GLANDA MAMARĂ

Glanda mamară este o glandă cutanată de tip particular, de origine

ectodermică, situată în regiunea toracică anterioară.
În timpul dezvoltării embriologice, glandele mamare se formează la ambele
sexe. În mod normal se dezvoltă un singur grup de celule de fiecare parte, formând
sânii. Hormonul lactogen placentar şi estrogenii sunt hormonii care stimulează
dezvoltarea glandei mamare. Acest proces complex presupune interacţiuni complexe
epitelio-mezenchimale. Se disting două faze:
- Formarea mamelonului. Mamelonul este vizibil din săptămâna a 6-a, ca o
aglomerare de celule epiteliale cu origine ectodermică, la nivelul liniei
mamare( o linie care leagă axila de regiunea inghinală).
- Dezvoltarea glandei mamare. Dezvoltarea sânilor are loc din mugurii
epiteliali ai crestelor mamare epidermice, care proliferează sub formă de
cordoane în profunzime. Se formează 15-25 cordoane mamare. Din
componenta epitelială se formează parenchimul glandular, iar din
componenta conjunctivă subectodermică se va constitui stroma organului.
Uneori apare polimastia, adică prezenţa mai multor glande mamare, care se
vor dezvolta pe linia mamară. Polimastia este determinată de cauze genetice şi apare
la 1% din populaţia feminină. La bărbaţi apare cu frevenţă mai redusă. Amastia este
termenul care defineşte lipsa sânilor. Atelia reprezintă absenţa mamelonului. În
această situaţie, canalele galactofore se deschid într-o mică depresiune situată în
centrul areolei mamare.
La bărbat, sânii sunt organe rudimentare. Sistemul ductal în acest caz
involuează ca urmare a acţiunii testosteronului.
La femeie, glandele mamare au o structură complexă, hormonodependentă. În
copilărie, glandele mamare sunt formate din ţesut conjunctiv dens acelular, având
componenta epitelială reprezentată de porţiunea iniţială a canalelor galactofore
juxtamamelonare şi rare cordoane epiteliale. Sânii se dezvoltă la pubertate sub
influenţa hormonilor estrogeni. Ulterior, suferă modificări ciclice corelate cu ciclul
ovarian şi uterin. Glandele mamare îşi definitivează structura în timpul sarcinii şi
devin funcţionale doar în timpul lactaţiei. Lactaţia este un proces complex, iniţiat de
prolactină, hormon secretat de hipofiză. Eliminarea laptelui se realizează sub controlul
oxitocinei, hormon stocat la nivelul neurohipofizei. La menopauză involuează,
componenta glandulară fiind înlocuită cu ţesut conjunctiv.

REGIUNEA MAMARĂ

Reprezintă zona peretelui toracic anterior, ocupată de sâni. Este situată de o

parte şi de alta a sternului, cu următoarele limite:
- superior, coasta III
- inferior, coastele VI, VII
- medial, marginea sternului
- lateral, linia axilară anterioară.
În profunzime, regiunea mamară se întinde până la fascia pectoralului mare.
Superior, regiunea mamară se continuă fără o delimitare clară cu regiunea
subclaviculară. Inferior, se constituie şanţul submamar, iar medial şanţul intermamar.
Sânii sunt organe pline, parenchimatoase, formate din capsulă, stromă şi
parenchim.

1
 Capsula este reprezentată de tegument. La acest nivel se descriu:
- O porţiune periferică, cu structura tegumentului obişnuit
- O porţiune centrală, aria mamelonară, formată din mamelon şi areola
mamară.
Mamelonul reprezintă o proeminenţă tegumentară, pigmentată, la nivelul
căreia sub epiderm, există un ţesut conjunctiv dens, bine vascularizat şi inervat, în
care se găsesc canalele galactofore. Paralel cu axul lung al canalelor galactofore se
găsesc fibre musculare netede.
Areola mamară are o lăţime de 1-2 cm. Este un tegument pigmentat, cu
suprafaţa neregulată datorită prezenţei tiberculilor Montgomery. Sunt prezente anexe
tegumentare, reprezentate de glande sebacee şi sudoripare.
În dermul ariei mamelonare( mamelon şi areolă mamară) se găsesc fibre
musculare netede, cu dispoziţie circulară şi radiară, care formează muşchiul areolo-
mamelonar.
Sub tegument se găseşte un strat de ţesut adipos alb- galben. Acesta este bine
reprezentat la periferie, iar în zona corespunzătoare areolei mamelonare se reduce la o
lamă subţire. Sub mamelon nu există ţesut adipos. Ţesutul adipos este compartimentat
în lobuli prin septe conjunctivo- vasculare.
Sub ţesutul adipos se află glanda mamară propriu-zisă. Între aceasta şi fascia
pectoralului mare se interpune un alt strat de ţesut adipos alb- galben, mai subţire.
Datorită particularităţilor structurale şi funcţionale, structura histologică a
glandei mamare diferă în funcţie de vârstă şi stare funcţională

STRUCTURA HISTOLOGICĂ A GLANDEI MAMARE ÎN REPAUS

Glandele mamare sunt constituite din stromă şi parenchim. La nivelul fiecărei

glande mamare există 15- 25 lobi, separaţi prin septe conjunctive, ce conţin ţesut
adipos. Fiecare lob conţine elemente de
- Parenchim, reprezentat de o glandă tubulo- acinoasă( alveolară) ramificată,
a cărei porţiune secretorie, în repaus lipseşte, existând numai porţiunea
excretorie
- Stromă, formată din ţesut conjunctiv.
Parenchimul este reprezentat de un sistem canalicular format de trei tipuri de
canale excretoare

- Canalele galactofore
o Sunt cele mai mari
o Sunt situate la nivelul mamelonului. Se deschid la suprafaţa
mamelonului prin porii galactofori. La bază prezintă o mică
dilatare numită sinus galactofor.
o Sunt delimitate de o teacă de natură conjunctivo-elastică şi tapetate
de epiteliu stratificat cubo-cilindric, care la nivelul orificiului de
deschidere la suprafaţa mamelonului se transformă în epiteliu
stratificat pavimentos, iniţial nekeratinizat şi apoi keratinizat.
Epiteliul se dispune pe o membrană bazală. Între membrana bazală
şi celulele epiteliale se dispun celule mioepiteliale.
o Din ramificarea canalelor galactofore rezultă canalele interlobulare.
- Canale interlobulare
o Au talie medie
o Sunt situate în stroma nefuncţională

2
 o Au lumen festonat, tapetat de epiteliu simplu cilindric, dispus pe
membrană bazală. Între membrana bazală şi celulele epiteliale se
dispun celule mioepiteliale.
o Din ramificarea canalelor interlobulare rezultă canalele
intralobulare.
- Canalicule intralobulare
o Sunt cele mai mici
o Sunt situate în stroma funcţională
o Lumenul este tapetat de un epiteliu simplu cubic dispus pe
membrană bazală. Între membrana bazală şi celulele epiteliale se
dispun celule mioepiteliale. Aceste canale se termină în fund de
sac, sub forma unor muguri celulari plini, numiţi muguri de
aşteptare, care în lactaţie vor deveni alveole secretorii.

Stroma este reprezentată de un ţesut conjunctiv. Se disting două tipuri de

stromă:
- O stromă densă nefuncţională, provenită din dermul profund, situată în
jurul canalelor mari şi medii, stroma interlobulară. Stroma nefuncţională
este un ţesut conjunctiv dens, în care predomină fibrele colagene. În
această stromă se acumulează cantităţi variabile de tesut adipos alb-
galben.
- O stromă funcţională provenită din dermul superficial, formată din ţesut
conjunctiv lax, bogat în celule, situat în jurul canalelor mici, stroma
pericanaliculară, respectiv intralobulară după dezvoltarea alveolelor
secretorii.
În glanda mamară în repaus componenta stromală este mai abundentă decât
componenta de parenchim. Practic, în preparatele histologice, glanda mamară în
repaus este reprezentată de o cantitate mare de stromă conjunctivo- adipoasă, iar
parenchimul este format numai din structuri canaliculare. În glanda mamară în
repaus noţiunea de lobul mamar este arbitrat definită.

