie” (gr. “mesos”= mijloc,
medie, media între două extreme, în centru şi “logos”= ştiinţă) cu sensul de ştiinţă a
mediului.
Botanistul danez Warming (1841-1924) reintroduce în anul 1895 denumirea de
ecologie. Există această privinţă şi o contribuţie românească. Astfel, Enciclopedia Română,
apărută în 3 volume la Sibiu între 1898-1904 sub îngrijirea lui Diaconovici, include şi
definiţia cuvântului ecologie ca paragraf în cadrul cuvântului biologie. Este prima
enciclopedie din lume care semnalează apariţia acestui nou domeniu de cercetare.
În 1905 Clements fundamentează din punct de vedere teoretic şi practic câteva
din metodele cantitative de cercetare în ecologia vegetală. Cu ajutorul acestora întreprinde
o serie de cercetări care îl ajută să descifreze parţial mecanismele succesiunii ecosistemelor
din faza de pionierat până la stadiul de ecosistem matur, denumit şi stadiu de climax
climatic (Clements, 1916).
Între anii 1920-1939, Thienemann stabileşte numărul şi natura nivelurilor trofice
dintr-o biocenoză. Observaţii similare au fost făcute şi de renumitul zoolog şi speolog
român Racoviţă (1868-1947) în perioada când a studiat biocenozele din Antarctica
(Racoviţă, 1900).
În anul 1927, ecologul englez Elton descrie în termeni cantitativi piramida trofică
sau ecologică a unui ecosistem, denumită apoi şi piramidă eltoniană. Ecosistemul a fost
definit de către botanistul englez Tansley ( 1935).
Propagarea ecologiei în România s-a făcut prin intermediul lui Grigore Antipa
(1867-1944) care a publicat mai multe lucrări referitoare la biocenozele din cursul inferior
al Dunării, o lucrare asupra ecologiei Mării Negre şi o sinteză privind organizarea
.generală a vieţii colective a organismelor şi asupra mecanismelor prin care se produce
materia organică în biosferă (Antipa, 1929, 1933, 1935).
Studiind viaţa de pe banchiza polară din Antarctica, Racoviţă a intuit existenţa
piramidei trofice într-un ecosistem şi şi-a pus problema spatiilor libere din ecosisteme (a
nişelor ecologice), precum şi a concurenţei pentru ocuparea aceleaşi nişe.

9
 Dintre zoologi mai amintim pe Borcea (1879-1936) care s-a ocupat de ecologia
Mării Negre, pe Popovici-Baznoveanu ( 1876-1969), care a introdus în ecologie conceptul
de bioskeni, pe Bacescu care a efectuat studii de ecologie terestră şi marină şi pe Pora,
care, în cadrul staţiunii marine de la Agigea a întreprins numeroase cercetări de autecologie
a diverse specii de animale marine. Ecologia vegetală s-a dezvoltat în tara noastră în
special datorită strădaniilor lui borza (1887-1971).
După cel de al doilea război mondial cercetări de ecologie au fost efectuate de E.
Andriescu, P. Bănărescu, C. Bandiu, V. Bercea, N. Boscaiu, N. Botnariuc, Gh. Coldea, I.
Coste, V. Decou, N. Doniţă, Al. Filipaşcu, L., Ghinea, I. Giurgiu, S. Godeanu, St. Gyurko,
A. Ionescu., D. Iv An., D. Munteanu, L. Muntean, A. Murgoci, M. Olteanu, P. Papacostea,
L.St. Peterfi, V.V. Pop, I. Popovici, I. Puia, G. Racoviţă, V. Simionescu: V. Soran, B.
Stugren, D. .Şchiopu, M. Ştirban, N. Tomescu.. N. Toniuc, A. V Adineanu şi alţii.

10
 3. LEGILE GENERALE ALE ECOLOGIEI

Fitofiziologul şi ecologul american Commoner (1971, 1980) enumeră patru legi

fundamentale ale ecologiei.
1) Prima lege a ecologiei: Orice lucru este legat de un alt lucru. Este în fapt legea
interacţiunii dintre procesele naturale care se petrec într-un sistem oarecare şi dintre
elementele (subsistemele) ce-l alcătuiesc.
2) Legea a doua a ecologiei: Orice lucru trebuie şi conducă undeva. Această lege
sugerează ideea că nici o acţiune din interiorul unui sistem al naturii sau din afara lui nu
rămâne fără urmări. Consecinţele sau retroacţiunile pot să apară mai curând sau mai târziu.
Această rezultantă provine din legea fundamentală a fizicii conform căreia materia este
indestructibilă.
3) Legea a treia a ecologiei: Natura ştie cel mai bine. Sistemele naturii s-au
constituit prin o serie de mecanisme cibernetice la baza cărora a stat principiul: încercare -
eroare - învăţare din eroare-optimizare. Natura îşi întemeiază existenţa sistemelor sale pe o
“experienţă uriaşă la scara timpului, tehnologiile pe una foarte restrânsă, imposibil de a fi
total compensată prin inteligenţă şi efort creator.
4) Legea a patra a ecologiei: Nu există un astfel de lucru cum ar fi un prânz
gratuit. În lumea sistemelor naturii nimic nu se obţine fără ca acţiunea respectivă să nu fie
plătită prin consum de substanţă, cheltuieli de energie utilă şi transfer de informaţie.
A IV-a lege a termodinamicii formulată de cunoscutul economist Georgescu-
Roegen (1980) arată că substanţa nedisponibilă, adică aceea care nu se găseşte în cantităţi
atât de mari încât să fie rentabilă extragerea şi utilizarea ei, nu poate fi reciclată. Legea sau
principiul este de primă importanţă pentru desfăşurarea proceselor ecologice legate de
circuitul substanţelor şi elementelor chimice în biosferă. Circulaţia substanţelor în natură,
între acestea şi îngrăşămintele chimice utilizate în agricultură, se petrece în aşa fel încât
totdeauna din circuitul ecologic se pierde din materialele vehiculate o anumită cantitate,
mai puţină sau mai multă, în funcţie de condiţiile din mediu sau de gospodărire.

Cele 12 legi fundamentale ale ecologiei, enumerate de Reimers în Teoremele

ecologiei (1984).
1) Legea periodicităţii sistemice ca principiu al structurării şi al gospodăririi
sistemelor naturale omogene, Reimers (1984). În seria ecosistemelor biosferei organizate

11
ierarhic, o anumită structură fundamentală (factorul unic) se repetă după anumite legităţi în
funcţie de interacţiunile factorului unic de sistematizare cu toate condiţiile din ambiantă(de
pildă structura trofică piramidală a ecosistemelor).
2) Legea migrării biogene a atomilor, Perelman (1973). Migraţia elementelor
chimice în scoarţa terestră şi în biosferă se petrece direct sau indirect sub acţiunea
metabolismului sistemelor vii.
3) Legea unităţii fizico-chimice a sistemelor vii, Vernadskii (1966,1967). Toate
sistemele vii sunt formate dintr-un număr restrâns de elemente chimice şi din aceleaşi
tipuri de substanţe organice. Asupra sistemelor vii acţionează aceleaşi legi fizice ca şi
asupra sistemelor nevii ele neputând eluda, de pildă, legile termodinamicii, sau, la nivel
molecular de organizare, legile mecanicii cuantice.
4) Legea constantei materiei vii, Vernadskii (1966,1967). Într-o anumită epocă
geologică şi într-o anumită constelaţie de factori favorabili şi nefavorabili, substanţa vie
existentă pe Terra este constantă. Intrările şi ieşirile din biosferă sunt egale sub raport
cantitativ, proporţia de substanţă vie rămânând neschimbată. Producţia din ecosistemele
construite de om compensează uneori fosta producţie de biomasă. din ecosistemele
naturale desfiinţate.
Prin urmare, la nivelul global, există o limită superioară. de producţie a substanţei organice
a cărei plafon nu poate fi străpuns fără a provoca grave perturbări ale echilibrelor
ecologice.
5) Legea optimalităţii , Reimers (1984)defineşte legea optimalităţii în trei
variante:
a) legea optimalităţii exprimă funcţionalitatea cea mai eficientă a unui
sistem în anumite limite spatio-temporale;
b) legea optimalităţii subliniază ideea că nici un sistem nu se .poate
restrânge sau, dimpotrivă, extinde la infinit;
c) consecinţa pe plan restrâns a legii optimalităţii este că orice nişă
ecologică goală tinde să fie ocupată.
Legea optimalităţii se referă la factori interni şi externi ce condiţionează
realizarea celei mai bune structuri şi desfăşurarea cea mai adecvată a proceselor
caracteristice unui sistem.
Legea optimalităţii în ecologie semnifică realizarea celei mai favorabile
configuraţii structurale şi funcţionale a ecosistemelor şi biosferei.

12
 6) Legea excluderii sau principiului Gause (1934): într-un ecosistem, indiferent
de complexitatea lui, două specii nu pot să ocupe în acelaşi timp aceeaşi nişă ecologică,
adică să îndeplinească aceeaşi funcţie într-o configuraţie dată.
7) Legea existenţei şi dezvoltării sistemelor naturale numai pe socoteala
mediului lor înconjurător, Reimers (1984). Autodezvoltarea necesită folosirea într-un
regim optim şi sever controlat a resurselor substanţia1e, energetice şi informaţionale din
mediu. Legea conduce la trei consecinţe importante:
a) producţia absolut neîncetată de substanţă organică principial este
imposibilă;
b) oricare sistem viu mai bine organizat constituie o ameninţare potenţială
pentru sistemele vii cu un nivel de organizare inferior;
c) biosfera pământului nu se dezvoltă. numai pe baza resurselor planetei, ci
şi a acţiunii sistemelor cosmice, în particular a radiaţiei solare.
8) Legea toleranţei, Shelford (1913). Orice proces şi sistem din lumea vie
posedă un optim al dezvoltării situat între pragurile minime şi pragurile maxime ale
acţiunii diverşilor factori interni şi externi. Nesocotirea pragurilor de toleranţă se soldează
totdeauna cu extincţia procesului sau cu deteriorarea şi moartea sistemului. Un exemplu
clasic de ilustrare a acţiunii legii tolerantei în agricultură şi în ecologia agricolă îl constituie
nivelul cantitativ înregistrat în cazul recoltelor în funcţie de condiţiile climatice, în
particular de cantităţile de precipitaţii anuale, de temperatură şi de alţi factori.
9) Legea minimului sau a factorilor limitanţi. Justus von Llebig (1803-1873)
1840: creşterea şi dezvoltarea unui sistem oarecare, indiferent de natura sa, sunt
condiţionate de acel element care se află la dispoziţia sistemului în cantitatea cea mai mică
Acţiunea continuă şi de lungă durată a legii minimului determină, în final, o sărăcire a
sistemelor vii în elemente constructive.
10) Legea creşterii neproporţionale a influenţelor exercitate de către factorii
favorabili dezvoltării unui sistem viu, după depăşirea zonei optime de acţiune: niciodată
nu este posibil să existe o relaţie liniară între dozele crescânde ale unui factor favorizat şi
reacţiile sistemelor vii supuse acţiunii acelui factor. Legea trebuie corelată cu legea
minimului a lui Llebig (1840) şi legea toleranţei a lui Shelford (1913).
Spre deosebire de sistemele nevii, în cele vii nu apare niciodată o relaţie lineară
doza-reacţie. O intensificare uniformă a unui factor nu duce la o reacţie uniformă a
organismului. Există însă pretutindeni limite de toleranţă a căror depăşire poate duce
instantaneu la efecte letale.

13
 11) Legea limitelor resurselor naturale se întemeiază pe faptul că în condiţiile
biosferei terestre, resursele vieţii sunt şi ele limitate. Enunţarea acestei legi a iscat la
vremea sa vehemente critici din partea unor economişti şi sociologi care şi-au imaginat că
resursele naturale ale planetei sunt nelimitate, iar procesele producţiei şi creşterii
economice pot să aibă loc într-un ritm accelerat la infinit.
12) Legea creşterii complexităţii sistemelor vii bazată pe direcţionarea evoluţiei
spre o minimă cheltuială de energie şi substanţă şi pe perfecţionarea sistemelor
informaţionale Reimers (1984). Legea sugerează ideea că sistemele vii complexe se pot
realiza numai în virtutea intervenţiilor benefice a mai multor retroacţiuni negative interne.
Rezultanta o constituie tocmai optimizarea structurală şi funcţională a sistemelor vii, în
cazul special al ecologiei fiind vorba de optimizarea ecosistemelor naturale, a celor
construite de om şi a întregii biosfere.

14
 4. ECOSISTEMUL

4.1. Ecosistemul - unitate funcţională a biosferei

Tansley (1935) defineşte noţiunea de ecosistem în urma studierii asociaţiilor

vegetale din Anglia. El arată că: „ ecosistemul reprezintă unităţi de bază ale naturii pe
suprafaţa pământului. Aceste ecosisteme sunt de cele mai variate feluri şi dimensiuni. Ele
formează o categorie din mulţimea sistemelor fizice ale universului, de la întregul Univers
până la atom”.
Lindeman dă o definiţie mai formală care satisface exigenţele actuale
„ecosistemul este o unitate formată prin reunirea proceselor active fizice, chimice şi
biologice care se petrec în interiorul unei unităţi spaţiu timp de orice mărime, cuplând
prin urmare comunitatea vie cu mediul ei abiotic”.
Odum (1971) „Orice unitate care include toate organismele de pe teritoriu şi
care interacţionează cu mediul fizic în aşa fel încât curentul de energie creează o anumită
structură trofică, o diversitate de specii şi un circuit de substanţe din interiorul
sistemului”.
În conformitate cu aceste condiţii, ecosistemul natural constituie un sistem
complex format dintr-o parte nevie (abiota, cadrul natural cu condiţiile sale fizice,
biotopul) şi una vie (populaţiile diferitelor specii alcătuitoare, comunitatea vie, biocenoză,
biota).

4.2. Biotopul

Odum (1971) defineşte biotopul ca „locul de trai al unui organism sau al unei
comunităţ”i.
Whittaker (1973) defineşte biotopul ca fiind „mediul fizic şi chimic al unei
comunităţi”.
Mediul fizic reprezintă spaţiul colonizat de diverşi indivizi sau propice a fi
colonizat, la care se adaugă topografia teritoriului şi microclima locală.

15
 Mediul chimic se creează prin interacţiunea dintre substrat şi comunitate; starea
lui este reflectată de compoziţia solului sau a bazinelor acvatice.
Biotopul constituie universul în care se desfăşoară existenţa comunităţii vii
(biocenoze).
Habitatul reprezintă mediul pe care îl întâlneşte fiecare specie într-o comunitate. Habitatul
se compune din mediu fizic, mediu chimic şi mediu biologic (populaţiile celorlalte specii
care alcătuiesc biocenoza).

4.3. Biocenoza

Biocenoza este definită ca (Mobius, 1877)”compartimentul viu al ecosistemului

care se constituie într-un subsistem şi este format din suma populaţiilor aparţinătoare
diferitelor specii”.
Dajoz (1972) consideră biocenoza „un grup de vieţuitoare reunit în virtutea diverşilor
factori de mediu şi nu pe bază de atracţie reciprocă”.
Populaţiile constituente ale biocenozelor sunt legate între ele prin relaţii sau
interacţiuni reciproce formând o reţea mai mult sau mai puţin densă de interacţiuni.
Existenţa reţelei de interacţiuni deosebeşte biocenozele sau comunităţile vii de o mulţime
oarecare lipsită de dependenţe reciproce.

4.4. Structura ecosistemelor

Existenţa ecosistemelor se bazează pe integrarea structurală, cibernetică a

comunităţii vii (a biocenozei) şi a mediului de trai (al biotopului).
Odum descrie în 1975 un model formal al ecosistemului care este format din
patru componente fundamentale:
1. proprietăţile sau stările fundamentale ale ecosistemului. Populaţiile speciilor
sunt împărţite în P1 producători primari sau plante fotosintetizatoare, P2 consumatori
primari sau erbivore, p3 omnivore;
2. forţe sau resurse de energie care întreţin sistemul, între care E energia solară şi
alte forme de energie găsite în cadrul sistemelor construite de om;

16
 3. canale de scurgere a anergiei şi a substanţei care leagă proprietăţile una de alta
şi pe acestea de curentul de energie;
4. interacţiunile sau funcţiile de interacţiune care realizează legăturile între
curentul de energie, curentul de substanţe şi însuşirile ecosistemului.

Cele trei fluxuri fundamentale care apar ca unităţi de lucru ale naturii sunt:
1. fluxul energetic, provenit din afara sistemului;
2. fluxul substanţial, exprimat prin schimbul de substanţe dintre organisme sau
dintre acestea şi mediu;
3. fluxul informaţional datorat interacţiunilor dintre diversele componente.

Ecosistemele se pot clasifica în următoarele tipuri de structuri:

1. structură spaţială, având în vedere că ecosistemele naturale se caracterizează
printr-o dispunere spaţială specifică a elementelor constructive. Repartiţia elementelor este
dată de modul de producere şi distribuire a substanţei organice;
2. structură trofică, care reflectă la un nivel general raporturile dintre diferite
grupe de vieţuitoare dintr-u ecosistem. Structura trofică a ecosistemelor reflectă relaţiile
dintre comunitatea vie şi biotop deoarece schimburile cu partea nevie (abiota) se află în
tangenţă cu circulaţia substanţei organice;
3. structura biochimică, care investighează substanţe chimice care joacă un rol de
semnal în biosferă.

4.5. Fluxul de energie

Baza energetică a ecosistemului

Întreaga dinamică a ecosistemului este asigurată prin sursele energetice
extratelurice şi telurice.
Ecosistemul se manifestă ca sisteme deschise, cu intrări, prelucrări (consumuri) şi
ieşiri energetice, toate regăsite într-o multitudine de procese şi mecanisme transformatoare,
care conduc la autodezvoltare.
Sursa acestor procese şi mecanisme este reprezentată de energiile extratelurice,
energiile telurice, energiile generate de forţa de atracţie gravitaţională şi energiile generate
de bios.

17
 Energiile extratelurice
Soarele şi stelele constituie sursa energetică cosmică (cuantică şi calorică)
fundamentală pentru ecosistem.
Soarele este alcătuit în partea centrală din hidrogen (50%), heliu (40%) şi un
amestec de elemente grele în stare gazoasă (10%). Pentru partea exterioară au fost stabilite
mai multe strate: fotosferă, cromosferă şi coroană. Erupţia solară este produsă prin reacţiile
termo - nucleare de transformare a hidrogenului în heliu. Fotosfera are o temperatură de
6000oC. Suprafaţa solară emite şi energie sub formă de radiaţie electromagnetică, ce este
produsă de gazele supraîncălzite, radiaţie ce se deplasează sub forma unui spectru de unde
de lungimi foarte variate, care au o viteză de 300.000 km/s. Energia se transmite în linii
drepte, ce pornesc radial de la Soare. Pământul primeşte doar 2 miliardimi din energia
emisă de acesta.

Transformarea şi prelucrarea energiei solare

Cantitatea totală de energie solară ajunsă la limita superioară a atmosferei este de
250 kcal/cm2/an, din care: 167 kcal/cm2/an pătrunde în atmosferă; diferenţa de 83
kcal/cm2/an este reflectată de albedoul atmosferei înalte.
Albedoul atmosferei joase şi mijlocii reflectă o cantitate de 41 kcal/cm 2/an, astfel
încât la suprafaţa Terrei ajunge numai cantitatea de 126 kcal/cm 2/an, din care 18
kcal/cm2/an este reflectată de albedoul suprafeţei terestre. Cele 108 kcal/cm2/an ramase
sunt utilizate astfel: 60 kcal/cm 2/an pentru evaporare, 12 kcal/cm 2/an pentru încălzirea
atmosferei şi 36 kcal/cm2/an se pierd.
Căldura, fiind o energie degradabilă, se pierde, ecosistemul având nevoie
permanentă de a primi energie pentru ca să funcţioneze.
Bilanţul radiaţiei calorice globale este zero, astfel încât funcţionarea
ecosistemului este dependentă în totalitate de sursa energetică de la Soare.
Lumina (energia cuantică) primită de la Soare este produsă de radiaţiile cu
lungimea de undă de 0,39-0,76 microni şi reprezintă principala sursă de energie pentru
viaţa de pe Pământ. Ea reprezintă baza energetică a genezei şi a funcţionalităţii biosului de
pe Terra.

Energiile telurice

18
 Pământul mai preia o cantitate relativ mare de căldură telurică din două surse:
căldura proprie a interiorului său şi din dezintegrările radioactive.
La acestea se adaugă, ca surse secundare: energia provenită din procesele fizico-
chimice (oxidarea sulfurilor şi a stratelor de cărbuni, detenta petrolului şi a gazelor
naturale, dizolvarea rocilor halogene) şi sursele energetice rezultate din activităţile
biogene.
Temperatura Pământului creşte în medie cu l0C la fiecare 33m adâncime, creştere
care se numeşte treaptă geotermică. O parte din căldura eliberată de Pământ este
transformată în alte forme de energie, care susţin tectonica plăcilor, metamorfismul,
vulcanismul, cutremurele, iar o altă parte se pierde.
Fluxul de energie internă asigură schimbul de substanţă şi energie la nivelul
superior al scoarţei terestre, întreţine morfogeneza şi asigură utilităţi pentru societate, cum
sunt apele termale.

