CURS 2. ORGANIZAREA CORPULUI UMAN. CELULA.

2.1 Nivele de organizare ale corpului uman

2.2 Numărul, dimensiunile şi tipurile celulare
2.3 Compoziţia chimică a celulei
2.4 Structura celulei
2.5 Ciclul celular şi diviziunea celulară

2.1 Nivele de organizare ale corpului uman (Fig. 11)

Nivelul celular

Celula reprezintă unitatea structurală şi funcţională a organismelor vii. Omul este un

organism pluricelular alcătuit din 60 – 100 trilioane celule. Pentru a se menţine integritatea
şi buna funcţionare a organismului, funcţiile vitale, precum: metabolismul, creşterea,
excitabilitatea, remanierea şi diviziunea, trebuie să se desfăşoare corect, la nivel celular.
Celulele sunt compuse din atomi. Aceştia, la rândul lor, prin diverse legături chimice,
formează molecule. Anumite molecule sunt grupate caracteristic pentru a forma structuri
funcţionale, numite organite. Fiecare organit îndeplineşte o funcţie bine definită în celulă.
Organismul uman conţine multe tipuri de celule, fiecare specializată pentru o
anumită funcţie. Exemple de celule specializate: celulele osoase, celulele musculare,
adipocitele, elementele figurate, hepatocitele, celulele nervoase. Structura particulară a
fiecărei celule este direct legată de funcţia ei.

Nivelul tisular

Ţesuturile sunt straturi sau grupări de celule asemănătoare, care îndeplinesc aceeaşi
funcţie. Întregul organism este format din 4 tipuri principale de ţesuturi: epitelial, conjunctiv,
muscular şi nervos. Un exemplu de ţesut este cel muscular prezent în inimă, a cărui funcţie
este de a pompa sânge prin corp. Stratul extern al pielii (epiderma) este un ţesut, deoarece
este compus din celule asemănătoare care, împreună, alcătuiesc un scut protector pentru
corp. Histologia reprezintă ştiinţa care se ocupă cu studiul ţesuturilor.

Nivelul organic

Un organ este o structură alcătuită din două sau mai multe tipuri de ţesuturi care
îndeplineşte o anumită funcţie. Organele variază mult în dimensiuni şi funcţie. Ex. inima,
splina, pancreasul, ovarele, pielea, oasele. Fiecare organ conţine, în general, un ţesut pricipal
şi alte ţesuturi secundare. În stomac, spre exemplu, mucoasa epitelială este considerată
ţsutul primar deoarece funcţia de bază a stomacului este secreţia şi absorbţia ce se
realizează la acest nivel. Ţesuturile secundare ale stomacului sunt ţesutul conjunctiv, nervos
şi muscular.

1|Page
Nivelul sistemic

Sistemele corpului constituie următorul nivel de organizare structurală. Un sistem

este constituit dintr-o varietate de organe, ce au funcţii similare sau înrudite. Ex. sistemul
circulator, sistemul nervos, sistemul digestiv, sistemul endocrin. Anumite organe pot
participa la alcătuirea a două sisteme. Spre exemplu, pancreasul funcţionează atât în
sistemul digestiv, cât şi în cel endocrin. Toate sistemele corpului sunt conectate şi
funcţionează împreună, alcătuind organismul ca întreg.

2.2 Numărul, dimensiunile şi tipurile celulare

Organismul este o maşinărie extrem de complexă, în care baza este reprezentară de

celule. Din acest motiv, celula este considerată o unitate funcţională. Pentru ca organismul
să funcţioneze normal, celulele trebuie să – şi îndeplinească corect funcţiile. Pentru ca
celulele să rămână în viaţă şi să-şi desfăşoare normal activitatea, sunt necesare anumite
condiţii. Fiecare celulă trebuie să aibă acces la nutrienţi şi oxigen şi să fie capabilă să elimine
reziduurile. În plus, trebuie menţinut, în permanenţă, un mediu care să protejeze celula.

