Adolf Hitler

Adolf Hitler (n. 20 aprilie 1889, Braunau am Inn, Austria — d. 30 aprilie 1945, Berlin) a fost un
om politic, lider al Partidului Muncitoresc German Național-Socialist (NSDAP), cancelar al
Germaniei din 1933, iar din 1934 conducător absolut (Führer) al Germaniei. Ajuns la putere în
1933, liderul mișcării naziste, Hitler, a dus o politică de pregătire și de declanșare a celui de al
Doilea Război Mondial,[1] precum și de punere în aplicare a unui plan naționalist și rasist de
exterminare în masă a evreilor și altor „indezirabili” din Europa, precum și de lichidare a
adversarilor politici din Germania. În anul 1938 americanii l-au declarat omul anului.[2]

Ideologia național-socialismului
Ideologia nazismului s-a bazat inițial pe idei preluate de la unii teoreticieni rasiști care, la sfârșitul
secolului al XIX-lea, lansaseră conceptele rasa ariană, puritatea rasei. Conform acelor idei, omenirea ar fi
fost alcătuită în baza unei ierarhii valorice a raselor, iar viața reprezenta numai „supraviețuirea
adaptabililor”. Poporul german era considerat superior, parte din „rasa ariană” și îi revenea sarcina de a
menține puritatea rasei și de a subordona rasele inferioare: evreii, țiganii, slavii și rasele de culoare. Hitler
considera comunitatea evreiască drept un cancer care distrugea trupul Germaniei.

Slăbită de efectele Primului Război Mondial, cât și de condițiile foarte grele de despăgubiri de
război impuse prin Tratatul de la Versailles, Germania a intrat într-o criză economică gravă.
Firava democrație (Republica de la Weimar) nu îi putea face față, populația devenind din ce în
ce mai pauperizată și nemulțumită. După o scurtă redresare, situația s-a agravat din nou prin
declanșarea în 1929 a crizei economice mondiale. Numărul șomerilor a ajuns la circa șase
milioane. Pentru evoluția ulterioară, puterile învingătoare în Primul Război Mondial nu au fost
capabile să înțeleagă că o țară umilită nu putea fi pol de stabilitate. Condițiile impuse Germaniei,
ca reparații de război, nu aveau cum să fie acceptate de o populație flămândă, sătulă de război,
dar foarte mândră. Efectele s-au dovedit fatale. Din această situație, mișcarea nazistă, condusă de
Hitler, a reușit să obțină un capital politic important prin voturile care i-au fost acordate, până în
1932.
În primul război mondial

După izbucnirea Primului Război Mondial, s-a înrolat voluntar în armata germană (în
Austria fusese considerat drept inapt pentru satisfacerea stagiului militar pe motiv de handicap
fizic).

Hitler a fost combatant pe frontul de vest, în Franța și Belgia, în regimentul bavarez Reserve,
în calitate de furier al regimentului. A fost prezent la un număr de bătălii majore, între care prima
bătălie de la Ypres, Bătălia de pe Somme, Bătălia de la Arras și Bătălia de la Passchendaele.
Hitler a fost de două ori decorat pentru vitejie. A primit Crucea de Fier clasa a doua în 1914 și
Crucea de Fier clasa întâi în 1918 - onoare ieșită din comun pentru un militar cu gradul de
caporal. Întrucât comandanții regimentului au considerat că nu avea abilități de conducere, Hitler
nu a fost promovat la rangul de Unteroffizier (în traducere verbatim „subofițer”). Potrivit lui
Weber, prima cruce de fier i-a fost conferită lui Hitler de Hugo Gutmann, ceea ce unii critici au
pus pe seama împrejurării că Hitler ar fi avut contacte strânse cu unii ofițeri.

Sarcinile lui Hitler la sediul central al regimentului i-au permis răgazuri pentru desen și pictură.
A avut contribuții grafice, de ilustrator, pentru o gazetă militară. În 1916, Hitler a fost rănit în
zona inghinală sau în coapsa stângă, în timpul bătăliei de pe Somme, dar s-a întors pe front în
martie 1917. A primit Insigna plăgilor mai târziu în același an. Istoricul scriitor german
Sebastian Haffner, referindu-se la experiența lui Hitler în linia întâi, sugerează că viitorul
dictator a avut cel puțin cunoștințe militare rudimentare.

