STRUCTURA FINANŢELOR ŞI SISTEMUL

FINANCIAR

Raporturile financiare, în varietatea lor au o esenţă comună şi o menire socială identică, ceea
ce le imprimă trăsături comune.

În manifestarea lor concretă întâlnim şi trăsături specifice, legate de o serie de influenţe, şi

care apar odată cu îndeplinirea rolului finanţelor.

În analiza structurii se iau în considerare, toate aceste trăsături, şi cele comune, şi cele
specifice. Privite astfel relaţiile financiare publice pot fi grupate în funcţie de mai multe
criterii. În literatura de specialitate sunt utilizate de regulă următoarele:

A) În raport cu natura şi condiţiile transferului se conturează 2 grupe de relaţii financiare:

1. finanţele propriu-zise şi
1. creditul

reunite sub denumirea comună de finanţe în sens larg.

B) După felul fondurilor şi destinaţia lor delimităm mai multe elemente, reunite sub
denumirea de “sistem financiar”.

1. FINANŢELE ÎN SENS LARG

Acest concept se conturează când analizăm structura financiară în funcţie de natura şi
condiţiile transferului.

Transferul poate fi realizat cu titlu definitiv şi gratuit, sau temporar, cu obligaţia rambursării
plus plata unei dobânzi.

După cum are loc transferul se delimitează în structura finanţelor, relaţiile financiare propriu-
zise, şi, respectiv raporturi de credit. Primele sunt asociate transferului definitiv şi gratuit,
celelalte transferului temporar şi rambursabil.

Transferul depinde de felul nevoilor de acoperit. Finanţele propriu-zise sunt asociate nevoilor
permanente sau consumului definitiv, iar creditul nevoilor temporare.
Nevoile permanente sunt cele de finanţare a sectorului public, dar şi cele de finanţare a
agenţilor economici cu capital public sau în general a agenţilor economici. Nevoile temporare
apar în timp odată cu derularea ciclului productiv la nivelul agenţilor economici sau la nivelul
sectorului public în procesul gestionării resurselor publice.

Cele două tipuri de nevoi şi resurse nu se pot delimita în mod strict, acestea îmbinându-se
reciproc.

Băncile antrenează în procesul creditării resurse temporar disponibile dar şi resurse pe care le
deţine cu titlu permanent sau de lungă durată.

Băncile au capital social (propriu), – cu titlu de resursă permanentă, deţin fonduri de rezervă,
angajate în procesul creditării, plus resursele atrase pe termen lung, uneori depuse special
spre fructificare (creşterile de sold ale caselor de economii, ale societăţilor de asigurări, care
după lege, trebuie să aibă garantată o anumită marjă de solvabilitate) şi alte asemenea
exemple care arată cum cele două feluri de resurse se îmbină reciproc.

Prin intermediul creditului, se acoperă uneori şi nevoi permanente, sau nevoi de lungă durată
ce pot evolua spre perpetuare, consolidare (împrumuturi fără termen, în domeniul creditului
public) sau pe termen foarte lung, care presupune apelul la resurse permanente.

Asistăm la combinarea resurselor financiare permanente, cu împrumuturile ceea ce conturează

o trăsătură a finanţelor în sens larg, complementaritatea de resurse.

Între finanţele propriu-zise şi credit există şi alte deosebiri, nu numai cele legate de natura
transferului, şi anume titlul cu care sunt oferite resursele; în primul caz gratuit, în cazul al
doilea cu obligaţia plătirii unei dobânzi.

Deosebirile nu sunt rigide, pentru că există situaţii când resurse financiare sunt alocate în
condiţii în care statul pretinde o anumită rată de fructificare (de exemplu: în cazul
suplimentării rezervelor băncilor pentru acordarea unor credite).

Există situaţii în care unele împrumuturi se acordă fără dobândă sau cu dobândă mică, în acest
caz intervenind statul, care acordă facilităţi sau suportă diferenţa de dobândă, de exemplu sub
forma subvenţiilor.

