Sfârșitul istoriei lui V

de Vlad Preda

În toiul nopții, mă trezesc. Trezit de jalea unei voci îndepărtate. Tonul ei puternic mă
zdruncină. Pare cântecul de lebădă al lumii. Incapabilă să-și mai îndure propria existență. Poate e
un bețiv care cântă pentru a-și înfrunta oboseala.
Îmi aud inima repetând. Acest obiect străin din pieptul meu. A câta lovitură? Îmi simt
plămânii dilatându-se, relaxându-se, îmi aud sângele curgând prin vene. Susurând ca un pârâu
dureros. Mușchii contractați, înfricoșați, pregătiți să gonească. În jurul meu un aer reavăn.
Pulpele lipite de cearșaf. Textura aspră a mâinilor împreunate. Alunecând în orbite și cercetând
negura, ochii. Căutând granițele ușii închise. Îmi amintesc. Îmi amintesc cum am trântit-o, de
zeci de ori o izbesc din nou. O trântesc din ce in ce mai tare. Inima îmi rezistă? A câta lovitură?
Strâng faldurile umede ale așternutului în pumni. Aud robinetul defect din baie picurând
cu un zâmbet batjocoritor. Pic. Pic. Pic. Pic. Apoi, înăuntru: pic… pic… pic… Un robinet
metalic și o chiuvetă smălțuită. Hăul scurgerii, străveziu sub un timpan fragil de apă. Miasma
canalizării. Mii de linii frânte pe suprafața netedă a chiuvetei – o constelație de cedări, urme ale
efortului fără sfârșit. Și un nimb de scorojeală în jurul șuruburilor ce o fixează în perete.
Tensionate la maxim, cele două nervuri elicoidale se smulg din tencuială. Stropi înghețați de
vopsea, de praf, de bacterii famelice atârnă de brațele strâmbe. Truda de a nu cădea. O grimasă
îmi strâmbă colțul stâng al gurii. La butoane nu e nimeni.