CUPRINS

Introducere ................................................................. p. 3-4

1. §Evoluţia Politicii Agricole Comune................................p. 5-7

2. § Scopul şi importanţa Agendei 2000...................................p. 7-8

3. §Obiectivele Agendei 2000: perspective şi strategii............................p. 9-12

4. §Strategia de pre-aderare a ţărilor candidate la programele comunitare.............p. 13-14

5. §Agenda 2000 - viitorul agriculturii europene................................p. 14-16

Concluzie......................................................p. 17-18
Lista bibliografică ........................................p. 19
Anexă.............................................................p.20

1
Introducere

În lucrarea de față ne-am propus să prezentăm și să analizăm politica agricolă a Uniunii

Europene, în deosebi reforma propusă de Agenda 2000. Vom analiza reformele prin care a trecut PAC
de-a lungul acestor decenii , motivațiile care au dus la necesitatea acestui fapt, obiectivele propuse de
către Uniunea Europeană în ceea ce privește refomarea PAC precum și mecanismele prin care acestea s-
au înfăptuit.
La prelucrarea informaţiilor din această lucrare am utilizat diverse surse precum: manuale de
specialitate, am consultat legislaţia în vigoare, cît şi am accesat pagina oficială a Uniunii Europene.
Astfel am încercat să dezvoltăm cît mai precis şi concret această temă, structurînd-o pe mai multe
subpuncte. În primul subpunct am încercat să analizăm evoluţia în ansamblu a Politicii Agricole
Comune pentru a înţelege cum s-a ajuns la necesitatea de noi reforme în cadrul PAC, şi anume Agenda
2000. Mai apoi am analizat scopul şi importanţa acesteea, urmate de obiectivele cele mai semnificative.
Dat fiind faptul că procesul de integrare era în plină fază, s-a stabilit o strategie de pre-aderare a ţărilor
candidate, subiect pe care l-am reflectat în al patrulea subpuct. Şi, în final, putem spune că Agenda 2000
a fost o noua cale spre viitorul Pieţei Comune Agricole.
Politica agricolă comună a Uniunii Europene, așa cum o știm astăzi, garantează menţinerea unui
echilibru între agricultură şi protecţia mediului. Ea contribuie la dezvoltarea economică şi socială a
comunităţilor rurale şi joacă un rol esenţial în abordarea noilor provocări printre care se numără
schimbările climatice, gospodărirea apelor, bioenergia şi biodiversitatea.
Însă lucrurile nu au fost așa de clare la început, astfel încat Politica Agricolă Comună a trebuit
să treacă printr-o serie de procese și reforme pe parcursul a 50 de ani, timp în care s-a confruntat cu
situații dificile , dar care însa au dus la ceea ce astăzi numim PAC și care situează UE drept unul dintre
principalii actori pe piața mondială a produselor agricole.
Reformele propuse de Agenda 2000 a Comisiei Europene arată cum poate fi pus în practică un
model viabil pentru agricultura europeană. Reducerea preţurilor administrate şi creşterea plăţilor directe
va fi în beneficiul fermierului european prin stimularea consumului pe pieţele europene stagnante,
creând oportunităţi pentru concurenţa de pe pieţele internaţionale ce se anunţă promiţătoare fără a mai
apela la subvenţii pentru export. Politica de dezvoltare rurală, care constituie al doilea nou stâlp de
temelie al PAC, va contribui la remunerarea directă a fermierilor pentru serviciile pe care ei le
furnizează societăţii, precum protecţia mediului şi prezervarea patrimoniului rural, care de asemenea
constituie o importantă sursă pentru noi locuri de muncă şi cultură regională. După cum afirma Franz

2
Fischler: „Comunitatea fermierilor va juca un rol important în secolul XXI. Numai fermierii noştri pot
furniza consumatorilor alimente care să răspundă exigenţelor lor înalte referitoare la calitatea şi
securitatea alimentelor şi la standarde ecologice şi de bunăstare a animalelor. Dacă dorim ca fermierii
europeni să îndeplinească aceste cerinţe, societatea trebuie să fie pregătită să-i sprijine printr-o
politică agricolă reformată. Reforma vizează tocmai reconcilierea PAC cu preocupările şi ambiţiile
cetăţenilor europeni. Intenţionăm să contribuim mai bine la înţelegerea trecutului, prezentului şi
viitorului unei politici care, chiar dacă uneori este greşit înţeleasă, rămâne unul din fundamentele
Uniunii Europene.”1
Astfel Agenda 2000 este un document-cadru prezentat de către Comisia Europeană în iulie 1997,
prin care se stabilesc perspectivele de dezvoltare a Uniunii Europene şi politicile comunitare pentru
perioada 2000-2006. Agenda 2000 evaluează impactul pe care procesul de lărgire a Uniunii îl va avea
asupra evoluţiei acesteia şi prezintă perspectivele bugetare şi financiare ale Uniunii Europene pe
perioada de referinţă. Agenda 2000 conţine, de asemenea, şi opiniile (avizele) Comisiei Europene cu
privire la cererile de aderare depuse de cele zece ţări central şi est-europene.
În continuare vom încerca să analizăm evoluţia, rolul şi scopul unei noi reforme în cadrul Politicii
Agricole Comune, cît şi efectele pe care le-a avut Agenda 2000 asupra politicii UE şi extinderii acesteea.