Celulele au fost observate acum mai bine de 300 de ani în urmă, de către cercetătorul
englez Robert Hooke. Utilizând un microscop primitiv, a examinat o bucăţică subţire de plută
şi a observat o reţea de pereţi celulari şi de cămăruţe. El le-a denumit celule, după
asemănarea lor cu chiliile din mânăstiri. Îmbunătăţirea microscoapelor a dus la noi date
despre celule, culminând cu formularea teoriei celulare, în 1838 şi în 1839 de către biologii
germani Matthias Schleiden şi Theodor Schwann. Această teorie susţine că toate
organismele vii sunt alcătuite din una sau mai multe celule şi că celula este unitatea
structurală şi funcţională pentru toate organismele. Studiile acestor cercetători au dus la
conturarea unei noi discipline, numite citologie, care urmăreşte structurii şi funcţiilor celulei.
Cunoaşterea nivelului celular este importantă pentru înţelegerea proceselor de bază ale
organismului, respiraţia celulară, sinteza proteinelor, mitoza şi meioza. O înţelegere a
structurii celulare contribuie la clarificarea structurii nivelelor superioare. Mai mult decât
atât, multe dintre disfuncţionalităţile şi bolile organismului îşi au originea la nivel celular.

Este uimitor cum dintr-o singură celulă, zigotul sau celula ou, sute de tipuri de celule
apar, ajungând la 60 – 100 trilioane celule care formează organismul adult. Celule variază
mult, ca formă şi dimensiuni. Cele mai mici celule sunt vizibile doar cu un microscop cu
omputere foarte mare de focalizare. Chiar şi cea mai mare celulă, ovulul, este de-abia vizibilă
cu ochiul liber. Dimensiunea celulelor este măsuată în micrometri (µm). 1 µm – 10-6 m.
Ovulul are aproximativ 140 µm în diametru, în timp ce un eritrocit (hematie) are 7,5 µm.
Globulele albe au în medie 10 -12 µm în diametru. Pe de altă parte, unele celule, deşi
microscopice, pot fi foarte lungi. Un neuron poate ajunge la peste un metru lungime.

Forma iniţială a celulelor este sferică, după diferenţiere luând o altă formă caracteristică
(fig. 12). Pot fi:
• Aplatizate (pavimentoase)
2|Page
 • Ovale
• Fusiforme
• Stelate
• Prismatice
• Cubice etc.
Forma celulelor este adaptată funcţiei: globulele roşii discoidale sunt adaptate pentru
transportul gazelor. Forma neregulat ă a neuronilor creşte raportul suprafaţă/ volum, ce
permite trecerea influxului nervos.

Suprafaţa unor celulelor poate fi netedă, permiţând trecerea cu uşurinţă a

substanţelor. Alte celule prezintă o suprafaţă denivelată ce ajută la absorbţie. Privind forma
şi dimensiunile celulelor, toate prezintă modificări structurale pentru a servi funcţiei pe cae
trebuie să o îndeplinească.

Pentru a înţelege structura şi funcţia, trebuie înţeleasă chimia corpului uman. Toate
procesele din organism se desfăşoară respectându-se principiile chimiei. Mai mult,
disfuncţionalităţile din organism au de multe ori, o bază chimică.

2.3 Compoziţia chimică a celulei

Elementele sunt cele mai simple substanţe chimice. Patru dintre elemente reprezintă
cam 95% din masa corpului (carbonul, hidrogenul, oxigenul şi azotul). Alte elemente
comune existente în orgnism sunt: calciul, potasiu, sodiu, fosfor, magneziu şi sulf. Puţine
dintre elemente se găsesc libere în organism, majoritatea formează legături, alcătuind
molecule. Unele molecule sunt alcătuite din atomi identici (O2), altele sunt alcătuite din
tipuri diferite de atomi (H2O).
Compuşii existenţi în organism se împart în 2 mari categorii: compuşi organici şi
anorganici. Compuşii organici sunt caracteristici organismelor vii şi sunt reprezentaţi de:
proteine, glucide, lipide, vitamine, acizi nucleici. Compuşii anorganici sunt prezenţi şi materia
nevie şi sunt reprezentaţi de apă şi săruri minerale (electroliţi).