Se poate spune că între finanţele propriu-zise şi credit apar atât deosebiri cât şi interferenţe de
conţinut cât şi de manifestare a lor.

Există situaţii frecvente în care resurse financiare sunt angajate în procesul creditării şi invers,
resurse procurate prin intermediul creditului sunt angajate în finanţarea propriu-zisă.
Resursele bugetului pe termen lung – excedentele bugetului, se pot acumula şi păstra la bănci.

Există şi situaţii în care resursele financiare ale agenţilor economici vor fi plasate sub formă
de acţiuni, la bănci, majorând capitalul băncilor, asistăm astfel la angajarea unor resurse
financiare propriu-zise în procesul creditării.

Apoi, în cazul creditului public când populaţia creditează statul, prin cumpărarea de bonuri de
tezaur sau obligaţiuni de stat; aceste resurse pot fi angajate pentru finanţare propriu-zisă.

Interferenţele finanţe-credit, legate de caracterul complementar ale resurselor financiare se

concretizează în faptul că deseori aceeaşi acţiune este realizată prin combinarea celor două
feluri de resurse.

Agenţii economici apelează la resursele proprii, când acestea sunt insuficiente, atrag resurse
din afară, apelând la piaţa financiară, situaţii când posesorii de active financiare le plasează
sub formă de acţiuni sau obligaţiuni, sau la piaţa creditului (când prin bănci se contractează
împrumuturi sau se apelează la operaţiuni de scontare a efectelor comerciale).

Deosebirile finanţe-credit ţin de particularităţile manifestării lor, şi nu de esenţa finanţelor,

nici de menirea lor socială (care aseamănă raporturile financiare cu cele de credit).

Pornind de la menirea socială identică, a raporturilor financiare, de la complementaritatea

resurselor, finanţele şi creditul se reunesc sub denumirea de finanţe în sens larg. Unii
specialişti adaugă o a 3-a grupă, cu particularităţi ce o apropie şi de finanţe şi de credit,
relaţiile de asigurări (de bunuri, persoane şi răspundere civilă).

Există şi opţiuni spre autonomizarea creditului, prin prezenta lui ca o categorie distinctă de
cea a finanţelor, se pune accentul pe deosebirea între finanţe-credit unii atribuie creditului o
funcţie distinctă – funcţia de emisiune – invocată de argumente pentru a conferi creditului o
existenţă de sine stătătoare.

Unii subliniază independenţa relativă a creditului în raport cu finanţele chiar dacă acesta
poate fi considerat ca o categorie distinctă.

Cei ce separă creditul de finanţe dau dovadă de inconsecvenţă, pentru că reunesc finanţele
şi creditul sub alte denumiri, pentru că nu pot face abstracţie de interferenţele dintre ele, şi
vorbesc despre sistem financiar, incluzând în structura lui totalitatea relaţiilor financiare şi de
credit, sau vorbesc despre sistem financiar şi de credit (include creditul alături de finanţe – în
aceeaşi entitate). Se vorbeşte însă şi folosind noţiuni ca sistem financiar-bancar, şi atunci se
pune la un loc elemente de bază economică, relaţiile financiare, cu elemente de infrastructură,
băncile, formându-se astfel un conglomerat eterogen. Noţiunea cea mai cuprinzătoare şi
amplă totodată este cea de sistem financiar.

2. SISTEMUL FINANCIAR
Cel de-al doilea criteriu – felul fondurilor şi destinaţiile lor.

Satisfacerea nevoilor generale şi colective sau nevoilor proprii ale agenţilor economici,
caracterizate printr-o mare diversitate, presupune existenţa mai multor fonduri financiare.

Între aceste fonduri există frecvente mişcări de resurse.

De aceea, în structura finanţelor, pornind de la această legătură dintre diferitele raporturi

financiare, se delimitează mai multe elemente reunite în sistem: se conturează şi se introduce
conceptul de sistem financiar – concept ce presupune o viziune modernă asupra finanţelor,
sistemică, conturarea unei scheme de organizare a acestor mulţimi de raporturi financiare care
să asigure coeziunea întregului sistem şi capacitatea de autoreglare a acestuia.