1 Franz Fischler, membru al Comisiei Europene, responsabil de Agricultura şi Dezvoltarea Rurală

3
 1. §Evoluţia Politicii Agricole Comune
Pe parcursul acestor 50 de ani, PAC a cunoscut numeroase schimbări și reforme importante ce
aveau ca scop mențienrea viabilității sectorului agricol, considerat de drept ca fiind unul vital pentru
Uniunea Europeană. Aceste schimbari s-au dovedit necesare datorită schimbărilor sociale și economice
din cadrul Uniunii Europene determinate de către procesele de extindere și de presiunea globalizării.

Politica Agricolă Comună (PAC) , instituită în anii ’50, avea inițial rolul de a încuraja
creșterea producției agricole, asigurând totodată o aprovizionare constantă a consumatorilor la prețuri
accesibile. Primele măsuri luate prin această politica au fost: ajutoare financiare pentru restructurarea
agriculturii, subvenții pentru agricultori și asigurarea unor prețuri mari pentru produsele acestora pentru
a stimula producția. Obiectivele PAC ( definite de articolul 39 al Tratatului de la Roma) au fost
următoarele:
 Creşterea productivităţii agricole, încurajând modernizarea exploataţiilor;
 Garantarea unui standard de viaţă echitabil populaţiei agricole la paritate cu alte sectoare de
activitate, mai ales, prin creşterea veniturilor celor care lucrează în agricultură;

 Stabilizarea pieţelor produselor agricole evitând alternanţa dintre creşterea şi prăbuşirea

preţurilor;

 Garantarea securităţii aprovizionării cu alimente, la preţuri rezonabile pentru consumatori.

Obiectivele PAC au fost concepute atât în interesul producatorului, cât si al consumatorului.

Dar cum acestea se situează adesea în opoziţie, cum este şi cazul diferitelor interese naţionale, PAC a
fost realizată pe baza compromisului.

Evoluția PAC nu a fost însă pe deplin satisfăcătoare, astfel, “ La sfârșitul anilor ’80 această
politică a devenit victima propriului său succes, distorsionând puternic piaţa, prin stimularea
producţiei intensive peste puterea de absorbţie a pieţei, creând stocuri considerabile deproduse şi
afectând puternic mediul înconjurător,bunăstarea animalelor şi calitatea alimentelor.”( Rusu, M.,
Giurca, G., Luca, L., Analiza evolutiei si orientarilor politicii agricole comune dintr-o perspectiva
romaneasca, Bucuresti, 2009).

4
 În ceea ce privește evoluția politicilor de stabilire a prețurilor agricole, în cadrul țărilor dezvoltate
„ideologia” industrializării a reprezentat factorul determinant în politicile inițiale îndreptate către
agricultură. „Era universal acceptat că modernizarea poate fi obținută prin, și doar prin industrializare”
(Krueger, Anne O., Political Economy of Agricultural Policy, p.166)

Măsurile luate de către UE pentru a scăpa de excesul de produse agricole ( export, depozitarea
sau dispersia lor în cadrul UE) au atras cheltuieli bugetare mari, nu au servit foarte bine intereselor
agricultorilor ( mai ales pentru că până în acel moment cea mai mare parte din bugetul destinat
agriculturii era absorbit în principal de fermierii mari și cei mai eficienți, în detrimentul fermierilor mici,
care nu aveau acces la tehnologie și sfârșeau prin a-și abandona terenurile).
Aceste efecte secundare ale PAC au fost suportate de către contribuabilii europeni care au luat
măsuri privind limitarea producţiei agricole, reducerea excedentelor precum și o atenție sporită
îndreptată spre agricultura ecologică.
Această perioadă, 1992-1999, în care a avut loc reforma PAC , noua abordare (Mac Sharry) a
avut drept obiective schimbarea măsurilor specifice PAC înainte de eșecul de la sfârșitul anilor ’80,
cum ar fi: orientarea în mai mare măsură a politicii agricole spre piaţa liberă şi reducerea presiunilor
asupra bugetului, realizate prin mecanisme de reducere a preţurilor garantate şi de intervenţie şi
acordarea de plăţi directe compensatorii. Aceste măsuri și mecanismele prin care au fost făcute posibile
au dus la un succes mult așteptat al PAC în ceea ce privește echilibrarea cererii și ofertei pe piața
comună agricolă și stabilizarea veniturilor fermierilor.
Un moment important a fost în 1997, în care Consiliul European de la Luxemburg dorea
obținerea unei competitivități dezvoltate atât intern cât și extern. Astfel, agricultura europeană trebuia să
fie” multifuncţională, sustenibilă, competitivă, să fie repartizată pe întreg teritoriul european inclusiv în
regiunile cu probleme, să permită garantarea veniturilor echitabile, dar şi un echilibru corect între
sectoarele de producţie cât şi între producători şi regiuni, evitându-se distorsiuni ale concurenţei”,
lucru valabil și astăzi ( Barbulescu, cap VII, Politica Agricolă Comună).

Reformele au făcut posibilă alocarea de fonduri pentru promovarea pe plan internaţional a

produselor competitive şi de calitate, a inovaţiei în domeniul agriculturii şi al prelucrării alimentelor,
precum şi pentru dezvoltarea rurală, inclusiv pentru diversificarea economiilor rurale, și deasemenea au
fost în beneficiul unui comerț mondial mai loial.