Apa
Apa este compusul cel mai abundent prezent în celule şi în mediul extracelular. Apa
este prezentă, de cele mai multe ori, în corp, sub formă de soluţii, ea reprezentând solventul.
Apa este un solvent aproape universal, aproape toţi compuşii chimici putându-se dizolva în
ea. În plus, are rolul de a transporta diverşi metaboliţi prin membrana celulară sau dintr-o
parte în alta a celulei. Apa contribuie la termoreglare, absorbind sau eliberând căldură. O
altă funcţie a apei este implicarea în diverse reacţii enzimatice (hidroliza).

Electroliţii

Electroliţii sunt compuşi anorganici care se descompun în ioni în mediul apos,

formând soluţii capabile să permită trecerea curentului electric. Rolul electroliţilor este de a
3|Page
menţine constant pH medului intern, deasemenea sunt implicaţi în transmiterea influxului
nervos, în contracţia musculară. Dezechilibre în balanţa electrolitică pot duce la crampe
musculare, friabilitate osoasă, comă sau diabet.

Compuşii organici

Proteinele

Proteinele sunt compuşi organici alcătuiţi din aminoacizi. În structura proteinelor

intră 20 de aminocizi. Varietatea de combinaţii permite formarea unei anumite structuri şi a
unui anumit mod de funcţionare. Proteinele sunt cele mai abundente substanţe organice şi
pot exista individuale sau asociate acizilor nucleici (nucleoproteine), glucidelor
(glicoproteine), lipidelor (lipoproteine) . Proteinele îndeplinesc în organism diverse roluri:
structural, enzimatic, de transport, în contracţia musculară, în apărarea organismului.

Glucidele

Glucidele sunt compuşi organici care conţin în moleculă C, H şi O. Din această

categorie fac parte monozaharidele, dizaharidele şi polizaharidele. Principalul lor rol este cel
energetic. Excesul de glucide poate fi convertit în lipide.

Lipidele

Lipidele sunt a treia categorie mare de substanţe organice. Sunt insolubile în apă şi includ
grăimi şi subtanţe înrudite, precum colesterol, fosfolipide. Lipidele au rol structural şi
energetic. Deasemenea protejează şi izolează diverse organe. Fosfolipidele intră în structura
membranei celulare.

2.4 Structura celulei

Oricât de mare ar fi diversitatea celulară, toate celulele au în comun o serie de structuri

(fig. 13 ). Pentru a descrie mai uşor celula, aceasta pote fi divizată în 3 părţi mari:
1. membrana
2. citoplasma
3. nucleul

1. Membrana celulară (Plama lema) (fig. 14)

- este alcătuită în principal din:
o proteine
o un dublu strat fosfolipidic
o colesterol
o carbohidrati
o alte lipide