MODIFICĂRI CICLICE ALE GLANDEI MAMARE ÎN REPAUS

Glanda mamară în repaus suferă modificări ciclice în raport cu ciclul utero-

ovarian.
În faza hemoragică a ciclului are loc o retractare a canaliculelor intralobulare
şi descuamarea celulelor epiteliale. Stroma funcţională este abundent celulară.
În faza proliferativă canaliculele intralobulare se ramifică, cresc numeric, iar
celulele epiteliale sunt voluminoase. Stroma funcţională este săracă în celule.
În faza secretorie canaliculele intralobulare continuă să se ramifice şi la
capătul celor mai mici ramificaţii se schiţează alveole secretorii. Stroma funcţională
se reduce şi este congestionată. Apare un discret edem al ţesutului conjunctiv.

GLANDA MAMARĂ ÎN SARCINĂ

În timpul sarcinii apar modificări la nivelul tegumentului, precum şi în

raportul parenchim/ stromă.

Modificările tegumentului sunt reprezentate de:

- Pigmentarea marcată a areolei mamare

3
 - Dilatarea evidentă a reţelei venoase superficiale
- Dezvoltarea tuberculilor lui Montgomery

Modificările raportului parenchim/ stromă

În timpul sarcinii are loc dezvoltarea componentei parenchimatoase. Acest
proces are loc paralel cu restrângerea componentei stromale.
Se disting două stadii:
- Proliferativ, lunile I- IV
- Secretor, lunile V- IX
Stadiul proliferativ
În prima parte a sarcinii, lunile I-IV, se descrie stadiul proliferativ, care se
caracterizează prin ramificarea sistemului canalicular şi apariţia la capătul celor mai
mici ramificaţii a unităţilor secretorii, alveolele. Alveolele secretorii au formă rotundă
sau poliedrică, delimitate de epiteliu simplu cubo-cilindric dispus pe o membrană
bazală. Între membrana bazală şi celulele epiteliale, din loc în loc se interpun celule
mioepiteliale.
Se constituie astfel lobulul mamar, format din totalitatea alveolelor secretorii
tributare unui canalicul intralobular.
Stroma se reduce pe măsură ce se dezvoltă parenchimul. Se resoarbe ţesutul
adipos şi rămân numai septe conjunctive subţiri, care vor delimita lobulii.
La sfârşitul lunii a IV-a de sarcină glanda mamară are structura complet
constituită.
Stadiul secretor
Între lunile IV-IX proliferarea canaliculelor diminuă. Hipertrofia glandelor
este determinată de secreţia şi acumularea de colostru la nivelul alveolelor. Stadiul de
activitate colostrogenă persistă şi în primele zile după naştere, apoi glanda mamară va
secreta laptele propriu-zis.

GLANDA MAMARĂ ÎN LACTAŢIE

Glanda mamară devine funcţională în primele zile după naştere, odată cu

elaborarea laptelui.
Lobulii secretori sunt bine conturaţi, separaţi prin septe interlobulare, formate
din fascicule subţiri de fibre colagene şi de reticulină. Un lobul secretor este
reprezentat de totalitatea alveolelor secretorii tributare unui canalicul intralobular.
Canaliculele intralobulare se varsă în canale interlobulare şi apoi în canalul galactofor
corespunzător. În glanda mamară în lactaţie, fiecare canal galactofor drenează secreţia
lactată a unui lob.
Epiteliul alveolelor secretorii se modifică în raport cu ciclul secretor:
- În faza de elaborare, celulele sunt înalte cilindrice cu citoplasma
subnucleară bazofilă bogată în ribozomi şi reticul endoplasmatic rugos, iar
supranuclear sunt numeroase mitocondrii, aparat Golgi şi lizozomi. Tot la
polul apical al celulelor se găsesc vacuole lipidice şi granule proteice
- În faza de secreţie, vacuolele lipidice se elimină prin mecanism apocrin
(împreună cu citoplasma apicală), iar granulele proteice prin mecanism
merocrin. Laptele matern uman conţine:
o proteine 1,4% ( cazeină, α lactalbumină, cantităţi mari de proteine
de legare a hormonilor paratiroidieni)
o lipide 4% ( trigliceride şi colesterol)
o lactoza (sintetizată din glucoză şi galactoză) 7%

4
 - În faza de refacere, celulele distruse parţial prin secreţia apocrină,
regenerează pe seama citoplasmei şi a nucleulu restant.
Stroma din jurul alveolelor secretorii este foarte redusă, conţine plasmocite,
secretoare de imunoglobuline (în special IgA), care eliberate prin colostru şi lapte
conferă imunitate pasivă noului născut.
Suptul copilului determină următoarele fenomene:
- Stimulează receptorii tactili, se declanşează secreţia oxitocinei de către
hipofiza posterioară. Acest hormon determină contracţia celulelor
mioepiteliale din alveole şi canale cu apariţia reflexului de ejecţie a
laptelui
- Inhibă eliberarea factorului de stimulare a hormonului
luteinizant( luteinizing hormone- releasing factor), de către hipotalamus,
ceea ce determină lipsa ovulaţiei cât timp durează alăptarea.
Emoţii negative pot inhiba secreţia de oxitocină şi reflexul nu are loc.

REGRESIA GLANDEI MAMARE DUPĂ LACTAŢIE

După lactaţie are loc regresia glandei.

Celulele alveolelor secretorii se atrofiază, componentele celulare se
autodistrug prin autofagie lizozomală şi macrofagele elimină epiteliul degenerat. Pot
persista alveole dilatate, cu secreţie în lumen. Celulele mioepiteliale şi membrana
bazală persistă şi vor fi reutilizate într-o nouă perioadă de sarcină.
Ţesutul conjunctivo-adipos al stromei se reface. Refacerea ţesutului conjunctiv
în jurul canalelor interlobulare poate determina uneori strangularea acestora şi
dilatarea segmentului terminal.

GLANDA MAMARĂ LA MENOPAUZĂ

La menopauză, glanda mamară involuează, proces caracterizat prin reducerea

ambelor componente, parenchimatoasă şi stromală. Se constată modificări atrofice ale
porţiunilor secretorii, ale ductelor, precum şi a ţesutului conjunctiv interlobular. Pot
persista structuri canaliculare, care să reacţioneze la influenţe hormonale. In aceste
situaţii apar proliferări epiteliale intraductale.

VASCULARIZAŢIA GLANDEI MAMARE

Vascularizaţia sanguină este asigurată de arterele toracice inferioară şi

laterală, precum şi de arterele intercostale posterioare II- IV. Aceste artere formează o
reţea în stratul celular adipos premamar. De la acest nivel se desprind ramuri arteriale,
care vascularizează lobii şi lobilii. În jurul alveolelor secretorii apar ramuri capilare,
care se vor uni şi vor drena în venele superficiale care formează reţeaua lui Haller.
Aceste vene drenează apoi în venele axilară şi toracică internă.

Vascularizaţia limfatică este asigurată de două reţele:

- Superficială, care colecteză limfa de la nivelul tegumentului
- Profundă
Între cele două reţele există numeroase anastomoze.
Drenajul limfatic al sânului se realizează prin trei căi:
- Calea axilară, repectiv în ganglionii situaţi la marginea inferioară a
pectoralului mare, apoi în ganglionii axilari

5
 - Calea parasternală, urmează colectoarele limfatice parasternale care se
vor vărsa în ganglionii supraclaviculari sau în trunchiul jugular. Vasele
limfatice parasternale se anastomozează cu vase limfatice situate
profund( intercostale şi mediastinale). Aceasta explică
frecvenţametastazelor din neoplasmul mamar, la nivelul pleurelor,
mediastinului, coloanei vertebrale şi la nivel bronho-pulmonar.
- Calea transpectorală cuprinde vase care pătrund prin muşchii pectorali şi
se deschid în ganglionii axilari sau supraclaviculari.