5
 Întrucât unele probleme întâmpinate la sfârșitul anilor ’80 nu s-au rezolvat pe parcursul
refomele din 1992-1999 s-a propus în cadrul Agendei 2000, ca acestea să fie intensificate, iar prețurile
să poată fi adaptate la cerințele pieței mondiale.
Agenda 2000 avea drept scop întărirea sectorului agricol şi silvic şi îmbunătăţiriea
competitivităţii în zonele rurale, protejărea mediului înconjurător şi a patrimoniului rural. Agenda 2000
este considerata ca fiind una dintre cele mai importante și solide reforme a PAC întrucat a dus la
elaborarea și punerea în practică a unei politici de dezvoltare rurală -globală și coerentă.

2. § Scopul şi importanţa Agendei 2000

Agenda 2000 a fost titlul unui studiu de 1300 de pagini publicat de Jacques Santer, ex-Preşedinte
al Comisiei Europene, Parlamentului European pe 16 iulie 1997 (Buletinul Uniunii Europene,
suplimentul 5/97). Descris ca fiind o „strategie detaliată privind întărirea şi lărgirea Uniunii în anii de
început ai secolului 21”, Agenda 2000 a întruchipat poziţia Comisiei cu privire la 10 state candidate din
Europa centrală şi de Est, asupra necesităţii lărgirii ariei votului cu majoritate calificată, asupra
importanţei dezvoltării de noi politici privind dezvoltarea, piaţa muncii şi competiţia internaţională,
asupra reformării fondurilor structurale şi a Politicii Agricole Comune. Studiul propunea, de asemenea,
o schiţă a cadrului financiar pentru perioada 2000-2006.

La începutul mandatului său, în ianuarie 1995, preşedintele Jacques Santer a stabilit două
obiective fundamentale pentru Comisia Europeană condusă de el: consolidarea Uniunii şi pregătirea
extinderii acesteia. După semnarea Tratatului de la Amsterdam (1997), Santer a prezentat Parlamentului
European Agenda 2000, strategia detaliată a Comisiei pentru consolidarea şi lărgirea Uniunii în primii
ani ai secolului XXI.  În opinia lui Santer, Europa se afla în faţa „unui prilej istoric”.

Agenda 2000 este o strategie pentru consolidarea creşterii, a capacităţii concurenţiale şi de

asigurare a locurilor de muncă , pentru modernizarea politicilor fundamentale şi pentru extinderea
graniţelor Uniunii prin întinderea ei spre est până în Ucraina, Belarus şi Moldova. După cum a explicat
şi Preşedintele Santer în faţa Parlamentului European, aceste obiective sunt în strânsă unitate: "Nu
putem să ne gândim la realizarea reformelor din agricultură sau a reformelor structurale fără să ţinem
6
cont în acelaşi timp de procesul extinderii sau de constrângerile financiare". El a adăugat: „Elaborând
raportul Agenda 2000, Comisia a încercat să rezolve tocmai acest sistem de ecuaţii"2.

Raportul de 1300 pagini al Comisiei făcea o evaluare minuţioasă a stadiului de pregătire pentru
aderare al celor 10 ţări candidate în acel moment din Europa Centrală şi de Est 3, şi recomanda începerea
negocierilor cu Ungaria, Polonia, Estonia, Republica Cehă şi Slovenia. S-a considerat că acestea se aflau
cel mai aproape de îndeplinirea criteriilor stabilite de Consiliul European la reuniunea la vârf de la
Copenhaga din iunie 1993. Negocierile cu aceste ţări urmau să înceapă, conform Agendei 2000, în prima
parte a anului 1998; tot în această perioadă era planificată demararea negocierilor cu Cipru, ţară
candidată care primise deja o opinie favorabilă din partea Comisiei.  În acelaşi timp, potrivit
documentului în cauză, porţile rămâneau deschise pentru Bulgaria, România, Letonia, Lituania şi
Slovacia, ele urmând să fie invitate să încheie parteneriate cu UE, pentru a le sprijini astfel în procesul
lor de pregătire pentru intrarea în Uniune. "Nu este vorba de un proces de excludere. Dimpotrivă, avem
de-a face cu un proces de includere care se va derula permanent", a spus Preşedintele Santer.

Cu toate ca Agenda 2000 prevedea că prima extindere va avea loc în perioada 2001-2003, istoria ne-
a arătat că a fost nevoie de ceva mai mult timp, 10 state din Europa Centrală şi de Estdevenind membre
abia în 2004, în timp ce alte două – România şi Bulgaria – au devenit membre UE abia la 1
ianuarie2007.
În Agenda 2000 se afirma clar că extinderea Uniunii "va presupune substanţiale costuri
suplimentare pentru cei 15 membri"4 (câţi erau în acea vreme) deşi cheltuielile respective vor fi
eşalonate pe o perioadă lungă de timp. Comisia estima că aceste costuri se puteau ridica considerabil -
"un adevărat Plan Marshall pentru ţările din Europa Centrală şi de Est", a declarat Preşedintele Santer.
Totuşi, Comisia considera că realizarea acestei sarcini nu va presupune creşterea plafonului veniturilor
Uniunii (a "resurselor proprii").