4|Page
 Grosimea membranei este de aprox. 65 – 100 angstromi (Å). Structura membranei
celulare nu este pe deplin elucidată, dar majoritatea cercetătorilor acceptă ca fiind real
modelul mozaicului fluid. Structura de bază este reprezentată de stratul dublu fosfolipidic. În
acest strat sunt inserate proteine mari, globulare. Fiecare fosfolipid din membrană conţine
un capăt solubil în apă (hidrofil) şi un capăt solubil în grăsimi (hidrofob). Capătul care
conţine fosfatul este hidrofil, iar cel care conţine acizii graşi este hidrofob. Deoarece
capetele hidrofobe sunt respinse de apă, dar se atrag între ele, au tendinţa naturală de a se
dispune în zona centrală a membranei, unele spre altele. Polii hidrofili constituie cele două
feţe ale membranei, în contact cu mediul intracelular şi extracelular. Stratul lipidic este
impermeabil pentru substanţele specific solubile în apă, cum ar fi ionii, glucoza sau ureea. În
schimb, substanţele solubile în grăsimi, precum oxigenul, dioxidul de carbon, alcoolul, pot
pătrunde prin stratul fosfolipidic, cu uşurinţă.
Colesterolul este tot de natură lipidică. Acesta determină gradul de permeabilitate
(impermeabilitate) al stratului fosfolipidic la compuşii hidrosolubili ai mediului interstiţial.
Proteinele membranare se găsesc, multe dintre ele, însoţite de glucide. Se disting două
categorii mari de proteine, după modul de dispunere în membrană:
• proteine transmembranare (integrale)
• proteine periferice, ataşate doar la una dintre suprafeţele membranei.
Multe dintre proteinele integrale formează canale (pori) membranare(i), prin care
moleculele solubile în apă, inclusiv apa, pot străbate membrana. Aceste canale proteice
permit trecerea preferenţială a anumitor molecule. Alte proteine integrale se comportă ca şi
cărăuşi, transportând substanţe care altfel nu pot străbate membrana. Uneori, transportă
substanţele în sensul opus direcţiei normale de difuziune (transportul activ, cu consum
energetic). Altele se comportă ca şi enzime. Proteinele integrale pot servi ca receptori
pentru moleculele solubile în apă, cum ar fi hormonii peptidici, care nu pot trece altfel prin
membrana celulară. Prin interacţiunea receptorului cu diferiţi liganzi (molecule care se
ataşează receptorului), acesta suferă o modificare conformaţională. Modificarea induce
activarea regiunii interne a receptorului sau activarea unor proteine intracelulare ataşate
receptorului, care determină un anumit răspuns din partea celulei.
Proteinele periferice sunt adesea ataşate celor integrale. Acestea funcţionează, în
majoritate, ca enzime sau ca reglatori ai transportului membranar.
Glucidele membranare se găsesc în combinaţie proteinele sau cu lipidele. Acestea se
găsesc la exteriorul celulei şi intervin în încărcarea membranei. Deasemena contribuie la
coeziunea celulelor. Altele intră în structura unor receptori.

2. Citoplasma
a. Hialoplasma (citosolul): este mediul în care se găsesc organitele celulare.
Conţine dizolvate proteine, electroliţi şi glucoză. În citoplasmă se găsesc
dispersate lipide neutre, granule de glicogen şi organitele.
b. Organitele celulare:
→ cu membrană dublă: mitocondriile
→ cu membrană simplă: lizozomii, reticulul endoplamatic, aparatul Golgi,
peroxizomii
→ lipsite de membrană: ribozomii, centrozomul
5|Page
Mitocondriile
Mitocondriile sunt prezente în citoplasma tuturor celulelor, dar numărul lor variază
de la mai puţin de 100 la câteva mii, în funcţie de necesarul energetic al celulei. Au forma şi
dimensiunea variabile: globulară, elongată, filamentoasă. Structura de bază a mitocondriei
(fig. 15) este reprezentată de o membrană dublă (anvelopă) şi o matrice (plasma
mitocondriei). Membrana are aceeşi structură ca şi membrana celulară. Mebrana externă
este netedă, cea internă invaginează creste mitocondriale. Acestea prezintă ataşate
numeroase enzime oxidative.
Matricea conţine mari cantităţi de enzime dizolvate implicate în producerea de
energie. Aceste enzime acţionează împreună cu enzimele ataşate crestelor, în scopul oxidării
nutrienţilor cu obţinere de energie. Această energie este stocată în molecule macroergice
(care acumulează mari cantittăţi de energie) numite ATP (adenozin trifosfat). ATP-ul ste
transportat apoi extramitocondrial pentru a elibera energia de fiecare dată când este
necesară. Mitocondriile se replică independent, de fiecare dată când este nevoie de energie
în plus în celulă. Acest lucru se datorează existenţei ADN-ului mitocondrial.
!!!Deoarece mitocondriile se găsesc doar în ovul, nu şi în capul spermatozoidului,
toate mitocondriile se transmit pe cale maternă. Replicându-se independent de nucleu, ele
se transmit identic de la mamă. O formă rară de orbire – neuropatia optică ereditară Leber
– se consideră că s-ar transmite astfel.
Rolul mitocondriilor este acela de a produce energie pentru celulă, prin respiraţia
celulară.