CORELAŢII CLINICE

Modificări patologice pot să apară la fiecare dintre componentele glandei

mamare( ţesut conjunctiv, ducte sau alveole secretorii).
Neoplasmul de sân se situează pe primul loc între tumorile maligne la femei.
Modificările fibrochistice sunt cele mai frecvente tumori benigne la femeile
între 20-40 ani. Au loc proliferări ale ţesutului conjunctiv stromal, asociate cu dilatări
chistice ale ductelor.
Fibroadenoamele apar la femei între 20-30 ani. Reprezintă tumori benigne în
structura cărora se găsesc atât componenta epitelială, cât şi cea conjunctivă.
Ginecomastia, creşterea sânilor la bărbaţi, este determinată de un dezechilibru
al corticosuprarenalei. Este asociată frecvent cu:
- Ciroza, când ficatul nu inactivează estrogenii
- Sindromul Klinefelter
Neoplasmele de sân au un determinism genetic. 2 gene autozomal dominante,
BRCA 1 şi BRCA 2, au fost evidenţiate la 20-30 % din pacientele cu neoplasm de
sân. Femeile cu mutaţii genetice la nivelul genelor BRCA 1 şi BRCA 2 au un risc
crescut de a dezvolta neoplasm de sân sau ovar. În 80% din cazuri, aceste neoplasme
au ca punct de plecare epiteliul ductelor galactofore. Acest epiteliu conţine receptori
pentru estrogeni. Există două tipuri de receptori estrogenici:
- Receptorii α au afinitate mai mare de legare a estrogenilor decât receptorii
β.
- Receptorii β funcţionează ca reglatori fiziologici ai receptorilor α.
Un mare număr de tumori estrogen dependente, regresează în urma
tratamentului antiestrogenic, cu Tamoxifen.
Terapia estrogenică de substituţie în menopauză este considerată factor de
risc pentru neoplasmul de sân.

6
ORGANUL CUTANAT

GENERALITĂŢI

Organul cutanat este un ansamblu de ţesuturi care acoperă corpul şi-l

protejează de mediul înconjurator. Este alcătuit din tegument şi anexele cutanate.
Tegumentul este o zonă de relaţie cu lumea exterioară. Împreună cu anexele
cutanate (glandele sudoripare, foliculi pilosebacei, unghii) pielea formează organul
cutanat şi reprezintă 16% din greutatea corpului. Înveleşte organismul la periferie şi
se continuă la nivelul orificiilor naturale cu o semimucoasă, care în interiorul
cavităţilor respective devine o mucoasă propriu-zisă.

Suprafaţa tegumentului nu este uniformă, prezintă orificii, cute şi

proeminenţe. Orificiile mari corespund cavităţilor naturale: nas, gură, iar orificiile
mici corespund glandelor sudoripare sau foliculilor pilosebacei. Toate orificiile sunt
intens populate cu microbi, ceea ce explică frecvenţa mare a foliculitelor.. Cutele
pielii pot fi structurale şi funcţionale. Cutele structurale mari aparţin plicilor
inghinale, axilare, submamare.. Cutele structurale mici sau microcutele sunt prezente
pe toată suprafaţa pielii, reunesc orificiile porilor şi determină mici suprafeţe
romboidale, care constituie expresia unei elasticităţi normale a pielii. La nivelul
palmelor şi plantelor, microcutele sau şanţurile papilare sunt dispuse în linii arcuate,
paralele, realizând amprentele care sunt determinate genetic. Amprentele sunt
importante pentru identificarea juridică a indivizilor şi permit de asemenea
diagnosticul precoce al unor boli genetice, precum idioţia mongoloidă. Crestele dintre
aceste microcute, numite creste epidermice, sunt dispuse de asemenea în linii paralele
şi prezintă pe ele orificiile porilor sudoripari. Cutele funcţionale se constituie ca
urmare a scăderii elasticităţii cutanate, formând ridurile. Suprafaţa cutanată a unui
individ de talie medie este de 1,5-1,8 m².

Culoarea tegumentului depinde de numeroşi factori:

• grosimea epidermului care funcţionează ca un filtru optic ce absoarbe
sau reflectă lumina;
• cromoforii epidermici: melanina şi carotenoizii sau pigmenţii galbeni
au o mare putere de absorbţie, atât în spectrul vizibil cât şi în ultraviolet;
• cromoforii dermici: oxihemoglobina, pigmentul roşu deschis este
situat în arteriolele şi capilarele din plexul papilar, iar carboxihemoglobina cu
tentă albastră este situată în plexul venos subpapilar;
• vascularizaţia cutanată: eritemul sau cianoza reflectă practic raportul
dintre oxi- şi carboxihemoglobină în artere, vene şi capilare; o perfuzie
cutanată adecvată conferă un aspect normal al epiteliului, vizibil în zonele
unde stratul cornos este subţire sau absent (buze, mucoase).

Greutatea tegumentului. La un individ de talie medie greutatea tegumentului

reprezintă aproximativ 20% din greutatea corporală (14-16 kg), din care epidermul
reprezintă 1%, dermul 4-5%, hipodermul 15%, cu variaţii largi în raport cu starea de
nutriţie.

7
 Temperatura cutanată. Prin intermediul receptorilor cutanaţi, pielea
intervine în termoreglare fie prin vasoconstricţie, când temperatura ambientală scade
sub 10°C, fie prin vasodilataţie, când temperatura creşte peste 40°C.

Grosimea tegumentului diferă regional. Tegumentul subţire este prezent la

faţă, frunte, organe genitale şi devine mai gros pe toracele anterior, abdomen, palme,
plante. Dermul are o grosime variabilă, de la 0,5-0,8 mm la faţă, la 2 mm pe toracele
anterior şi 2,5 mm pe toracele posterior. Dermul este practic structura care asigură
grosimea tegumentului.

Funcţiile tegumentului. În afară de faptul că reprezintă învelişul extern al

corpului, tegumentul îndeplineşte alte funcţii, cum sunt:
• protecţie faţă de agresiunile mecanice, fizice, chimice;
• termoreglare prin procesele de vasoconstricţie şi vasodilataţie;
• organ de simţ pentru stimulii tactili, termici şi dureroşi;
• secreţie prin intermediul glandelor sudoripare şi sebacee;
• sinteza vitaminei D, consecutiv absorbţiei razelor ultraviolete;
• indicator al stării de sănătate;
• funcţie estetică cu importante implicaţii psihosociale.

STRUCTURA GENERALĂ A TEGUMENTULUI

Tegumentul este alcătuit din două elemente diferite ca origine, structură şi

funcţie: epiderm şi derm. Aceste structuri sunt dispuse în profunzime pe un ţesut
celular subcutanat numit hipoderm. Deşi nu face parte din tegument, hipodermul se
studiază deseori împreună cu acesta, datorită implicaţiilor în patologia cutanată.
Grosimea pielii variază între 0,5 – 3-4 mm, fiind determinată de grosimea dermului,
dar mai ales a epidermului. Se disting astfel două tipuri de tegument: subţire la nivelul
pleoapelor, pe faţă şi gros în regiunea interscapulară, palme, plante.