2 Jacques Santer, ex-Preşedinte al Comisiei Europene,(1995-1999)

3 Cipru, Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Republica Cehă, Slovacia, Slovenia, Ungaria

4 Franţa, Italia, Germania, Belgia, Olanda, Luxemburg, Irlanda, Danemarca, Marea Britanie, Grecia,
Spania, Portugalia, Austira, Finlanda, Suedia
7
 3. §Obiectivele Agendei 2000: perspective şi strategii
După o analiză atentă, Consiliul pentru Probleme Generale a prezentat un raport detaliat asupra
Agendei 2000 la reuniunea Consiliului European al Şefilor de State sau Guverne de la Luxemburg din
decembrie1997. 
Agenda 2000 a formulat trei provocări la care Uniunea Europeană trebuia să răspundă:

• consolidarea şi reformarea politicilor Uniunii, astfel încât ele să poată face faţă procesului de extindere,
asigurând în acelaşi timp o creştere durabilă, un nivel mai ridicat de ocupare a forţei de muncă şi condiţii
de trai mai bune pentru cetăţenii Europei;

• negocierea lărgirii Uniunii şi pregătirea susţinută în acelaşi timp a tuturor ţărilor candidate pentru
momentul aderării;

• finanţarea procesului de lărgire, intensificarea pregătirilor şi elaborarea politicilor interne ale Uniunii.
Consolidarea Uniunii: "Este important să ne concentrăm asupra lucrurilor esenţiale… şi să asigurăm o
valoare adăugată reală".

Scopul Comisiei a fost orientarea mai fermă a politicilor interne către obiectivele economice şi
sociale ale europenilor, paralel cu reformularea politicilor fundamentale astfel încât ele să aibă în vedere
extinderea Uniunii. Principalele puncte pe ordinea de zi au fost următoarele:

1. Continuarea reformei instituţionale şi revizuirea organizării şi funcţionării Comisiei

 În opinia Comisiei, reforma instituţională nu a fost încă încheiată, chiar dacă Tratatul de la
Amsterdam semnat în iunie 1997 a contribuit la consolidarea unei "Europe a cetăţenilor" şi a deschis
calea pentru începerea negocierilor de lărgire a Uniunii. Comisia dorea să obţină o decizie politică
înainte de anul 2000 privind repartizarea voturilor statelor membre în Consiliu şi reducerea numărului
membrilor Comisiei. De asemenea, Comisia solicita organizarea unei noi Conferinţe Inter-
guvernamentale cât mai aproape după anul 2000 pentru pregătirea extinderii Uniunii cu reforme
instituţionale complexe, inclusiv prin utilizarea generalizată a votului cu majoritate calificată în Consiliu
(Ceea ce sa şi întâmplat prin Conferinţa de la Nisa, finalizată prin adoptarea Tratatului cu acelaşi nume,
intrat în vigoare, însă, de abia în 2003).

8
  Reforma nu ocolea nici organizarea şi metodele de lucru ale Comisiei. Profilul şi eficienţa Comisiei
au crescut ca urmare a ratificării Tratatului de la Amsterdam, prin care s-a consolidat statutul şi
prerogativele Preşedintelui Comisiei, iar Comisia a decis că acesta este momentul potrivit şi pentru
iniţierea unei revizuiri amănunţite a propriei organizări şi funcţionări.

 2. Elaborarea politicilor interne pentru creştere, asigurarea locurilor de muncă şi a calităţii vieţii

Pentru realizarea acestor obiective s-au elaborat permanent strategii, însă Comisia considera că
unele dintre ele trebuiau completate sau îmbunătăţite, iar altele trebuiau urmărite cu mai multă
consecvenţă. Priorităţile erau următoarele:

• crearea condiţiilor pentru o creştere durabilă şi asigurarea locurilor de muncă: trecerea la uniunea
economică şi monetară asigură promovarea stabilităţii, eficienţei pe piaţă şi a investiţiilor. În acelaşi
timp, punerea în aplicare în totalitate a Planului de Acţiune aprobat de Consiliul European de la
Amsterdam ar însemna un pas important făcut spre creştere şi spre locuri de muncă rezultate dintr-o mai
bună exploatare a pieţei unice. Este necesară îmbunătăţirea în continuare a condiţiilor de funcţionare a
întreprinderilor mici şi mijlocii şi stimularea dezvoltării reţelelor trans-europene care, printre altele, vor
lega ţările din Europa Centrală şi de Est de Uniunea Europeană.

• elaborarea unor politici pentru "cunoaştere", dându-se un nou impuls cercetării şi dezvoltării
tehnologice în cadrul Comunităţii, şi prin realizarea unor programe de studiu şi pregătire care să
promoveze atât mobilitatea transnaţională a tinerilor cât şi societatea informatică.

• realizarea unor sisteme modernizate de asigurare a locurilor de muncă, astfel încât creşterea şi
concurenţa de pe piaţă să ducă la crearea numărului maxim de locuri de muncă posibile. În acest
context, este necesară reorientarea sistemelor de protecţie socială cu precădere spre asigurarea locurilor
de muncă şi reformarea sistemelor de pensii şi asigurări de sănătate.

• îmbunătăţirea condiţiilor de trai, depunându-se eforturi deosebite pentru ca, prin avantajele oferite de
creştere, să se promoveze o societate caracterizată de o mai mare coeziune. Aceasta înseamnă acordarea
unei atenţii sporite faţă de sănătatea publică, mai buna aplicare şi impunere a reglementărilor din
domeniul protecţiei mediului înconjurător, integrarea mai mare a consideraţiilor ecologice în proiectarea
şi implementarea tuturor politicilor comunitare şi realizarea progresivă a unei zone de libertate,
securitate şi dreptate.