Privit astfel sistemul financiar se poate defini ca un ansamblu de elemente şi relaţiile dintre
acestea. Elementele ar fi fondurile financiare, iar relaţiile dintre acestea ar fi mişcările de
resurse sau fluxurile financiare. Se poate spune că sistemul financiar este o structură privită
prin prisma a două criterii, şi anume cele arătate mai sus şi în special cel de-al doilea, felul
fondurilor şi destinaţia lor.

Dacă privim structura în accepţiunea sa modernă ea prezintă o schemă, un cod de aranjare şi

funcţii ale unor elemente aflate într-o strânsă interacţiune, elemente ce se integrează în sistem,
iar interacţiunea lor conferă întregului sistem, capacitatea de autoreglare.

În acest cadru de definire a sistemului financiar prin definirea sa trebuie să delimităm mai
multe noţiuni, cum sunt:

1. categoria economică de finanţe;

2. conceptul de sistem financiar;
3. noţiunea de aparat financiar, ce cuprinde organisme şi instituţii specializate în domeniul
financiar.
4. mecanism financiar, ce reuneşte forme organizaţionale, structuri, metode, instrumente,
pârghii ce asigură funcţionalitate şi capacitate de autoreglare.
2.1. ELEMENTELE SISTEMULUI FINANCIAR
Se nominalizează şi se delimitează în raport cu sistemul de fonduri de natură financiară, ce
este dependent de structura nevoilor.

Finanţele trebuie să sigure îndeplinirea:

 nevoilor generale ale societăţii;

 nevoilor colective ale comunităţilor locale;
 nevoilor proprii ale agenţilor economici cu capital public şi privat.

I. Nevoi generale ale societăţii:

a) nevoi de dezvoltare economică;

b) nevoi de consum colectiv ale societăţii (apărare naţională, administraţie şi justiţie etc.);
c) nevoi de consum social ale populaţiei (învăţământ, sănătate, cultură, artă, sport, asistenţă
socială, protecţie socială).

II. Nevoile colective:

a) de administraţie locală;
b) gospodărire comunală;
c) de dezvoltare etc.

III. Nevoi proprii ale agenţilor economici:

a) privind dezvoltarea;
b) legate de export;
c) privind finanţarea pe termen scurt;
d) privind activitatea societăţilor culturale etc.

Acestea reclamă existenţa mai multor fonduri de natură financiară; şi vom avea un sistem de
fonduri de natură financiară, în care vom găsi următoarele grupe:

A) Fondurile centralizate ale statului

Fondul bugetar;
Fondul asigurărilor sociale;
Fondul asigurărilor de bunuri, persoane şi răspundere civilă;
Fondul de creditare.

B) Fondurile locale

Bugetele consiliilor judeţene;

 Bugetele municipiilor;
Bugetele comunelor;
Bugetele regiilor autonome de subordine locală etc.

C) Fondurile descentralizate ale unităţilor economice

Fondul de dezvoltare economică;

Fondul de rulment;
Fondul de acţiuni sociale etc.

Bugetul intervine în finanţarea economiei, mai ales în domeniul public. Va finanţa investiţiile
de importanţă deosebită, îşi va constitui rezerve şi va acorda cu titlu temporar, pentru o
anumită perioadă de timp, subvenţii, agenţilor economici şi unele facilităţi fiscale.

Efortul bugetar va fi dirijat în principal, spre consumul colectiv şi social. Agenţii economici
îşi vor acoperi nevoile, prioritar din resursele proprii. Vor primi resurse din partea statului
doar cu titlu de excepţie. Fondurile lor proprii vor fi administrate în altă manieră renunţând la
specializări exconjucturale şi pentru alte destinaţii decât cele stabilite iniţial.