Energiile generate de forţele de atracţie

Efectul major al forţei gravitaţionale asupra ecosistemului îl reprezintă ordonarea
piramidală a componentelor neviului funcţie de starea de agregare a substanţei (solidă,
lichidă şi gazoasă). Gravitaţia se opune tendinţelor de dezvoltare pe verticală şi impune o
orientare cvasiorizontală a fluxurilor de substanţă, energie şi informaţie. Astfel, câmpul
gravitaţional asigură energia pentru întreaga dinamică ecosistemică.
La suprafaţa terestră, acceleraţia gravitaţională creşte de la ecuator şi este mai
mare pe plăcile oceanice, decât pe cele continentale, datorită lipsei zonei granitice.
Pe continente apar frecvente anomalii gravitaţionale, provocate de prezenţa unor
mineralizaţii sau a unor structuri tectonice de faliere, de subsidenţă etc. Energiile generate
de forţele de atracţie rezultate din acţiunea unor corpuri cereşti (Soare, Lună) asupra
Pământului, determină formarea mareelor, variaţia debitelor de apă subterane, migraţia
magmelor etc.
Câmpul magnetic terestru se manifestă prin linii de forţă magnetice asupra unor
corpuri din jurul Pământului, linii care converg spre cei doi poli magnetici care nu coincid
cu axa polilor geografici.
Furtunile magnetice, ca variaţii ale câmpului magmatic terestru afectează
funcţionarea unor ecosisteme şi produc perturbări în orientarea navigaţiei şi în
telecomunicaţii.

19
 Toate sursele şi formele de energie constituie baza energetică a ecosistemului.
Prin ele este asigurată dinamica ecosistemică: dinamica crustală, morfodinamică,
hidrodinamică, aerodinamică, dinamica viului şi dinamica antropică.

Energia biosului o menţiune aparte se face referitor la om care uzează atât

propria-i energie - numită energie endosomatică, ce este o energie metabolică realizată prin
arderea “zahărului”, dar şi de energiile nemetabolice numite energii exosomatice, în care se
regăsesc toate formele de energie de la cea a lemnului de foc, a combustibililor fosili şi a
celor nucleari, până la aşa numitele energii neconvenţionale.

Clasificarea ecosistemelor după sursa şi cantitatea de energie utilizate (după

Odum, 1975).
Fluxul de
Nr.
Tipuri de ecosisteme energie în
crt.
kcal/m2/an
1 Ecosisteme naturale în care unica sursă de energie este cea 1000-10000,
solară. Ex.: oceane, păduri în zonele muntoase, tundre. Aceste medie 2000
ecosisteme constituie suportul de bază al vieţii pe Pământ
2 Ecosisteme naturale în care pe lângă energia solară este 10000-40000,
implicată şi o sursă naturală suplimentară de energie. Ex.: medie 20000
estuare, maree, unele păduri tropicale umede. Reprezintă
sisteme naturale cu mare productivitate, în care se sintetizează
materia organică în exces care poate fi transferată altor
ecosisteme sau poate fi înmagazinată
3 Ecosisteme naturale în care pe lângă energia solară este 10000-40000,
implicată şi o sursă suplimentară de energie adusă de om. Ex.: medie 20000
agricultură, acvacultură. Sunt sisteme în care se produce hrana
omenirii şi câteva materii prime: ele sunt suplimentate cu
energie antropică (metabolică umană şi animală, energia
combustiilor fosili, alte surse de energie).
4 Ecosisteme urbane – industrializate - aprovizionate cu energie 100000-
furnizată de combustibili (fosili, nucleari sau da altă natură). 300000, medie
Ex.: oraşe, suburbii, zone industriale. Aceste sisteme sunt 200000
geratoare ale bunăstării umane dar şi surse de poluare
deoarece resursa energetică fundamentală - energia solară -

20
 este înlocuită prin combustibili.

Principalele ecosisteme terestre clasificate după gradul de artificializare (după

Puia şa. 1999).

Caracterizate prin dominanţa componentelor

A. Bioecosisteme
naturale şi a proceselor biologice
A1 Ecosisteme naturale Nu au influentă umană directă şi sunt capabile
de autoreglare
A2 Ecosisteme aproape naturale Sunt influenţate de om, dar şi similare A1 şi
sunt capabile de autoreglare
A3 Ecosisteme seminaturale Rezultă din folosirea de către om a tipurilor A
1 şi A2, dar nu sunt create intenţionat. Ele se
schimbă semnificativ dacă influenţa umană
încetează.
A4 Ecosisteme antropogene Sunt create intenţionat de om, fiind dependente
(biotice) în totalitate de managementul şi controlul
uman.

B. Tehnosisteme

Exemple: Sunt sisteme tehnice antropogene care domină

• aşezări umane structurile (artefactele) şi procesele
• sisteme de trafic tehnologice. Sunt create intenţionat de om
• complexe industriale pentru activităţi industriale, economice şi
culturale. Sunt dependente în totalitate de
controlul uman şi de bioecosistemele cu care
alternează sau de care sunt înconjurate.

5. NOŢIUNI LEGATE DE MEDIU ŞI POLUARE

5.1. Noţiunea de mediu

Noţiunea de mediu poate fi enunţată ca “ansamblul de elemente naturale ori

artificiale care condiţionează viaţă omului”.

21
 Uniunea Europeană, defineşte “mediul înconjurător” ca “ansamblu de elemente
care, în complexitatea relaţiilor lor, constituie cadrul, mijlocul şi condiţiile de viaţă ale
omului, acelea care sunt ori cele ce nu sunt resimţite”.
Noţiunea de mediu se referă la ceea ce-l înconjoară pe om, respectiv la mediul
artificial şi mediul natural.
Mediul natural se referă la relief, cu peisajele specifice, apele, pădurile, aerul,
fauna, flora şi microorganismele.
Mediul artificial cuprinde: mediu unde locuieşte omul; mediul locului de muncă,
mediul locului de odihnă, de recreere şi de refacere a capacităţii fizice şi intelectuale etc.,
unde omul îşi petrece o perioadă a timpului său.

5.2. Alte noţiuni specifice

Noţiuni privind protecţia mediului şi a altor acte normative, conform prevederilor

Legii 137/1995:
• acord de mediu - actul tehnico - juridic prin care sunt stabilite condiţiile de
realizare a unui proiect sau a unei activităţi din punct de vedere al impactului asupra
mediului;
• activitate nucleară - orice practică umană care introduce surse sau căi de
expunere suplimentare, extinde expunerea la un număr mai mare de persoane sau modifică
reţeaua de căi de expunere, plecând de la sursele existente, mărind astfel expunerea sau
probabilitatea expunerii persoanelor sau numărul de persoane expuse;
• acumulare nepermanentă - acumulare realizată prin bararea unui curs de apă sau
ca incintă laterală îndiguită, având rol numai pentru atenuarea viiturilor;
• aer ambiental - aer la care sunt expuse persoanele, plantele, animalele şi
bunurile materiale, în spaţii deschise din afară perimetrului uzinal;
• aer contaminat - aer care conţine microorganisme şi/sau substanţe radioactive
peste concentraţiile maxime admise;
• aer curat - aer în care poluanţii sunt absenţi sau sub pragul de acţiune;
• aer poluat - aer care conţine poluanţi peste concentraţiile maxime admisibile
(care afectează sănătatea, generează disconfort şi/sau alterează mediul);

22
 • aer viciat - aer cu proprietăţile fizice alterate şi cu compoziţia chimică
modificată, ca urmare a unor procese fiziologice în spaţii închise, aglomerate şi
neventilate;
• agregate minerale - material inert granular (nisip, pietriş, bolovăniş etc.) de
natură minerală, utilizat ca material de construcţie, existent în albiile şi malurile cursurilor
de apă, ale lacurilor, precum şi pe ţărmul mării;
• ape uzate - ape provenind din activităţi casnice, sociale sau economice,
conţinând substanţe poluante sau reziduuri care-i alterează caracteristicile fizice, chimice şi
bacteriologice iniţiale, precum şi ape de i ploaie ce curg pe terenuri poluate;
• arie protejată - o zonă delimitată geografic, cu elemente naturale rare sau în
procent ridicat, desemnată sau reglementată şi gospodărită în sensul atingerii unor obiecte
specifice de conservare; cuprinde parcuri naţionale, rezervaţii naturale, rezervaţii ale
biosferei, monumente ale naturii şi altele;
• atmosferă - masă de aer care înconjoară suprafaţa terestră, incluzând şi stratul de
ozon;
• autopurificarea aerului - proces de restabilire parţială sau totală a compoziţiei
naturale a aerului, ca urmare a îndepărtării poluanţilor sub influenţa unor procese naturale;
• autoritate competentă - autoritate de mediu, de ape, sănătate sau altă autoritate,
împuternicită, potrivit competenţelor legale să execute controlul reglementarilor în vigoare,
privind protecţia aerului, apelor, solului şi ecosistemelor acvatice sau terestre;
• autoritate de mediu competentă - autoritate centrală sau locală de protecţie a
mediului, care funcţionează în concordantă cu legislaţia în vigoare ce reglementează
protecţia mediului;
• autorizaţie de mediu - actul tehnico - juridic prin care sunt stabilite condiţiile şi
parametrii de funcţionare, pentru activităţile existente şi pentru cele noi, pe baza acordului
mediu;
• EIA - procedura de a obţine informaţii asupra cauzelor şi consecinţelor efectelor
negative cumulate, anterioare şi anticipate, care face parte din acţiunea de evaluare a
impactului asupra mediului;
• EIA de nivel O - fişă de verificare conţinând elemente caracteristice activităţii şi
care permite autorităţii de mediu competente să identifice şi să stabilească necesitatea
efectuării unei EIA de nivel I sau nivel II, ori a unei evaluări a riscului, înainte de
autorizarea de mediu sau de privatizarea societăţii comerciale;

23
 • EIA de nivel I - studiu de mediu constând din culegere de date şi documentare
(fără prelevare de probe şi fără analize de laborator privind factorii de mediu), care include
toate elementele analizei tehnice a aspectelor de mediu pentru luarea unei decizii privind
dimensionarea impactului de mediu potenţial sau efectiv de pe un amplasament;
• EIA de nivel II - investigaţii asupra unui amplasament, efectuate în cadrul unei
EIA, pentru a cuantifica dimensiunea poluării prin prelevări de probe şi analize fizice,
chimice sau biologice ale factorilor de mediu;
• biodiversitate - diversitatea dintre organismele vii provenite din ecosistemele
acvatice şi terestre. precum şi dintre complexele ecologice din care acestea fac parte;
cuprinde diversitatea din interiorul speciilor, dintre specii şi dintre ecosisteme;
• biomasă - cantitatea de organisme vii aflate în instalaţia de epurare biologică;
• biotehnologie - aplicaţie tehnologică în care se utilizează sisteme biologice,
organisme vii, componentele sau derivatele acestora, pentru realizarea sau modificarea de
produse sau procedee cu folosinţă specifică;
• calitatea aerului - ansamblul caracteristicilor cantitative şi calitative aţe aerului,
referitoare la starea de poluare a atmosferei;
• concentraţie la nivelul solului - concentraţia unui poluant în aer la nivelul de
inhalare de către om;
• concentraţie maximă admisibilă - concentraţia cea mai mare a unui poluant.
permisă de reglementările în vigoare pentru anumite zone şi intervale de timp şi care nu are
efecte negative asupra organismelor şi bunurilor materiale;
• concentraţia pe termen lung - media concentraţiei unui poluant într - un interval
de timp lung (exemplu: 24 ore, 30 zile, 1 an);
• concentraţie pe termen scurt - media concentraţiei unui poluant într - un interval
de timp scurt (exemplu 30 min.);
• controlul poluării - acţiunea de urmărire a concentraţiei poluanţilor din factorii
de mediu;
• deşeu - orice substanţă în stare solidă sau lichidă, provenită din procese de
producţie sau din activităţi casnice şi sociale, care nu mai poate fi utilizată conform
destinaţiei iniţiate şi care, în vederea unei eventuale reutilizări în alte scopuri sau pentru
limitarea efectelor poluante, necesită măsuri speciale de depozitare şi păstrare;
• deşeuri periculoase - deşeuri toxice, inflamabile, explozive, infecţioase,
corosive, radioactive sau altele, care introduse sau menţinute în mediu, pot dăuna acestuia,
plantelor, animalelor sau omului;

24
 • deşeuri radioactive - acele materiale rezultate din activităţile nucleare, pentru
care nu s - a prevăzut nici o întrebuinţare, care conţin sau sunt contaminate cu radionuclizi
în concentraţii superioare limitelor de exceptare;
• deteriorarea mediului - alterarea caracteristicilor fizico - chimice şi structurale
ale componentelor naturale ale mediului, reducerea diversităţii şi productivităţii biologice a
ecosistemelor naturale şi antropizate, afectarea echilibrului ecologic şi a calităţii vieţii
cauzate, în principal, de poluarea apei, atmosferei şi solului, supraexploatarea resurselor,
gospodărirea şi valorificarea lor deficitară, ca şi prin amenajarea necorespunzătoare a
teritoriului;
• dezvoltarea durabilă - dezvoltarea care corespunde necesitaţilor prezentului. fără
a compromite posibilitatea generaţiilor viitoare de a le satisface pe ale lor;
• difuzia unui poluant (sinonim: dispersia unui poluant) împrăştierea unui poluant
sub influenţa factorilor meteorologici;
• durata de viaţă a unui poluant - intervalul de timp, măsurat din momentul
emiterii în atmosferă a unui poluant până în momentul în care nu mai poate fi pus în
evidenţă prin metodele actuale de determinare;
• echilibru ecologic - ansamblul stărilor şi inter - relaţiilor dintre elementele
componente ale unui sistem ecologic, care asigură menţinerea structurii, funcţionarea şi
dinamica armonioasă a acestuia;
• ecosistem - complex dinamic de comunităţi de plante, animale şi
microorganisme şi mediul lor lipsit de viaţă, care interacţionează într-o unitate funcţională;
• efecte adverse - schimbări intervenite în mediul înconjurător, fizic sau biotic,
inclusiv ale climei;
• efluent - orice formă de deversare în mediu, emisie punctuală sau difuză,
inclusiv prin scurgere, jeturi, injecţie, inoculare, depozitare, vidanjare sau vaporizare;
• emisie de poluanţi - descărcarea în atmosferă a poluanţilor proveniţi din surse
staţionare sau mobile;
• emisii - poluanţi evacuaţi în mediu, inclusiv zgomote, vibraţii, radiaţii
electromagnetice şi ionizante, care se manifestă şi se măsoară la locul de plecare din sursă;
• episod de poluare - poluarea pronunţată a aerului determinată de persistenţa
unor condiţii meteorologice nefavorabile dispersiei poluanţilor. Episodul de poluare se
caracterizează prin menţinerea nivelului de poluare a unei zone mai mult timp (exemplu:
câteva zile) peste concentraţiile maxime admisibile şi are drept consecinţă. creşterea
semnificativă a indicilor de morbiditate şi/sau de mortalitate ai populaţiei din zonă;

25
 • epurare - reducere la sursă, cu diferite mijloace tehnice, a concentraţiei
poluantului;
• evaluarea impactului asupra mediului - cuantificarea efectelor activităţii umane
şi a proceselor naturale asupra mediului, a sănătăţii omului, precum şi a bunurilor de orice
fel;
• evaluare a riscului - analiza probabilităţii şi gravităţii principalelor componente
ale unui impact de mediu;
• folosinţă sensibilă şi mai puţin sensibilă - tipuri de folosinţe ale terenurilor, care
implică o anumită calitate a solurilor, caracterizată printr-un nivel maxim acceptat al
poluanţilor;
• grad de poluare (sinonim - nivel de poluare) - concentraţia poluanţilor din aer
într-un punct sau zonă, stabilită pe baza unor măsuri sistematice şi evaluată în raport cu
anumite criterii (poluare de fond, concentraţii maxime admise, risc pentru sănătate şi/sau
mediu etc.);
• habitat - locul sau tipul de loc m care un organism sau o populaţie există în mod
natural;
• imisie - transferul poluanţilor din aer către un receptor;
• impact de mediu - modificarea negativă considerabilă a caracteristicilor fizice,
chimice sau structurale ale componentelor mediului natural; diminuarea diversităţii
biologice; modificarea negativă considerabilă a productivităţii ecosistemelor naturale şi
antropizate; deteriorarea echilibrului ecologic, reducerea considerabilă a calităţii vieţii sau
deteriorarea structurilor antropizate, cauzată în principal de poluarea apelor, a aerului şi a
solului; supraexploatarea resurselor naturale, gestionarea, folosirea sau planificarea
teritorială necorespunzătoare a acestora;
• impact potenţial de mediu - impact probabil de mediu generat de un
amplasament, evidenţiat de o EIA de nivel I;
• impact transfrontalier - orice efect negativ semnificativ asupra mediului, rezultat
dintr-o schimbare în condiţiile apelor transfrontaliere;
• inventar al surselor - ansamblu de informaţii referitoare la sursele de poluare
(tipul, poziţia în teren, debitul şi alte caracteristici fizice ale surselor) dintr - o zonă dată,
obţinut în scopul cunoaşterii emisiilor de poluanţi din zonă considerată;
• limitare preventivă a emisiilor - stabilirea de norme de emisie pentru poluanţii
eliminaţi în atmosferă, conform Ord. MAPPM nr. 462/97;

26
 • limitarea complementară a emisiilor - stabilirea de norme de emisie pentru noxe
neluate în considerare anterior;
• limitare severă a emisiilor - stabilirea de valori maxime admisibile mai coborâte
decât cele fixate prin normele de emisie pentru noxa respectivă;
• norme de emisie - norme privind valorile concentraţiilor maxime admise ale
unor substanţe poluante în atmosferă;
• norme de protecţia aerului - ansamblul prevederilor legale şi reglementarilor
privind prevenirea şi combaterea poluării aerului;
• noxă - agent chimic. fizic sau biologic cu acţiune dăunătoare în mediu luat în
considerare, asupra organismului uman, animal şi vegetal;
• obiectiv - unitate industrială, comercială, socială, economică şi altele cu impact
sau risc de impact asupra calităţii factorilor de mediu;
• obiective de mediu minim acceptate - set de obiective stabilite de autoritatea de
mediu competentă, în baza unei EIA care se întocmeşte şi în procesul de privatizare.
anterior formulării ofertei de vânzare: acestea cuprind obiectivele calitative şi cantitative
minime de mediu şi durată maximă admisibilă pentru conformare cu cerinţele de mediu,
precum şi cu orice alte cerinţe ce pot fi identificate de autoritatea de mediu competentă;
• obiective de remediere - reducerea concentraţiilor de poluanţi din sol sub nivelul
de alertă sau intervenţie a acestora, stabilit de autoritatea competentă de mediu în urma
studiilor de evaluare a riscului:
• obiective nucleare - uzine pentru fabricarea combustibilului nuclear reactori
nucleari, inclusiv ansamblurile critice şi subcritice, reactori de cercetare. centrale nuclearo
- electrice, instalaţii de stocare a combustibilului iradiat unităţi de îmbogăţire sau instalaţii
de retragere;
• poluant primar - poluant care se regăseşte în aer în forma în care este emis:
• poluant secundar –poluant rezultat în urma unor procese fizico - chimice la care
a fost supus un poluant primar în aer:
• poluant toxic specific - poluant care determină leziuni specifice la nivelul
anumitor organe sau sisteme;
• poluare antropogenă - poluarea factorilor de mediu, rezultată din activităţi
umane;
• poluarea apei - orice alterare fizică, chimică, biologică sau bacteriologică a
acesteia peste limita admisibilă stabilită, inclusiv depăşirea nivelului natural de
radioactivitate produsă direct sau indirect de activităţi umane, care o fac improprie pentru o

27
folosire normală în scopurile în care această folosire era posibilă înainte de a interveni
alterarea;
• potenţial de poluare - nivelul posibil al poluării aerului datorat surselor şi
factorilor meteorologici dintr-o zona;
• poluarea atmosferică - introducerea în atmosferă, de către om. direct sau
indirect, de substanţe sau energie. care au acţiune nocivă, de natură să pună în pericol
sănătatea oamenilor, să diminueze resursele biologice şi ecosistemele, să deterioreze
bunurile materialei să aducă atingere sau să păgubească valorile de agrement şi alte
utilizări legitime ale mediului înconjurător;
• poluare de fond a atmosferei - poluarea existentă în zonele în care nu se
manifestă direct influenţa surselor de poluare;
• poluare naturală - poluarea factorilor de mediu rezultată din procese naturale;
• poluare potenţial semnificativă - concentraţii de poluanţi în mediu ce depăşesc
pragurile de alertă prevăzute în reglementările privind evaluarea poluării mediului. Aceste
valori definesc nivelul poluării la care autorităţile competente consideră ca un
amplasament poate avea un impact asupra mediului şi stabilesc necesitatea unor studii
suplimentare şi a măsurilor de reducere a concentraţiilor de poluanţi în emisii evacuări;
• poluare semnificativă - concentraţii de poluanţi în mediu, ce depăşesc pragurile
de intervenţie prevăzute în reglementările privind evaluarea poluării mediului;
• poluarea transfrontalieră - poluarea atmosferei, a cărei sursă fizică este cuprinsă
total sau parţial în zona supusă jurisdicţiei naţionale a unui stat şi care are efecte
dăunătoare într-o zonă supusă jurisdicţiei unui alt stat;
• prag de acţiune - concentraţia minimă a unui poluant la care apar primele efecte
decelabile asupra organismelor şi bunurilor materiale;
• prag de alertă - concentraţii de poluanţi în aer, apă, sol sau în emisii/evacuări,
care au rolul de a avertiza autorităţile competente asupra unui impact potenţial asupra
mediului şi care determină declanşarea unei monitorizări suplimentare pentru eliminarea
şi/sau reducerea concentraţiilor de poluanţi din emisii/evacuări;
• prag de intervenţie - concentraţii de poluanţi în aer, apă, sol sau în
emisii/evacuări, la care autorităţile competente vor dispune executarea studiilor de evaluare
a riscului şi reducerea concentraţiilor de poluanţi din emisii/evacuări;
• prag de nocivitate - concentraţia minimă a unui poluant la care apar efecte
dăunătoare asupra organismelor;

28
 • prejudiciu - efect cuantificabil în cost al daunelor asupra sănătăţii oamenilor,
bunurilor sau mediului, provocat de poluanţi, activităţi dăunătoare sau dezastre;
• probă de referinţă - proba materială produsă de un institut specializat, ce poate fi
utilizată pentru a identifica precizia şi acurateţea tehnicilor de analiză chimică a solurilor;
• program pentru conformare - plan de măsuri cuprinzând etape care trebuie
parcurse în intervale de timp precizate prin prevederile autorizaţiei de mediu, de către
autoritatea competentă, în scopul respectării reglementarilor privind protecţia mediului;
• protecţia aerului - acţiune de prevenire şi/sau de reducere a poluării aerului prin
măsuri tehnice şi legislative;
• punct de control al poluării - locul în care se iau probe pentru determinarea
gradului de poluare;
• standard - limite de poluare ştiinţific stabilite, care nu sunt agresive pentru
mediu;
• substanţe alternative - substanţe care reduc, elimină sau evită efectele adverse
asupra atmosferei sau a stratului de ozon;
• substanţe periculoase - orice substanţă sau produs care, folosit în cantităţi,
concentraţii sau condiţii aparent nepericuloase, prezintă risc semnificativ pentru om, mediu
sau bunurile materiale; pot fi explozive, oxidante, inflamabile, toxice, corosive, iritante,
mutagene, radioactive etc.;
• tehnologii şi echipamente alternative - tehnologii şi echipamente a căror
utilizare face posibilă reducerea sau eliminarea emisiilor de substanţe care pot provoca
efecte adverse asupra atmosferei sau a stratului de ozon;
• utilizare durabilă - folosirea .resurselor regenerabile într-un mod şi o rată care să
nu conducă la declinul pe termen lung al acestora, menţinând potenţialul lor în acord cu
necesităţile şi aspiraţiile generaţiilor prezente şi viitoare;
• zonă de protecţie - zona adiacentă cursurilor de apă, lucrărilor de gospodărire a
apelor, construcţiilor şi instalaţiilor aferente în care se introduc, după caz, interdicţii sau
restricţii privind regimul construcţiilor sau exploatarea fondului funciar , pentru a asigura
stabilitatea malurilor sau a construcţiilor, respectiv pentru prevenirea poluării resurselor de
apă;
• zonă poluată - teritoriu în care se înregistrează concentraţii de . poluanţi peste
concentraţia maximă admisibilă;
• zonă umedă - întinderi de bălti, mlaştini. turbării şi alte suprafeţe ocupate
permanent sau temporar de ape stătătoare sau curgătoare. dulci, salmastre sau sărate.