9
  3. Menţinerea coeziunii economice şi sociale prin Fonduri Structurale mai eficiente

  Potrivit Agendei 2000, Coeziunea era un element esenţial şi devenea şi mai important după
extinderea Uniunii, deoarece veniturile pe cap de locuitor în ţările candidate reprezentau doar o treime
din media pe Uniune.

 Comisia a fost de părere că eficienţa şi vizibilitatea Fondurilor Structurale ar fi mai mari dacă cele
şapte obiective s-ar reduce la trei, şi dacă administrarea acestora ar fi simplificată şi descentralizată - în
esenţă prin încheierea unui nou parteneriat între Comisie, statele membre şi regiuni. Comisia propunea,
de asemenea, concentrarea cheltuielilor la Obiectivul 1 şi Obiectivul 2 (care ar fi redefinite pentru a
acoperi zonele care treceau prin restructurări economice şi sociale majore) asupra a 35-40% din
populaţia Uniunii, şi nu asupra a 51%, aşa cum era la acea vreme.

 Conform Agendei 2000, trebuia, de asemenea, să se acorde prioritate programelor de îmbunătăţire

a capacităţii concurenţiale în zonele vizate de Obiectivul 1 şi a diversificării economice la Obiectivul 2.

 Fondul de Coeziune, care se adresează ţărilor membre cu un PNB cu 90% mai mic decât media pe
Comunitate şi fondurile pentru proiectele de protecţie a mediului înconjurător şi de infrastructură pentru
transporturi trebuiau să rămână neschimbate, conform Agendei.

  4. Continuarea reformei în domeniul politicii agricole comune

Comisia dorea ca agricultura să devină mai competitivă pe pieţele mondiale, să se adapteze mai bine
nevoilor consumatorilor şi, ca urmare a priorităţii acordate dezvoltării rurale, mai sensibilă faţă de
protecţia mediului înconjurător. În formularea propunerilor sale de reformă, Comisia a trebuit să aibă
permanent în vedere faptul că impactul potenţial al extinderii Uniunii spre est este creşterea suprafeţei
agricole şi dublarea forţei de muncă din agricultură. Comisia era de părere că dacă în ţările Europei
Centrale şi de Est s-ar asigura preţurile subvenţionate şi sistemul de plăţi directe din cadrul politicii
agricole comune, aceasta ar duce la naşterea unor diferenţe semnificative în venituri şi la alte distorsiuni
sociale, ca urmare a fluxului excesiv de numerar către zonele rurale,ceea ce ar cauza o noua
supraproducţie. Comisia propunea continuarea reformelor din 1992, care au reuşit să reducă surplusurile
de producţie, fără să afecteze creşterea în medie cu 4,5% a veniturilor agricultorilor.

10
 Obiectivele strategice ale politicii agricole comune pentru viitor erau, conform Agendei 2000,
următoarele:

• îmbunătăţirea capacităţii concurenţiale prin aplicarea unor preţuri mai reduse;

• garantarea siguranţei şi calităţii alimentelor pentru consumatori;

• asigurarea unor venituri stabile şi a unui nivel de trai satisfăcător pentru comunitatea agricolă;

• elaborarea unor metode de producţie ecologice, care să ţină cont de bunăstarea animalelor;

• integrarea obiectivelor ecologice în instrumentele sale strategice;

• încercarea de a se realiza alternative de venituri şi locuri de muncă pentru agricultori şi familiile

acestora.

Referitor la politica rurală, conform Agendei, creşterea cererii pentru o agricultură mai ecologică,
precum şi folosirea pe scară tot mai largă a zonei rurale pentru recreere creează noi obligaţii şi
posibilităţi de dezvoltare pentru agricultură. Comisia a fost în favoarea acordării unui rol mai important
măsurilor agro-ecologice, mai ales în favoarea celor care presupuneau un efort suplimentar din partea
agricultorilor, cum ar fi cultivarea de produse organice sau menţinerea unor habitate semi-naturale.

11
 4. §Strategia de pre-aderare a ţărilor candidate la programele comunitare
La cererea Consiliului, Comisia a elaborat opinii asupra fiecărei cereri de aderare, pe baza
răspunsurilor acordate de fiecare ţară la un chestionar, a evaluărilor realizate de statele membre, a
rapoartelor Parlamentului European, a rezoluţiilor şi activităţii altor organisme. Sarcina era diferită faţă
de cele trei etape de extindere anterioare, pentru că de această dată era vorba de mai mult decât o simplă
evaluare a capacităţii candidaţilor de a aplica întregul corp de legi, reglementări, norme şi standarde
cunoscute sub numele de acquis comunitar. Şi acest corp s-a îmbogăţit în timp foarte mult, însă criteriile
de la Copenhaga cuprind consideraţii politice şi economice mai generale. Aceste criterii solicitau
Comisiei să privească în viitor şi să evalueze progresele pe care le-ar putea face ţările candidate, şi de
asemenea să anticipeze evoluţiile viitoare în politicile Uniunii.