Epidermul
Epidermul este un epiteliu stratificat pavimentos cheratinizat de origine
ectodermică. Cu o grosime variabilă cuprinsă între 0,07 mm (pleoape) şi 1,4 mm
(plante, palme) epidermul este format din patru tipuri de celule: keratinocite,
melanocite, celule Langerhans şi celule Merkel.
Keratinocitele formează populaţia celulară cel mai bine reprezentată şi sunt
organizate în cinci straturi, care din profunzime spre suprafaţă sunt: stratul bazal,
stratul spinos, stratul granulos, stratul lucidum şi stratul cornos. Stratul bazal
împreună cu stratul spinos formează pătura germinativă, stratul granulos şi lucidum
formează pătura de precornificare, iar stratul cornos formează pătura celulelor
cornificate.
1) Stratul bazal (germinativ) – este format dintr-un singur rând de celule
cubice sau cubocilindrice, dispuse pe o membrană bazală ondulată. Celulele cu
diametru de 6 μ se inseră pe membrana bazală prin prelungiri citoplasmatice numite
„pedicele de inserţie”, vizibile la microscopul optic (MO). Aranjamentul în palisadă
al celulelor bazale este neregulat, fiind întrerupt de celulele clare. La microscopul
optic în coloraţia uzuală cu hematoxilină-eozină (HE), celulele au citoplasma bazofilă
şi nucleul mare, eucrom, nucleolat, dispus în axul lung al celulei, perpendicular pe
membrana bazală şi deseori surprins în mitoză. Celulele sunt ataşate unele de altele
prin intermediul desmozomilor, iar de membrana bazală prin intermediul

8
hemidesmozomilor. La microscopul electronic, în citoplasmă se evidenţiază
mitocondrii, aparat Golgi, reticul endoplasmatic rugos (RER) şi numeroşi ribozomi
liberi. De asemenea, sunt prezente granule de melanină şi „filamente intermediare”
cu diametrul de 10 nm, care reprezintă elementele structurale primordiale ale
keratinei. Acestea sunt ataşate de plăcile desmozomilor şi hemidesmozomilor. În
urma diviziunii celulelor din straturile bazale, celulele fiice rezultate sunt împinse spre
straturile superficiale. În acest proces de deplasare pe verticală a celulelor intervin şi
filamentele fine de actină prezente în citoplasma keratinocitelor.
2) Stratul spinos – reprezintă 30% din grosimea epidermului. Este format din
6-20 de rânduri de celule poliedrice sau turtite, cu limite bine trasate. La MO celulele
au citoplasma bazofilă în straturile profunde şi cu tentă eozinofilă în cele superficiale
pe măsură ce se încarcă cu keratină. Nucleii sunt mari, veziculoşi, eucromi în
profunzimea stratului şi mai mici, hipercromi în celulele mai superficiale. La ME,
alături de organitele celulare comune, se evidenţiază mai multe filamente intermediare
dispuse în benzi care formează tonofilamente de keratină cu grosimea de 100 nm.
Aceste tonofilamente sunt dispuse în jurul nucleului şi se fixează la nivelul plăcilor de
ataşare ale desmozomilor. La MO între celule se evidenţiază joncţiuni sub formă de
interdigitaţii, care oferă un aspect spinos celulelor, motiv pentru care stratul a fost
denumit strat spinos. Pe măsură ce keratinocitele se deplasează spre suprafaţa stratului
spinos, ele continuă să formeze tonofilamente care se vor asocia în benzi mai groase,
numite tonofibrile de keratină. În citoplasma celulelor s-au evidenţiat şi granule
specifice, numite keratinozomi sau corpi Odland, care sunt consideraţi markeri ai
keratinocitelor şi au un conţinut bogat în lipide şi enzime (fosfataze acide,
hialuronidaze). Corpii Odland constituie structura de bază a barierei epidermice de
permeabilitate, întrucât îşi elimină conţinutul bogat în lipide în spaţiul extracelular, la
limita dintre straturile granulos şi cornos. Reprezintă, de asemenea, sediul de sinteză
al provitaminei D3, asigurând funcţia antirahitică a tegumentului.
3) Stratul granulos – este alcătuit din 3-5 rânduri de celule turtite,
romboidale, dispuse paralel cu suprafaţa tegumentului. Nucleii celulelor sunt
degeneraţi, hipercromi, lipsiţi de nucleoli, iar citoplasma eozinofilă conţine
numeroase tonofibrile de keratină. La MO, caracterul esenţial este prezenţa granulelor
bazofile de keratohialină, care conferă aspect întunecat acestui strat Granulele apar
sub forma unor bulgări de substanţă amorfă, sunt lipsite de membrane şi au rol de
„lipici” pentru tonofibrile. Keratohialina este un precursor al fillagrinei, responsabilă
de agregarea şi alinierea filamentelor în celulele cornificate. În citoplasma celulelor
granuloase organitele celulare sunt puţine sau absente. În schimb, există un număr
mare de keratinozomi, care îşi vor elimina produsul conţinut la suprafaţa celulelor.
4) Stratul lucidum – apare clar şi refringent la MO, fiind bine reprezentat la
nivelul tegumentului din palme şi plante. Este format din celule aplatizate, lipsite de
nucleu, a căror citoplasmă este încărcată cu tonofibrile dens împachetate şi orientate
paralel cu suprafaţa cutanată. Citoplasma celulelor este bogată în glicogen, acid oleic,
grăsimi neutre, glicozizi şi eleidină. Eleidina este un produs intermediar de
transformare a keratohialinei în keratină şi prezenţa acesteia în celule conferă aspectul
clar al stratului.
5) Stratul cornos – format din 4-10 rânduri de celule reprezintă 18% din
grosimea epidermului. Celulele sunt turtite cu membrane celulare îngroşate şi cu
numeroase cute sau interdigitaţii care asigură coeziunea intercelulară. Limitele
celulare se evidenţiază doar la ME. Tonofibrilele, dispuse în pachete dense şi imersate
într-o substanţă amorfă, ocupă întreaga celulă. Practic celulele sunt complet

9
keratinizate la acest nivel, motiv pentru care organitele celulare şi nucleul lipsesc.
Stratul cornos prezintă două zone:
- zona profundă sau conjunctă în care se păstrează coeziunea intercelulară;
- zona superficială sau disjunctă în care legătura între celule nu se mai
menţine, acestea eliminându-se spontan sub formă de plăci sau placarde.
Epidermul poate fi împărţit în două compartimente:
- compartimentul geminativ în care au loc mitozele, reprezentat de stratul bazal
şi zona profundă a stratului spinos;
- compartimentul de precornificare reprezentat de stratul granular şi lucidum.
În evoluţia lor pe verticală, keratinocitele îndeplinesc două funcţii principale şi
concomitente: epidermopoeza şi keratinogeneza. Epidermopoeza presupune evoluţia
celulelor din stratul bazal al epidermului spre stratul superficial. Durează în medie 28-
30 de zile. Acest proces are loc în ,,unităţi epidermice de proliferare”, care sunt
determinate genetic. Unitatea epidermică de proliferare este o coloană de celule
dispusă în jurul unei celule Langerhans şi care are la bază o celulă stem de origine.
Keratinogeneza presupune formarea keratinei, respectiv încărcarea celulelor cu
keratină. Acest proces începe tot la nivelul stratului bazal, prin sinteza filamentelor
intermediare de keratină şi continuă în straturile următoare prin formarea
tonofilamentelor şi respectiv a tonofibrilelor de keratină. Keratina complet formată în
stratul cornos este o scleroproteină care asigură funcţia de protecţie a tegumentului.
În funcţie de grosimea epidermului, tegumentul poate fi subţire sau gros.
Tegumentul gros– este prezent la nivelul palmelor şi plantelor şi se
caracterizează histologic prin:
- epiderm gros: 400-600 μm;prezenţa tuturor straturilor celulare;
- absenţa foliculilor pilosebacei şi a muşchilor erectori;
- prezenţa glandelor sudoripare.
Tegumentul subţire – acoperă cea mai mare parte a corpului şi se caracterizează
histologic prin:
- epiderm subţire: 75-150 μm; strat cornos foarte subţire;
- absenţa stratului granulos şi lucidum (celule dispersate pot persista în anumite
zone ale corpului); prezenţa foliculilor pilosebacei, a muşchilor erectori a
firului de păr şi a glandelor sudoripare.