Vor căpăta amploare operaţiunile băncilor comerciale şi a celor specializate. Împrumuturile

pe termen lung îşi vor restrânge sfera de intervenţie, funcţia lor fiind preluată de piaţa
financiară.

Fondurile descentralizate nu vor mai fi strict specializate pe destinaţii, dar această schimbare
în modul lor de gospodărire, nu implică totuşi dispariţia unor fonduri sau grupe de fonduri şi a
destinaţiilor tradiţionale ale acestora. Ea presupune schimbări în modul de gestionare a
resurselor, amplificarea şi diversificarea fluxurilor dintre aceste fonduri şi realizarea lor pe
alte baze.

Echilibrul financiar se va putea restabili nu prin măsurile dictate administrativ, ci apelând la

piaţa financiară şi monetară, adăugând resursele cu plată şi plasând resursele spre fructificare.

Complementaritatea resurselor rămâne o trăsătură ce caracterizează sistemul fondurilor, ceea

ce va determina o frecvenţă mai mare a fluxurilor şi o reală capacitate de autoreglare a
sistemului.

Formarea şi repartizarea acestor fonduri de natură financiară şi manifestarea fluxurilor dintre

ele, generează raporturi financiare pe care le-am integrat în sistemul financiar.

În structura sistemului financiar vom găsi elemente distincte:

1. Bugetul statului;
2. Asigurările sociale;
3. Asigurările de bunuri, persoane şi răspundere civilă;
4. Creditul;
5. Finanţele agenţilor economici.

Denumirea de fonduri generale ale statului trebuie reconsiderată, pentru că, centralizat, va fi
administrat doar fondul bugetar.

Pentru a defini fiecare element al sistemului financiar, trebuie să ţinem seama de esenţa lor
comună, de domeniul în care intervine fiecare element, de particularităţile , manifestările sale.

Fiecare element al sistemului financiar asigură constituirea şi repartizarea unui anumit fond,
pentru satisfacerea unui anumit gen de nevoi. Pornind de aici, se poate defini fiecare element.

1. Bugetul de stat reflectă acele raporturi financiare, prin care se formează şi repartizează
fondul financiar, în scopul finanţării consumului colectiv şi social şi a anumitor acţiuni
economice.

2. Asigurările sociale – acele raporturi prin care se formează şi repartizează fondurile

asigurărilor sociale, destinate asigurărilor materiale şi celor încadraţi în muncă şi a familiilor
lor, pentru pierderea definitivă sau parţială a capacităţii de muncă.

3. Asigurările de bunuri, persoane şi răspundere civilă – asigură formarea şi repartizarea

fondurilor, astfel încât să se poată compensa pagubele provocate de diferite evenimente
independent de voinţa lor. Este un fond convenţional determinat prin calcul, deţinut la nivelul
societăţilor de asigurări de stat şi private.

4. Creditul – reflectă raportul prin care se mobilizează şi repartizează resursele temporar

disponibile şi alte resurse, pentru acoperirea unor nevoi vremelnice sau de durată, cu obligaţia
rambursării împrumuturilor la scadenţă sau la cerere şi la plata unei dobânzi. De asemenea
este un fond de calcul, dimensionat la nivelul băncilor comerciale.

5. Finanţarea agenţilor economici, ca element al sistemului, asigurând formarea fondurilor de

natură financiară la dispoziţia acestora, circuitul lor normal, şi, repartizarea rezultatelor
financiare obţinute pentru:

 autofinanţare;
 stimularea suplimentară a salariaţilor;
 onorarea obligaţiunilor faţă de stat.
Finanţarea agenţilor economici este înfăţişată ca o gestiune financiară.

Aceste accepţiuni sunt legate de integrarea elementelor sistemului în mecanismul financiar şi

de desfăşurarea activităţii financiare propriu-zise.

2.2. INTERACŢIUNEA ELEMENTELOR SISTEMULUI

FINANCIAR
Finanţele au calitatea de sistem nu numai pentru că reunesc mai multe elemente cu esenţă
comercială şi manifestări specifice, ci pentru că între aceste elemente există conexiuni. De
aceea, în structura sistemului, alături de mulţimea elementelor, regăsim şi mulţimea
legăturilor.