Referitor la Criteriile de la Copenhaga, amintim în acest context că, în iunie 1993, la întâlnirea
Consiliului European de la Copenhaga s-au adoptat criteriile care urmau să fie aplicate de ţările
candidate la acea vreme (în prezent membre UE) din Europa Centrală şi de Est. Pentru a dobândi
calitatea de membru a fost necesară astfel, îndeplinirea următoarelor criterii:

• stabilitatea instituţiilor care garantează democraţia, statul de drept, drepturile omului, precum şi
respectul şi protecţia minorităţilor;

• existenţa unei economii de piaţă funcţionale, cât şi capacitatea de a face faţă concurenţei şi forţelor de
piaţă din cadrul Uniunii;

• capacitatea de a-şi asuma obligaţiile de membru, inclusiv acceptarea obiectivelor uniunii politice,
economice şi monetare.

Concluzia Agendei 2000 a fost că lărgirea Uniunii aducea cu sine importante avantaje politice şi
economice. Diferenţele între statele membre vor fi însă mai marcate şi ajustările din sectoarele
economice şi din regiuni vor trebui să fie atent pregătite. „Ţările candidate vor avea nevoie de investiţii
substanţiale în domenii cum ar fi protecţia mediului înconjurător, transporturi, industria energetică,
restructurare industrială, infrastructură pentru agricultură şi societatea rurală. Centralele nucleare vor
trebui aduse la standarde de siguranţă internaţional acceptate” – se arăta în concluziile Agendei.

12
 Potrivit Agendei, ca urmare a măsurilor de intensificare a pregătirilor pentru extinderea uniunii,
ţările candidate trebuiau să preia cât mai mult din acquis-ul comunitar înainte de aderare. Astfel
negocierile se puteau baza pe principiul că acquis-ul va fi aplicat la aderare - Comisia s-a opus cu
fermitate ideii de a le permite ţărilor candidate să-şi găsească portiţe de scăpare sau derogări de la
obligaţiile pe care le au de îndeplinit.
Dorind să dea mai mult avânt perioadei de pre-aderare, Comisia recomanda şi un nou cadru, un
Parteneriat pentru aderare pentru fiecare ţară candidată, şi un nou sistem de planificare şi evaluare a
rezultatelor obţinute de fiecare ţară.

5. §Agenda 2000 - viitorul agriculturii europene

Agenda 2000 a Comisiei Europene cuprinde un nou set important de propuneri de reformă a PAC
alături de pachetul financiar de sprijin al acestor măsuri. Toate aceste propuneri au ca scop imprimarea,
în anii care vin, a unei forme concrete Modelului european de agricultură. Principalele caracteristici ale
acestui model vor fi:
• un sector agricol competitiv care să poată face faţă, în mod treptat, competiţiei de pe pieţele
internaţionale fără să fie nevoie să recurgă la subvenţii care sunt din ce în ce mai puţin acceptate
la nivel internaţional;
• metode de producţie sănătoase şi care protejează mediul, capabile să furnizeze produse de
calitate în varietăţile cerute de populaţie;
• forme diverse de agricultură, bogate în practici tradiţionale care nu sunt numai orientate către un
nivel mare de producţie, dar care caută să menţină frumuseţile naturii şi ale peisajului rural,
precum şi comunităţi rurale dinamice şi active, generând şi menţinând nivelul de ocupare al
forţei de muncă;
• o politică agricolă mult mai simplă şi mai simplu de înţeles, care stabileşte clar linii de separaţie
între deciziile ce trebuie luate în comun şi cele ce rămân în competenţa Statelor Membre;
• o politică agricolă care stabileşte clar că cheltuielile pe care ea le implică sunt justificate de
serviciile pe care fermierii le furnizează societăţii în sens larg.

13
 Acest model de agricultură nu este similar cu cel urmat de către concurenţii UE. Există multe
diferenţe între modelul UE şi al lor. A căuta să fii competitiv nu trebuie confundat cu dictatul pieţei care
este departe de a fi perfect. Modelul european este gândit să păstreze nivelul câştigurilor fermierilor
astfel încât să le asigure stabilitatea prin folosirea maşinilor, a organizaţiilor comune ale pieţei şi a
plăţilor compensatorii directe. Secole de-a rândul agricultura europeană a îndeplinit funcţii multiple
pentru economie şi mediu şi a jucat multe roluri în societate. Acesta este motivul pentru care la Consiliul
European de la Luxemburg, din decembrie 1997, s-a stabilit că rolul multifuncţional al agriculturii
trebuie dezvoltat peste tot în Europa, inclusiv în acele regiuni ce se confruntă cu dificultăţi particulare.
În conexiune cu Agenda 2000 şi implementarea sa, o atenţie deosebită trebuie acordată oferirii de
compensaţii pentru restricţiile şi dezavantajele naturale.
Agenda 2000 prevede realizarea de noi acţiuni în sprijinul dezvoltării rurale în perioada 2000-2006
şi creşterea unui model agricol european. Acest model trebuie să fie "simplu" şi mai "verde": "cu
consumatorii satisfăcuţi, cu peisaj mai curat, cu agricultori competitivi, cu cheltuieli stabile.

Noua politică de dezvoltare rurală trebuie să permită instaurarea unui cadru coerent şu durabil, de
natură a garanta viitorul zonelor rurale ale Uniunii. Ea completează reforma pieţelor prin acţiuni vizând
promovarea unei agriculturi competitive şi multifuncţionale în contextul unei strategii a dezvoltării
rurale globale.