La 15 octombrie 1918, Hitler a fost internat într-un spital de campanie, temporar orbit de un
atac cu iperită (gaz muștar). Psihologul englez David Lewis și Bernhard Horstmann sugerează ca
orbirea ar fi putut fi fost rezultatul unei tulburări de conversie. Hitler a afirmat că în acea
perioadă, el s-ar fi convins că scopul vieții sale era salvarea Germaniei. Unii cercetători,
îndeosebi Lucy Dawidowicz, susțin că intenția de a extermina evreii din Europa era pe deplin
formată în mintea lui Hitler în acele momente, deși el, probabil încă nu ar fi avut un plan privind
modalitatea implementării unei atari idei. Potrivit majorității comunității științifice, decizia
privind aplicarea soluției finale a fost luată în 1941, iar unii experți presupun că a survenit în
1942.
După primul război mondial

După război, Hitler și-a schițat în minte ceea ce urma să devină național-socialismul. O
gândire bazată pe un antisemitism virulent și o concepție rasistă despre societate și a valorilor ei
(Volksgemeinschaft, „comunitatea etnică”). În 1919, era agent al departamentului politic al
armatei bavareze, din însărcinarea căruia a intrat în contact cu o formațiune politică radicală,
obscură, numită Partidul Muncitoresc German (Deutsche Arbeiterpartei,, abreviat DAP).
Partidul era, în ciuda numelui, de extremă dreaptă, ultranaționalist, antisemit și anticapitalist.
Hitler s-a înregimentat politic, devenind după câteva zile membru al comitetului executiv.
Energia și talentul oratoric l-au impus, încât Hitler, alături de fondatorul partidului, Anton
Drexler, a formulat programul politic în februarie 1922. A fost decisă totodată adoptarea unui
nume nou: Partidului Muncitoresc German Național-Socialist (Nationalsozialistische Deutsche
Arbeiterpartei, abreviat NSDAP), uzual numit partid nazist. Astfel s-a deschis drumul
ascensiunii spre putere al lui Hitler.

Hitler admirase de mult timp Germania și, în timpul primei conflagrații mondiale, a devenit
un naționalist german. Cetățenia germană a obținut-o însă abia în 1932. A fost elogiat pentru
vitejie pe front de comandantul său. Capitularea Germaniei în noiembrie 1918 a reprezentat
pentru Hitler, ca și pentru cercuri largi germane de orientare conservatoare și ultraconservatoare,
un șoc. Aidoma multor naționaliști, Hitler a crezut ferm în „legenda înjunghierii pe la spate”
(Dolchstoßlegende), care, în esență, acredita ideea că acea capitulare ar fi fost opera forțelor
politice de stânga, de orientare marxistă. În jargonul extremiștilor de dreapta, precum și al lui
Hitler și al național-socialiștilor (naziștilor), oamenii politici germani care s-au decis pentru
capitulare în Primul Război Mondial și pentru abolirea monarhiei în Germania, îndeosebi social-
democrații, au fost porecliți „criminalii din Noiembrie” (Novemberverbrecher).

Ascensiunea la putere
Încă de la începutul carierei sale politice Hitler a fost conștient de capacitatea de influență a
propagandei. În aprilie 1930 l-a desemnat pe Joseph Goebbels ca șef al aparatului de propagandă pe tot
teritoriul Germaniei. Naziștii au folosit cu succes noile tehnici moderne de îndoctrinare și propagandă,
afișele electorale și radioul, în toată perioada dintre puciul lui Hitler eșuat în München (1923) și
acapararea puterii de stat în 1933. Au fost închiriate avioane și automobile de lux pentru deplasarea mai
rapidă a lui Hitler în cât mai multe locuri, în cadrul campaniilor electorale. În cele din urmă naziștii au
obținut rezultatele scontate în alegerile din 1930 și din iulie 1932 (dar procentajul obținut în alegerile
pentru reichstag din 6 noiembrie 1932 s-a diminuat). Reprezentarea mare în parlamente a partidului
nazist, mai ales după 1930, a avut printre cauze slaba prezentare a electoratului la urne, starea
economică gravă cauzată de marea criză economică (cu peste șase milioane de șomeri), precum și
politica deflaționară cu care guvernul cancelarului Heinrich Brüning (1930-1932) a reacționat la criza
economică, amplificând-o. Succesul obținut de partidul nazist la alegerile din vara lui 1932, după care
naziștii au format cel mai mare grup parlamentar în reichstag după grupul social-democrat, l-a încurajat
pe Hitler să nu accepte altă funcție decât cea de cancelar. Negocierile dintre Hitler și președintele
Hindenburg vizând formarea guvernului nu au dus la nici un rezultat.