29
 Sănătatea ecosistemelor este caracterizată de capacitatea de autoreplicare şi
automenţinere a acestora.
Traiectoria unui ecosistem sănătos spre climax (cea mai mare biomasă şi
diversitate) trebuie să fie nevătămată, cu configuraţie homeostatică.

30
 6. ECOLOGIA POLUĂRII

6.1. Introducere

Organism - mediu: schimburile de substanţe, energie, informaţie

Existenţa tuturor vieţuitoarelor, indiferent de poziţia lor în economia naturii, se
bazează pe o exploatare cu diferite intensităţi a resurselor energetice, substanţiale şi
informaţionale din mediu. Astfel, existenţa sistemului viu este imposibil a fi concepută în
afara unui schimb de substanţe cu mediul, a intrării pe diferite căi a unei cantităţi limitate
de energie utilizabilă şi fără de acţiunea reglatoare a informaţiilor din mediu, selectate după
un model specific. Una şi aceeaşi informaţie provenită din exteriorul unui sistem poate să
aibă semnificaţii diferite în funcţie de specia căreia îi aparţine un organism dat. Sistemele
vii fac parte din grupa mare a sistemelor deschise ( Bertalanffy, 1972). În conformitate cu
cea de a doua lege a termodinamicii (Rifkin, 1980), exploatarea resurselor din mediu de
către organisme este totdeauna însoţită de disiparea energiei în mediu sub diferite forme
(căldură, lumină, alte radiaţii, substanţe în general toxice pentru organismele în cauză, cu
un cuvânt tot ceea ce numim îndeobşte “deşeuri”). Modul de funcţionare al organismelor
implică eliminarea deşeurilor în cantităţi relativ mici, care pot fi uşor şi repede desfiinţate.
“Ingeniozitatea” naturii nu s-a oprit aici. În biosferă ordinea firească a lucrurilor impune ca
“deşeurile” unui grup de vieţuitoare să reprezinte totdeauna resurse de substanţă, energie şi
informaţie pentru un alt grup. Dioxidul de carbon este „deşeul’ procesului respirator al
tuturor vieţuitoarelor aerobe dar el este în acelaşi timp una din principalele resurse ale
fotosintezei plantelor verzi.
În anul 1874 chimistul german Zeidler a sintetizat câteva substanţe noi printre
care şi diclordifenil-tricloretanolul (prescurtat DDT). Formula noului compus şi
proprietăţile sale fizico-chimice le-a publicat într-o revistă de specialitate fără a găsi
substanţei vreo întrebuinţare. DDT a zăcut în dulapurile câtorva laboratoare de chimie
organică din Germania 65 de ani sub caracterizarea de substanţă interesantă teoretic, dar
inutilă.
În anul 1943 a izbucnit la Neapole în Italia o puternică epidemie de tifos
exantematic provocată de Rickettsia prowazekii prin păduchele de corp sau de veşminte
Ecologie şi protecţia mediului

31
 (Pediculus humanus f vestimenti). păduchele de cap (P. humanus f capitis) şi
(Phthirus pubis). În ajutorul medicilor italieni au sosit la Neapole entomologi şi chimistul
elveţian Muller (1899-1965) care în anul 1939 descoperise că DDT-ul posedă o puternică
acţiune insecticidă. Neapole a fost oraşul în care pentru prima dată s-a experimentat în
afara laboratorului şi pe scară mare o substanţă organică de sinteză (DDT) şi acţiunea a
fost încununată de succes, epidemia fiind rapid stăpânită. Câştigarea “războiului” cu
păduchele de corp i-a adus lui Muller în anul 1948 premiul Nobel pentru fiziologie şi
medicină, iar agronomilor izbânda lui Muller le-a inspirat folosirea DDT în lupta cu
insectele. După cel de al doilea război mondial DDT a fost utilizat pentru stârpirea
ţânţarilor.
Entuziasmul manifestat de industria chimică a pesticidelor şi de fermieri era
aproape nestăvilit. Se crease o agricultură nouă - agricultura convenţională cu un
randament în continuă creştere. Euforia generală nu a durat mai mult de un deceniu şi
jumătate. Un prim semnal de alarmă fusese lansat de concisă lucrare a lui smith et al.
(1948). Ei au constatat că în laptele vacilor care fuseseră hrănite zilnic cu lucerna uscată
recoltată de pe tarlalele prăfuite cu DDT, DDT -ul şi derivaţii erau acumulaţi într-o
concentraţie de minimum 10 ori mai mare decât în lucerna folosită pentru furajare. În jurul
anului 1960 se adunaseră în aceste privinţe o mulţime de date mai cu seamă în ţările
industrializate din Lumea Noua (SUA, Canada) şi din Europa.
Rachel Carson, în cunoscuta sa carte “Silent Spring “ (“Primăvara tăcută”, adică
fără păsărele cântătoare, apărută în anul 1962) scrisă mai întâi pentru publicul larg, dar
destinată în egală măsură industriaşilor fabricanţi de agro-chimicale, fermierilor şi
inginerilor agronomi, economiştilor, jurnaliştilor, moraliştilor şi nu în ultimul rând
politicienilor a denunţat utilizarea abuzivă a agrochimicalelor. Semnalul de alarmă emis de
Rachel Carson a fost urmat de nenumărate studii care duc la concluzia că agricultura
convenţională ( mecanizată şi chimizată) şi industria constituie în epoca noastră factorii de
prim rang ai poluării globale.
Existenţa vieţii tuturor ecosistemelor este definită de cele trei fluxuri, respectiv:
• circulaţia substanţelor între partea biotică şi abiotică a ecosferei prin mijlocirea
ciclurilor biogeochimice;
• curgerea intermitentă a unui curent de energie prin ecosisteme;
• propagarea în timp pe un sens orizontal şi pe altul vertical al fluxului
informaţional ce se manifestă ca informaţie genetică (înfăptuită prin reduplicarea genelor)
şi informaţia paragenetică (exprimată prin procese etologice, psihologice şi de altă natură).

32
 Aceste trei fluxuri (triada metodologică în biologie a lui Săhleanu) au mai fost
denumite (Soran, Puia, Ardelean şi Maior, sub tipar) şi “ triada existenţială a vieţii”.
Poluarea proceselor care susţin această triadă duce la alterarea proceselor vitale şi
la apariţia unor mutanţi periculoşi pentru biosferă şi pentru însăşi viaţa omului. Recent, s-a
comunicat (în “New Scientist”, 1997) că în Carolina de Sud (S.U.A.) pe un râu poluat cu
dejecţii de la crescătoriile de animale şi apele poluate ale câtorva industrii locale, indivizii
unei specii algale din grupa diatomeelor au format o nouă specie metabolică şi ecologică în
stare să distrugă o mulţime de vieţuitoare de apă dulce şi marină. Popular noua fiinţă
mutantă a primit numele de “celula ucigaşă”.

6.2. Noţiunea de poluare; etimologie şi definiţii

Aspecte generale ale fenomenului de poluare. etimologia noţiunii de poluare

“Poluare” corespunde unui proces ecologic de înrăutăţire într-un anumit fel a
mediului înconjurător. În sensul propriu latinul “polluere “ înseamnă: a murdari; a înmuia;
a mânji.
Poluarea reprezintă „o modificare nefavorabilă a mediului natural Aceste
schimbări pot afecta omul direct sau pe calea aprovizionării lui cu apă ori cu produsele
agricole şi alte produse biologice; mai pot de asemenea afecta obiectele sale fizice şi
averile sale sau posibilităţile lui de recreere ori de percepere a naturii”.
Poluarea este un complex proces ecologic generat de activităţile umane. Poluarea
poate fi stăpânită dacă autorităţile competente mondiale şi naţionale intervin prompt şi pe
termen lung cu măsuri de redresare ecologică. Aflat în mediu în cantităţi care depăşesc
limita admisă pentru una sau mai multe specii de vieţuitoare, poluantul împiedică
înmulţirea sau dezvoltarea normală a acestora.
Curăţirea mediului de viaţă este o lege naturală care permite continuarea
activităţii, a vieţii însăşi. Poluarea desemnează acţiunile omului de murdărire a propriului
său mediu de viaţă.
Poluarea este definită ca “orice introducere de către om în mediu, direct sau
indirect, a unor substanţe sau energii, cu efecte vătămătoare, de natură să pună în pericol
sănătatea omului, să prejudicieze resursele biologice, ecosistemele şi proprietatea
materială, să diminueze binefacerile sau să împiedice alte utilizări legitime ale mediului”.

33
 (PUIA 1998):
“Poluarea este un proces ecologic malefic ce poate apare pe plan local, regional
şi global în interiorul ecosferei (biosferei) datorită produselor secundare ale activităţilor
antiecologice umane care afectează profund cele trei fluxuri fundamentale proprii vieţii:
circulaţia substanţelor (ciclurile bio-geochimice), realizarea fluxului energetic şi
propagarea fluxului informaţional”.

Procesele ecologice din ecosistemele naturale şi cele controlate de om pot fi de

trei feluri:
a) procese ecologice cu efecte negative, ca urmare a unor retroacţiuni cibernetice
din mediu ce înrăutăţesc starea lui în comparaţie cu cea anterioară;
b) procese ecologice benefice care, de asemenea, pot fi rezultatul unor
retroacţiuni cibernetice, dar ele conduc la ameliorarea stării mediului înconjurător
împreună cu toate subsistemele sale şi, în fine;
c) procese ecologice neutre, care, cel puţin pe scurtă durată, nu influenţează nici
în bine, nici în rău mediul înconjurător cu toate subsistemele sale.
Repercusiunile negative sau pozitive ale unei acţiuni umane se amplifică sau se
micşorează în funcţie şi de mărimea suprafeţelor pe care le cuprind. Din această cauză o
poluare puternică pe plan local este mai uşor de stăpânit şi de combătut decât una mai
slabă, dar răspândită pe arii întinse (la nivel regional). În consecinţă, poluarea redusă, dar
permanentă pe plan regional este mai periculoasă decât una mai puternică, dar de scurtă
durată pe plan local. Poluarea prin agricultură este lentă, permanentă, persistentă şi pe arii
foarte întinse, constituind ceea ce s-ar putea denumi poluare de fond. Poluarea foarte
intensă pe plan local poate fi în schimb catastrofală asemenea unei erupţii vulcanice sau
unui ciclon (uragan). În timp poluarea regională poate produce o criză ecologică mai dificil
de redresat decât o catastrofă ecologică locală.
Când efectele poluării apar pe plan global poate fi generată o criză ecologică
generalizată, mult mai dificil de remediat întrucât nu au rămas biotopuri şi ecosisteme
neinfluenţate de ea. Astfel, puterea catastrofelor ecologice locale şi a crizelor ecologice
regionale sau generalizate la nivel global depind de:
a) aria reală şi potenţială pe care un agent poluant a cuprins-o sau o va cuprinde
în viitor (prognoza posibilei poluării);
b) concentraţia substanţelor toxice introduse intenţionat sau fără de voie în mediul
înconjurător;

34
 c) durata unei catastrofe ori crize ecologice.

6.3. Tipuri de poluare

Poluarea este naturală şi artificială. Rolul principal îl are poluarea artificială

generată de activitatea omului.

Agenţi de poluare
Clasificarea tipurilor de poluare a mediului înconjurător s-ar putea face din mai
multe puncte de vedere, dar cel mai apropiat de realitatea ecologică şi strict biologică
(adică a proceselor intime de ordin metabolic, fiziologic şi psihologic modificate de
poluanţi) este acela care porneşte de la natura factorilor poluanţi. O astfel de clasificare a
fost elaborata şi perfecţionata în ultimele doua decenii de agronomul şi agroecologul
francez Francois Ramade ( 1974, 1979,1987, 1989,1992).
Ce este un poluant ? Etimologic, în limba latina substantivul “pollutrix” înseamnă
ceea ce murdăreşte sau profanează. Poluantul sau poluatorul reprezintă o sursă de poluare
al cărei efect este alterarea a mediului de viaţă.
Poluanţii se divid în diverse categorii, conform mai multor criterii:
a) după modalitatea apariţiei în procesele de producţie sau transformare naturală:
poluanţi primari şi secundari;
b) după originea lor: naturali şi antropogeni;
c) poluanţi rapizi, lenţi sau nebiodegradabili.

În concordanţă cu cele analizate mai sus şi după Ramade (1992) astăzi se disting
patru mari categorii de procese poluatoare:
1) Poluarea prin agenţi fizici;
2) Poluarea prin agenţi chimici; Ecologie şi protecţia mediului;
3) Poluarea datorată prezentei organismelor (poluare biologică şi
microbiologică);
4) Poluarea umana deranjanta sub raporturi estetice şi etice, psihică şi
informaţională, şi electromagnetică.

Poluarea prin agenţi fizici

35
 Poluarea fizică este sonoră (zgomote şi vibraţii), tehnică, radioactivă şi
electromagnetică.
Agenţii fizici implicaţi în poluarea mediului înconjurător sunt:
a) radiaţiile şi radionuclizi;
b) supraîncălzirea (solului, apei şi aerului) prin aşa numita poluare termică;
c) poluarea prin vibraţii, în special a celor din gama sonora şi a infrasunetelor.
Date ample asupra acestor tipuri de poluare se afla în lucrările ecologilor Odum (1971,
1975), Schultz şi Whicker (1982), Miller (1988) şi Kormondy (1996);
d) Radiaţiile (ionizante) şi radionuclizii ca agenţi poluatori.
Efectele momentane şi de lungă durată ale bombardamentelor de la Hiroshima (6
august 1945) şi Nagasaki (9 august 1945), apoi experienţele de testare a armelor
termonucleare de-a lungul a peste două decenii au demonstrat marea nocivitate pentru
lumea vie şi om a radiaţiilor şi radionuclizilor. Radioecologia, ramură a ecologiei, se ocupă
de aceste probleme.
Prezenţa în mediu a radionuclizilor, îndeosebi al acelora cu o perioadă lungă de
înjumătăţire ( de exemplu: 238 U, 235 U, 232 Pu , 40 K , 14C .90Sr ) şi a radiaţiilor
puternice gamma şi beta constituie un adevărat pericol. Prin intermediul lanţurilor trofice
din agroecosisteme, radionuclizii se regăsesc în produsele agroalimentare. Răspândirea
radionuclizilor pe mari suprafeţe, de la nivelurile local şi regional până la cel global
reprezintă un fenomen îngrijorător.
Acţiunea radiaţiilor produse de radionuclizi este un fenomen de lungă durată atât
în indivizii în care radionuclizii s-au acumulat, prin producerea unor boli de iradiere
(leucemie, unele forme de cancer şi altele), cât şi la urmaşii acestora, prin modificarea
temporară sau permanentă a informaţiei genetice (mutaţii ce se exprimă prin caracteristici
anatomice, fiziologice şi psihologice nedorite).
Accidentul de la Cernobîl din 26 aprilie 1986 a atras atenţia oamenilor de ştiinţă
asupra altui aspect (Dobbs, 1991; Medvedev, 1991). În 26 aprilie 1986 la reactorul atomic
din Cernobîl a avut loc un accident în care nucleul centralei s-a încălzit peste limite şi s-a
produs o explozie care l-a topit.
Cantităţi de material radioactiv au scapăt din centrala nucleară şi, o data cu
circulaţia atmosferică, au fost transportate deasupra Scandinaviei şi a Europei de est Fig.1.
Raportul oficial arată că au existat 31 de morţi provocate direct de accident. 203 persoane
au fost internate pentru arsuri grave provocate de radiaţii; 135000 de oameni au fost
evacuaţi. Au fost sugerate diferite soluţii de atenuare a efectului radiaţiilor provocate de

36
materialele radioactive carate de vânt: unii oameni au luat doze mari de iod natural în
încercarea de a satura cu iod glanda tiroida care în mod normal absoarbe iodul. Cele mai
afectate au fost Rusia, Ucraina şi Bielorusia.
Norul cu pulberi de izotopi radioactivi de la Cernobîl a conţinut 131 I, cu o
perioada de înjumătăţire de 8 zile şi emisie de radiaţie beta (6) şi gamma (1) de
aproximativ 0,2-1 MeV (megaelectronvolţi), apoi 134 Cs (cu o perioada de înjumătăţire de
33 zile şi emisie de radiaţie beta din ceriu ( cu o perioada de înjumătăţire de 285 zile şi o
emisie beta şi gamma sub 0,2 MeV). Tragedia de la Cernobîl s-a datorat împrăştierii
prafului cu izotopi care s-a extins în decurs de 2 săptămâni pe o suprafaţa de circa 2/3 din
emisfera nordică. a globului. O cantitate însemnată din aceşti radioizotopi s-au depus şi
infiltrat în sol pe o suprafaţă de aproximativ 4 milioane ha (aproape cât a Olandei ), în
nordul Ucrainei, Belarusiei şi Rusiei, ceea ce a necesitat evacuarea a 200.000 oameni şi
gospodarii. Chiar şi în prezent, după 13 ani de la accident, radioactivitatea este ridicată în
regiune constituind 0,1-0,003% din cea iniţială care a fost enormă.
Unele din efectele pe termen lung ale accidentului nu vor fi cunoscute alte câteva
decenii, parţial deoarece consecinţele se întind pe scară lunga în timp şi parţial deoarece
efectele acestora nu se pot distinge întotdeauna de alte efecte.

37
Fig.6.1. Răspândirea norului radioactiv al izotopului de Iod – 131 în respectiv ziua a doua,
a patra şi a şasea de la producerea dezastrului ( 26 aprilie 1986 ora 1:23 GMT )

În afara accidentului de la Cernobîl, ale cărui efecte s-au resimţit şi încă se mai
resimt la nivel global, au existat şi altele pe plan local şi regional. Între acestea, defecţiunea
de la reactorul ”Three Mile Islands” de lângă Pittsburg din 28 martie 1979, ce a eliberat în
atmosfera Xenonul-133 (radioizotop rar şi mai puţin periculos deoarece este inert din punct
de vedere biologic ). Un alt accident s-a întâmplat în mijlocul lunii septembrie 1987 în

38
oraşul Goiania din Brazilia (la o distanţă de aproximativ 200 km SSV de capitala Braziliei,
cu o populaţie de peste 1 milion locuitori) când un jucător de aşi de la tripou a găsit un
cilindru de plumb şi neştiind ce conţine l-a deschis scoţând din el o capsulă cu 137Cs, cu
perioada de înjumătăţire de 33-37 ani.

e) Supraîncălzirea solului şi a apelor contribuie la schimbarea climei;

f) Poluarea prin vibraţii. Asaltul sonor a1 unui tractor în mers, zgomotul
maşinilor şi al mijloacelor de transport poate fi stresant pentru tractorist, muncitor sau
citadin. La sunetele asurzitoare mai trebuie să adăugam infrasunetele, cu o frecvenţă mai
mică de 16 Hz pe secundă, care nu mai sunt de auzit, dar ele pot produce efecte fiziologice
şi psihice de la supărătoare până la vătămătoare (durere de cap, dureri ale organelor interne
precum ficatul, rinichiul, oboseală şi stres);
g) Poluarea electromagnetică apare în locurile în care au fost defrişate păduri.
În zonele defrişate se înregistrează o stagnare a câmpului electromagnetic al Terrei în
absenţa copacilor care joacă un rol de antene pentru acesta.