Legăturile dintre elemente – sunt o expresie teoretico-abstractă a unor mişcări de resurse,

între fondurile sistemului. Aceste mişcări, ocazionate de formarea, repartizarea şi echilibrarea
acestor fonduri = fluxuri financiare.

Putem delimita, în raport cu fondurile implicate, 3 grupe mari de fluxuri financiare:

1. fluxurile din interiorul sistemului, cu 2 subgrupe:

1.1. fluxurile ascendente şi descendente dintre fondurile agenţilor economici şi celelalte
fonduri ale sistemului;
1.2. fluxuri dintre celelalte fonduri ale sistemului;
2. fluxuri interne sau proprii unor subsisteme, care într-un anumit sens, se integrează în
prima categorie;
3. legăturile interiorului cu exteriorul:
3.1. intrările de resurse din afara sistemului;
3.2. ieşirile din sistem.

1.1. Cele mai frecvente şi intense fluxuri financiare sunt cele dintre fondurile administrate de
către agenţii economici şi fondurile administrate centralizat sau pe baze autonome, dar cu
destinaţii speciale.

Dacă la baza unei piramide, care ar înfăţişa economia naţională, am aşeza agenţii economici,
atunci apelul lor la celelalte fonduri ale sistemului, generează fluxuri descendente, iar
mişcările de resurse de la agenţi către aceste fonduri, ar fi fluxuri ascendente.

Uneori, mişcările se realizează într-un singur sens, alteori sensul ascendent este dublat în
viitor de un flux descendent.
Unele fluxuri sunt prefigurate prin programe financiare, altele sunt fluxuri de echilibrare, ce
intervin în execuţie.

Deşi agenţii economici folosesc prioritar resursele proprii, apelează la resurse din afară şi în
momentul iniţial, şi, atunci când trebuie să-şi sporească patrimoniul.

Dacă este vorba de administrarea patrimoniului public, atunci regia autonomă va constitui
capitalul social pe seama resurselor ce le are în administrare, degrevate de datorii faţă de terţi.

Societăţile comerciale nou constituite îşi vor forma capitalul social prin subscriere, deoarece
ele sunt, de regulă, societăţi pe acţiuni. Sporirea capacităţii financiare se realizează prin apel
la piaţa financiară, dacă e vorba de datorii pe termen lung, şi va interveni o instituţie
specializată, care e bursa de valori, prin emiterea de noi acţiuni şi prin apelul la piaţa
monetară. În acest caz, spre agenţi curg resurse şi se înfăptuiesc fluxuri descendente.

Unele resurse formează capitalul propriu, altele vor trebui înapoiate. În acest caz, are loc
mişcări ascendente către plasatorii de resurse. Aceste mişcări au loc şi între agenţii economici
şi bugetul de stat, prin plata unor impozite şi taxe, între aceştia şi organismele de asigurări
sociale, prin plata unor contribuţii, între agenţi şi societăţile de asigurare prin plata unor prime
de asigurare.

De regulă, aceste fluxuri sunt însoţite de mişcări în sens invers, legate de acoperirea unor plăţi
din domeniul asigurărilor sociale, acoperirea unor pagube pe seama despăgubirilor primite de
la societăţile de asigurare, sau alte mişcări similare.

1.2. Fluxurile dintre alte fonduri ale sistemului.

Aceste fluxuri sunt frecvente şi intense.

Mişcările dintre fondul bugetar şi fondurile băncii, îmbracă următoarele forme:

1. păstrarea resurselor disponibile ale agenţilor sau acumulate pe termen lung la bănci.
2. alocarea de resurse specifice pentru anumite genuri de credite; generează un flux efectiv
(buget  bănci) – (băncile specializate).

Există fluxuri în sens unic (buget – bănci speciale) – aceste resurse rămânând la dispoziţia
bugetului.