Au urmat câteva luni de instabilitate politică până la 30 ianuarie 1933, când Hitler a fost numit în
funcția de cancelar. Din noul guvern făcea parte și Franz von Papen, cancelar între 1 iunie și 17
noiembrie 1932, care participase împreună cu generalul Kurt von Schleicher, cancelar între 4 decembrie
1932 și 28 ianuarie 1933, la aranjamentul din culise, acceptat de președintele Hindenburg, pentru
însărcinarea lui Hitler cu formarea guvernului.

În scurt timp naziștii au preluat toate funcțiile de conducere, atât în parlamentul central
(reichstag) și cele regionale, cât și în economie. În martie 1933 Hitler s-a hotărât să propună
noului parlament Legea de împuternicire (Ermächtigungsgesetz), care prevedea înlăturarea
procedurilor și legislației parlamentare și transferul puterii depline cancelarului și guvernului
său, prin asumarea de prerogative dictatoriale. Cu ajutorul mulțimii adunate în stradă și a terorii
instaurate de „Batalioanele de Asalt” sau SA (Sturmabteilung) și a celeilalte organizații
paramilitare, SS (Schutzstaffel, „Eșalonul de protecție”), legea a fost adoptată cu 444 de voturi
favorabile și 94 contra. S-a deschis astfel calea spre dictatura totalitară.

Moartea lui Hitler - varianta general acceptată

La 30 aprilie 1945, în timpul ultimelor lupte grele în Berlin, când trupele sovietce se aflau la
mică distanță de cancelaria Reich-ului, Hitler s-a sinucis, mușcând o capsulă de cianură și
împușcându-se.[5][6][7][8] Trupul lui și cel al Evei Braun (cu care se cununase în ziua precedentă și
care s-a sinucis simultan) au fost depuse în craterul unei bombe,[9][10] stropite cu benzină de către
Otto Günsche și alte ajutoare din Führerbunker și li s-a dat foc[11] când Armata Roșie se apropia
și continuau bombardamentele.[12] Înainte de a se sinucide, Hitler își otrăvise câinele pentru a
testa otrava.

La 2 mai Helmuth Weidling a capitulat și a predat Berlinul necondiționat sovieticilor. Când au

ajuns la cancelarie, forțele sovietice au găsit trupul lui Hitler și au efectuat o autopsie folosind
amprente dentare pentru identificare. Rămășițele lui Hitler și ale Evei Braun au fost îngropate
secret de SMERȘ (organizația rusă „Smert Șpionam”) la sediul acesteia din Magdeburg. Potrivit
Serviciului Federal Rus de Securitate, un fragment de craniu uman păstrat în arhivele sale și
expus într-o expoziție din anul 2000 provine din rămășițele pământești ale lui Hitler. Totuși,
autenticitatea craniului este pusă sub semnul întrebării de mai mulți istorici și cercetători.[13]

În mai 1945 Germania era complet ruinată, și nicidecum o „Germanie mare” în stare să distrugă
Rusia bolșevică sau să creeze o nouă ordine mondială bazată pe supremația așa-numitei rase
„ariene”.
Adolf Hitler, lider al Partidului National Socialist German, cancelar al Germaniei din 1933, iar din 1934
conducator absolut (“Führer”) al Germaniei, a fost unul din cei mai cruzi dictatori din istoria omenirii.
Ajuns la putere la inceputul anilor 1930 odata cu ascensiunea nazismului in Germania, Hitler a initiat
izbucnirea celui de Al Doilea Razboi Mondial si a instituit exterminarea in masa a evreilor si a
adversarilor sai politici.