Poluarea prin agenţi chimici; fenomenul de amplificare biologică

Poluarea chimică este consecinţa dezvoltării industriei, agriculturii de tip intensiv,
transporturilor, urbanizării etc. Substanţele chimice naturale sau de sinteză se folosesc din
ce în ce mai mult, în toate domeniile activităţii umane.
Substanţele chimice utilizate în agricultură şi în industrie constituie forma cea
mai răspândită şi periculoasă de poluare. Acestui fenomen i-au fost dedicate multe lucrări
ştiinţifice şi monografii atât în ţara noastră (Ghinea, 1973; Ionescu, 1974; Zamfir, 1974-
1975; Marches, 1977, Soran şi Borcea, 1985 şi alţii), cât şi în străinătate (Carson, 1962;
Mellanby, 1967; Randers, 1973; Walsh, 1977; Madati şi Kormondy, 1989; Tivy, 1990,
Kormondy, 1996).
Substanţele toxice eliminate în mediu prin activităţile umane (metale grele,
pesticide, toxine) se acumulează de-a lungul lanţurilor trofice în concentraţii din ce în ce
mai mari prin fenomenul de amplificare biologici. Substanţele la care se observă acest
fenomen sunt, în general, nebiodegradabile, sau foarte greu degradabile, deci persista timp
îndelungat în ecosistem. De regulă, aceste substanţe sunt solubile în grăsimi; pătrunzând în
corp ele sunt depozitate în ţesuturile adipoase şi nu sunt eliminate ( sau sunt greu
eliminate) prin urina şi fecale.

39
 Fenomenul de amplificare biologică este strâns legat de eficienţa ecologică a
transferului de energie de la o veriga a lanţului trofic la alta. Fiindcă o mare parte din
energie se pierde în transferul ei de la un nivel trofic la altul (circa 90 %), organismele
situate pe un anumit nivel trofic trebuie să consume o mare cantitate de substanţă de la
nivelul trofic inferior, prin urmare consumă şi o mare cantitate de toxină acumulată la
nivelul respectiv (“acumulare care se realizează prin acelaşi mecanism).
Un exemplu clasic al fenomenului de amplificare biologică îl constituie DDT-ul.
În urma studiilor efectuate, utilizarea DDT a fost interzisă în multe ţări, atât în agricultura
cât şi în medicină Cazul DDT-ului nu este singular. Multe alte substanţe sunt supuse
procesului de amplificare biologică Printre acestea se numără metale grele ( plumbul,
cadmiul, mercurul), multe substanţe organice pluriclorurate utilizate în industrie, pesticide
utilizate în agricultură, numeroase deşeuri industriale etc.

Poluarea microbiologică, biologică şi poluarea umană

Poluarea microbiologică este consecinţa diseminării în mediu a germenilor
patogeni sau condiţionat patogeni, a elementelor infestate de către subiecţii umani sau
animali, bolnavi sau purtători. Aceasta are drept consecinţă apariţia şi evoluţia zoonozelor,
a bolilor telurice, hidrice, aerogene etc. şi este caracteristică ţărilor în curs de dezvoltare.
Poluarea biologică se produce prin contaminarea bacteriologică a apei şi a
alimentelor şi creează probleme acute de igienă publică. Epidemii ca febra tifoidă,
dizenterii, enterite şi altele îşi au cauza principala în contaminarea apei. Sursele de
contaminare sunt apele menajere şi apele uzate industriale, în special cele provenite din
industria alimentară, care sunt deversate în cursurile de ape sau în lacuri fără să fie în
prealabil decontaminate. De aceea, o inginerie ecologică a resurselor de apa reprezintă un
test foarte serios al nivelului ştiinţific de gospodărire. Organizaţia Naţiunilor Unite
consideră ca absolut necesare pentru o viaţă umană decentă, alături de alimente, adăpost,
educaţie, loc de muncă, condiţii de igiena şi accesul la o sursă de apa potabila (Tundisi,
1990).
Poluarea biologică a apei şi alimentelor se produce şi pe cale indirectă, prin
contaminarea lor cu substanţe organice care fermentează. Contaminarea se produce cu ape
de canal, ape reziduale din industria alimentara ( abatoare, fabrici de produse lactate,
fabrici de zahăr şi multe altele), din industria hârtiei şi din alte industrii. Poluarea umană
include “producerea” de deşeuri rezultate din activităţile industriale, agricole şi
gospodăreşti.

40
 Apele reziduale urbane sunt amestecate cu alte ape reziduale. Apele domestice
sunt colectate în canalizare, la un loc cu apele industriale, cu cele rezultate din scurgerile
de suprafaţă în urma precipitaţiilor. Toate la un loc se regăsesc în sistemul de canalizare
urban. Staţiile de epurare a apei sunt în general situate lângă ape curgătoare pentru ca
produsul final al tratamentului să fie deversat în acestea. Dacă apa este incomplet tratată,
încep problemele legate de poluare.
În afara de potenţialul ei de răspândire a bolilor, materia organică creează şi alt
tip de poluare a apei deoarece este descompusă în timp de microorganisme, în special de
bacterii. Dacă în apă există cantităţi mari de oxigen, descompunerea are loc în condiţii
aerobe (folosind oxigenul), cu ajutorul organismelor aerobe. Ele consumă oxigenul care se
află în apă. Este posibil ca oxigenul să fie consumat în asemenea măsură încât
descompunerile ulterioare să aibă loc în condiţii anaerobe. Degradarea anaerobă produce
multe gaze toxice, inclusiv H2S hidrogen sulfurat, gazul toxic care miroase ca ouăle
alterate şi metanul, CH4, care este în mod cert dăunător sănătăţii şi impropriu într-o apă.
Mai mult, descompunerea anaerobă arată o pierdere a conţinutului în oxigen. Viaţă
animală, inclusiv peştii, are nevoie de oxigen pentru a supravieţui - fără oxigen nu există
viaţă acvatică. Când oxigenul dizolvat este terminat, apa poate fi descrisă ca fiind moartă,
deşi bacteriile anaerobe şi chiar câteva plante subacvatice supravieţuiesc.
Poluarea psihică şi informaţională (culturală şi spirituală) este înregistrată la om
ca o consecinţă a folosirii excesive a mijloacelor mass-media.
Poluarea estetică este consecinţa degradării peisajelor printr-o urbanizare
necivilizată, prin sistematizarea conceptuală improprie şi prin amplasarea de obiective
industriale în zone virgine sau mai puţin modificate de om. O construcţie implică folosirea
unei suprafeţe şi a unui volum corespunzător mult mai mare decât cele aparente. În
procesul de construcţie sunt implicaţi factori care includ şi posibilele aspecte negative de
ordin estetic sau ambiental în sensul mai larg al cuvântului. În general, înainte de începerea
unui anumit proiect se are în vedere şi o evaluare a impactului estetic al dezvoltării
respective asupra mediului sugerându-se diferite modalităţi de atenuare a acestuia dacă el
comportă aspecte negative
O problemă care se pune este obiectivitatea unui astfel de studiu. Criteriile de
evaluare sunt de multe ori parţiale şi subiective, suscitând interese economice, sociale şi
chiar politice. O carieră poate părea frumoasă unui miner, care trăieşte de pe urma muncii
sale în ea. Întreruperea nenaturală a cursului unei ape curgătoare apare deosebită unui
agricultor care are probleme cu furnizarea apei sau a energiei electrice.

41
 6.4. Situaţia poluării mediului în România

În lupta împotriva poluării se porneşte de la premisa conform căreia

componentele mediului natural nu sunt infinite şi deci nu pot fi supuse unor impacte fără
urmări.
Poluarea mediului în România are un nivel mediu pentru Europa.
În zonele critice din punct de vedere al poluării mediului (Copşa Mică, Baia
Mare, Zlatna, Ploieşi - Brezoi, Borzeşti - Oneşti, Bacău, Suceava, Piteşti, Târgu - Mureş,
Turnu - Măgurele, Tulcea, Işalniţa, Govora) situaţia este în curs de remediere prin diverse
metode, cele mai drastice vizând chiar închiderea unor agenţi economici.
Situaţia mediului în România poate fi prezentată după cum urmează:
Situaţia solului. Mari suprafeţe de teren agricol sunt degradate prin eroziune,
tasare, acidifiere, alcalinizare, exces de umiditate etc. şi poluate cu îngrăşăminte chimice,
pesticide şi prin ploi acide.
Situaţia apelor de suprafaţă şi subterane. În apele de suprafaţă se deversează
anual circa 6 milioane tone substanţe poluante: amoniu, amoniac, cloruri, azotaţi, fenoli,
fosfor, detergenţi, pesticide etc. Astfel, 3600 km, din cei 20.000 km ape curgătoare sunt
“moarte”. solului şi apelor de suprafaţă În judeţele Bacău, Prahova, Timiş, din cauza
nivelului ridicat de poluare a aerului au fost afectate şi apele subterane.
Situaţia aerului. Aerul poluat stă la baza formării: smogului (smoke = fum şi fog
= ceaţă); a ploilor acide şi efectului de seră.
În aerul atmosferic, sunt expulzate anual circa 138 milioane tone substanţe
poluante, reprezentate în principal de: dioxid de carbon (131 milioane tone); dioxid de sulf;
oxizi de azot şi carbon; pulberi în suspensie şi sedimentabile etc.

6.5. Acumularea de deşeuri

Depozitarea deşeurilor şi poluarea sunt intim asociate. Nu trebuie să asociem în

mod eronat cuvântul “chimic” unui sens neapărat nociv, aşa cum se întâmplă de multe ori.
Apa este un compus chimic; rocile sunt asociaţii de compuşi chimici; corpul omenesc este
o varietate foarte complexă de compuşi chimici. Un poluant este simplu descris ca având

42
un chimism “anormal” în limitele naturale ale mediului, o substanţă care se găseşte într-un
loc cu o astfel de concentraţie încât poate să devină nocivă.
Unele deteriorări chimice ale mediului sunt naturale şi se produc fără aportul
activităţii omeneşti. Ivirile naturale de petrol sunt un exemplu. O mare parte a poluării
artificiale derivă din depozitarea deşeurilor fără nici o precauţie sau cu precauţii
insuficiente. Un principiu de bază care trebuie să se aibă în vedere la depozitarea oricărui
deşeu este că “ nimic nu merge nicăieri”. Afară din circuit poate însemna în afară
preocupării umane, dar în nici un caz în afară circuitului natural. Pe măsură ce unele
aspecte legate de poluare sunt reduse, creşte proporţional problema deşeurilor.
Societăţile tehnologizate cu un consum mărit de bunuri tind să genereze cantităţi
tot mai mari de deşeuri. În fiecare zi, preocuparea legată de locul în care ar putea fi depusă
cantitatea tot mai mare de deşeuri devine mai presantă. Depozitarea în condiţii de siguranţă
a deşeurilor are o importanţa critică pentru siguranţa mediului.
Este iluzorie speranţa că noile tehnologii bazate tot pe consumuri ridicate de
energie ar putea elimina poluarea. Controlul poluării nu-şi propune ca scop eliminarea
tuturor daunelor provocate mediului de către activităţile umane, ci numai reducerea
substanţelor cu toxicitate ridicată, a substanţelor radioactive, a radiaţiilor nocive, precum şi
a altor factori dăunători calităţii vieţii. Poluarea, pentru a fi gestionată corespunzător şi
eficient, trebuie considerată astăzi un proces normal, care apare în orice loc unde se
concentrează populaţie umană şi activităţi antropice.
Concentrarea şi eliberarea, sub forma de “deşeuri”, a “energiei culturale” într-un
spaţiu relativ restrâns şi într-o perioada scurtă de timp are drept rezultat depăşirea limitelor
sistemelor naturale (sisteme fizice şi ecosisteme ) de a anihila acumulările de “deşeuri”.
Unii autori au asimilat perioada actuală cu o noua epocă geologică, denumită, ironic, “Le
poubellien superieur” (Ramade, 1992) (“Pubelianul superior”, de la pubelă). Acumularea
de deşeuri este caracteristică numai activităţilor umane şi însoţeşte legic în conformitate cu
legea creşterii entropiei, orice manipulare de “energie culturală” în cantitate mai mare
decât 7.000 –10.000 kcal/zi şi pe cap de locuitor. Cu cât cantitatea de “energie culturală”
(energie provenită de la diferite surse) manevrată este mai mare, cu atât şi gradul de
poluare este mai mare.

43
 7. ASPECTE ALE APLICĂRII UNOR MĂSURI ECOLOGICE ÎN AMBIENTUL
COTIDIAN.

7.1. Câteva caracteristici ecologice ale omului şi ale societăţii umane

Creşterea populaţiei globului afectează puternic relaţia ecologie-om. Referitor la

aceste probleme, în 1992, la Rio de Janeiro, 170 de state s-au întâlnit ca să discute la
Conferinţa Naţiunilor Unite despre Resurse şi Mediu despre schimbarea globală a climei,
dezvoltare susţinută şi protecţie ambientală.
Omul este organism integrant al ecosistemului iar cele mai multe perturbări pe
care le provoacă în mediu au corespondent în lumea naturală. Perturbările provocate de om
au însă consecinţe mult mai serioase din cauza amploarei şi pentru că nu toate intervenţiile
sale îşi au un corespondent în natura ci sunt specific umane (Tamm 1975), acest fapt se
datorează unor trăsături ecologice specifice omului.
Câteva din aceste trăsături le menţionam în continuare (Jacobs- 1975):
a) Dimensiunile populaţiei umane. Biomasa speciei umane este cea mai mare din
întreaga lume animală. Aici îşi au originea problemele ecologice şi cele economice şi
sociale ale populaţiei umane.
b) Rata de creştere a populaţiei umane. Populaţia creşte atunci când numărul
indivizilor care se nasc depăşeşte pe cel al căror pier. Luând în consideraţie rata de
creştere, se menţionează imigraţia şi emigraţia. Îmbunătăţirile în modul de hrană şi sănătate
cresc speranţa de viaţă, reduc rata mortalităţii şi, deci, duc la creşterea ratei de înmulţire a
populaţiei (media speranţei de viaţă în lume este de 58 ani şi va creşte către 70 în 2025).
Controlul natalităţii şi planning-ul familial pot reduce rata natalităţii, afectând serios
creşterea populaţiei.
Tabelul 7.1 arată date recente şi viitoare privind creşterea populaţiei în termenii
timpului necesar pentru adăugarea fiecărui miliard.
Tab. 7.1.
Creşterea populaţiei Pământului
Ani necesari pentru
Anul în care a fost sau va
Populaţia(miliarde) adăugarea altui miliard
fi atinsă
de oameni
1 1830 2.000.000

44
 2 1930 100
3 1960 30
4 1975 15
*5 1986 11
*6 1995 9
După Lester R. Brown, The 29-th day, 1998

Timpul de dublare a populaţiei este alt mod de abordare a problemei. Timpul de

dublare D în ani poate fi estimat din rata de creştere G în procente anuale, folosind relaţia:

D = 70/G

care derivă din ecuaţia creşterii exponenţiale. Cu cât rata de creştere este mai mare, cu atât
scade timpul de dublare a populaţiei. Regiunea cu cel mai rapid ritm de creştere este astăzi
Africa (642 milioane în 1990, cu o rată de 3%). Cel mai mare segment de populaţie este în
Asia de sud-est şi creşte cu 1,8 % anual, iar din moment ce aici se află 3,1 miliarde din
populaţia Pământului, creşterea generată este semnificativă. Cea mai redusă rată de
creştere, sub 0,3 % anual este în Europa, dar populaţia reprezintă mai puţin de 10% din
populaţia Pământului. De aceea, creşterile rapide au loc în general pentru segmente masive
ale populaţiei.
Rata de creştere medie mondială este de aproximativ 1,7 procente anuale pe care
unii autori o caracterizează drept “supraexponenţială” (Jacobs, 1975). Poate suna ca o cifră
moderată, dar corespunde unui timp de dublare scurt, de 4 ani. Se precizează că în
deceniile următoare rata de creştere va scădea, datorită împuţinării resurselor şi controlului
naşterilor. Dar scăderea ratei nu înseamnă neapărat şi scăderea populaţiei. Se estimează
pentru 2025 o rată de creştere de 1% şi o populaţie de 8,5 miliarde, adică în anul următor
se vor adaugă încă 85 milioane de oameni. Dacă rata de creştere ar putea fi redusă către
zero către anul 2100, populaţia lumii se va stabiliza la aproximativ 11 miliarde, de două ori
mai mult decât populaţia actuală.
Organizarea structurala a populaţiei umane constituie o altă particularitate.
Populaţia umana cunoaşte cel mai înalt grad de structurare şi organizare din întreaga lume
animală ca urmare a unui îndelungat proces de evoluţie biologică şi culturală. Aceasta se
refera atât la structurile intrapopulaţionale (de la familii la naţiuni), cât şi la relaţiile
interpopulaţionale. Relaţiile interpopulaţionale, datorită evoluţiilor divergente, amintesc de
relaţiile gazdă-parazit sau prădător-pradă din lumea animală. Pe de alta parte,

45
interdependenţa şi schimburile dintre diverse populaţii umane depăşesc cu mult prin
amploare şi specificitate pe cele care se realizează în lumea animală. Ele se referă la
substanţe (materii prime sau bunuri manufacturate), energie, cunoştinţe şi, nu în ultimul
rând, schimburi de populaţie.
c. Utilizarea unor cantităţi impresionante de energie şi resurse.
Resursele şi energia au devenit o problemă constantă. Cu cât există mai mulţi
oameni pe Pământ, cu atât se consumă mai mult. Totuşi, nu numai creşterea populaţiei
globului este un motiv de preocupare. Dacă rata de creştere a populaţiei este comparată cu
rata consumului de resurse, se vede că balanţa înclină net în favoarea celei de-a doua
creşteri. Nu numai că populaţia creşte, dar creşte şi consumul pe cap de om.
Acesta este în general rezultatul creşterii nivelului de viaţă atât în ţările dezvoltate
cât şi în cele în curs de dezvoltare sau nedezvoltate. Multe societăţi si-au creat tehnologii
sofisticate şi folosesc tot mai mult echipamente avansate, creşterea nivelului de viaţă a
impus folosirea unor bunuri în cantităţi sporite (mobile, îmbrăcăminte, maşini, hrană etc.).
Astfel, fiecare om tinde să consume tot mai mult energie şi resurse minerale.
În sens larg, resurse înseamnă toate acele lucruri care sunt necesare sau
importante omului şi civilizaţiei umane. Ele au valoare pentru individ şi/sau societate.
Implicit, se referă şi la cerinţele legate de viitor. Cererea asupra unei resurse poate varia în
dezvoltarea istorică a societăţii şi a indivizilor. Unele materii care astăzi sunt foarte
necesare, în trecut nu erau nici cel puţin cunoscute.
Consumul stă la baza diversităţii structurilor actuale ale populaţiilor umane. Omul
este diferit de celelalte mamifere în ce priveşte relaţia dintre consumul de energie şi
greutatea corporală. În loc de 2.000-3.000 kca1 pe zi şi pe persoană cât ar consuma un
animal de aceleaşi dimensiuni cu un om, omul consumă de 20-30 de ori mai multă
energie). Aceasta ar corespunde consumului unui animal de 7-8 tone. Consumul, în
continuă creştere, este bazat în principal pe arderea combustibililor fosili (şi doar în mică
măsură pe energia nucleară), deci pe resurse epuizabile.
d) Particularităţile culturale ale omului şi ale societăţilor umane ale căror origini
se găsesc în caracteristicile genetice şi ecologice ale omului.

7.2. Terenuri şi clădiri

46
 Modul de utilizare a terenurilor şi a clădirilor are un impact puternic asupra
mediului înconjurător. Activităţile legate de construcţii, întreţinere şi arhitectură
peisagistică pot ajuta sau dăuna lumii, dar numai în cazuri rare sunt activităţi neutre.
După cum arată figura 7.1, putem distinge între noile tendinţe şi modul de abordare
a clădirilor vechi. În acest capitol vom începe să analizăm modul de întreţinere a clădirilor
vechi. Apoi vom studia utilizarea terenurilor şi înfăţişarea exterioară, înainte de a trece la
analiza noilor tendinţe.

Când renovarea este mai bună decât construirea de noi clădiri

A renova o clădire existentă necesită adesea mai puţine resurse decât demolarea şi
reconstrucţia. Clădirile construite înainte de 1945 sunt adesea construcţii solide, la o scară
umană şi au mai mult farmec decât clădirile moderne.
Deşi nu au fost construite să facă faţă serviciilor moderne din zilele noastre,
clădirile mai vechi pot fi adaptate pentru a furniza un spaţiu de lucru mai interesant. A
renova nu este niciodată la fel de simplu ca a construi de la temelii, dar utilizarea adaptată
şi inteligentă a clădirilor vechi poate oferi avantaje majore în ceea ce priveşte costul şi
stilul de viaţă.
La renovarea unei clădiri existente, mai ales a uneia de epocă, trebuie să se aibă în
vedere utilizarea materialelor de construcţie la mâna a doua. Acestea se contopesc mult
mai uşor cu clădirea, reprezintă materie primă reciclată, iar aspectul lor învechit este
adesea plăcut privirii. Trebuie contactată o agenţie de salvare a arhitecturii pentru uşi,
porţi, ferestre, balustrade şi alte obiecte.
Nu trebuie aruncate obiecte arhitecturale, ele pot fii date unei firme de salvare a
arhitecturii. Acest lucru va împiedica pierderea de material valoros şi este o sursă de venit.
Chiar dacă nu ne plac împărţirile făcute în anii ’50, birourile anilor ’60, şemineurile
anilor ’30 şi uşile anilor ’20, toate acestea pot plăcea altcuiva. Acum douăzeci de ani, în
Anglia se întâlneau frecvent băi victoriene. Acum acestea sunt scumpe şi foarte căutate.