Reticulul endoplasmatic (reticul – reţea, endos – interior)

Reticulul endoplasmatic (fig. 16) este alcătuit dintr-o reţea de canalicule şi cisterne,
răspândite în citoplasmă. Aceste canalicule sunt interconectate. Pertele reticulului are
aceeaşi structură ca şi membrana celulară. Spaţiul din interiorul reţelei de tuburi este plin cu
un matrix, diferit de cel extrareticular, însă este acelaşi cu cel aflat între cele două mebrane
care acoperă nucleul. Suprafaţa pereţilor reticulului poate depăşi în unele celule (hepatocite)
de 30 – 40 ori suprafaţa celulei.
Rolul reticului este de a transporta diverse substanţe în celulă. Deasemenea
suprafaţa mare permite existenţa a numeroase enzime implicate în metabolismul celulei.
Deasemena are rol mecanic, de susţinere a celulei.
Reticulul endoplasmatic poate fi de două tipuri:
• Reticul endoplasmatic rugos (granular) – REg (Fig. 17)
• Reticul endoplasmatic neted - REn (fig. 18)
Reticulul endoplasmatic rugos prezintă ataşaţi ribozomi şi este implicat în sinteza
proteinelor. Reticulul endoplasmatic neted este lipsit de ribozomi şi este implicat în sinteza
unor lipide.

!!! O persoană care consumă repetat anumite substanţe, cum ar fi alcoolul sau
fenobarbitalul, dezvoltă o toleranţă, astfel că este nevoie de cantităţi din ce în ce mai mari
pentru a obţine efectul iniţial. Explicaţia citologică este aceea că acest consum îndelungat
determină proliferarea reticulului endoplasmatic neted în vederea detoxifierii eficiente a
organismului.
6|Page
Aparatul Golgi (fig. 19 )

Aparatul Golgi este strâns legat de reticulul endoplasmatic. Este format din 4 sau mai
multe straturi de vezicule aplatizate din care se desprind alte vezicule sferice. Acest aparat
este bine dezvoltat în celulele secretoare (fig. 20). Aparatul Golgi funcţionează în
dependenţă cu reticulul endoplasmatic (fig. 21). Vezicule transportoare desprinse din reticul
fuzionează cu aparatul Golgi. Substanţele transportate sunt procesate de acest aparat şi
formează lizozomi, vezicule secreatoare sau alte componente.
Rolul aparatului este acela secretor şi de sinteză de carbohidraţi.

Lizozomii (fig. 22)

Lizozomii sunt vezicule sferice desprinse din aparatul Golgi şi dispesate apoi în
citoplasmă. Lizozomii conţin peste 40 de tipuri diferite de enzime, numite hidrolaze şi
alcătuiesc un sistem digestiv al celulei, ce permite degradarea structurilor celulare distruse, a
particulelor încorporate de celulă şi a unor bacterii. Membrana lizozomilor împiedică
răaspândirea hidrolazelor prin celulă şi autoliza celulei.

!!! Atrofierea normală, sau reducerea mărimii uterului după naştere, se datorează
activităţii lizozomilor. La fel, regresia sânilor după perioada de alăptare se datorează
aceloraşi organite.
!!! Unele boli se datorează funcţionării anormale a lizozomilor. Inflamarea
dureroasă din artritele reumatoide, de exemplu, are loc atunci când enzime lizozomale
sunt eliberate în capsula articulaţiilor şi iniţiază deigestia ţesutului înconjurător.

Peroxizomii

Peroxizomii sunt asemănători lizozomilor, dar diferă prin două aspecte. Se formează
fie prin replicare proprie, fie provin direct din reticulul endoplasmtic şi conţin oxidaze, ca
enzime. Au rolul de a degrada o serie de substanţe toxice pentru organism. Spre exemplu,
cam jumătate din alcoolul consumat de o persoană este detoxifiat de peroxizomii
hepatocitelor.

Ribozomii (granulele lui Palade)

Ribozomii sunt orgnite lipsite de membrană celulară, prezenţi liberi în citoplasmă sau
ataşaţi reticului endoplasmatic sau membranei externe a nucleului. Se formează în nucleoli.
Au aspect sferic şi sunt formaţi din 2 subunităţi ce conţin ARN ribozomal şi proteine. Au rolul
de a sintetiza proteinele prin legarea aminoacizilor conform informaţiei codificate în acizii
nucleici.