Pot fi urmate de fluxul invers, dacă ratele şi dobânda, alimentează bugetul în viitor, sau pot fi
fluxuri în sens unic, resursele rămânând la dispoziţia băncilor.

De la bănci, vor curge resurse spre buget.

Pot sa apară şi alte fluxuri, de nedorit.

Bugetul poate să aibă legături cu cei care administrează fondurile asigurărilor sociale, în
măsura în care participă la alimentarea acestor fonduri.

Cu societăţile de asigurări, legăturile pot fi realizate în sensul participării statului la

eventualele regii pentru asigurarea patrimoniului public şi întotdeauna în legătură cu
efectuarea unor vărsări de către societăţile de asigurare.

Corespondenţele se pot realiza şi, între celelalte fonduri ale sistemului:

 fondurile asigurărilor sociale  bănci – fie ca fluxuri efective, când pentru propriul
personal, băncile plătesc contribuţii şi fac plăţi, din fondurile asigurărilor sociale, fie sub
forma păstrării la bancă a resurselor disponibile sau asigurate prin sistemul asigurărilor
sociale.
 fondul asigurărilor sociale – fondurile asigurărilor de bunuri şi persoane care au legătură
cu sistemul bancar.

2. Fluxuri interioare sau proprii unor subsisteme

Acestea vor căpăta amploare în condiţiile desfăşurării activităţilor agenţilor economici, pe

bază de autonomie financiară. Este vorba de mişcări interioare realizate în procesul
autofinanţării. Sunt mişcări de un tip deosebit, între profit sau disponibilităţi şi fonduri de
natură financiară, pe care şi le constituie fiecare agent economic, şi pe care le administrează în
mod autonom.

De regulă, prelevările din profit, pentru sporirea capitalului social şi prelevările din fondurile
de amortizare, la fondurile de dezvoltare, antrenarea altor surse proprii.

Dacă încadrăm băncile într-un sistem, şi privim creditul ca un element al sistemului financiar,
atunci putem determina fluxurile dintre aceste bănci:

 Între banca de emisiune, care realizează operaţiuni de reescontare pentru celelalte bănci;
 Între băncile comerciale sau alte tipuri de bănci, care intervin pe piaţa monetară,
acoperindu-şi lipsa de resursă temporară, pe seama unor disponibilităţi curente ale altor bănci.

Între elementele sistemului pot să apară şi alte legături: între diferiţi agenţi, între diferite
bănci, între bănci şi agenţi.

3. Legăturile cu exteriorul – sunt o serie de intrări la fondurile de natura financiară, în

principal, de la persoanele fizice, de la populaţie:
 încasări de impozite şi taxe la buget;
 plata primelor de asigurare la societăţile de asigurări;
 contribuţiile personale la asigurările sociale;
 depunerea spre păstrare sau fructificare a economiilor băneşti la CEC, la bănci etc.

Populaţia poate să-şi plaseze economiile ei prin cumpărare de acţiuni de la societăţile

comerciale, procurarea de obligaţiuni de la acestea, cumpărarea de obligaţiuni de stat
(creditând statul).

Toate acestea dau conţinut tot unor fluxuri financiare.

Există şi ieşiri din sistem, prin plăţi către persoanele fizice; uneori acestea se fac prin
instituţiile publice specializate, alteori sub forma unor gratuităţi sau reduceri oferite ca efect
unor servicii publice.

Ori de câte ori, resursele sunt destinate consumului propriu-zis al populaţiei, avem de-a face
cu fluxuri băneşti fără natură financiară.

Când persoana fizică e în postura de agent economic, atunci fluxurile descendente spre
populaţie au natură financiară.

Sistemul financiar are elemente, subsisteme, verigi, între ele existând interacţiuni. Toate au o
esenţă comună şi o menire identică, dar şi manifestări specifice.

Analiza structurii sistemului presupune nu numai simpla nominalizare, ci şi delimitarea

fiecărui subsistem, ţinând seama de interacţiunile dintre fonduri.