Clădirile şi întreţinerea lor

47
 CLĂDIRI TENDINŢE
EXISTENTE NOI

ASPECTUL
ÎNTREŢINERE, LOCULUI, EVALUAREA NOI
RENOVAREE GUNOI, IMPACTULUI CLĂDIRI
UTILIZAREA ECOLOGIC ECOLOGICE
TERENULUI

Fig. 7.1. Clădirile şi întreţinerea lor. Dezvoltarea şi întreţinerea clădirilor trebuie să se conformeze
criteriului ecologic

Trebuie acordată o atenţie deosebită scoaterii ferestrelor originale cu pervazuri

multiple şi înlocuirii acestora cu geamuri plate. Deşi aceasta poate fi făcută, se poate uşor
pierde din stilul clădirii. Unele clădiri din secolul XX, mai ales cele din anii ’30, sunt,
deocamdată, prea moderne pentru noi pentru a le putea evalua adevăratul lor merit
arhitectural.
Dacă ferestrele sunt suficient de solide, este mai sigur să nu le înlocuim pentru încă
o decadă şi să lăsăm generaţiile următoare de directori să estimeze valoarea lor estetică. Un
lucru este sigur: odată ce au fost îndepărtate, aceste caracteristici vechi nu mai pot fi
niciodată înlocuite. De asemenea, modernizarea inutilă costă mai mult decât simpla
întreţinere.

Materialele de întreţinere

În lupta împotriva ploii, umezelii şi insectelor distrugătoare, ne-am echipat cu un

arsenal ucigător de substanţe care, uneori, sunt exagerate faţă de proporţiile problemei.
Acest lucru poate fi clar văzut în echipamentul celor de la dezinsecţie, care vin îmbrăcaţi
mai degrabă pentru o plimbare pe lună decât pentru omorârea gândacilor.
Substanţele de conservare a lemnului şi cele pentru extirparea viermilor lemnului
conţin adesea toxine greu degradabile, pentru care ne lipseşte experienţa ce se acumulează
în timp şi pentru care natura nu are echivalent. Una dintre substanţele utilizate în
prevenirea apariţiei ciupercilor, PCP (penicilină), poate cauza ciroză ficatului, în timp ce

48
lindanul (C6H6Cl6) este un insecticid otrăvitor. Peste 100000 de clădiri din Marea Britanie
sunt tratate anual cu substanţe chimice mortale.
Ciupercile nu pot exista în lemnul a cărui umiditate este sub 20%. Dacă există
ciuperci, este mai important să se afle cauza, decât să se trateze efectul. Cu alte cuvinte,
menţinând lemnul uscat, se previne atacul ciupercilor. Lemnul poate fi protejat împotriva
umezelii verificând dacă clădirea respectivă este sănătoasă. De asemenea, clădirea poate fi
protejată împotriva umezelii prin aplicarea de lac, verniş sau ceară de albine.
Insectele pot trăi în lemnul relativ uscat, deşi excesul de uscăciune şi căldura le
omoară. Asiguraţi-vă că nu vă luptaţi împotriva unor vechi infecţii. Semnele unei infecţii
active sunt urmele proaspete de praf de lemn.
Pentru prevenirea apariţiei insectelor, lemnul poate fi tratat cu soluţii care conţin
borax, acid acetic şi bicarbonat de sodiu. Conform studiilor efectuate de AURO, firma care
produce vopsele organice şi soluţii pentru tratarea lemnului, aerul cald este mai bun decât
tratarea chimică, deoarece nu dăunează mediului şi garantează eliminarea totală. De
asemenea, compania mai produce o soluţie împotriva insectelor care nu conţine fungicizi
chimici sau insecticide. Efectul său distrugător se datorează uleiului eteric de pin.
Mai pot fi utilizate insecticidele sintetice, care sunt mai puţin toxice mamiferelor.
Dar, orice atacă insectele, atacă şi oamenii şi celelalte forme de viaţă. Acest lucru ar trebui
să vă determine să nu folosiţi substanţe toxice decât în cazuri extreme.
Multe vopsele, lacuri şi cleiuri sunt preparate cu solvenţi organici. Acest lucru
poate conduce la îngreunarea respiraţiei, iritarea ochilor etc. De asemenea, unele dintre
vopsele conţin dioxid de titan, un pigment alb, a cărui producere cauzează o serie întreagă
de produse secundare nedorite (inclusiv metale grele şi hidrocarburi clorurate). Acestea
sunt deseori vărsate în râuri, dăunând naturii sălbatice.
În Danemarca, 90% din vopseaua utilizată în construcţii are la bază apa. Pasta
pentru tapet conţine un fungicid; se pot găsi înlocuitori care să nu conţină fungicizi.
Plăcile aglomerate şi spuma izolantă din cavităţile pereţilor pot conţine aldehida
formică. Aceasta eliberează un gaz care poate cauza defecte ale sistemului nervos şi
pierderi grave ale memoriei la adulţi. Canada a interzis spumele izolante care conţin
aldehidă formică.
Aerosolii conţin doar arareori clorofluorocarburi. Totuşi, aceştia sunt bine legaţi,
iar gazele lor de propulsie sunt periculoase.
Oamenii vorbesc astăzi despre „chimia blândă”. De exemplu, vopselele organice
sunt produse din materii prime naturale, cum ar fi răşina de pin, uleiul din seminţe de in,

49
creta, cauciucul şi uleiurile eterice. Deşeurile lor sunt formate din compost şi oxigen.
Pigmenţii plantelor vor păli în timp, dar oamenii vor vedea din ce în ce mai multe culori
puternice obişnuite artificial.
Trebuie evitate materialele artificiale fără pori de câte ori este posibil. Produsele
naturale, cum sunt lemnul, lâna şi bumbacul au fost folosite de mii de ani. De asemenea,
ele sunt nepoluante şi reutilizabile (deşi există întrebări în legătură cu lemnul, ca urmare a
împăduririlor în locuri nepotrivite). Materialele poroase menţin umiditatea şi permit
împrăştierea aerului, ceea ce conduce la aerisirea clădirilor.
Uşile ar trebui să fie din lemn, nu din şipci de lemn, care conţin aldehida formică.
Covoarele ar trebui să fie din lână, nu din propilenă, care provine din petrol.
Sertarele ar trebui construite din scândură şi nu din plăci aglomerate acoperite cu
material plastic. Scaunele ar trebui tapisate cu lână, nu cu fibre artificiale.
Materialele naturale sunt deseori mai scumpe decât înlocuitorii lor artificiali, dar au
o viaţă mai lungă. De asemenea, se biodegradează în mod inofensiv.

Înfăţişarea terenului şi a exteriorului clădirilor

Clădirile nefolosite nu trebuie să se năruiască: devin repede o pată în peisaj.

Clădirile ar trebui menţinute în folosinţă acolo unde este posibil. În cazul în care compania
nu are nevoie imediată de acestea, pot fi găsite alte moduri de întrebuinţare. Multe din
vechile clădiri industriale pot forma unităţi de afaceri mici pe termen scurt. Atunci când a
fost luată decizia de a vinde o clădire, vânzarea trebuie făcută cât mai repede posibil.
Relicvele în descompunere ale industriei nu reprezintă o imagine pozitivă sau
încurajatoare, ci diminuează aspectul zonei. Deşi poate dura până când factorii de decizie
se pun de acord asupra unui plan şi până obţin aprobarea acestui plan, nu trebuie să dureze
o decadă, aşa cum se întâmplă în cazul unora dintre clădiri.
Este important să ne asigurăm că echipamentul, terenul şi clădirile sunt corect
întreţinute. Acest lucru conduce la prevenirea poluării inutile şi a accidentelor.

Noi clădiri ecologice

Construcţia ar trebui să fie potrivită aşezării. Ar trebui să se potrivească stilului

existent şi să fie ridicată din materiale care se pot găsi pe plan local. Ca un bun vecin, noua

50
construcţie ar trebui să respecte tradiţiile locale, nu să le ignore şi să reprezint un nou
început.
Acest lucru nu înseamnă că trebuie să urmeze strict arhitectural mort sau să adopte
o faţadă clasică. Trebuie să se impună arhitecţilor de astăzi o mai mare adaptare. Aceştia
trebuie să înţeleagă tradiţiile construcţiilor locale şi să creeze clădiri care să evolueze din
acestea. Clădirile de genul „proiectează şi construieşte” ar trebui, de asemenea, să dezvolte
tradiţiile locale. O „baracă” nu poate îmbunătăţi aspectul zonei. Înălţimea clădirii, scara şi
personalitatea acesteia, precum şi numărul ferestrelor sunt, de asemenea, importante. Grija
faţă de mediu nu se rezumă doar la natura sălbatică şi poluare: ceasta se referă, de
asemenea, la construirea unor clădiri cu aspect plăcut, proiectate la o scară umană şi de cea
mai bună calitate.

Consumul de energie

Consumul redus de energie este esenţial pentru o clădire modernă, iar izolaţia ar
trebui să fie o parte importantă a strategiei de construire. Ar trebui cunoscute valorile
izolaţiei ferestrelor şi ale materialelor folosite la pereţii exteriori şi la acoperiş. De
asemenea, ar trebui cunoscut ce procentaj din consumul de energie provine de la încălzire,
apă caldă, iluminare, echipament de birou şi alte folosinţe, precum şi costurile acestuia.
Amplasarea şi construcţia clădirii trebuie să profite de energia solară pasivă. Ar
trebui să fie limitată în adâncime pentru a utiliza lumina zilei şi pentru a permite ventilaţia
naturală.
Zonele unde se poate câştiga din punct de vedere solar pot fi utilizate la încălzirea
clădirilor, iar umbrele pot fi folosite la reducerea luminii orbitoare şi a supraîncălzirii.
Lumina zilei este populară printre locuitori şi reduce cererea de energie.
Pereţii spre sud ar trebui să prezinte ferestre largi, cu jaluzele pentru a preveni
excesul de lumină. Pereţii spre nord ar trebui să aibă ferestre mai mici. Geamurile puţin
difuze pot fi folosite pentru a reduce pierderile de căldură, prin reflectarea acesteia înapoi
în cameră.
Iluminarea de contur utilizează geamuri pe pereţii exteriori. Lumina este astfel
distribuită în mod egal prin ecrane. Iluminarea concentrată utilizează deschizători ale
tavanului, atriumuri şi curţi pentru a ilumina interiorul clădirii.
Instalaţiile de încălzire ar trebui echipate cu termostate. Sistemul de încălzire ar
trebui controlat prin intermediul calculatorului şi ara trebui să fie alimentat de un sistem

51
energetic eficient. Apa caldă nu ar trebui să depindă de boilere centrale, decât atunci când
trebuie să existe tot timpul anului: trebuie luaţi în considerare încălzitorii electrici de apă,
care să fie instalaţi acolo unde aceasta este necesară.
Ar trebui să se profite la maximum de ziua lumină. Iluminarea artificială ar trebui
să prezinte un consum redus: acum există multe sisteme noi de iluminare cu consum
scăzut.

Aerisirea

Birourile cu consum redus de energie sunt aerisite natural, în timp ce acelea cu

consum ridicat folosesc numai instalaţii de aer condiţionat pentru aerisire. Aşa că, înainte
de a începe construcţia, trebuie să hotărâţi dacă o asemenea instalaţie este absolut necesară.
Deşi modernizarea tot mai crescută a pieţei ar putea să vă încurajeze să optaţi pentru aer
condiţionat, există mai multe strategii de reducere a căldurii dintr-o clădire fără a fi
necesară o instalaţie electrică. Aceste strategii presupun:
 echipamentul care emite căldura, cum ar fi fotocopiatoarele, să fie grupat
într-o cameră bine ventilată;
 să se folosească iluminatul de consum redus de energie pentru a reduce
încălzirea aerului;
 să se folosească jaluzele şi să se profite de umbră şi de ferestrele mici pentru
a reduce căldura solară;
 să se utilizeze ferestre care se pot deschide.
Instalaţia de aer condiţionat nu ar trebui să folosească refrigeranţi cu
clorofluorocarburi. Ar trebui să existe un program de întreţinere pentru a preveni diverse
boli, iar zonele locale ar trebui să fie echipate cu întrerupătoare programabile pentru a
putea controla instalaţia de aer condiţionat.

7.3. Mediul la birou

Biroul are un impact de o importanţă deosebită asupra celor care lucrează acolo, iar
în societatea industrială avansată, aproape jumătate din populaţia adultă are o slujbă de
funcţionar. Aşa încât importanţa biroului nu este supraestimată. În multe domenii, cum ar
fi cel bancar, financiar şi de asigurări, administraţie publică, hoteluri şi restaurante, servicii

52
publice şi educaţie biroul ecologic este foarte important. De asemenea, este important şi
pentru cei ce lucrează în birourile din toate celelalte domenii.
Figura 7.2 prezintă problemele cheie care sunt legate de biroul ecologic, unele
dintre acestea fiind într-o strânsă legătură. Vom începe prin a analiza o problemă de care
ne-am lovit când am discutat despre clădirile cu aer condiţionat: sindromul clădirii
bolnave.

Biroul „bolnav”

Clădirea bolnavă este un concept al secolului XX. Clădirile moderne cu aer

condiţionat, cu ferestrele sigilate şi cu fibre şi spumă create de mâna omului ridică tot felul
de probleme. Acestea sunt în principal rezultatul combinaţiei dintre sistemul închis de
ventilaţie şi vaporii care se infiltrează.
Unii directori nu sunt de acord cu termenul „Sindromul Clădirii Bolnave”. Preferă
să vorbească despre „a problemă de ventilaţie”. Acest lucru este util, deoarece elimină o
parte din misticismul inutil şi pune problema în contextul său. Pe de altă parte, este greşit
să presupui că problema poate fi rezolvată din concentrarea asupra efectelor şi nu a cauzei
care le-a produs.
Conform Agenţiei de Protecţie a Mediului din Statele Unite, unul din trei birouri
este considerat „bolnav” şi necesită o testare. Cele mai frecvente cauze sunt:
 Aldehida formică din izolaţie, de la placaje, precum şi de la covoarele sau
tapiţeria sintetică se infiltrează în cavităţile pereţilor. Acidul formic poate
ajunge în sânge, cauzând crampe şi alte simptome. În afară de înlocuirea
podelei, nu se poate face altceva.
 Monoxidul de carbon provine de la fumul evacuat de ţevile de eşapament,
intrat în clădire prin intermediul aerisirilor şi prin ferestre sau de la fumul de
ţigară. Poate cauza dureri în piept, slăbirea vederii, dureri de cap, ameţeli,
dezorientare şi greaţă. Poate fi redus printr-o aerisire corectă şi folosind
ventilatoarele.

 Solvenţii, cum ar fi benzenul conţinut în vopsele, lacuri şi soluţiile de lipit. Se

mai întâlnesc şi în lichidele corectoare, acetonă şi sprayurile fixative. Pot cauza
dificultăţi la respiraţie şi, de asemenea, poluare. Încercaţi să reduceţi la
minimum folosirea lor.

53
  Poluanţii biologici, care includ bacterii: mucegai, viruşi de mucegai şi polen.
Pot provoca iritaţii ale ochilor, nasului şi gâtului, tăierea respiraţiei, ameţeli,
febră, probleme digestive şi astm. Aceste probleme se pot rezolva prin aspirarea
profundă şi regulată a locului şi printr-o mai bună ventilaţie.
 Azbestul se întâlneşte în izolaţiile vechi, materiale neinflamabile sau acustice.
Mai poate fi întâlnit la izolaţiile pentru acoperiş, jgheaburi, mese de călcat (iar
în afara biroului, la frânele maşinilor). Efectele pe termen lung sunt cancer la
piept şi abdominal, şi boli pulmonare. Azbestul trebuie îndepărtat de către
personal calificat.
 Ţevile de plumb mai pot fi întâlnite în clădirile vechi şi ar trebui înlocuite.
Suprafeţele vopsite cu plumb trebuie acoperite. Plumbul cauzează dureri de cap,
oboseală şi constipaţie în rândul celor expuşi. Se consideră că reduce
coeficientul de inteligenţă la copii.
 Instalaţiile de aer condiţionat prost întreţinute pot cauza boli. Verificaţi dacă
instalaţia are un program adecvat de întreţinere. Apa caldă trebuie să aibă o
temperatură mai mare de 50°C, iar cea rece sub 20°C. Pietricelele care provin
din apă şi rugină trebuie colectate de pe fundul boilerului, iar ţevile nefolosite
trebuie curăţate. De asemenea, trebuie menţionat că aceste instalaţii utilizează
frecvent lichid de răcire cu clorofluorocarburi.
Cea mai bună soluţie este eliminarea materialelor toxice. Dacă nu pot fi schimbate,
încercaţi să intensificaţi ventilaţia. Acest lucru va conduce la îmbunătăţirea calităţii aerului,
dar chiar dacă poluanţii se duc în altă parte, totuşi ei nu dispar.
Companiile serios îngrijorate de calitatea aerului din clădirile lor pot recurge la
testarea acestuia. Un analizor multi-gaz măsoară nivelul benzenului, aldehidei formice,
monoxidului şi dioxidului de carbon şi al vaporilor de apă.
De asemenea, se poate achiziţiona echipament care reduce poluarea. Ionizatorii
îndepărtează poluanţii, în timp ce filtrele de aer colectează praful şi microbii şi prin
trecerea aerului printr-un filtru de carbon se îndepărtează gazul , fumul ţi mirosurile.
Aspirarea regulată a locului reduce praful, fibrele dăunătoare, polenul şi alţii
iritanţi.
O soluţie mai recentă este introducerea plantelor. O singură plantă de casă purifică
aerul pe o suprafaţă de 9,29 m2 de aer. Plantele inspiră dioxidul de carbon şi îl transformă

54
în oxigen. Cercetătorii NASA au constatat că anumiţi poluanţi ai aerului sunt absorbiţi şi
transformaţi în substanţe nepoluante de anumite plante:

Substanţa absorbită de
Aldehida formică: Filodendron, Limba soacrei,
Liliac tropical
Benzen: Iederă, Liliac tropical
Tricloretilenă: (se găseşte Gerberă, Crizantemă
în lacuri şi pasta de lipit)

Ocazional, durerile de cap, tensiunea şi boala pot fi atribuite sindromului „clădirii

bolnave”, când, de fapt, se datorează stresului. Întreruperile constante, existenţa unor
probleme conflictuale, lipsa pauzelor şi şefii neînţelegători pot crea simptome similare
sindromului „clădirii bolnave”. La fel şi slujbele plictisitoare. Aceste probleme pot fi
rezolvate prin soluţii ce ţin de resursele umane. Directorul de personal ar trebui să poată
oferi soluţii.

Echipamentele de tehnică de calcul la birou.

Nivelul radiaţiei provenite de la echipamentele tehnicii de calcul nu mai sunt

considerate a pune în pericol sănătatea. Operatorii suferă de alte simptome, inclusiv dureri
de cap, amorţeală şi oboseală. Acestea sunt rezultatul poziţiei incorecte şi a forţării ochilor
şi pot fi prevenite prin îmbunătăţirea biotehnologiei la birou.
Funcţionarii mai suferă de leziuni datorită încordării repetitive, ca urmare a durerii
provocate de încheieturile şi tendoanele suprasolicitate. Această problemă se poate rezolva
prin pauze regulate şi o biotehnologie îmbunătăţită.
Tastatura trebuie să fie detaşabilă, astfel încât operatorul să îi poată modifica
poziţia. Butoanele ar trebui să fie concave şi să nu reflecte lumina. Operatorul trebuie să
poată mişca ecranul în toate direcţiile, iar imaginea nu trebuie să tremure. Trebuie să existe
o protecţie împotriva sunetelor scoase de o imprimantă zgomotoasă.
Operatorul trebuie să stea drept, cu coatele la aceeaşi înălţime cu masa de lucru.
Picioarele trebuie să se sprijine pe podea sau pe un suport.
Nu trebuie să existe lumină puternică de la ferestre sau becuri, iar ecranul nu
trebuie să reflecte lumină. Pentru a obţine acest lucru, ecranul trebuie să fie cu faţa la un
perete continuu. Plantele sau tablourile sunt centre vizuale de relaxare a ochiului.

55
 Scaunul trebuie să fie reglabil şi să ofere sprijin lombar. Trebuie să existe suficient
spaţiu pentru ca operatorul să aibă coapsele sub masă. Aceasta îi permite să fie suficient de
aproape de tastatură – braţele multor scaune împiedică acest lucru. Operatorul nu trebuie să
se încline în faţă – trebuie să aibă mijlocul perfect sprijinit.
Masa trebuie să aibă o suprafaţă mată şi trebuie să existe suficient spaţiu şi pentru
accesorii. Trebuie să existe un suport pentru copiator.
Operatorii trebuie să facă o pauză la fiecare 60 min şi regulat trebuie să facă teste
oftalmologice.