7|Page
Centrozomul (fig. 23)

Centrozomul este masă sferică lipsită de membrană, situată în apropierea nucleului.

Este format din 2 centrioli, perpendiculari unul faţă de altul. Fiecare centriol este alcătuit din
tubuli de natură proteică. Centrozomii sunt prezenţi doar în celulele care e divid. În timpul
diviziunii centriolii se dispun de o parte şi de alta a nucleului, formân fusul de diviziune.
Neuronii nu au centrozom şi deci, nu se pot divide.

3. Nucleul (fig. 24)

Este de obicei localizat central în celulă. În cazul adipocitelor, fibrelor musculare

striate de tip scheletic este împins spre periferie. Reprezintă cea mai mare componentă a
celulei şi conţine materialul genetic ce determină structura şi funcţiile celulei. Majoritatea
celulelor conţin un singur nucleu. Unele celule nu prezintă nucleu (hematia adultă), altele au
2 (hepatocitul), sau chiar mai mulţi (fibra musculară striată de tip scheletic).
Nucleul este delimitat de o membrană dublă, poroasă. Porii sunt formaţi din proteine
ce permit trecerea selectivă a ARN-ului, a unor proteine şi a unor complexe ARN – proteine.
În interiorul nucleului se găseşte carioplasma ce conţine:
• Nucleolii: corpi sferici lipsiţi de membrană formaţi din ARN şi proteine cu rol în
sinteza ribozomilor.
• Cromatina este o masă cu aspectul unui ghem, formată din ADN, proteine şi mici
cantităţi de ARN şi diferiţi ioni. Cromatina reprezintă materialul genetic al celulei.
Când o celulă se divide, cromatina se spiralizează şi se condensează formân
cromosomii. Fiecare cromosom poartă mii de gene responsabile de caracterele
organismului.
Rolul nucleului este de a depozita şi transmite informaţia genetică la descendenţi şi
de a controla activitatea întregii celule prin procesul de sinteză proteică.

8|Page
 Creşterea complexităţii

sistem

celulă

ţesut
Figura 11. Nivelele de organizare structurală din corpul uman

Figura 12. Forma celulelor a. Neuronul; b. Celulă epitelială pavimentoasă; c. Celulă

musculaă netedă; d. Celulă musculaă striată de tip scheletic; e. Leucocit; f. Hematie;
g. Osteocit; h. Spermatozoid

9|Page
 Ap. Golgi
Granule de
secreţie Membrana nucleară
Centriol Mitocondrie

Nucleol Lizozom
Cromatină

Nucleu Membrana
celulară

Microtubuli

Reticul endoplasmatic
rugos

Citoplasmă
Reticul Ribozomi
endoplasmatic
neted

Figura 13. Structura unei celule

Proteine fibrilare

Glucide

Glicolipide

Dublu strat
fosfolipidic

Proteine
Colesterol globulare

Figura 14. Structura membranei celulare

10 | P a g e
 membrană externă

membrană internă

matrice (ADN
mitocondrial,
enzime, ARN)

creste mitocondriale
cu enzime oxido-reducătoare

Figura 15. Mitocondria a. Imagine la microscopul electronic

Figura 16. Reticulul endoplasmatic – imagine la microscopul electronic

tubuli
membrană

ribozomi

Figura 17. Reticulul endoplasmatic rugos Figura 18. Reticulul endoplasmatic neted

11 | P a g e
 vezicule secretoare

aparatul Golgi

vezicule
transportoare

reticulul
endoplasmatic

Figura 19. Aparatul Golgi Figura 20. Aparatul Golgi în celulele

secretoare

Figura 21. Relaţia dintre reticulul endoplasmatic şi aparatul Golgi

12 | P a g e
 Figura 22. Lizozomii

Figura 23. Centrozomul cu centriolii

membrană por nuclear
nucleară
nucleol

mb. ext.

nucleu
mb.
int.