Melanocitele
Responsabile de pigmentarea pielii, melanocitele sunt celule dendritice provenite
din crestele neurale şi situate în stratul bazal al epidermului printre keratinocite.. La
MO în coloraţie cu HE se evidenţiază doar nucleul mic, hipercrom. Citoplasma este
optic vidă, motiv pentru care au fost numite şi „celule clare La ME melanocitele se
deosebesc de keratinocite prin talia lor mult mai mare, absenţa desmozomilor şi
numărul redus de filamente citoplasmatice. Pe lângă organitele celulare comune, în
citoplasmă există organite specifice numite „melanozomi”, precum şi o reţea foarte
fină de microfilamente. Melanozomii sunt transferaţi keratinocitelor printr-un
mecanism de injectare numit citocrinie. Un melanocit este asociat cu un număr de 36
de keratinocite pe care le deserveşte, formând o unitate epidermică melanocitară.
Fiecare úntate epidermică melanocitară primeşte o doză de melanină care pe parcursul
ascensiunii în epiderm parcurge etape diferite specifice fiecărei rase . În epidermul
rasei albe keratocitele bazale conţin un număr mare de melanozomi. Aceştia se
grupează într-o veziculă mare, delimitată de o membrană, formând un complex de
melanozomi. În deplasarea lor pe verticală, keratinocitele continuă să se
aprovizioneze cu complexe melanocitare prin contactul cu prelungirile dendritice ale

10
melanocitelor. Concomitent, melanozomii sunt supuşi unui proces de digestie
enzimatică. Expansiunile melanocitelor se extind doar până la al treilea rând de celule
spinoase. Dincolo de această limită keratinocitele vor pierde progresiv complexele de
melanozomi, astfel că în stratul cornos acestea nu mai sunt decelabile. În epidermul
rasei negre, melanozomii de talie mare sunt transferaţi în mod izolat keratinocitelor şi
nu sub formă de complexe. Astfel aceştia nu sunt supuşi procesului de digestie, motiv
pentru care sunt prezenţi în stratul cornos sub forma unei benzi continue, datorită
aplatizării celulelor. Acest fenomen este responsabil de culoarea întunecată a
tegumentului.
Pigmentarea tegumentului depinde de următorii factori:
- factorii genetici care influenţează „unitatea epidermo-melanocitară” şi
mărimea melanozomilor;
- factorii hormonali – hormonul corticotrop, hormonul melanostimulator
(MSH), estrogenii, care stimulează mai mult sau mai puţin formarea
melaninei;
- factorii de mediu – radiaţiile ionizante şi ultravioletele stimulează
melanogeneza prin activitarea mai multor melanocite şi prin multiplicarea
accelerată a keratinocitelor care devin mai acceptoare de melanină.

Celulele Langerhans
Sunt situate în special în stratul spinos al epidermului, dar au fost descrise şi la nivelul
dermului, în mucoasa cavităţii bucale, esofag, vagin. Nu se evidenţiază în coloraţii
uzuale cu H-E. Se pot însă evidenţia prin tratare cu clorură de aur La ME celula apare
stelată, cu prelungiri citoplasmatice şi un nucleu mic, dens şi lobulat În afara
organitelor comune (RER, mitocondrii, lizozomi,vezicule) în citolplasmă există
organite specifice denumite granulele Birbeck. Acestea sunt structuri în formă de
bastonaş, terminate la o extremitate printr-o veziculă, ceea ce le conferă un aspect
asemănător rachetei de tenis. Porţiunea liniară în secţiune longitudinală prezintă
striaţii alternative clare şi întunecate . Celulele Langerhans nu prezintă desmozomi,
hemidesmozomi sau filamente intermediare.Aceste celule îşi au originea în măduva
osoasă şi aparţin sistemului macrofagic mononuclear. Celulele Langerhans reprezintă
o adevarată „capcană imunologică” pentru antigenele de contact, pe care le preiau şi
le prezintă limfocitelor din derm. Au fost numite şi „epidermoclaste”, pentru că
fagocitează keratinocitele degradate.

Celula Merkel
Situată exclusiv în stratul bazal, celula Merkel nu se evidenţiază la MO. La
ME, celula prezintă numeroase prelungiri, distribuite printre keratinocitele de care se
leagă prin intermediul desmozomilor. Citoplasma conţine un nucleu neregulat,
filamente de keratină care formează citoscheletul şi granulaţii sferice, opace,
delimitate de membrane. Granulaţiile sunt grupate spre polul bazal al celulei aflat în
raport cu terminaţiile nervoase amielinice care străbat membrana bazală. Complexul
celulă epitelială - neuron se numeşte corpuscul Merkel şi reprezintă un
mecanoreceptor extrem de fin pentru sensibilitatea tactilă epicritică (de fineţe).
Celulele Merkel sunt foarte numeroase la nivelul vârfurilor degetelor.

Dermul
Dermul este reprezentat de un ţesut conjunctiv neordonat de origine
mezodermală şi este situat între epiderm şi hipoderm. Cu o grosime variabilă de la 0,6

11
mm la 3 mm în palme şi plante, dermul este o structură care determină grosimea
epidermului.
La limita cu epidermul, aşa-numita joncţiune dermo-epidermică, se găsesc
papilele dermice, mici proeminenţe ale dermului în epiderm, separate de crestele
epidermice, proiecţii ale epidermului spre dermul subiacent. Această alternanţă de
papile dermice şi creste epidermice conferă un aspect ondulat joncţiunii
dermoepidermice. Topografic şi structural se descriu un derm superficial sau papilar
şi un derm profund reticular care vine în raport cu hipodermul.
Dermul papilar (superficial) este reprezentat de un ţesut conjunctiv
lax, format din fibre fine de reticulină, fibre elastice, fibre de colagen tip VII
care formează fibrilele de ancorare. Acestea din urmă se extind dinspre
membrana bazală a epidermului spre derm, solidarizând cele două structuri. La
nivelul papilelor dermice există o bogată reţea de capilare şi terminaţii
nervoase libere sau încapsulate cum sunt corpusculii Meissner
(mecanoreceptori) şi corpusculii Krause (pentru senzaţia de rece).
Dermul reticular (profund) este format din ţesut conjunctiv dens.
Fibrele de colagen tip I sunt numeroase şi sunt organizate în fascicule dense,
dispuse mai ales paralel cu suprafaţa pielii, numite liniile Langer. Inciziile
chirurgicale efectuate paralel cu aceste linii de forţă se vindecă cu cicatrici mai
mici faţă de inciziile efectuate perpendicular sau oblic pe direcţia acestora.
Fibrele elastice formează o reţea bine reprezentată mai ales în jurul glandelor
sudoripare şi sebacee. Substanţa fundamentală, amorfă, conţine
glicozaminoglicani, în special acid hialuronic, dermatan-sulfat şi condroitin-
sulfat în proporţii diferite. Aceste structuri sunt hidrofile, reţin apa şi conferă
supleţe şi elasticitate pielii. Celulele sunt mai numeroase în dermul superficial
şi sunt reprezentate de fibroblaste, mastocite, macrofage şi grupuri izolate de
adipocite (în dermul profund). În dermul profund sau uneori în hipoderm se
găsesc glande sudoripare, glande sebacee, foliculi piloşi, muşchi erectori ai
firelor de păr, precum şi o serie de mecanoreceptori. Corpusculii Vater–
Pacini recepţionează forţele de presiune şi vibraţiile, iar corpusculii Ruffini
recepţionează forţele de tensiune.

Joncţiunea dermo-epidermică
Frontieră între cele două ţesuturi diferite ca origine, structură şi funcţie,
joncţiunea dermo-epidermică este practic o membrană bazală, elaborată concomitent
atât de fibroblaste, cât şi de keratinocite. Are un aspect ondulat conferit de alternanţa
de papile dermice şi creste epidermice, elemente care contribuie la solidarizarea
epidermului de derm. Defectele moleculare la nivelul acestei joncţiuni stau la baza
unei adevărate patologii de membrană (pemfigus bulos, epidermoliza buloasă,
dermatita herpetiformă).