Alte aspecte legate de siguranţă şi sănătate la birou

Siguranţa şi sănătatea au legătură directă cu mediul. De exemplu, fumatul produce

gunoi şi cancer. Aşa că trebuie să ne ocupăm de sănătatea şi siguranţa la birou. Trebuie
avuţi în vedere următorii factori:
 Electricitatea: Au cablurile electrice un traseu sigur şi sunt evitate sârmele care
atârnă?
 Iluminatul: Este nivelul de iluminat corespunzător?
 Aerisirea: Poate fi uşor modificată?
 Focul: Sunt inflamabile materialele din scaune? Sunt marcate ieşirile în caz de
urgenţă şi cele în caz de incendiu? Există un plan de evacuare bine întocmit? Se
află extinctoarele la îndemână?
 Întreţinerea: Sunt rafturile bine fixate în pereţi?
 Aparatura: Fotocopiatoarele şi imprimantele laser emit ozon. Din această
cauză , nu trebuie să se afle în apropierea mesei de lucru, ci trebuie amplasate
într-o zonă bine ventilată.
 Podelele: Sunt uscate şi nealunecoase? Sunt îndepărtate lucrurile care stau în
drum?
 Articolele din sticlă: Sunt acestea sigure?

Fumatul la birou

Doar un sfert din lucrătorii dintr-un birou fumează. Totuşi, un nefumător poate
inhala echivalentul unei ţigări la fiecare 20 de ţigări fumate în cameră. Conform

56
specialistilor, nefumătorii care trăiesc alături de fumători au posibilităţi de 10-30% mai
mari de a contacta cancer pulmonar decât dacă ar fi locuit cu nefumători. Aceste date pot fi
uşor extrapolate pentru birou, unde oamenii petrec tot atâta timp cât petrec, treji fiind,
acasă.
Autorităţile care se ocupă cu problemele sănătăţii din punct de vedere ecologic, au
început să ia măsuri împotriva fumatului. În urma plângerilor personalului unei companii
de asigurări, autorităţile din Birmingham, Anglia, au ameninţat compania cu măsuri de
forţare a interzicerii fumatului. Compania a fost de acord să interzică fumatul în anumite
zone.
Tot mai multe companii interzic fumatul şa serviciu din cauza daunelor provocate
nefumătorilor şi a ameninţărilor cu darea în judecată. În Marea Britanie, patru companii
mari din cinci impun restricţii asupra fumatului, în timp ce interzicerea totală devine din ce
în ce frecventă.
Companiile care au făcut cercetări în această problemă au fost puternic încurajate,
chiar şi de către fumători, să organizeze zone unde fumatul este interzis sau se poate trece
la interzicerea totală a fumatului în birouri.
Dacă doriţi să organizaţi o cameră pentru fumat, aceasta trebuie să fie cât mai
departe de cantină sau de birouri. Camera pentru fumat nu trebuie să fie singura cameră de
relaxare a personalului.

Băuturile la birou

În toată lumea, funcţionarii îşi beau cafeaua din pahare de plastic, care sunt
aruncate la coş. Plasticul va sta în gropile de gunoi timp de mai multe generaţii, iar
grămada de pahare de plastic va creşte mereu.
Una din soluţii ar fi reciclarea paharelor de plastic. Acest lucru necesită prezenţa
unui coş de gunoi lângă fiecare aparat de făcut cafea. O soluţie mai bună este ca fiecare
angajat să îşi aducă propria ceaşcă de cafea. Acestea se potrivesc aproape tuturor maşinilor
de făcut cafea. Este necesar şi un loc unde pot fi spălate ceştile după utilizare.
O altă băutură tipică este apa, fie că este îmbuteliată, fie direct de la robinet. Apa
este vitală organismului: ne purifică şi înlocuieşte lichidele pierdute. Creşterea sporită de
vânzări de apă îmbuteliată arată cât de grijulii sunt oamenii în legătură cu calitatea apei pe
care o beau.

57
 A bea apă potabilă este, de asemenea, mult mai bine decât a bea cantităţi excesive
de ceai, cafea sau alcool, al căror efect stimulativ mai degrabă afectează corpul decât îl
purifică. Ceaiurile din plante pot fi, de asemenea, introduse la birou.
Decât să plătiţi pentru transportul apei îmbuteliate de la sute de kilometri depărtare,
este mai bine din punct de vedere ecologic să se echipeze robinetele cu filtre de curăţare a
apei. De acest lucru beneficiază şi subalternii care nu iau parte la mesele protocolare şi nici
nu beau Perrier.
Cel mai bine este să se instaleze un sistem de filtrare în serie cu un cartuş care se
poate înlocui. El va curăţa apa de multe impurităţi, lăsând-o curată şi bună de băut.
Unele companii interzic băuturile alcoolice la birou, pe motivul că ceea ce e interzis
muncitorilor din fabrici trebuie interzis şi conducerii. În afară de pagubele pe care le aduce
organismului băutul excesiv, nici nu este favorabil muncii serioase.

Cutiile de conserve

Aveţi grijă unde aruncaţi cutiile de conserve din aluminiu. Amicii Planetei spun că
doar 1% sunt reciclate, anual fiind aruncate 400 milioane de cutii de conserve. Extragerea
bauxitei (din care se face aluminiu) are un impact major asupra mediului. Este mai simplu
şi mai ieftin să se recicleze aluminiul, proces care consumă mai puţină energie. Strângeţi
cutiile şi duceţi-le la un centru de colectare. Pentru a verifica dacă o cutie de conservă este
fabricată din aluminiu, apropiaţi un magnet – acesta nu atrage aluminiul. Toate cutiile de
conserve ar trebui trimise la reciclare. Dispunând de magneţi puternici, autorităţile locale
pot separa uşor aluminiul de late metale.

Consumabilele la birou
a. Hartia
Papetăria de birou ar trebui să fie din material reciclat. Ea include hârtiile cu antet,
hârtia de scris, plicurile, colile de hârtie pentru imprimantă şi caietele de notiţe. Calitatea
hârtiei reciclate s-a îmbunătăţit atât de mult încât nici nu se mai distinge de hârtia originală.
Multe imprimante sunt obişnuite deja cu hârtia reciclată, iar hârtia cartonată reciclată, de
calitate superioară este ideală pentru broşurile colorate.
Singurii care critică hârtia reciclată sunt companiile producătoare de hârtie cu
investiţii fixe în fabrici care produc hârtie originală. Dacă hârtia reciclată nu este la fel de

58
lucioasă ca cea originală, acesta nu este un semn rău: reflectă faptul că hârtia nu a fost
albită cu clor.
Pentru producerea hârtiei făcută din copaci în creştere se consumă mai multă
energie. Prin fabricarea hârtiei din deşeuri în loc de fibră de celuloză originală se reduce la
jumătate consumul de energie, iar poluarea se reduce şi mai mult. Fabricile de hârtie
utilizează, de asemenea, clor pentru albirea fibrei de celuloză originale, iar acesta este o
substanţă deosebit de poluantă.
Fibra de celuloză produsă local provine de la conifere care au fost plantate la mare
distanţă. Coniferele reprezintă un habitat sărac pentru animalele sălbatice şi, de obicei,
cresc în zone importante din punct de vedere ecologic.
Ce se întâmplă dacă nu se reciclează hârtia veche? Aceasta va fi adăugată grămezii
de deşeuri din gropile de gunoi. Industria britanică şi consumatorii plătesc 50-100 milioane
de lire sterline pentru a scăpa de deşeuri. Se estimează că anual se irosesc 4 milioane de
CUM
tone de hârtie bună, SĂ AVEM
astfel încât nuUN BIROU
este FĂRĂ
suficient să seHÂRTIE
colecteze hârtia pentru reciclare.
Dacă nu cumpăraţi hârtie reciclată, oferta va fi prea mare în comparaţie cu cererea.
Procesul de reciclare nu se realizează fără probleme. Cerneala se depozitează în
gropile de gunoi dar cel puţin hârtia valoroasă se recuperează, iar cerneala inofensivă
biodegradabilă va fi în curând frecvent întâlnită.
b. Scrisorile
Scrisorile interne ar trebui trimise în plicuri speciale care pot fi folosite de mai
multe ori, iar cele externe ar trebui trimise în plicuri de hârtie reciclată: plicurile maronii
sunt de obicei făcute din hârtie reciclată.
Se pot, de asemenea, refolosi plicurile de la scrisorile sosite. Multe magazine de
caritate vând etichete pentru refolosirea scrisorilor şi furnizează cu plăcere cantităţi
comerciale.
c. Ziarele
Multe companii primesc zilnic ziare, atât pentru recepţie cât şi pentru directori.
Verificaţi ce se întâmplă cu ziarele la sfârşitul zilei. Probabil că personalul care se
îngrijeşte de curăţenie le aruncă.
Fixaţi un loc de colectare a ziarelor. Acesta poate fi un dulap, dar un container
vizibil va fi mai eficient. Îngrijiţi-vă ca ziarele să fie reciclate odată cu maculatura.

d. Felicitarile de Craciun sau Pasti

59
 Când reveniţi la lucru după vacanţa de Crăciun, strângeţi toate felicitările vechi şi
daţi-le unei grădiniţe sau unui magazin de caritate. Felicitările mai mari, refolosibile, sunt
foarte căutate de către şcoli.

e. Bateriile

Fabricarea bateriilor convenţionale consumă de 50 de ori mai multă energie decât

produc vreodată. Acest lucru face ca ele să fie o metodă păguboasă de generare a energiei,
dar bateriile reîncărcabile sunt mai acceptabile. Cumpăraţi un sistem de reîncărcare a
bateriilor pentru fiecare departament şi puneţi un om care să răspundă de aceasta.
Calculatoarele şi computerele portabile să fie conectate la reţea de câte ori este posibil.
De asemenea, evitaţi să cumpăraţi baterii care conţin plumb sau mercur, care sunt
toxice. Unele companii producătoare de baterii, cum ar fi Varta, au făcut eforturi să
producă baterii care să nu dăuneze mediului înconjurător.

f. Sticlele

Producerea sticlelor necesită consum mare de energie (fiecare tonă de sticlă

necesită o jumătate de tonă de cărbune). Se face o economie de energie de 25% dacă
sticlele sunt fabricate din sticlă veche.
Sticlele de lapte ar trebui colectate zilnic pentru refolosire. Fiecare sticlă de lapte
este folosită de până la 20 de ori. Celelalte tipuri de sticlă, inclusiv cele de vin, bere şi
borcanele de sticlă, trebuie strânse la un centru de colectare. Autorităţile locale au adresa
celui mai apropiat centru. Cantităţile mai mari de sticle pot fi vândute unei fabrici de
reciclare.

g. Materialele plastice

Multe dintre articolele de papetărie sunt din material plastic. Interesaţi-vă dacă
puteţi folosi pixurile a căror mină poate fi înlocuită, în locul celor de unică folosinţă.
Materialul plastic nu se poate recicla uşor, decât dacă locuiţi într-un oraş unde se
găsesc posibilităţi de reciclare. Sticlele largi de plastic pentru băuturile răcoritoare sunt un
exemplu concludent. Fabricarea lor costă puţin, nu se economisesc bani prin reciclarea lor,
dar ocupă mult spaţiu în gropile de gunoi şi nu sunt biodegradabile.

60
 Multe crematorii de gunoi folosesc materialul plastic drept combustibil, acesta
ajutând la arderea altor materiale. Valoarea lor este astfel recuperată prin energia produsă
prin ardere.

Dependinţe, accesorii şi echipamente de birou

Dependinţele şi accesoriile cuprind mese de lucru, dulapuri, covoare şi extinctoare

de foc. Vom examina câteva dintre acestea în detaliu, împreună cu echipamente cum ar fi
calculatoare şi copiatoare.

a. Mobila de birou

Când se renovează biroul, mobila veche poate fi vândută unui magazin de mâna a
doua, poate fi trimisă la o casă de licitaţii sau poate fi donată unei organizaţii non-profit.
Acest lucru îi prelungeşte viaţa. Puteţi dona covoarele vechi unei şcoli locale sau unei
grădiniţe. Nu aruncaţi scaunele uzate: vedeţi dacă nu cumva se poate recupera ceva.
Nu aruncaţi dulapurile de metal. Renovaţi-le şi revopsiţi-le. Acest lucru le va
prelungi viaţa.
Mobila din lemn este confecţionată deseori din plăci aglomerate, care conţin
aldehidă formică (vezi Biroul „bolnav”). Încercaţi să cumpăraţi produse din lemn care nu
conţin aldehidă formică. Multe mese de lucru mai scumpe, de calitate mai bună sunt
câteodată fabricate din cherestea tropicală. Acest lucru contribuie la distrugerea pădurii
tropicale dacă provin din surse seculare. Verificaţi sursa de provenienţă a acestor produse.

b. Extinctoarele de foc

Extinctoarele cu hidrocarburi pot distruge stratul de ozon. Verificaţi dacă este cazul
extinctoarelor pe care le deţineţi. În caz afirmativ, înlocuiţi-le.

c. Tehnica de calcul

Oferiţi tehnica dumneavoastră de calcul învechită unui grup de studiu sau unei
organizaţii de caritate care să o doneze ţărilor din Lumea a treia. Companiile ridica vechea
tehnică de calcul pentru a o recicla sau a o elimina în siguranţă.

61
 Asiguraţi-vă că fotocopiatoarele dumneavoastră pot produce uşor copii pe ambele
feţe. De asemenea, asiguraţi-vă că personalul dumneavoastră face copii pe ambele feţe
atunci când nu li se cere în mod expres să le facă doar pe o singură faţă.
Asiguraţi-vă că noile copiatoare pot folosi diferite tipuri de hârtie reciclată şi că trec
automat pe faza de economisire de energie.

Consumul de energie

În birouri se consumă energie pentru cele mai diferite scopuri – iluminat, încălzire
şi echipament de birou. Pare a fi energie curată, dar nu este. Centralele electrice care
generează electricitate sunt renumite ca mari poluanţi ai mediului. Din coşurile lor înalte se
împrăştie în atmosferă dioxid de carbon, care încălzeşte aerul şi contribuie la încălzirea
globală. De asemenea, ele mai împrăştie dioxod de sulf şi oxizi de azot, care otrăvesc
lacurile şi pădurile pe distanţe de sute de kilometri şi care corodează statuile.
Soluţia este stingerea luminilor şi oprirea calculatoarelor atunci când nu sunt
folosite, izolarea birourilor şi închiderea uşilor către exterior. Iluminatul cu consum redus
de energie diminuează, de asemenea, cererea de energie.

Baia

Atât la birou, cât şi la baie, este uşor să devii obsedat de curăţenie, ascultând prea
des reclamele TV care predică virtuţile unei lumi sterile, fără germeni. Curăţenia este
importantă, dar utilizarea excesivă de chimicale puternice nu este bună pentru mediul
înconjurător.
Atunci când chimicalele se scurg în sistemul de canalizare, acestea pot intra în
contact cu bacteriile care descompun deşeurile. Decoloranţii sunt, de asemenea, periculoşi,
deoarece, atunci când întră în contact cu un produs acid de curăţare, elimină clor gazos,
care poate avea defecte mortale.
Nu trebuie să frecaţi petele de pe chiuvetă cu produse puternice de curăţat. Dacă s-a
depus oxid de calciu, acesta poate fi neutralizat cu oţet, dup care se perie. Acest lucru
trebuie să se facă de mai multe ori.
Aveţi, de asemenea, grijă cu utilizarea excesivă a detergentului. Multe tipuri conţin
fosfaţi, care pun în pericol viaţa acvativă. Mai pot conţine agenţi care măresc absorbţia în
organism a pesticidelor din mâncare.

62
 După cum am discutat în acest capitol, trebuie evitaţi aerosolii. Cel mai periculos
tip de aerosoli conţine clorofluorocarburi, care distrug stratul de ozon. Toţi aerosolii
utilizează prea mult ambalaj şi nu sunt reciclabili.
E mai bine să evitaţi folosirea împrospătătorilor de aer. Un miros sintetic nu este
sănătos şi nici nu este un semn de curăţenie sau puritate. Fumul dăunează sănătăţii. Mirosul
neplăcut din baie poate fi evitat prin deschiderea ferestrei, în timp ce curăţenia făcută cu
eficienţă va îndepărta mirosurile neplăcute din aer. Aspiratul regulat, măturarea şi spălarea
podelelor şi a altor suprafeţe le va menţine curate, fără germeni.
Este, de asemenea, importantă utilizarea hârtiei de toaletă făcută din hârtie
reciclată. Calitatea acesteia s-a îmbunătăţit simţitor, iar unele tipuri sunt chiar mai ieftine
decât hârtia normală. Prosoapele rulante pentru şters sunt considerate a fi chiar mai
atractive din punct de vedere ecologic decât şerveţelele de hârtie sau uscătorul electric.
Multe birouri şi băi sunt întreţinute şi curăţate de firme specializate. În acest caz,
interesaţi-vă ce fel de materiale folosesc. De cele mai multe ori, acestea se află în dulap.
Investigaţi. Apoi discutaţi cu conducerea firmei. Specificaţi ce doriţi. Nu uitaţi că preţul
trecerii la produse ecologice este neglijabil. Dacă firma nu doreşte să facă aceste
schimbări, atunci apelaţi la o altă companie.
Trebuie să încercaţi să reduceţi la minimum consumul de apă. La baie se consumă
multă apă., ceea ce necesită m ai multă pompare, mai multă electricitate şi mai multe gaze
eliminate. De câte ori se trage apa la toaletă, se scurg 20 l de apă.
Puteţi reduce cantitatea de apă prin amplasarea unei cărămizi în rezervor. O soluţie
mai bună ar fi transformarea rezervorului existent într-unul cu tragere dublă. Aceasta poate
duce la o economisire zilnică de 50 l de apă pe persoană. Trasul apei dup urinat poate fi
controlat prin detectori de mişcare care să acţioneze jetul de apă doar atunci când cineva se
apropie de toaletă. Aparatele de reglat por reduce debitul de apă care curge, de la 20 l/min
la 8 l/min.

7.4. Impacte ecologice

Acţionând în conformitate cu trăsăturile sale ecologice, omul a obţinut o serie de

efecte dorite însoţite însă şi de urmări nedorite. Dintre acestea, unele sunt trecătoare
deoarece disfuncţiile produse se înscriu în limitele de acceptare ale ecosistemului, în
capacitatea sa de autoreglare. Ele pot fi neplăcute, provocând daune materiale însemnate
dar nu conduc la prăbuşirea ecosistemului. Majoritatea impactelor ambientale sunt însă

63
efecte cronice, persistenţa lor duce la depăşirea capacităţilor naturale de autoreglare, la
prăbuşirea ecosistemelor, la transformarea biocenozelor în tanatocenoze (în elina tanatos =
moarte). Un exemplu de tanatocenoze îl constituie “dealurile de melci” de la Vidra (în
Munţii Apuseni).
Modalităţile prin care omul intervine în desfăşurarea fluxurilor fundamentale din
ecosisteme sunt multiple:
a) Schimbarea structurii biocenozei (Ovington, 1975), prin schimbarea
raporturilor de dominanţă dintre specii. În cazurile agriculturii şi silviculturii industriale
este vorba de înlocuirea completa a florei şi faunei locale cu specii alogene. Rezultatul
constă în simplificarea structurii ecosistemului şi în concentrarea producţiei la un anumit
nivel trofic (de regulă la nivelul producătorilor primari pentru obţinerea produselor
vegetale sau la nivelul erbivorelor pentru obţinerea produselor animaliere). În acest mod,
ecosistemul este menţinut în mod deliberat într-un grad înalt de nesaturaţie pe baza unui
consum foarte ridicat de energie culturală.
b) Schimbarea condiţiilor ecologice (Tamm, 1975) prin o serie de tehnici noi din
agricultura industrializată: folosirea agrochimicalelor ca fertilizatori, pesticide,
medicamente de uz veterinar, manipularea resurselor de apa (prin irigaţii, desecări,
construirea de baraje), modificarea topografiei terenurilor (prin tasări şi nivelări),
amenajarea de biotopuri artificiale (sere, diverse crescătorii şi altele). Aici se înscrie şi
amenajarea aşezărilor umane, sate şi oraşe, biotopuri care nu mai au nimic în comun cu
adăposturile omului preistoric.
Căile prin care omul intervine în ecosistem pentru satisfacerea cerinţelor unei
populaţii umane în continuă creştere ridică însă multe semne de întrebare din cauza
efectelor nedorite generate. Există oare, în aceste condiţii, un conflict ireconciliabil de
interese între ecologie şi economie, între necesitatea şi responsabilitatea conservării
ecosistemelor şi necesitatea social-obiectivă de management al ecosistemelor pentru
satisfacerea cerinţelor umane ?

8. EVALUAREA IMPACTULUI AMBIENTAL

64
 Evaluarea Impactului Ambiental EIA al unui anumit tip de proiect major de
dezvoltare reprezintă un proces complex care poate fi definit în mai multe moduri, ţinând
cont că actualmente, deşi pentru multe ţări reprezintă o cerinţă stabilită prin lege, încă nu
există o definiţie bine pusă la punct.
EIA, alături de evaluările de risc, sunt instrumente folosite în acţiunea de evaluare
a impactului asupra mediului. Ele reprezintă procedurile prin care se obţin informaţii
asupra cauzelor şi consecinţelor efectelor negative cumulate, anterioare şi anticipate,
asupra mediului.
EIA ar putea fi definit ca (Wathern, 1992): Un proces pentru identificarea
consecinţelor posibile asupra mediului biofizic şi asupra sănătăţii oamenilor ca rezultat al
desfăşurării unor anumite activităţi , o încercare de a aduna aceste informaţii într-o etapă
în care încă mai pot fi afectate deciziile care urmează a fi luate ca urmare a proiectului
respectiv.
În România legislaţia mediului prevede necesitatea întocmirii unei EIA pentru
proiectele de dezvoltare majoră. În continuare vom încerca să trasam o serie de idei
generale despre ceea ce ar trebui să conţină un astfel de proiect.

