Cultul personalităţii

Cultul personalităţii lui Nicolae Ceauşescu, inspirat din practicile maoiste şi staliniste, este una dintre
cele mai cunoscute variante ale ideologiei comuniste naţionaliste.

N. Ceauşescu a reuşit să întreţină un cult al personalităţii de o inegalabilă amploare în spaţiul european.

Au exista trei momente importante care au permis lui Nicolae Ceuşescu acapararea totală a puterii
politice şi implicit declanşarea şi ulterior exacerbarea cultului personalităţii:

- Anul 1967, când a fost desemnat preşedinte al Consiliului de Stat, ceea ce era o abatere de la Statutul
P.C.R. – modificat special pentru Ceauşescu – care prevedea separarea funcţiilor de partid şi de stat.

- Anul 1968. Din mărturisirile consemnate de-a lungul anilor (cu precădere după 1989) ale foştilor lideri ai
P.C.R. care s-au aflat în apropierea lui Ceauşescu (Ion Gheorghe Maurer, Alexandru Bârlădeanu,
Gheorghe Apostol, Corneliu Mănescu), reiese că evenimentul decisiv pentru instaurarea cultului
personalităţii a fost reprezentat de momentul „august 1968”. Discursul public de la Bucureşti în care
Ceauşescu a condamnat invazia Cehoslovaciei de către trupele Pactului de la Varşovia – eveniment de
care nu fusese anunţat decât după producerea lui deşi România era membră a Tratatului , i-au conferit un
prestigiu pe plan internaţional.

- Anul 1974 a marcat alegerea sa ca preşedinte al României, cumulând şi funcţiile de secretar general al
P.C.R. şi preşedinte al Consiliului de Stat şi al Consiliului de Apărare Naţională, deţinând în aceste
condiţii toate pârghiile de comandă. Prin politica „paşilor mărunţi” s-a ajuns la situaţia în care Ceauşescu
a devenit de neînlocuit. Dezlănţuirea a ceea ce numim astăzi cultul personalităţii lui N. Ceauşescu,
realitate pregnantă a timpului, a început în anul 1974, la un an de la alegerea Elenei Ceauşescu ca
membră a Comitetului Politic Executiv al partidului. Soţia dictatorului a devenit aşa-numitul cabinet
numărul 2, adică al doilea om în conducerea ţării, care răspundea de domenii fundamentale:
învăţământul, cultura, dar şi cadrele. Dirijarea pe plan naţional a politicii de cadre de către Elena
Ceauşescu, a constat în înlocuirea principiului competenţei, cu amplificarea dosarului de cadre, în care
criteriile politico – subiective au adus în planul întâi personaje cu un grad de instruire, cultură şi
competenţă – în multe cazuri submediocre. Acumulând tot mai multă putere, soţia „celui mai brav fiu al
poporului” a reuşit să se interpună între activiştii de partid de grad înalt şi soţul său. În aceste condiţii s-a
creat acest cuplu de putere care şi-a pus amprenta asupra istoriei României sub această formulă.

Apetitul lui Ceauşescu de a se vedea şi auzi proslăvit a crescut simultan şi direct proporţional cu
extinderea puterii sale, ajungând la paroxism în anii `80. De remarcat că, acest cult al personalităţii lui N.
Ceauşescu nu a apărut pe un teren arid, ci a fost facilitat de activitatea din interiorul partidului,
caracterizată de aplicarea unor metode dictatoriale, cazone, ce sfidau cele mai elementare norme ale
democraţiei şi ale respectului pentru afirmarea personalităţii umane. O vastă acumulare de putere în
mâinile lui N. Ceauşescu a deschis calea către arbitrariu, subiectivism şi excese de natură personală. El a
fost descris, pe bună dreptate, ca un „Tiran modern”, într-un documentar TV austriac difuzat la Viena în
ianuarie 1986, şi care a dezvăluit, printre altele, ridicola glorificare a lui Ceauşescu şi a soţiei sale,
precum şi acuta criză economică, alimentară şi energetică prin care trecea România şi măsurile inumane
de austeritate impuse de dictatorul de la Bucureşti.

Mai presus de orice, N. Ceauşescu savura pompa de tip bizantin şi simbolurile puterii, ca sceptrul
prezidenţial, introdus la 28 martie 1974, atunci când a devenit primul preşedinte al R.S. România.
Alegerea sa în această demnitate l-a determinat să-şi atribuie puteri depline, deciziile sale fiind – de
regulă – transpuse în legi şi hotărâri ale Consiliului de Miniştri. După această dată, cultul personalităţii a
devenit tot mai accentuat, ajungând la manifestări delirante, asemănătoare celor din timpul lui I.V. Stalin.
Una din cele mai timpurii expresii ale cultului lui Ceauşescu a fost un volum masiv întitulat OMAGIU,
publicat în anul 1973, cu ocazia împlinirii vârstei de 55 de ani, în care se scria printre altele: „Privim cu
preţuire şi respect la armonia vieţii sale de familie.
 Ataşăm o semnificaţie etică specială faptului că viaţa sa, alături de cea a tovarăşei sale de viaţă, fostă
muncitoare textilistă şi militantă a U.T.C., membră a partidului din vremea ilegalităţii, astăzi Erou al Muncii
Socialiste, om de ştiinţă, membră a C.C. al P.C.R., tovarăşa Elena Ceauşescu, oferă imaginea exemplară
a destinelor a doi comunişti”.