Fiecare stat membru al UE trebuie să-şi elaboreze propriul program de dezvoltare rurală, în
concordanţă cu obiectivele stabilite la nivel comunitar, şi pentru aceasta beneficiază de sprijinul financiar
al Uniunii. Programele respective prevăd un mare număr de măsuri diferite, precum: acordarea de
ajutoare pentru tinerii agricultori, realizarea de acţiuni privind formarea profesională, promovarea de
metode agricole moderne, de mediu eficient etc. Noul model agricol european urmăreşte stabilizarea
populaţiei rurale şi a veniturilor, promovarea divesităţii economice şi protecţia mediului pentru a
conserva modul european de viaţă rurală şi a peisajelor. În acest scop, agricultura trebuie menţinută ca
un sector sănătos şi competitiv.

Principalele măsuri de reformă promovate de Agenda 2000 au vizat continuarea reformei PAC din
1992 privind îmbunătăţirea mecanismelor de susţinere a agriculturii şi conjugarea lor cu politicile de
dezvoltare rurală, prin noi reduceri ale preţului de intervenţie şi îmbunătăţirea sistemului de acordare a
„ajutoarelor directe" la hectar şi pe animal. Din anul 2000 plăţile directe sunt efectuate prin mecanisme
îmbunătăţite faţă de cele precedente, care permit o mai mare flexibilitate a ajutoarelor şi descentralizarea
gestiunii de la nivelul Comunităţii spre statele membre (Tabelul 1,vezi Anexa 1).
14
 Agenda 2000 a stabilit măsuri de întărire a reformei pieţei, prin sporirea ajutorului direct,
proporţional cu reducerea preţurilor de intervenţie. Reforma în sectorul vitivinicol a produs schimbări
radicale în Organizarea Comună de Piaţă a vinului, din anul 2000. Promovarea agriculturii biologice a
constituit o acţiune foarte importantă în cadrul Agendei 2000, în cadrul măsurilor favorabile mediului şi
îmbunătăţirii calitative a consumului populaţiei. S-a adoptat o legislaţie coerentă privind producţia
ecologică. Reglementările Consiliului stabilesc cadrul de desfăşurare a producţiei, comercializării şi
susţinerii agriculturii ecologice, metodele de producţie compatibile cu protecţia mediului şi dezvoltarea
producţiei ecologice. Comisia Codex Alimentarius5 promovează standardele, codurile, recomandările
FAO (Food and Agriculture Organization) şi OMC (Organizaţia Mondială a Comerţului) privind
practicile admisibile în comerţul internaţtional cu produse alimentare, inclusiv ecologice.

În Uniunea Europeană, producţia ecologică a cuprins un important segment al pieţei şi acesta este
în creştere continuă. Măsurile de reformă vizează restabilirea echilibrelor cerere-ofertă pe piaţa internă,
în principal prin reducerea preţurilor de intervenţie şi recâştigarea unor cote pe pieţele de consum la
unele produse, stimularea unor sectoare deficitare, eliminarea excedentelor la cereale şi lapte etc.

Politica de creştere a calităţii şi a diversificării producţiei urmăreşte orientarea prioritară a PAC

spre întărirea legăturilor producătorilor agricoli cu piaţa şi dezvoltarea de ansamblu a spaţiului rural.
Prin promovarea subsidiarităţii, în condiţiile respectării standardelor de mediu şi de calitate, PAC
urmăreşte realizarea unui echilibru între obiectivele strategice la nivel european şi la nivelul statelor
membre, impulsionând implementarea de către acestea a cerinţelor de calitate în comunităţile locale

Concluzie

5 Comisia Codex Alimentarius este organismul global principal care face propuneri către și este
consultat de Directorii Generali ai World Health Organization (WHO) și Food and Agriculture
Organization of the United Nations (FAO) în toate problemele care țin de implementarea Programelor
Comune FAO/WHO de Standarde în Alimentație.
15
 Analiza diferitelor reforme la care a fost supusă Politica Agricolă Comună de la instituirea acesteia
în anii ’60 demonstrează faptul că acest domeniu este un domeniu dinamic care încearc să ţină cont de
noile condiţii aprute atât la nivel local regional cît şi la nivel global în domeniul agricol. Dacă iniţial
PAC a fost concepută ca un sistem capabil să asigure autosuficienţa produselor agricole într-o Europă
ce tocmai trăise experienţa tristp a lipsei hranei în perioada deceniului cinci, foarte repede s-a ajuns la
supraproduciţe agricolă, supraproducţie încurajată tocmai de sistemul veniturilor minime garantate
fermierilor prin PAC. Costurile aferente susţinerii acestui sistem au determinat în primul rând punerea
problemei revizuirii PAC, urmărindu-se scăderea ponderii disproporţionate pe care bugetul PAC îl
reprezenta în bugetul total al UE. Prima reformă serioasă a PAC, cea din 1992, a vizat tocmai rezolvarea
acestor probleme: reducerea cheltuielilor mari în domeniul agricol şi a supraproducţiei. Concomitent
acestor presiuni interne de reformă au existat şi presiuni externe şi anume negocierile din cadrul OMC
(reducerea intervenţionismului). Soluţia aleasă pentru rezolvarea acestor probleme a fost reducerea
preţurilor la produsele care generau cele mai mari surplusuri (cereale, carne de vită şi unt) în paralel cu
acordarea către fermieri a unor venituri compensatorii pentru reducerea preţurilor garantate.
Fără îndoială complexitatea şi rigiditatea acestor sisteme de sprijinire a agriculturii au contribuit
la apariţia unor probleme serioase cărora Uniunea Europeană şi celelalte state trebuie să le facă faţă
astăzi. Pe de o parte, PAC a constituit un veritabil succes, însă dacă analizăm prin prisma costurilor, a
excedentelor şi a ajutorului acordat acelor agricultori ce ar avea cea mai mare nevoie, bilanţul nu este
atât de pozitiv.
Ca orice politică dinamică, şi PAC a suferit de-a lungul timpului ajustări şi modificări atât în
scopul adaptării la noile circumstanţe şi priorităţi cât şi datorită evoluţiilor pieţei şi tehnologiilor. Au fost
făcute eforturi însemnate, în special pentru limitarea producţiei excedentare, reducerea costurilor
bugetare şi împiedicarea prăbuşirii veniturilor agricole.
În concluzie menţionăm că necătînd la toate neajunsurile pe care le-a avut această reformă,
ajungem la ideea că Agenda 2000 a pus o parte din baza Politicii Agricole Comune,ce a contribuit la o
ulterioară dezvoltare a sa. Astfel Agenda 2000 a Comisiei Europene a cuprins un nou set important de
propuneri de reformă a PAC şi a introdus schimbări radicale în cursul agriculturii comunitare. Aceste
schimbări vizează noi obiective de securitate alimentară impuse de evoluţiile pieţei, realizarea unor noi
echilibre în funcţionarea pieţelor bazate peschimbarea mecanismelor de preţuri şi subvenţii, începutul
reconstrucţiei zonelor rurale şi a mediului înconjurător afectate de folosirea neraţională a resurselor
naturale şi de urbanizarea excesivă.
Aşadar, Reforma PAC, prin Agenda 2000, a atins următoarele realizări:

16
- Întărirea concurenţei produselor agricole pe piaţa internă şi mondială;
- Crearea de noi locuri de muncă pentru fermieri în alte sectoare;
- Promovarea unui standard de viaţă corespunzător penntru comunităţile rurale;
- Dezvoltarea unei politici noi în ceea ce priveşte dezvoltarea rurală;
- Integrarea şi accentuarea problemelor structurale şi de mediu;
- Îmbunătăţirea calităţii produselor alimentare;
- Simplificarea legislaţiei agricole şi descentralizarea modului de aplicare (regulamente mai precise, mai
accesibile).

17
 Lista bibliografică

• REGULAMENTUL CONSILIULUI (EC) Nr. 1260/1999 din 21 iunie 1999 privind prevederile
generale ale Fondurlor Structurale;

1. Augustin Fuerea, „Manualul Uniunii Europene”, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2009;

2. Câmpeanu Virginia, „Reforma politicilor comunitare în perspectiva lărgirii UE”, IEM, 2008;
3. Ciobanu Aurel, Tănăsescu Elena, „Agricultura”, CRJ, Bucureşti, 2009;
4. Comisia Europeană, Direcţia Generală Agricultură, „Procesul de extindere a UE în domeniul
agriculturii. Politicile UE”, 2010;

5. Delegaţia Comisiei Europene în România, „EUROPA”, Bucureşti, România, ianuarie 2008;

6. Grigore Silaşi, „Dinamica europeană”, Editura Orizonturi Universitare, Timişoara, 2010;

7. Gilles Ferréol, „Dicţionarul Uniunii Europene”, Editura polirom, Bucureşti, 2009; 

8. Ion Jinga, Andrei Popescu, „Integrarea Europeană – Dicţionar de termeni comunitari”, Editura
Lumina Lex, Bucureşti, 2008;

9. Iordan, Bărbulescu Gheorghe, cap. VII, Politica Agricolă Comună

10. Rusu, M., Giurca, G., Luca, L., Analiza evolutiei si orientarilor politicii agricole comune
dintr-o perspectiva romaneasca, Bucuresti, 2009.

 http://europa.eu/pol/agr/index_ro.htm
 http://www.consilium.europa.eu/policies?lang=ro

18
 Anexa 1

Tabelul 1
Mecanismele privind preţurile instituţionale, plăţile compensatorii (plăţile directe) şi alte instrumente
de politică agricolă în cele două etape ale reformei PAC privind piaţa unică

Reforma din 1999

Specificare Reforma din 1992 (Agenda 2000)

Preţuri de intervenţie
cereale - reducerea preţurilor cu 29%
în anii agricoli 1993/1994 şi
1995/1996
carne de bovine şi viţel - reducerea preţului cu 15% în
trei ani
lapte -preţul rămâne neschimbat
- reducerea preţului cu 15% în
perioada2000/2002
- reducerea preţului cu 20% în
trei etape şi intervenţie netă de
securitate
- reducerea preţului cu 15% în
perioada 2006/2008

Plăţi compensatorii
cereale - plăţi compensatorii - creşterea plăţilor directe
carne de bovine complexe - creşterea primelor de bază
lapte - creşterea plăţii pe animal cu - ajutoare diferite de introduse
100% până în anul 2005
- nici o masură

Alte instrumente de politică agricolă

retragerea obligatorie din - fixată iniţial la 15% - fixata la 10% până în anul
cultură a unor suprafeţe - introdusă 2006
retragerea facultative cote de - fără reduceri stabilite - menţinută şi făcută mai
lapte atractivă
- creşteri cu 2,4% după anul
2006

Sursa: Comisia Europeană. Preluat după Zahiu L., Dachin A.,,Politici agricole comparate",Ed.
Economică, 2008

19