8.1. Caracteristicile EIA

Finalităţile întocmirii unui EIA urmăresc:

- să asigure necesităţile fiecărei generaţii şi să păstreze integritatea mediului
pentru generaţiile următoare;
- să se asigure populaţiei un mediu sigur, sănătos, productiv , estetic şi cultural;
- să extragă beneficii maxime din folosinţa mediului natural fără a-l degrada
ireversibil sau a produce consecinţe nefavorabile;
- să aibă în vedere o balanţă între populaţie şi folosirea resurselor mediului care
să permită un standard de viaţă adecvat;
- să pună accent asupra resurselor care pot fi reînnoite sau reciclate;

- să prevină, reducă şi să elimine, pe cat posibil, poluarea ambientală;

- să menţină o balanţă ecologică satisfăcătoare şi să asigure protecţia biosferei;
- să evite exploatarea iraţională a resurselor minerale, proces care poate afecta
balanţa ecologică;

65
 - să desfăşoare activităţile de exploatare în limita unor standarde de calitate, în
special prin îmbunătăţirea condiţiilor de muncă şi de viaţă;
- să asigure o mai bună evaluare a aspectelor ambientale în proiectarea
activităţilor de dezvoltare majoră;
- să caute soluţii comune ale problemelor ambientale împărtăşind experienţa
statelor şi organizaţiilor internaţionale cu activitate în domeniu.

Cerinţele Băncii Mondiale la întocmirea unui EIA pentru proiecte majore se

referă la următoarele:
1.Sumarul proiectului;
2.Prezentarea cadrului legislativ;
3.Descrierea proiectului:
- o descriere a caracteristicilor fizice ale întregului proiect şi modul de
folosire a arealului afectat în timpul fazelor de construcţie, operaţională şi de încetare a
dezvoltării;
- o descriere a principalelor caracteristici ale procesului de producţie şi a
tipului resurselor implicate;
- o estimare cantitativă şi calitativă a reziduurilor şi emisiilor (poluare a
aerului, a apei şi a solului, zgomot, vibraţii, radiaţii etc.) rezultând în special din faza
operativă a proiectului.
4.Conditiile de mediu de la care se porneşte: descrierea aspectelor mediului care
vor fi major afectate de proiectul propus, incluzând în particular efecte asupra populaţiei,
florei, faunei, solului, aerului, apei, factorilor climatici, peisagistici, materiali(valori
arhitecturale şi arheologice) precum şi relaţiile care există între factorii enumeraţi;
5.Impactele potenţiale asupra mediului: descrierea principalelor impacte care au
efect semnificativ ca urmare a dezvoltării proiectului;
6.Alternative la proiect în vederea obţinerii unor impacte reduse: sublinierea
principalelor alternative studiate de întreprinzător şi o indicare a principalelor motive care
au condus la alegerea unei anumite soluţii, ţinând cont de efectele ambientale. Folosirea
resurselor minerale trebuie legată de emisia de poluanţi şi de crearea de deşeuri;
7.Propuneri pentru atenuarea impactelor: descrierea măsurilor menite să prevină,
reducă şi unde este posibil să elimine efectele negative semnificative asupra mediului;
8.Monitorizarea mediului după demararea proiectului;
9.Evaluarea impactului cumulativ al diferitelor etape ale proiectului.

66
 De asemenea în raportul final se poate adăuga un capitol incluzând aspecte legate
de orice tip de dificultăţi (deficiente tehnice sau lipsa de know-how) întâlnite de
întreprinzător în compilarea informaţiilor cerute în EIA.

Standardele EIA prevăd următoarele:

1.Caracteristicile proiectului, care se referă în particular la:
- mărimea proiectului;
- cumularea efectelor ambientale cu cele create de alte proiecte de
dezvoltare în regiune;
- tipul de resurse minerale ce vor fi exploatate;
- producerea de deşeuri;
- poluarea mediului;
- riscul accidentelor ecologice, cu referire în special la tipul de tehnologii
folosite.
2. Locaţia proiectului:
Trebuie luate în primul rând în consideraţie sensibilitatea şi răspunsul mediului în
anumite arii geografice în relaţie cu proiectele de dezvoltare.
Se fac referiri la:
- tipul de folosinţă a teritoriului, anterior proiectului;
- abundenţa şi calitatea resurselor minerale exploatate;
- capacitatea de absorbţie ambientală a schimbărilor induse de proiect , în
special pentru zonele de coastă, montane şi de pădure, parcuri naturale şi
rezervaţii ecologice, zone dens populate, zone cu potenţial istoric, cultural şi
arheologic.
3. Caracteristici ale impactelor potenţiale:
Impactele potenţiale ale proiectelor trebuie să se refere la:
- extindere (din punct de vedere geografic şi al mărimii populaţiei afectate);
- natura lor transfrontalieră;
- magnitudine şi complexitate;
- probabilitatea de producere a unui anumit tip de impact;
- durată, frecvenţă şi reversibilitate.

Cele trei calităţi esenţiale urmărite pentru un EIA sunt:

67
 - dezvoltarea susţinută - crearea unui astfel de document să reprezinte un
beneficiu pentru mediu;
- integritate - redactarea să se încadreze anumitor standarde;
- utilitate - procesul de redactare să asigure un material bine echilibrat şi o
informaţie credibilă pentru factorii de decizie.

Principii călăuzitoare ale unui proiect de impact ambiental:

- participare publică la evaluarea sa;
- transparenţă;
- certitudine referitor la calitatea estimărilor efectuate;
- credibilitate;
- cost efectiv;
- flexibilitate în luarea deciziilor.

Principiile de operare ale EIA:

- EIA trebuie aplicat pentru toate activităţile care pot crea efecte negative
semnificative sau care pot adăuga o altă serie de efecte negative asupra mediului celor deja
existente;
- EIA reprezintă un instrument primar pentru managementul ambiental astfel
încât să se asigure minimizarea sau chiar evitarea efectelor adverse;
- EIA trebuie să fie în acord cu responsabilităţile factorilor cheie implicaţi în
proces: întreprinzător, publicul larg, guvernul ţării respective;
- EIA este evaluat:
- ca un proces ciclic, începând cat mai de timpuriu posibil, chiar din faza de
design al proiectului;
- făcându-se referinţe clare la cerinţele de autorizare ale proiectului,
incluzând şi managementul impactelor asupra mediului;
- în acord cu aplicarea tehnologiilor de vârf în procesul de exploatare şi apoi
de atenuare a impactelor negative asupra mediului;
- pentru a asigura o participare activă a publicului din cadrul zonelor
afectate;
- EIA are în vedere:
- toţi factorii asociaţi dezvoltării, inclusiv riscurile generate asupra stării
sociale şi a sănătăţii locuitorilor;

68
 - efectele cumulative de mare amploare şi pe termen lung;
- alternativele privind amplasarea proiectului şi tehnologiile folosite;
- criterii de dezvoltare susţinută, incluzând productivitatea, capacitatea de
asimilare a schimbărilor produse a mediului şi diversitatea biologică;
- EIA trebuie să sigure:
- o informaţie clară despre natura, magnitudinea şi importanţa efectelor
potenţiale asupra mediului, despre riscurile şi consecinţele proiectului
propus şi despre alternative;
- pregătirea unui studiu de impact sau a unui raport care să prezinte clar
informaţiile, într-o formă relevantă pentru autorităţile de decizie;
- EIA reprezintă baza pentru:
- luarea unei decizii adecvate în privinţa admiterii sau respingerii
proiectului, cu justificările necesare;
- designul, planificarea şi construcţia unui proiect de dezvoltare care să
respecte standardele de mediu şi de management al resurselor luate în
consideraţie;
- un proces ulterior de monitorizare, management şi evaluare a impactelor
bine pus la punct, bazat pe efectele prezise. De asemenea trebuie luată în
consideraţie incertitudinea asociată cu aprecierea şi atenuarea impactelor, în
vederea unor îmbunătăţiri care pot fi aduse pe parcurs în etapa de design sau
de implementare a proiectului.
Practic, se estimează că toate proiectele majore de dezvoltare economică şi
industrială trebuie supuse unui proces de analiză pentru evaluarea posibilelor impacte
negative asupra mediului. Dacă se estimează că acestea nu se vor produce, analiza se
opreşte în acest punct. Estimarea se face conform unor standarde legislative
guvernamentale stricte. Dacă, în urma analizei preliminare, se ajunge la concluzia că
dezvoltarea respectivă reprezintă o schimbare a termenilor ambientali în sens negativ, un
studiu suplimentar de evaluare a impactului ambiental EIA este necesar. Acest studiu
reprezintă documentul final pus la dispoziţia autorităţilor şi a publicului larg. .
O apreciere a EIA arată că, în marea majoritate a cazurilor, aceste rapoarte nu
împiedică în final dezvoltarea unui proiect. Însăşi termenii în care această evaluare este
făcută, de către specialişti plătiţi de întreprinzător, comportă multe discuţii asupra
obiectivitătii celor expuse în analiză. Cu toate aceste scăderi, faptul că un asemenea proiect
a devenit pentru multe ţări o necesitate obiectivă, stipulată prin lege, faptul că orice EIA

69
trebuie să cuprindă o secţiune care evaluează impactele ambientale negative şi propune o
serie de alternative viabile ale proiectului sau masuri de atenuare a efectelor negative, arată
că un pas pozitiv a fost făcut în ideea managementului mediului şi că, orice proiect major
de dezvoltare implică o abordare conştientă a întreprinzătorului şi a autorităţilor asupra
posibilelor efecte negative asupra mediului. Este un început, un prim pas spre educarea
societăţii în respectul faţă de mediu, un proces de lungă durată dar care a fost demarat şi
începe să îşi arate roadele.

8.2. Documentul de EIA

EIA sunt cerute în procesul de autorizare, la schimbarea proprietarului, destinaţiei

sau la încetarea activităţilor economice şi sociale cu impact asupra mediului, conform
prevederilor Legii protecţiei mediului nr.137/1995 (art.10 şi 14) şi Legii privatizării
nr.58/1991 (art.65).
Cele trei tipuri de EIA (nivel 0, I şi II) nu se exclud reciproc şi pot fi efectuate
consecutiv sau concomitent, conform ordinului MAPPM, nr.184/1997.

EIA de nivel 0 reprezintă cerinţa minimă prevăzută de lege pentru situaţiile în

care se cere, în vederea autorizării, prezentarea la autoritatea de mediu a unei EIA. EIA
constă într-o fişă de verificare care descrie elementele caracteristice ale activităţii, starea
amplasamentului şi a împrejurărilor acestuia. Titularul activităţii prezintă această fişă
autorităţii de mediu care, conform prevederilor art.5 din ordinul MAPPM nr. .184/1997,
stabileşte necesitatea efectuării unei EIA de nivel I sau II sau a unei evaluări a riscului
înainte de emiterea autorizaţiei de mediu sau de privatizare a societăţii comerciale. EIA de
nivel O trebuie să prezinte atât folosirea actuală cât şi folosinţă trecută a terenurilor din
zona amplasamentului.
Dacă EIA de nivel 0 este apreciat ca satisfăcător de autoritatea de mediu
competentă, atunci nu se continuă evaluarea impactului cu EIA de nivel I sau II sau cu
evaluarea riscului.
Dacă EIA de nivel O arată că un amplasament are un impact potenţial de mediu,
autoritatea de mediu competentă solicită titularului de amplasament/activitate (persoana
fizică sau juridică care propune, deţine şi/sau gospodăreşte o activitate economică sau
socială) prezentarea unei EIA de nivel I sau II.

70
 EIA de nivel I
Dacă un amplasament are un impact potenţial, autoritatea de mediu competentă
solicită EIA de nivel I. Acesta trebuie să includă o analiză tehnică a impactului de mediu şi
sursele de informaţii folosite. În EIA de nivel I se abordează aspecte referitoare la: istoricul
zonei utilizarea terenului în zona amplasamentului obiectivului şi în vecinătatea acestuia;
posibilitatea poluării solului; evacuarea apelor uzate; emisii atmosferice; impactul
zgomotului, depozitarea deşeurilor; condensatori/transformatori electrici; proximitatea
cablurilor de tensiune, securitatea zonei; măsuri de pază împotriva incendiilor; protecţia
muncii şi igienei locului de muncă;
EIA se înaintează autorităţii de mediu competente, pentru evaluarea tehnică. În
funcţie de evaluare, poate fi acceptat sau respins pentru completări. În cazul în care o EIA
de nivel I cuprinde dovada unei poluări potenţial semnificative, autoritatea de mediu
trebuie să ceară executarea unei EIA de nivel II şi/sau a unei evaluări a riscului.
Când autoritatea de mediu consideră că EIA de nivel I este satisfăcător întocmit şi
nu reliefează dovada unei poluări semnificative, nu se mai solicită nimic în vederea
emiterii autorizaţiei de mediu.

EIA de nivel II
În cazul în care o EIA de nivel I relevă o poluare semnificativă a unui
amplasament sau când se presupune că un amplasament prezintă un risc de poluare
potenţial semnificativ, autoritatea de mediu solicită EIA de nivel II. Acesta are menirea de
a cuantifica dimensiunea poluării prin prelevări de probe şi analize fizice, chimice sau
biologice ale factorilor de mediu.
EIA de nivel II trebuie să se elaboreze şi să facă referiri la oportunitatea unei
evaluări a riscului.
Compararea rezultatelor se face cu prevederile actelor normative în vigoare în
România, iar în lipsa lor, cu a actelor normative recunoscute pe plan internaţional.
O dată terminat, EIA de nivel II se transmite autorităţii de mediu competente.
Dacă EIA de nivel II relevă o poluare semnificativă, autoritatea de mediu
competentă solicită executarea unei evaluări a riscului.

8.3. Determinarea importanţei impactului semnificativ

71
 Determinarea importanţei impactului semnificativ al proiectelor de dezvoltare
reprezintă un proces cheie în stabilirea unei evaluări a impactului ambiental EIA. Definiţii
ale importanţei impactului sau ale impactului semnificativ nu există.
Problema esenţială care se pune este definirea noţiunii de impact semnificativ.
Dacă impactul semnificativ este aşteptat să aibă loc, este necesară alocarea unor resurse
monetare şi de timp în vederea evaluării lui. Dacă nu este semnificativ, după cum se poate
aprecia în urma unei evaluări obiective, atunci un raport privind acest tip de impact poate fi
pregătit, conducând la economii importante de bani şi timp.
O abordare a acestui tip de evaluare ambientală poate fi concepută de exemplu ca
o analiză structurată pe trei nivele:
• nivelul 1 reprezintă o listă de excludere categorică a dezvoltărilor care nu
prezintă nici un impact negativ asupra mediului
• nivelul 2 se referă la pregătirea unui raport de evaluare şi găsire a impactelor
nesemnificative iar
• nivelul 3 se concretizează în raportul final de evaluare ambientală a impactelor
semnificative generate de dezvoltarea propriu - zisă.

Evaluarea se face conform legislaţiei în vigoare, în relaţie cu:

- convenţiile şi tratatele internaţionale referitoare la mediu;
- documente formale stabilind politica agenţiilor de mediu;
- planuri formale , cum ar fi documente oficiale pregătite sau aprobate de agenţii
guvernamentale care se ocupă cu folosirea resurselor naţionale;
- adoptarea de programe , ca de exemplu acţiuni combinate de implementare a
unei strategii sau plan special de dezvoltare;
- decizii ale agenţiilor de mediu elaborate în colaborare cu instituţiile
guvernamentale în vederea implementării unui program statutoriu sau a unei directive
executive.
Excluderea necesitaţii evaluării impactului ambiental se referă la o categorie de
dezvoltări care, individual sau cumulat, nu au un efect semnificativ asupra mediului. Nu se
poate neglija impactul pe care îl exercită asupra mediului determinat de factorii social -
economici specifici.
O evaluare Ambientală EIA reprezintă un document public concis. Definirea
termenului de semnificativ şi a impactelor semnificative este factorul cheie pentru EIA. în

72
final, această evaluare este prezentată sub forma unui document scris al cărui scop este să
oblige la respectarea legislaţiei ţării respective. Raportul trebuie să cuprindă o evaluare
completă şi obiectivă a impactelor ambientale semnificative şi să informeze atât
întreprinzătorul cat şi publicul asupra alternativelor viabile care ar putea evita sau cel puţin
minimiza impactul advers asupra mediului şi ar putea asigura o calitate îmbunătăţită a
mediului antropic şi natural. EIA va trebui folosit de agenţiile naţionale de mediu în relaţie
cu alte materiale relevante pentru a stabili un plan de acţiune şi a lua deciziile necesare.
Un punct important în procesul elaborării EIA îl reprezintă definirea acţiunilor
de dezvoltare majore cu impact ambiental semnificativ. Cea mai simplă cale de a defini
o dezvoltare majoră este de a compara impactul prezis cu parametrii standard de calitate a
mediului prevăzuţi în legislaţie. Este posibil a se efectua aceasta evaluare pentru multe
substanţe aflate în aer sau în apă, de exemplu monooxidul de carbon, suspensii, deşeuri
stabile, sulfaţi, clorură de calciu, bicarbonaţi, amoniac, azotaţi în atmosferă şi amoniac,
NO2, SO2, praf sedimentat, praf în suspensie în apă. În orice caz, există o multitudine de
parametri ambientali pentru care sunt oferite numai standarde descriptive, de exemplu
aspectul peisagistic.
Definiţia de impact semnificativ se referă în primul rând la unde şi când se
produce impactul.
Câteva posibile criterii de evaluare a importanţei unui impact ambiental:
- Importanţa trebuie analizată în diferite contexte sociale ca întreg, pentru zonele
afectate, având în vedere interesele care apar în procesul de dezvoltare. Importanţa variază
în funcţie de mărimea dezvoltării propuse. De exemplu, în cazul activităţilor profund
poluante pentru mediu, primează aspectul legat de comunitatea locală ca atare şi mai apoi
interesele la scară mai largă.
- Intensitatea se referă la severitatea impactului. Responsabilii oficiali trebuie să
aibă în vedere că mai multe agenţii pot emite păreri şi hotărâri separate în ceea ce priveşte
aspecte parţiale ale unei dezvoltări majore. Pentru evaluarea intensităţii unui impact trebuie
avute în vedere următoarele:
1.Influenţa pozitivă sau negativă a impactelor;
2. Gradul în care proiectul poate afecta sănătatea şi siguranţa publică;
3. Caracteristici particulare ale arealului geografic, cum ar fi prezenţa vestigiilor
arheologice, a parcurilor naţionale, a terenurilor agricole, a zonelor cu potenţial silvic şi a
celor cu risc ecologic crescut;

73
 4. Gradul în care efectele asupra calităţii mediului uman comportă aspecte
controversate;
5. Gradul în care evaluarea posibilelor efecte asupra mediului uman poate fi
imprecisă sau implică riscuri de natură încă necunoscută;
6. Gradul în care dezvoltarea poate reprezenta un antecedent pentru acţiuni
viitoare având un puternic impact asupra mediului;
7. Dacă acţiunea considerată este legată de alte acţiuni care separat nu prezintă un
impact negativ asupra mediului dar cumulat da. Importanţa nu poate fi definită luând în
considerare numai o fază a dezvoltării sau delimitând dezvoltarea în etape separate,
analizate fiecare în parte;
8. Gradul în care dezvoltarea poate afecta localităţi, locuri de importanţă
ecologică, structuri urbane sau valori ale patrimoniului naţional;
9. Gradul în care dezvoltarea pune în pericol specii de flora şi fauna protejate sau
pe cale de dispariţie;
10. Dacă dezvoltarea intră în conflict cu normele legislative naţionale referitoare
la protecţia Ambientală.

Un proiect de dezvoltare poate avea un efect semnificativ asupra mediului dacă:

- intră în conflict cu planurile de conservare a mediului şi cu interesele
comunităţii;
- are un puternic efect inestetic asupra peisajului;
- depăşeşte standardele publice în ceea ce priveşte deşeurile rezultate în urma
activităţii;
- degradează substanţial calitatea apei;
- contaminează reţeaua de alimentare publică cu apă;
- degradează substanţial resursele de apă subterană;
- interferează substanţial cu alimentarea acviferelor subterane;
- induce o creştere substanţială a populaţiei şi deci şi a densităţii acesteia în zonă;
- provoacă o creştere a traficului care este substanţială în raport cu reţeaua
existentă;
- încurajează activităţi care cer o mare cantitate de apă, combustibili sau energie;
- folosesc în mod exagerat resursele de apă, combustibil şi energie;
- cresc în mod semnificativ nivelul de poluare sonoră;
- provoacă un potenţial mărit pentru eroziune, inundaţii;

74
 - expun populaţia la anumite fenomene geotehnice negative (alunecări, surpări de
teren);
- diminuează semnificativ arealul unor specii de plante şi animale;
- provoacă un risc public al sănătăţii locuitorilor;
- intră în conflict cu scopurile recreaţionale, educaţionale, religioase sau ştiinţifice
în zonă;
- afectează calitatea standard a aerului sau expun contaminării senzorii mai
receptivi la poluare;
- transformă terenuri agricole în zone inutilizabile sau le diminuează capacitatea
agricolă;
- interferează cu planurile de evacuare forţată în caz de forţă majoră.