Adolf Hitler s-a nascut la 20 aprilie 1889 in Braunau pe Inn, in partea de vest a Imperiului Austro-Ungar.
In scoala nu s-a remarcat, fiind elev mediocru. Dupa moartea parintilor, in 1907, s-a mutat la Viena unde
a incercat sa se inscrie la cursurile Academiei de Arte Frumoase, incercare ce s-a soldat cu un esec. Timp
de sase ani a dus o viata mizera in cele mai sarace cartiere ale orasului, singura sa sursa de venit fiind
ilustratele cu diferite cladiri din Viena, pe care le picta si le vindeain cafenele. In mai 1914 a plecat intr-
un oras „cu adevarat german“, München. La inceperea Primului Razboi Mondial el s-a inrolat in armata.
Dupa terminarea razboiului, Hitler si-a schitat deja in minte ceea ce urma sa devina national-socialismul:
o gandire bazata pe un anti-semitism crud si o orientare rasista asupra societatii si a valorilor ei. In anul
1919, a devenit agent al departamentului politic al armatei bavareze, prilej cu care a intrat in contact cu
Partidul Muncitoresc German. Adolf Hitler a formulat un program politic in 1920 si a schimbat numele
partidului in Partidul Muncitoresc National-Socialist.

Una din ideile acestui partid a fost cea a „puritatii rasei”, ea insemnand ca toate rasele inferioare
(evrei,tigani,negri) erau subjugate. Ei considerau germanii rasa superioara si doreau exterminarea celor
inferioare. Iata cateva citate care dovedesc cat de ciudat gandea Hitler si ura sa pentru evrei:

- “Constiinta este o inventie evreiasca.”

- “Cu cat cunosc mai bine oamenii, cu atat iubesc mai mult cainii.”
- “Pacea eterna nu va dainui pe pamant decat atunci cand ultimul om il va ucide pe penultimul.”
- “Spune o minciuna suficient de tare si suficient de mult si lumea o va crede.”
- “Evreii nu sunt o comunitate religioasa, cu statul lor propriu, care are granitele sale; mai curand sunt
oameni-paraziti.”

La 30 ianuarie 1933 Adolf Hitler a fost numit in functia de cancelar. In scurt timp, nazistii au
preluat toate functiile de conducere, atat in Parlamentul german, cat si in economie. Astfel s-a
deschis calea spre o dictatura totalitara.

S-au facut speculatii ca motivul care a stat la baza acestei maini bolnave a fost un eveniment din
tineretea lui Hitler, atunci cand din cauza unei prostituate evreice, el s-a imbolnavit de sifilis,
insa acest lucru este putin probabil. Cea mai plauzibila explicatie ne-o ofera Geoff Layton in
lucrarea sa „Germania: Al Treilea Reich, 1933-1945”:
„Hitler a fost produsul, si nu creatorul unei societati deja infestate. In orice caz, ar fi eronat sa-l
consideram un antisemit oarecare. Ura fata de evrei era obsesiva si vindicativa si i-a influentat
intreaga filosofie politica. Ca el a fost in stare sa o puna in practica, nu poate fi explicat decat
prin circumstantele singulare ale Germaniei postbelice: umilinta de la Versailles, problemele
grave de ordin socio-economic dintre anii 1918-1923 si 1929-1933. Intr-o astfel de situatie,
Hitler a fost in masura sa exploateze existenta unei ostilitati latente impotriva evreilor si sa o
transforme intr-o politica radicala a urii”. Oricate explicatii s-ar incerca, faptele si cifrele sunt
covarsitoare: numarul oamenilor ce au cazut victime politicii hitleriste este tulburator. 6 milioane
de oameni si-au gasit sfarsitul in lagarele mortii de la Auschwitz, Chełmno, Majdanek, Treblinka
ori in ghetoul din Varsovia.

Impingerea Germaniei in razboi a fost, de fapt, primul semn al declinului lui Hitler. Cu toate
victoriile de inceput dintre anii 1939-1941, Hitler a facut marea greseala de a-si subestima
inamicii, Marea Britanie si Uniunea Sovietica, precum si greseala de a incepe un razboi pe doua
fronturi, cu aceste doua puteri. Orbit de succesele inregistrate de “razboiul fulger” (Blitzkrieg),
Hitler a dat semnalul „Operatiunii Barbarossa”, care prevedea invadarea Uniunii Sovietice printr-
o campanie rapida, inainte de venirea iernii.