Hipodermul
Hipodermul este ţesutul celular subcutanat format din adipocite, grupate în
paniculi adipoşi, separaţi de septe conjunctivo-vasculare. Cu vârsta, la femei, dermul
se subţiază, în timp ce depozitele adipoase subcutanate sunt tot mai bine reprezentate.
Acest lucru favorizează „hernierea” hipodermului în derm, astfel că limita dermo-
hipodermică devine tot mai puţin evidentă. Hipertrofia acestor protruzii ale ţesutului
adipos în derm conferă tegumentului aspectul de coajă de portocală, impropriu numit
şi „celulită”.

12
 ANEXELE CUTANATE

Anexele cutanate au origine ectodermică şi sunt reprezentate de glande şi

fanere .
Glandele sudoripare
Glandele sudoripare din tegument sunt reprezentate de glandele sudoripare
ecrine, cele mai numeroase, glandele sudoripare apocrine, situate în anumite regiuni
şi glande apocrine modificate sau de tip special cum sunt: glandele Moll din pleoape
şi glandele ceruminoase din conductul auditiv extern.
a) Glandele sudoripare ecrine. Glandele sudoripare ecrine sunt
glande simple tubulo-glomerulare, formate dintr-un segment secretor şi un
segment excretor. Segmentul secretor, situat în dermul profund sau hipoderm
este o structură încolăcită, glomerulară, delimitată de o membrană bazală pe
care se dispune un epiteliu simplu cubo-cilindric, format din două tipuri de
celule secretoare: celulele clare şi celulele întunecate. Celulele întunecate
delimitează lumenul, au formă de con cu extremitatea îngustă situată pe
membrana bazală. Sunt dispuse intercalat printre celulele clare. În citoplasmă
se evidenţiază nucleul, RER, numeroşi ribozomi liberi, mitocondrii alungite,
complex Golgi bine dezvoltat şi granule secretorii bogate în glicoproteine.
Sunt responsabile de secreţia componentei mucoase a sudorii. Celulele clare
sunt de tip seros, înalte, cu nucleu sferic, dispus central. În citoplasmă se
găsesc puţini ribozomi, REN slab dezvoltat, numeroase granule de glicogen.
La polul bazal membrana celulei prezintă numeroase pliuri necesare
transportului transepitelial. Polul apical al celulei nu delimitează lumenul
glandular, astfel că secreţia seroasă este eliminată prin intermediul unor
canalicule apicale delimitate de celulele întunecate adiacente. Celulele clare
transportă activ sodiu. Celulele mioepiteliale sunt dispuse discontinuu între
membrana bazală şi polul bazal al celulelor secretoare. Sunt mai mici, cu
citoplasmă eozinofilă, cu filamente de actină care asigură contracţia celulelor
şi favorizează procesul de eliminare al secreţiei sudorale prin mecanism
merocrin. Segmentul excretor este format din două porţiuni: canalul şi
traiectul sudoripar. Canalul sudoripar continuă segmentul secretor al glandei
şi este situat în derm. Este delimitat de un epiteliu bistratificat cuboidal, depus
pe o membrană bazală Celulele bazale au un nucleu mare, dens şi numeroase
mitocondrii în citoplasmă. Celulele superficiale care delimitează lumenul, au
un nucleu de formă neregulată, puţină citoplasmă cu puţine mitocondrii şi o
margine cuticulară eozinofilă, refractilă, formată din microvilozităţi cu rol în
reabsorbţia sodiului. Traiectul sudoripar este situat în epiderm, nu are un
perete propriu, fiind delimitat de celule epidermice. Se deschide la piele prin
intermediul unui por.
b) Glandele sudoripare apocrine se dezvoltă din epiteliul foliculului
pilos. Sunt situate la nivelul axilei şi în regiunea anogenitală. Segmentul
secretor este format dintr-un epiteliu simplu, cuboidal sau cilindric, care
devine pavimentos când lumenul este plin cu produs de secreţie. Celulele sunt
întunecate cu nucleu dens şi citoplasmă plină cu granule secretorii. Celulele
mioepiteliale mai mici sunt dispuse într-un strat continuu pe membrana bazală.
Conţinutul veziculelor citoplasmatice este eliminat prin exocitoză. Segmentul
excretor se deschide la nivelul foliculului pilos, imediat deasupra ductului
glandei sebacee. Glandele apocrine devin funcţionale doar la pubertate.

13
 Glanda sebacee
Glandele sebacee se găsesc pe toată suprafaţa corpului, excepţie făcând palmele şi
plantele. Fiecare fir de păr, fără excepţie, este înconjurat de o glandă sebacee, în
schimb glandele sebacee pot fi izolate în zonele lipsite de pilozitate. Produsul de
secreţie se numeşte sebum şi este o substanţă grasă, bogată în colesterol şi trigliceride.
Morfologic, glanda sebacee este de tip alveolar simplu, fiind formată dintr- un
segment secretor în formă de alveolă şi un segment excretor scurt care se deschide în
teaca firului de păr. Glandele sebacee se dispun sub formă de lobuli sebacei în jurul
firelor de păr şi se deschid într-un singur duct excretor Segmentul secretor este
delimitat de o membrană bazală, continuare a bazalei epidermice. Celulele bazale se
continuă la nivelul foliculului pilos cu celulele bazale epidermice. Sunt celule active
metabolic, cu citoplasmă bazofilă şi nucleu hipocrom nucleolat. Prin diviziune,
acestea asigură refacerea numărului de celule distruse în timpul excreţiei. În
citoplasmă se găsesc organite celulare, RER, REN, glicogen, dar şi picături de lipide.
Spre centrul glandei, celulele devin mai mari, au citoplasma spumoasă, vacuolară,
datorită picăturilor lipidice. REN este foarte bine dezvoltat, iar nucleul devine mic,
dens, excentric. Celulele îşi elimină produsul de secreţie prin mecanism holocrin.
Zona centrală a glandei este formată din celule în diferite stadii de degenerare şi
picături mari de grăsime, care împreună cu resturile celulare vor forma sebumul.
Ductul excretor este scurt şi larg, fiind delimitat de un rând de celule bazale şi câteva
celule spinoase.

Părul
Firul de păr este o structură filamentoasă, keratinizată, care prezintă un
segment vizibil la suprafaţa tegumentului, filamentul pilos şi un segment situat în
dermul profund, foliculul pilos.
Filamentul pilos este format din trei straturi celulare dispuse concentric:
medulara, corticala şi cuticula sau epidermicula . Medulara este stratul central al
firului de păr şi este formată din două-trei rânduri de celule mari, poligonale. Celulele
conţin granule de pigment şi keratină de tip moale. Corticala reprezintă masa
principală a firului de păr. Este formată din câteva rânduri de celule ovalare, cu limite
imprecis trasate şi nuclei întunecaţi. Conţin filamente de keratină şi granule de
tricohialin (similar keratohialinei epidermice) care participă la formarea keratinei de
tip dur în aceste celule. Pe lângă keratina dură, bogată în sulf (5-6%) celulele conţin
granule de melanină a căror calitate şi cantitate determină culoarea părului. Cuticula
sau epidermicula este formată dintr-un singur rând de celule turtite, keratinizate şi
intricate între ele la fel ca şi ţiglele de pe casă, dar cu marginea liberă în sus. Firul de
păr, structură complet keratinizată, părăseşte tegumentul la nivelul ostiumului.
Foliculul pilos este structura de la nivelul căreia se formează firul de păr.
Porţiunea profundă a foliculului pilos, numită şi rădăcină, este mai dilatată şi prezintă
în zona profundă o depresiune în care pătrunde ţesutul conjunctiv din derm formând
papila firului de păr. Cele două structuri, respectiv rădăcina şi papila, formează
bulbul. Papila este structura care asigură vascularizaţia firului de păr, la nivelul ei
fiind prezentă o bogată reţea de capilare. Matricea reprezintă zona celulară de la
nivelul rădăcinii, situată imediat deasupra papilei. Este practic o structură analogă
stratului bazal epidermic şi de la nivelul său se formează prin diviziuni celulare tecile
firului de păr. Melanocitele matriciale au prelungiri citoplasmatice lungi şi transferă
melanozomii celulelor din corticala filamentului pilos. Cu vârsta, melanocitele devin
mai puţin active, proces esenţial în albirea părului. Foliculul pilos este format din
două teci epiteliale: internă şi externă şi o teacă conjunctivă fibroasă.