O serie de factori suplimentari care pot fi consideraţi pentru caracterizarea

impactului unei dezvoltări iau în consideraţie dacă acesta este:
- pozitiv sau negativ;
- reversibil sau ireversibil din punct de vedere natural;
- reparabil printr-un management adecvat sau ireparabil;
- de termen lung sau scurt;
- temporar sau continuu;
- de aşteptat pentru faza de deschidere a zăcământului sau în faza de exploatare;
- local, regional, naţional sau global;
- accidental sau planificat;
- direct sau indirect, primar sau secundar;
- cumulativ sau separat.

În completare, una din măsurile care poate fi luată la un loc cu identificarea

impactului negativ este aplicarea de masuri de atenuare a acestuia , în limitele unor
constrângeri ambientale şi economice rezonabile.
Atenuarea impactului ar putea fi privită ca:
- evitarea acestuia prin opţiunea de acţiune zero sau luarea în consideraţie numai
a fazelor fără impact puternic negativ;
- minimizarea impactelor prin limitarea gradului sau magnitudinii dezvoltării şi a
implementării acesteia

75
 - rectificarea impactului prin repararea , reabilitarea şi restaurarea mediului
afectat;
- reducerea sau eliminarea impactului de-a lungul timpului prin acţiuni de
conservare şi menţinere în timpul acţiunii dezvoltării;
- compensarea impactului prin folosirea unor resurse alternative.

Din punct de vedere al atenuării efectelor negative, ar putea fi de asemenea

considerate trei nivele:
- impact semnificativ care nu poate fi atenuat;
- impact semnificativ şi care poate fi atenuat;
- impact nesemnificativ.

Conform principiilor adoptate de Comunitatea Europeană , următoarele tipuri de

proiecte legate de resursele minerale utile şi activităţi înrudite fac obiectul unei evaluări a
impactului ambiental (industria extractivă):
1. Decaparea solului vegetal;
2. Forajele de adâncime (cu excepţia celor care investighează stabilitatea solului)
şi anume:
- foraj geotermal;
- forajul în vederea depozitarii materialului radioactiv;
- forajul pentru exploatarea resurselor de apă.
3.Exploatarea altor minerale decât cele metalifere şi producătoare de energie,
cum ar fi : materiale de construcţie (roci ornamentale, pietriş, nisip, argilă), sare, fosfaţi;
4. Exploatarea cărbunelui prin exploatări subterane sau la zi;
5. Exploatarea de petrol;
6 .Exploatarea de gaze naturale;
7. Exploatarea zăcămintelor metalifere şi nemetalifere;
8. Exploatarea formaţiunilor bituminoase;
9.Exploatarea altor zăcăminte cum ar fi: roci utile, roci ornamentale, argilă,
agregate minerale etc.;
10. Instalaţii industriale de suprafaţă pentru prelucrarea cărbunelui, a gazelor
naturale, a minereurilor, substanţelor nemetalifere ca şi a formaţiunilor bituminoase:
11. Instalaţii industriale de distilare uscată a cărbunelui;
12. Instalaţii pentru prelucrarea cimentului;

76
 8.4. Determinarea importanţei impactului printr-o abordare secvenţială a
problemei

O abordare secvenţială sugerează diferite nivele în determinarea importanţei

impactului diferitelor proiectelor de dezvoltare. Această abordare secvenţială se poate
efectua prin răspunsul la o serie de întrebări cheie:
1. Proiectul propus , planul, programul de dezvoltare provoacă impacte care
depăşesc noţiunea de impacte semnificative după cum ea este apreciată prin lege,
normative sau ordine executive ?;
2. Limita cantitativă a importanţei este depăşită de proiectul propus , planul,
programul de dezvoltare ?;
3. Este proiectul propus , planul, programul de dezvoltare situat într-o zonă de
habitat protejat sau cu o destinaţie speciala? Resursa care urmează a fi luată în considerare
este una semnificativă în termeni ambientali ?;
4. Proiectul propus , planul, programul de dezvoltare în sine sunt în acord cu
legislaţia în vigoare ?;
5. Care este schimbarea procentuală în factorii ambientali pertinenţi în urma
dezvoltării proiectului şi se vor încadra schimbările produse în variabilitatea normală a
factorilor implicaţi? Care este senzitivitatea mediului la schimbările anticipate? Este
mediul adaptabil la schimbările propuse? Va fi depăşită capacitatea de asimilare a mediului
în ceea ce priveşte modificările aduse ?;
6. Există receptori umani sau alte fiinţe vii sensibile la stressul ambiental creat de
proiectul propus , planul, programul de dezvoltare ?;
7. Pot fi atenuate efectele negative anticipate prin efectuarea de cheltuieli în
condiţiile unor costuri rezonabile ?;
8. Care este părerea specialiştilor în ceea ce priveşte calitatea apei, ecologia,
planningul urban, aspectul peisagistic, social şi economic în zonă ?;
9. Există temeri publice în privinţa riscurilor implicate de proiectul propus ,
planul, programul de dezvoltare ?;
10. Există impacte cumulative care ar trebui considerate sau impacte legate de
fazele ulterioare ale proiectului ?;

77
 Astfel, în vederea unei aprecieri complete asupra impactului ambiental trebuie
avute în vedere următoarele:
- identificarea tipurilor de impacte generate asupra mediului;
- posibilităţi de atenuare a acestora;
- selectarea variabilelor de mediu care ar trebui monitorizate în vederea obţinerii
unui studiu asupra condiţiilor de bază în regiune, condiţii care urmează a fi modificate de
dezvoltarea proiectului;
- o documentare obiectivă şi ştiinţifică asupra tuturor factorilor analizaţi.

8.5. Evaluarea riscului

Evaluarea riscului reprezintă un mijloc important de cunoaştere a probabilităţii şi

gravităţii principalelor componente ale unui impact de mediu.
Riscul poate fi evaluat calitativ şi cantitativ.
La elaborarea evaluării riscului trebuie să se aibă în vedere: cuantificarea riscului
de impact prin prelevări de probe şi analize ale factorilor de mediu pe amplasamentul
supus analizei de risc şi, după caz, din alte zone care ar putea fi afectate.
Evaluările de risc trebuie să cuprindă riscul: chimic, carcinogen, şi epidemiologic,
de contaminare nucleară şi de apariţie a fenomenelor naturale primejdioase.
Evaluarea riscului are în vedere identificarea: agenţilor poluanţi sau a pericolelor
celor mai importante; resurselor şi receptorilor expuşi riscului; mecanismelor prin care se
realizează riscul; riscurilor importante care apar pe amplasament; măsurilor necesare
pentru a reduce gradul de risc la un “nivel acceptabil”.

Evaluarea calitativă a riscului ia în considerare următorii factori: pericol - sursă;

calea de acţionare şi ţintă - receptor.
Pericol/sursă se referă la poluanţii specifici identificaţi sau presupuşi, nivelul lor
de toxicitate şi efectele particulare ale acestora.
Calea de acţionare reprezintă modul prin care noxele ajung să-şi manifeste efectul
negativ. Acţiunea poate fi directă, prin ingerare sau contact cu pielea sau mucoasele şi
indirectă, prin migrare în lanţurile trofice.

78
 Ţintă/receptor se referă la factorii asupra cărora acţionează efectele dăunătoare
ale anumitor substanţe toxice de pe un amplasament (oameni, animale, plante, surse de apă
şi alte elemente ale mediului artificial).
Gradul riscului depinde de natura impactului asupra receptorului şi de
probabilitatea manifestării acestui impact.

Evaluarea cantitativă a riscului cuprinde cinci etape: descrierea intenţiei,

identificarea pericolului; identificarea consecinţelor; estimarea mărimii consecinţelor şi
probabilităţii consecinţelor. Studiul privind evaluarea riscului se transmite autorităţii de
mediu competente.
Studiul de evaluare a riscului poate fi acceptat sau respins de autoritatea de mediu
competentă. În caz de respingere, va fi retransmis titularului pentru refacere, cu motivaţia
care a determinat acest fapt. Dacă autoritatea de mediu competenta consideră evaluarea de
risc ca satisfăcătoare, identificând corect riscurile impactului de mediu, se va declara
satisfăcută cerinţa de mediu.

8.6. Studiile de impact

Studiile de impact sunt destinate cunoaşterii stării mediului, a surselor de poluare,

a poluanţilor, a impactului asupra mediului şi a posibilităţii de reabilitare ambientală,
conform prevederii Legii 137/1995.
Documentele legate de dezbaterea publică a unui proiect sau a unei activităţi
formează obiectul unui dosar ce va cuprinde, printre altele, şi calendarul de derulare a
acţiunii, care să poată fi oricând consultat dacă apar contestaţii asupra deciziei luate de
autoritatea teritorială pentru protecţia mediului.
Acţiunea de mediatizare a dezbaterii publice revine în sarcina organizatorică şi
financiară a titularului de proiect sau de activitate , fiind coordonată de autoritatea de
mediu.
Studiile de impact se solicită şi pentru emiterea acordului de mediu la planurile de
urbanism şi amenajarea teritoriului.

8.7. Programul de reabilitare ambientală

79
 Programul de reabilitare ambientală este necesar pentru orice obiectiv în
funcţiune sau care îşi încetează activitatea şi care aduce prejudicii mediului prin
funcţionarea curentă sau anterioară.
Evaluarea prejudiciilor se realizează prin EIA, raportând starea mediului şi
măsurile necesare de remediere la standardele şi reglementările în vigoare.
Programul de reabilitare ambientală stabileşte în timp măsurile necesare de
reducere a efectelor prezente şi viitoare ale activităţilor analizate asupra mediului şi etapele
de realizare ale acestora. Se au în vedere: realizarea lucrărilor, dotărilor pentru încadrarea
în standardele şi normele şi alte reglementari privind protecţia mediului; prevenirea
poluărilor accidentale datorate avariilor la instalaţiile tehnologice la instalaţiile de
depoluare, de transportare; introducerea unor tehnologii nepoluante sau mai puţin poluante
şi modernizarea celor existente; îndeplinirea şi a altor măsuri stabilite de autoritatea de
protecţie a mediului în scopul diminuării impactului produs de activitate, până la limita de
suportabilitate ecologică a zonei; exploatarea durabilă a resurselor naturale; punerea sub
protecţie şi ocrotirea monumentelor naturii, parcurilor naţionale şi rezervaţiilor naturale;
conservarea biodiversităţii; valorificarea bazei de materii prime secundare prin refolosire
materiilor utile, a deşeurilor, ambalajelor şi produselor secundare; respectarea planurilor de
urbanism şi amenajarea teritoriului aprobat; realizarea lucrărilor de reconstrucţie ecologică
necesare; aplicarea şi respectarea convenţiilor şi a reglementarilor internaţionale la care
România este parte; îndeplinirea prevederilor Strategiei Naţionale de Protecţie a Mediului;
aplicarea reglementarilor elaborate de autoritatea centrală de mediu şi de alte organe de
specialitate.
Programul de reabilitare ambientală cuprinde: normele de emisii şi termenul final
de conformare, etapizarea măsurilor, specificarea surselor de finanţare necesare şi
responsabilităţile pentru realizarea fiecărei prevederi stabilite.
Programul de reabilitare ambientală sub formă de proiect şi o notă de
fundamentare se întocmesc de către titularul activităţii şi se înaintează la fiecare membru al
colectivului de analiză tehnică, pentru a - şi exprimă punctul de vedere.
Durata programului de reabilitare ambientală va avea în vedere perioada minimă
necesară realizării măsurilor stabilite, în funcţie de disponibilităţile financiare şi tehnice ale
titularului proiectului sau al activităţii.

80
 Un program de reabilitare ambientală nu poate depăşi perioada de valabilitate a
autorizaţiei de mediu, cu excepţia măsurilor de remediere a prejudiciilor aduse mediului
prin activităţi anterioare.
Revizuirea programului de reabilitare ambientală se face la schimbarea titularului
activităţii sau în cazul în care titularul activităţii nu respectă termenele negociate şi
stipulate în programul de reabilitare ambientală din cauze obiective.

TESTE DE EVALUARE A CUNOŞTINŢELOR

Crearea termenului de ecologie este atribuită:

1. biologului german Ernst Haeckel (1834-1919)

81
 2. lui Justus von Llebig
3. filozofului şi scriitorului american Henry David Thoreau

Definiţia ecologiei:
1. totalitatea ştiinţei relaţiilor organismului cu mediul, în sens larg toate
condiţiile de existenţă
2. ştiinţa economică a organizării organismelor animale
3. lupta pentru existenţă”
4. gospodărirea raţională a resurselor prin care sistemele pot să-şi
perpetueze existenţa
5. ştiinţa habitatului

În primele decenii ale existenţei sale ecologia era adesea denumită:

1. ”mesologie”
2. biotop
3. biologia a vieţii

Numărul şi natura nivelurilor trofice dintr-o biocenoză. au fost stabilite de:

1. Racoviţă (1868-1947)
2. botanistul englez Tansley ( 1935).
3. Thienemann, între anii 1920-1939
4. Grigore Antipa (1867-1944)

Cele 4 legi fundamentale ale ecologiei au fost enumerate de:

1. Reimers (1984)
2. Tansley (1935)
3. ecologul american Commoner ( 1971, 1980)
4. Vernadskii (1926,1967)

Prima lege a ecologiei arată că:

1. natura ştie cel mai bine
2. orice lucru este legat de un alt lucru
3. substanţa nedisponibilă, adică aceea care nu se găseşte în cantităţi atât de
mari încât să fie rentabilă extragerea şi utilizarea ei, nu poate fi reciclată

82
 „Ecosistemul este o unitate formată prin reunirea proceselor active fizice, chimice
şi biologice care se petrec în interiorul unei unităţi spaţiu timp de orice mărime, cuplând
prin urmare comunitatea vie cu mediul ei abiotic” reprezintă definiţia dată ecosistemului de
către:
1. Odum (1971)
2. Lindeman
3. Tansley (1935)

Termenul de biota reprezintă:

1. cadrul natural cu condiţiile sale fizice, biotopul
2. anumită structură trofică, o diversitate de specii şi un circuit de substanţe
3. unitate care include toate organismele de pe teritoriu şi care
interacţionează cu mediul fizic

Habitatul reprezintă:
1. spaţiul colonizat de diverşi indivizi la care se adaugă topografia
teritoriului şi microclima locală
2. mediul pe care îl întâlneşte fiecare specie într-o comunitate
3. locul de trai al unui organism sau al unei comunităţi

Cele trei fluxuri fundamentale care apar ca unităţi de lucru ale naturii sunt:
4. fluxul energetic, provenit din afara sistemului
5. fluxul substanţial, exprimat prin schimbul de substanţe dintre organisme
sau dintre acestea şi mediu
6. fluxul informaţional datorat interacţiunilor dintre diversele componente

Următoarele surse de energie au origine telurică:

1. căldura proprie a interiorului Pământului
2. forţa gravitaţionale
3. sursele energetice rezultate din activităţile biogene
4. mareele, variaţia debitelor de apă subterane, migraţia magmelor
5. oxidarea sulfurilor şi a stratelor de cărbuni
6. forţele de atracţie

83
 Enumeraţi tipurile de ecosisteme după sursa şi cantitatea de energie utilizate,
conform clasificării lui Odum, 1975.

Următoarele definiţii descriu noţiunea de mediu:

1. zonă delimitată geografic, desemnată sau reglementată şi gospodărită în
sensul atingerii unor obiecte specifice de conservare
2. ansamblul de elemente naturale ori artificiale care condiţionează viaţă
omului”
3. ansamblu de elemente care, în complexitatea relaţiilor lor, constituie
cadrul, mijlocul şi condiţiile de viaţă ale omului, acelea care sunt ori cele ce
nu sunt resimţite”
4. complex dinamic de comunităţi de plante, animale şi microorganisme şi
mediul lor lipsit de viaţă, care interacţionează într - o unitate funcţională.

Diclordifenil-tricloretanolul (prescurtat DDT). a fost sintetizat de:

1. chimistul german Zeidler în anul 1874
2. Muller1948
3. Rachel Carson, 1962

Poluarea reprezintă:
1. „o modificare favorabilă a mediului natural
2. un complex proces social şi economic generat de activităţile umane
3. proces ecologic de înrăutăţire într-un anumit fel a mediului înconjurător
4. orice introducere de către om în mediu, direct sau indirect, a unor
substanţe sau energii, cu efecte vătămătoare, de natură să pună în pericol
sănătatea omului, să prejudicieze resursele biologice, ecosistemele şi
proprietatea materială, să diminueze binefacerile sau să împiedice alte
utilizări legitime ale mediului”

Poluanţii se divid în diverse categorii, conform mai multor criterii:

1. după modalitatea apariţiei în procesele de producţie sau transformare
naturală: naturali şi antropogeni
2. după originea lor: poluanţi primari şi secundari

84
 Agenţii fizici implicaţi în poluarea mediului înconjurător sunt:
1. substanţele toxice eliminate în mediu prin activităţile umane ( metale
grele, pesticide, toxine)
2. poluarea prin vibraţii
3. substanţele chimice naturale sau de sinteză
4. radiaţiile (ionizante) şi radionuclizii
5. supraîncălzirea solului
6. germenii patogeni
7. supraîncălzirea (solului, apei şi aerului)

Descrieti particularitățile mediului la birou.

Explicaţi noţiunea de timp de dublare a populaţiei şi comentaţi ecuaţia care

descrie acest fenomen.

Comentaţi, cu exemple ritmurile de creştere a populaţiei în câteva zone cu

caracteristici speciale de pe glob.

Comentaţi relaţia dintre consumul de energie şi greutatea corporală a omului în

comparaţie cu alte mamifere.

Omul intervine în desfăşurarea fluxurilor fundamentale din ecosisteme printr-o

serie de procese, din care:
1. schimbarea mediului de viaţă
2. îmbunătăţirea formelor de comunicare cu mediul abiotic
3. schimbarea condiţiilor ecologice (Tamm, 1975)
4. îmbunătăţirea relaţiilor ambient-om prin management ecologic

Definiţi noţiunea de Evaluare a impactului Ambiental, EIA.

Care sunt finalităţile întocmirii unui EIA?

Care sunt cerinţele Băncii Mondiale la întocmirea unui EIA?

85
 Ce obiective prevăd standardele EIA ?

Care sunt cele trei calităţi esenţiale urmărite pentru un EIA

Enumeraţi principiile călăuzitoare ale unui proiect de impact ambiental.

Conform căror prevederi legale este necesară alcătuirea unei EIA în România
pentru proiectele de dezvoltare?
Comentaţi caracteristicile unei EIA de nivel I.

Excluderea necesitaţii evaluării impactului ambiental se referă la o categorie de

dezvoltări care:
1. au un impact semnificativ asupra mediului
2. individual sau cumulat, nu au un efect semnificativ asupra mediului.
3. exercită exclusiv un impact asupra mediului determinat de factorii social
- economici specifici.

În ce mod poate fi abordată atenuarea impactului ambiental ?

Descrieţi caracteristicile evaluării calitative a riscului ambiental generat de un

proiect de dezvoltare.

Programul de reabilitare ambientală cuprinde:

1. normele de emisii şi termenul final de conformare
2. listă cu principalii acţionari implicaţi în dezvoltarea proiectului
3. etapizarea măsurilor
4. specificarea surselor de finanţare necesare
5. lista de excludere a impactelor ambientale semnificative
6. responsabilităţile pentru realizarea fiecărei prevederi stabilite

86
 BIBLIOGRAFIE

1. Buia Gr., Rădulescu M. - Geologie ambientală, Editura Universitas, 1999

2. Dajoz , R. - Precis decologie, Dunod, Paris, 1972
3. Duma, S. - Geoecologie, Tratat, Editura Dacia, 2000
4. Gause, G., F. - Ecologz of population, Quart. Rev. Bilog., t.7, nr.1., pag. 27-46
5. Georgescu- Roengen, N. - The entropz law and the economic process,
Harvard Universitz Press, Cambridge, SUA, 1977
6. Glasson et al. - Introduction to Environmental Impact Assessment, UCL Press,
1994
7. Iacobs Richard M., - The Green Economy, Pluto Press, 1991
8. Marcu, Gh., Marcu, T.- Elemente radioactive. Poluarea mediului şi riscurile
iradierii, Editura Tehnică, Bucureşti, 1996
9. Miller, T.- Living in the environment, fifth edition, Wadsworth Publishung
Co., Belmont, California, 1988
10. Mogos, V,T. - Sănătatea şi substanţele minerale, Editura Albatros, Bucureşti,
11. Montgomery, C.W. - Environmental Geology, 1995
12. Odum, E., P. - Fundamentals of ecologz, 3-rd edition W.B. Saunders
Companz, Philadelphia- London-Torornto, 1971
13. Pearce et al, Blueprint - Measuring sustainable Development, Earthscan
Press, 1993
14. Puia, I., Soran, V., Ardelean, A., Maior, C., Puia C., I. - Elemente de
ecologie umană, Editura Vasile Goldiş University Press, Arad, 2000
15. Rădulescu M. - Evaluarea ciclurilor de viaţă, Editura Universitas, 1999
16. Rădulescu, M., Radu S., Buia, Gr. –Ecologie si protectia mediului, Editura
Universitas, 2002
17. Săhleanu, V. - Marginall filozofice la ecologie, Ecologia şi protecţia
ecosistemelor, Bucureşti, 1984
18. Voicescu, B., Rădulescu, M. - Rehabilitation methodologies for mining
dumps in the Jiu Valley, Proceedings of the X-th Latin-American Geology Congress, 1998

87
 19. Haeckel, E. - Generelle morphologie der organismen, Bd. II, Allgemeine
Ent- Wicklungs- geschichte der organismen, Reimer, Berlin, 1966
20. Whittaker, R., H. - Communities and ecoszstems, 2-nd ed, Mac Milan
Publishing Co. Inc. New Zork and Collier Mac Millan Publishers, London, 1975

88