Invazia s-a petrecut la 22 iunie 1941 si a insemnat inceputul sfarsitului.Luna decembrie a

aceluiasi an a dat lui Hitler o noua lovitura: au intrat in razboi SUA.Inversunarea sovieticilor,
noroiul si frigul au oprit inaintarea Germaniei.Hitler a ramas convins ca victoria finala este
posibila , ceea ce dovedeste ca-si pierduse clarviziunea militara ce il caracterizase la inceputul
razboiului. In 1943, armata germana se afla in defensiva, pierzand initiativa si, treptat, toate
visurile bolnave de preamarire ale lui Hitler s-au sfarsit, lasand in urma o Europa distrusa si
saizeci de milioane de victime. La 30 aprilie 1945, cand soldatii sovietici se aflau la doar un
kilometru distanta, Hitler s-a sinucis . In mai 1945, Germania era total ruinata, si nicidecum o
„Germanie mare” care sa distruga Rusia bolsevica si care sa creeze o noua ordine mondiala,
bazata pe conceptul suprematiei arienilor.

Adolf Hitler a fost un personaj foarte important in istoria omenirii, facundu-se cunoscut mai ales
prin faptele savarsite in lagarele de exterminare. Multi il considera cel mai crud dictator din
istorie si de aceea numele sau este asociat de foarte multe ori cu raul.
Antisemitismul

Axiomele ideologice ale nazismului au fost superioritatea rasială ariană și antisemitismul. Ura
profundă față de evrei a fost tema dominantă a carierei politice a lui Hitler. S-a speculat foarte
mult pe seama motivelor, dar nimeni nu a putut găsi un răspuns satisfăcător. Cea mai plauzibilă
explicație o oferă Geoff Layton în lucrarea „Germania: Al Treilea Reich, 1933-1945”:

„Hitler a fost produsul, și nu creatorul unei societăți deja infestate. În orice caz, ar fi eronat să-l
considerăm un antisemit oarecare. Ura față de evrei era obsesivă și vindicativă și i-a influențat
întreaga filosofie politică. Că el a fost în stare să o pună în practică, nu poate fi explicat decât
prin circumstanțele specifce ale Germaniei postbelice: umilința suferită la Versailles și
problemele grave de ordin socio-economic dintre anii 1918-1923 și 1929-1933. Într-o asemenea
situație, Hitler a fost în măsură să exploateze existența unei ostilități latente împotriva evreilor și
să o transforme într-o politică radicală a urii.”

Oricâte explicații s-ar încerca, faptele și cifrele sunt covârșitoare: numărul oamenilor ce au căzut
victime politicii hitleriste este îngrozitor. Șase milioane de evrei au fost exterminați în lagărele
morții de la Auschwitz, Chełmno, Majdanek, Treblinka și în ghetoul din Varșovia. Pretinsa
superioritate rasială ariană a fost introdusă de Hitler în mod treptat, tocmai pentru a amăgi opinia
publică internațională. La 15 septembrie 1935 au fost adoptate primele legi rasiale, cunoscute ca
Legile de la Nürnberg. Aceste legi prevedeau că cetățenia germană putea fi deținută numai de
persoanele de origine germană; de asemeni, au fost interzise căsătoriile mixte dintre evrei și
etnicii germani precum și relațiile extraconjugale mixte. La 9 noiembrie 1938 au fost adoptate
măsuri antisemite fizice prin programul generalizat în toată Germania. În „noaptea pogromului”
(Kristallnacht) au fost distruse case, magazine evreiești și sinagogi; peste o sută de evrei au fost
omorâți și circa 20.000 trimiși în lagăre de concentrare. Punctul culminant al acestor crime
antisemite a fost atins la Conferința de la Wannsee, în cadrul căreia înalți funcționari de stat din
partidul nazist și guvern au decis "Soluția finală în chestiunea evreiască", la cererea expresă a lui
Hitler.