14
 a) Teaca epitelială internă este bine reprezentată în porţiunea
profundă a foliculului unde înconjoară filamentul pilos. Teaca internă este
alcătuită din trei structuri concentrice care, dispuse dinspre centru spre
exterior, sunt:
- Cuticula sau epidermicula, formată dintr-un singur rând de celule
turtite, keratinizate cu aspect de solzi, dispuse asemănător ţiglelor de pe casă,
dar cu marginea liberă în jos. Prin această orientare a celulelor din
epidermicula tecii interne, invers decât a celulelor din epidermicula
filamentului pilos, se asigură fixarea firului de păr în foliculul pilos;
- Stratul Huxlei este format din două-trei rânduri de celule mai mari,
poliedrice. Keratinizarea acestui strat se realizează mai târziu, începând cu
limita superioară a bulbului;
- Stratul Henle este alcătuit dintr-un singur rând de celule cuboidale
care pierd nucleul şi se încarcă cu granule mari de tricohialin. Aceste celule
sunt primele care se keratinizează în cadrul tecii interne.
b) Teaca epitelială externă este bine reprezentată în partea
superficială a foliculului pilos şi devine mai subţire la nivelul bulbului. Este
formată din celulele stratului spinos epidermic.
c) Teaca fibroasă sau sacul fibros provine din derm. Este formată din
ţesut conjunctiv bogat vascularizat şi inervat, care participă la formarea papilei
firului de păr. Este separată de teaca epitelială externă printr- o membrană
bazală mai groasă

Muşchiul erector al firului de păr Muşchiul erector al firului de păr este

format din fibre musculare netede. Se inseră cu o extremitate pe sacul fibros, imediat
sub colet, iar cu cealaltă extremitate în dermul superficial

Vascularizaţia tegumentului Tegumentul este un organ foarte bine

vascularizat. Reţeaua circulatorie a pielii are o structură particulară, fiind organizată
în planuri suprapuse care comunică între ele .
Inervaţia tegumentului În derm s-au descris terminaţii nervoase libere şi
structuri încapsulate. În dermul papilar sunt localizaţi corpusculii Meissner şi
corpusculii Krause. În dermul profund şi hipoderm sunt localizaţi corpusculii Vater-
Pacini şi Golgi-Mazzoni pentru sensibilitatea tactilă şi corpusculii Ruffini pentru
sensibilitatea termică la cald. Corpusculii au un plan comun de organizare. Prezintă o
capsulă conjunctivă, formată din lamele concentrice tapetate cu celule conjunctive
turtite şi un aparat central format din 1-2 fibre nervoase amielinice.

ORGANELE DE SIMŢ

ORGANUL VEDERII: OCHIUL

Ochii sunt organe fotosensibile complexe şi înalt specializate care permit o

analiză exactă a formei, a intensităţii luminii şi a culorii reflectate de către obiecte.
Semnalul luminos recepţionat este codificat sub forma unor impulsuri electrice şi
transmis la scoarţa cerebrală pentru procesare.
Fiecare ochi este format din globul ocular şi structurile anexe: pleoapa,
conjunctiva şi aparatul lacrimal.

GLOBUL OCULAR

15
 Globul ocular include un perete format din tunici şi un sistem de medii
transparente cu rolul de a focaliza imaginea. Peretele globului ocular este format din
trei tunici concentrice suprapuse: tunica externă, fibroasă; tunica mijlocie, vasculară şi
tunica internă, nervoasă. Mediile transparente ale globului ocular sunt: corneea,
umoarea apoasă, cristalinul şi corpul vitros.
Tunicile globului ocular Cele trei tunici care formează peretele globului
ocular prezintă un segment postero-lateral care reprezintă 5/6 din circumferinţa
globului ocular şi un segment anterior, 1/6 anterioară.
Tunica fibroasă
Tunica externă, fibroasă, poartă denumirea de sclero-cornee şi este formată
dintr-un segment posterior opac, sclerotica şi un segment anterior transparent,
corneea. Zona de tranziţie dintre cele două segmente este limbul sclero-cornean.

Corneea

Corneea reprezintă 1/6 anterioară, incoloră şi transparentă a tunicii fibroase. În

porţiunea centrală are o grosime de 0,5 mm şi de 1 mm la periferie. Corneea are
inervaţia senzitivă cea mai bogată dintre structurile ochiului.
1. Epiteliul anterior este o continuare a epiteliului conjunctival care acoperă
sclerotica adiacentă. Este de tip stratificat pavimentos nekeratinizat, format din 5-7
rânduri de celule. Celulele bazale sunt cubo-clindrice, cu nucleii sferici sau ovalari.
Aceste celule prezintă numeroase mitoze, ceea ce explică remarcabila capacitate de
regenerare a corneei, celulele distruse fiind înlocuite în 7 zile. Celulele din stratul
mijlociu conţin organite comune şi filamente intermediare şi sunt solidarizate prin
desmozomi care se găsesc la nivelul unor interdigitaţii scurte ale membranelor
celulelor. Celulele superficiale sunt aplatizate şi au nucleii turtiţi, picnotici. Sunt unite
prin contacte de tipul zonula ocludens şi prezintă la polul apical microvili care
pătrund în filmul lacrimal precornean, un strat protector ce conţine lipide şi
glicoproteine. Microvilii ajută la menţinerea filmului lacrimal şi împiedică desicarea
corneei. În cazul în care suprafaţa corneei se usucă, există riscul apariţiei ulceraţiilor.
Celulele stem ale epiteliului anterior se găsesc la nivelul limbului sclerocornean.
Numeroasele terminaţii nervoase de la nivelul epiteliului anterior conferă
corneei o mare sensibilitate la atingere.
2. Membrana bazală anterioară Bowmann este situată imediat sub epiteliul
anterior şi apare la microscopul electronic sub forma unei lamine omogene, fin
fibrilare, cu grosimea de 7-12 μm. Este alcătuită din fibre de colagen tip I dispuse
dezordonat. Este sintetizată atât de celulele epiteliului anterior, cât şi de celulele din
stroma subjacentă. Această membrană conferă o anumită rezistenţă corneei şi este
penetrată de numeroase fibre nervoase senzitive care inervează epiteliul anterior.
Această membrană bazală acţionează ca o barieră împotriva propagării infecţiilor. Nu
are capacitate de regenerare.
3. Stroma corneei sau substanţa proprie a corneei reprezintă 90% din
grosimea acesteia și constă din circa 60 de lamele fine, formate din țesut conjunctiv
dens fibro-lamelar. În cadrul fiecărei lamele fibrele de colagen sunt paralele, însă au
direcţie aproximativ perpendiculară pe cele din lamelele adiacente. Fibrele de colagen
ale corneei se întind pe toată lungimea acesteia. Între fibre se găseşte o substanţă
fundamentală bogată în proteoglicani, care sunt glicozaminoglicani sulfataţi (în
principal condroitin-sulfat şi keratan-sulfat) legaţi covalent la o proteină. Între lamele
se găsesc fibroblaste aplatizate, denumite keratocite. Se presupune că spaţializarea
uniformă a fibrelor de colagen datorită proteoglicanilor şi dispunerea în unghiuri

16
drepte conferă transparenţă corneei.Deşi corneea nu este vascularizată, în cadrul
proceselor inflamatoare la nivelul stromei se constată un bogat infiltrat cu limfocite şi
polimorfonucleare neutrofile.
4. Membrana bazală posterioară Descemet este situată între stromă şi
epiteliul posterior. Are o grosime de 5-10 μm şi este o structură omogenă, constituită
din fibre colagene fine dispuse sub forma unei reţele tridimensionale. Spre deosebire
de membrana anterioară, se regenerează după leziuni; este sintetizată în mod continuu
şi se îngroaşă lent odată cu înaintarea în vârstă.
5. Epiteliul posterior, denumit impropriu endoteliu cornean, este un epiteliu simplu
pavimentos care acoperă suprafaţa internă a corneei, adiacentă camerei anterioare a
globului ocular. Celulele sunt solidarizate prin joncţiuni de tipul zonula adherens,
astfel că toate schimburile metabolice ale corneei se realizează prin epiteliu.