cromatină
Figura 24. Nucleul

13 | P a g e
 CURS 3. CICLUL CELULAR
Un ciclu celular constă în creşterea celulei şi diviziunea ei. Reprezintă perioada din
momentul apariţiei unei celule până în momentul formării altor două celule prin diviziunea
ei. Ciclul celular prezintă două etape mari: interfaza şi diviziunea. Diviziunea urmăreşte pe de
o parte, creşterea organismului şi înlocuirea celulelor distruse, iar pe de altă parte
conservarea cantităţii de material genetic în descendenţă. În funcţie de scopul urmărit, se
disting două tipuri de diviziune: mitoza şi meioza.
Informaţia genetică este stocată în molecula de ADN. ADN-ul este un polimer format din
unităţi de bază numite nucleotide (fig. 25). O nucleotidă este formată din:
• O bază azotată:
o Purinică: adenina, guanina
o Pirimidinică: citozina, timina
• Zahărul: deoxiriboza
• Fosfatul
Nucleotidele sunt legate între ele prin intermediul fosfatului şi al zahărului formând o
catenă. ADN-ul este o moleculă bicatenară, cele două catene sunt legate între ele prin punţi
de hidrogen între bazele azotate de pe cele două catene. Structura ADN-ului este cea de
dublu helix, catenele sunt răsucite una în jurul celeilalte (fig. 26).
Cea mai mare cantitate a materialului genetic se găseşte în nucleu, unde formează
cromatina. Aceasta este formată din ADN şi proteine, care sunt implicate în stabilizarea
cromatinei. În timpul interfazei, materialul genetic se găseşte sub formă de cromatină, care
este laxă, iar în timpul diviziunii se condensează formând cromosomii (cromatină =
cromosomi).
Specia umană are informaţia genetică grupată în 23 perechi de cromosomi. Dintre
aceştia, 22 de perechi sunt autosomi şi 1 pereche sunt cromosomii specifici sexului (XX
pentru femeie sau XY pentru bărbat).
Structura unui cromosom este reprezentată mai jos:
În urma diviziunii celulare rezultă cromosomi monocromatidici, fiecare conţinând o singură
moleculă de ADN bicatenar. În timpul interfazei are loc dublarea cantităţii de ADN prin
procesul de replicare (fig. 4). Astfel vor rezulta cromosomi bicromatidici, fiecare conţinând 2
molecule de ADN, ca în fig de mai sus.
3.1 Mitoza
Mitoza este procesul de diviziune care se desfăşoară în celulele corpului şi are scopul de a
realiza creşterea organismului sau refacerea celulelor distruse.
Procesul se desfăşoară în 4 etape mari:
• Profaza
• Metafaza
• Anafaza
• Telofaza

Profaza (fig. 29):

- Cromatina începe să se condenseze
- Membrana nucleară şi nucleolul încep să se dezagrege

14 | P a g e
 - Centriolii încep să formeze fusul de diviziune
- Materialul genetic este dublu (46 de cromosomi/cromatină bicromatidici)

Metafaza (fig. 30):

- Cromosomii sunt bine individualizaţi (în această etapă pot fi studiaţi deoarece se observă
foarte clar cele 2 cromatide)
- Membrana nucleară a dispărut complet
- Cromosomii sunt dispuşi central formând placa ecuatorială (metafazică)

Anafaza (fig. 31):

- La începutul acestei etape cromosomii bicromatidici încep să se separe de la nivelul
centromerului şi devin monocromatidici
- La sfârşit cromosomii monocromatidici ajung la jumătatea distanţei dintre ecuator şi polii
celulei

Telofaza (fig. 32):

- Cromosomii monocromatidici ajung la polii celulei
- Se formează membrana celulară care separă cele două celule nou formate
- Are loc citokineza (separarea celorlalte organite celulare)

3.2 Meioza

Este procesul de diviziune care se desfăşoară în celulele generatoare din organele

sexuale. Are ca rezultat obţinerea de celule haploide (care conţin doar jumătate din
cantitatea de material genetic, 23 cromosomi). Meioza precede fecundaţia şi are loc tocmai
pentru a păstra cantitatea de material genetic constantă în descendenţă
(23 cromosomi materni + 23 cromosomi paterni = 46 cromosomi) (fig. 35).
Are 2 etape mari:
o Etapa reducţională (fig. 33):
▪ Profaza I
▪ Metaza I
▪ Anafaza I
▪ Telofaza I

o Etapa equaţională (fig. 34):