Către mijlocul anilor `80, cultul personalităţii lui N. Ceauşescu dezvoltă şi promovează forme fără
precedent, depăşind cu mult expresiile relativ benigne de la începutul anilor `70. Împlinirea, în anul 1985,
a 20 de ani de la alegerea sa ca secretar general al P.C.R. a declanşat o avalanşă de ode şi imnuri,
lucrări de artă plastică etc., menite să bucure nemăsurata sete de mărire a liderului suprem. Ca şi în
cazul altor dictatori comunişti, personalitatea conducătorului a depăşit cadrul realităţii, pentru a adopta
calităţi mitice; modestul sat natal a devenit loc de pelerinaj şi legendă, iar adjectivele care însoţeau
numele „Conducătorului” erau numai la superlativ, biografia fiindu-i mereu rescrisă şi căpătând caracter
hagiografic. Formulele cele mai delirante apar la fiecare dată de 26 ianuarie, când ţara întreagă
sărbătorea aniversarea „fiului cel mai iubit”, bucuroasă, mândră şi recunoscătoare căci „el este România,
noi suntem fiii lui”, după cum scria ziarul „Scânteia” la aniversarea vârstei de 65 de ani, în anul 1983. Cu
ocazia acestei date, s-a anunţat că, dovadă a impactului gândirii preşedintelui asupra întregii lumi, stau
cele 24 de cărţi scrise, ce au avut parte de 125 de ediţii, însumând un tiraj total de 750.000 de exemplare.

Gama de omagii pentru cuplul Ceauşescu a fost extrem de diversă, debutând cu simple scrisori şi
ajungând până la cele mai elaborate şi chiar în unele cazuri sofisticate ca tehnică de realizare, finalizate
cu costuri foarte mari, kitch-uri, evident fără nici o valoare artistică. Dintre acestea amintim: manifestaţiile
grandioase organizate pe stadioane – cu participarea a zeci de mii de persoane, mesaje de recunoştinţă,
tipărirea a numeroase lucrări – poezie, proză –, festivalul naţional „Cântarea României”, imnuri, ode,
cântece şi dansuri închinate lor, realizarea de picturi şi sculpturi – unele reprezentându-l alături de marii
voievozi, redarea cuplului alături de pionieri, muncitori şi ţărani, albume placate cu metal preţios,machete,
etc. În pofida eforturilor aparatului propagandistic al partidului şi al apogeului cultului personalităţii, care
după cum am văzut a îmbrăcat o gamă variată de forme şi metode, necunoscute până atunci pe
meleagurile româneşti, afirmându-se că ţara traversează o „epocă de aur”, realitatea era cu totul alta.

România lui Ceauşescu era o societate închisă, caracterizată prin represiune în toate domeniile existenţei
umane: limitări ale dreptului de proprietate, condiţii grele de muncă şi salarii mici, lipsa libertăţii de
mişcare, obstacole birocratice împotriva emigrării, violările drepturilor minorităţilor naţionale, dispreţ
pentru credinţele religioase şi persecutarea practicilor religioase, austeritate economică drastică, cenzură
permanentă în domeniul culturii, reprimarea tuturor vederilor disidente şi un omniprezent cult în jurul
preşedintelui şi familiei sale. 
Poezii comuniste
Eroul pacii

Eroul pacii,
Nicolae Ceausescu,
Impleteste in cununa timpului
Visele inaripate de pace,
Ce se contopesc cu respiratia viitorului.

Din ochii sai izvorasc

Fluvii de lumina,
Care inunda cu incandescnta gandirii
Arcul imens al Epocii de Aur.

Pe buzele lui rasuna cuvintele

Ce aprind luceferi
In toate constiintele neamului romanesc

Omagiu

Tovarase Nicolae Ceausescu,

Tovarasa Elena Ceausescu,
Va multumim fierbinte
Din inimile nostre de copii
Ca viata ni-i frumoasa;
Azi,ale patriei vlastare,
Si maine,comunisti cu brate de otel,
Vom duce Romania mai departe,
Spre comunism-
Maretul nostru tel!

Bibliografie: http://www.comunismulinromania.ro/Articole/Cultul-personalitatii.html

http://partidul-comunismul-romania.blogspot.ro/2008/11/poezi-comuniste.html