▪ Profaza II
▪ Metafaza II
▪ Anafaza II
▪ Telofaza II
În meioză intră cromosomi bicromatidici (46 cromosomi). Etapa reducţională se
finalizează cu obţinerea a 23 cromosomi bicromatidici.
Profaza I:
– Este mai lungă decât profaza mitozei
– În plus faţă de evenimentele din profaza metafazei are loc gruparea cromosomilor
omologi, paterni şi materni, în tetrade formând 23 de perechi de cromosomi.
15 | P a g e
 – În această etapă are loc şi crossing - over-ul (schimbul reciproc de gene între
cromozomii omologi)
Metafaza I:
– Tetradele se dispun la mijlocul celulei formând placa metafazică
Anafaza I:
– Are loc separarea cromosomilor omologi şi migrarea lor spre polii celulei.
– Migrează cromosomi întregi, bicromatidici, 23 spre un pol şi 23 spre celălalt pol
Telofaza I:
– Cromosomii bicromatidici ajung la polii celulei
– Are loc separarea celorlalte componente celulare şi individualizarea celor două celule
nou formate
După etapa reducţională urmează o scurtă interfază, în care nu se mai dublează
materialul genetic. Etapa equaţională se desfăşoară ca o mitoză obişnuită, singura diferenţă
fiind aceea că se obţin 23 cromosomi monocromatidici în loc de 46. Celulele rezultate în
urma diviziunii sunt ovulele, respectiv spermatozoizii. Ovulele conţin toate 22 + X
cromosomi, iar spermatozoizii conţin 22+X sau 22+Y cromosomi.
Materialul genetic, în afară de a se transmite (prin replicare) la descendenţi, are rolul de
a controla activitatea celulei prin sinteză proteică.

3.3 Sinteza proteinelor (fig. 36) are loc în 2 etape mari:

◼ Transcripţia
◼ Translaţia
Transcripţia (fig. 37) are loc în nucleu şi constă în copierea informaţiei din ADN, pe
bază de complementaritate, în ARN-ul mesager. Acesta, după maturare, părăseşte nucleul şi
ajunge în citoplasmă, la nivelul ribozomilor. Pentru a se forma proteine este nevoie de
aminoacizi, care se leagă între ei prin legături peptidice.
Translaţia (fig. 38) constă în exprimarea informaţiei din ARN-ul mesager. Astfel 3
nucleotide din ARN (ADN) formează un codon. Un codon codifică un anumit aminoacid. În
citoplasmă există ARN de transport care conţine 3 nucleotide complementare cu un anumit
codon din ARN mesager. ARN de transport leagă specific un aminoacid şi-l transportă la
nivelul ribozomilor, unde se fixează de secvenţa complementară de ARN measager.
Următorul ARN de transport se va prinde în continuarea primului şi între aminoacizii
transportaţi se vor forma legături peptidice, după care ARN de transport se desprinde.
Procesul se repetă până ce se termină catena de ARN mesager. La sfârşit rezultă un lanţ
peptidic care se va împacheta într-un anumit fel formând o proteină. Proteinele sunt
sintetizate în funcţie de necesarul celulei şi în permanenţă are loc un control al sintezei prin
diverse mecanisme chimice.

16 | P a g e
 Figura 25. Structura deoxiribonucleotidei

Figura 26. Structura dublu helix a ADN-ului Figura 27. Structura cromosomului bicromatidic

17 | P a g e
Figura 28 Replicarea ADN-ului

Figura 29 Profaza

Figura 30 Metafaza

18 | P a g e
 Figura 31 Anafaza

Figura 32 Telofaza

Figura 33 Etapa reducţională: profaza I, Figura 34 Etapa equaţională

metafaza I, anafaza I, telofaza I

19 | P a g e
Figura 35. Meioza şi fecundaţia

Figura 36 Sinteza proteinelor

20 | P a g e
 Figura 37 Transcripţia

Figura 38 Transcripţia şi translaţia

21 | P a g e