Retina

Retina sau tunica nervoasă a globului ocular este o membrană fotosensibilă

care se dezvoltă din veziculele optice secundare şi poate fi considerată o expansiune a
creierului. Este formată din două segmente: segmentul posterior, respectiv 5/6 din
circumferinţa acestei tunici, reprezintă retina vizuală şi segmentul anterior, care
corespunde corpului ciliar şi irisului, constituie retina oarbă. Zona de tranziţie dintre
aceste două segmente se numeşte ora serata.
Retina vizuală sau senzorială Retina vizuală este formată din zece straturi:
un strat de natură epitelială şi nouă straturi constituite din celule nervoase şi
nevroglice. Corpii celulari ai celulelor vizuale şi ai celulelor nervoase bipolare şi
multipolare constituie patru straturi, datorită structurii lor particulare. Conexiunile
sinaptice dintre cele trei tipuri de neuroni formează alte două straturi, iar axonii
celulelor multipolare alcătuiesc un al treilea strat, cel al fibrelor nervului optic.
Prelungirile celulelor gliale se structuralizează sub aspectul a două membrane
limitante: externă şi internă. În alcătuirea retinei intră şapte tipuri celulare:
1. Celulele pigmentare. Celulele pigmentare sunt celule epiteliale
dispuse pe un rând pe o membrană bazală, membrana lui Brusch, formând
epiteliul pigmentar. Celulele sunt cubo-cilindrice şi prezintă nuclei situaţi
bazal. Membrana celulelor adiacentă membranei lui Brusch prezintă
numeroase invaginaţii în care sunt polarizate mitocondriile, ceea ce sugerează
un transport ionic la acest nivel. Între membranele laterale ale celulelor există
joncţiuni de tipul zonula ocludens, zonula adherens şi desmozomi care
participă la formarea barierei sânge-retină. Joncţiunile de tip gap de la nivelul
membranelor laterale ale celulelor asigură comunicarea intercelulară.
Citoplasma celulelor conţine RER, aparat Golgi şi REN bine dezvoltat,
granulele de melanină sintetizate de aceste celule şi corpi întunecaţi. Celulele
pigmentare îndeplinesc numeroase funcţii: asigură absorbţia luminii, realizând
efectul de cameră obscură a globului ocular; intervin în esterificarea vitaminei
A; asigură fagocitoza continuă a discurilor membranoase uzate ale celulelor cu
bastonaş la nivelul corpilor întunecaţi.
2. Celulele vizuale sau fotosensibile sunt celule nervoase reprezentate
de celulele cu con şi cu bastonaş Prelungirile apicale ale celulelor sunt
denumite segment extern şi reprezintă dendrite specializate, fotosensibile.
Segmentele externe ale celulelor vizuale sunt înconjurate de prelungirile
celulelor pigmentare. Porţiunea bazală a celulelor formează sinapse cu
dendritele celulelor bipolare. Celulele fotosensibile străbat un strat extern,

17
 limitanta externă, care este o membrană reprezentată de joncţiuni de tipul
zonula adherens care leagă segmentele interne ale conurilor şi bastonaşelor cu
prelungirile terminale externe ale celulelor nevroglice Müller.
Celulele cu bastonaş sunt cele mai numeroase celule vizuale, în
număr de 100-120 milioane şi sunt specializate pentru vederea în lumină
crepusculară. Sunt celule alungite, orientate paralel între ele şi perpendicular
pe suprafaţa retinei. Sunt alcătuite din patru porţiuni: segmentul extern,
segmentul intern, regiunea nucleară şi zona sinaptică. Segmentul extern,
respectiv prelungirea dendritică, este fotosensibil şi are formă de bastonaş.
Este alcătuit din 600-1000 de vezicule membranoase turtite, asemănătoare
unor discuri dispuse perpendicular pe axul lung al celulei. Fiecare veziculă
membranoasă reprezintă o invaginaţie a plasmalemei, care se detaşează de la
suprafaţa celulei formând discuri suprapuse cu o grosime de 8 nm. La nivelul
membranei discurilor este localizat pigmentul rodopsină sau purpura
vizuală. Segmentul extern este separat de cel intern printr-o zonă intermediară
îngustă. Segmentul intern conţine aparatul metabolic al celulei care asigură
biosinteza şi producerea de energie. Este bogat în glicogen şi conţine
numeroase mitocondrii polarizate spre zona de legătură cu rolul de a asigura
energia necesară în procesul vizual. Sub zona mitocondrială se găsesc
microtubuli, polizomi, aparat Golgi, RER şi REN bine dezvoltat.
Celulele cu con sunt în număr de 7 milioane şi sunt responsabile de
vederea în lumină intensă şi de perceperea culorilor. Sunt de asemenea celule
alungite, cu o structură asemănătoare celulelor cu bastonaş, însă prezintă
anumite particularităţi: segmentul extern are formă de con; discurile
membranoase turtite formate prin invaginarea plasmalemei nu sunt detaşate de
membrana de înveliş externă; proteinele produse în segmentul intern al
conurilor sunt difuz răspândite în întregul segment extern; conurile conţin
pigmentul denumit iodopsină.
Modul de funcţionare a conurilor şi bastonaşelor este similar, deşi
conurile sunt specializate pentru vederea diurnă colorată, iar bastonaşele
pentru vederea la lumină slabă, nocturnă.
3. Celulele bipolare reprezintă protoneuronul căii vizuale. Sunt de două tipuri:
celule bipolare difuze care fac sinapsă cu două sau mai multe celule fotoreceptoare şi
celule monosinaptice care fac sinapsă cu axonul unei singure celule cu con şi cu o
singură celulă ganglionară multipolară.
4. Celulele ganglionare sau neuronii multipolari reprezintă deutoneuronul
căii vizuale. Aceste celule stabilesc sinapse cu celulele bipolare şi îşi proiectează
axonii spre o zonă specifică a retinei, papila nervului optic, denumită şi pata oarbă,
unde vor forma nervul optic. Fiind celule nervoase, prezintă nuclei mari, eucromi,
nucleolaţi şi corpusculi Nissl bine evidenţiaţi. Şi aceste celule pot fi difuze sau
monosinaptice.
5. Celulele orizontale sunt neuroni de asociaţie care asigură legătura între
diferitele celule fotoreceptoare. Se pare că au rol în integrarea stimulilor.
6. Celulele amacrine sunt un tip special de neuroni unipolari care stabilesc
contacte între celulele ganglionare. Nu se cunoaşte cu exactitate funcţia lor.
7. Celulele Müller sunt celule nevroglice cu rol nutritiv şi de suport. Sunt
intens ramificate şi prezintă prelungiri care leagă celulele nervoase ale retinei şi se
extind sub forma celor două membrane limitante: internă şi externă. Celulele conţin în
citoplasmă microfilamente, granule de glicogen şi au o activitate metabolică intensă.

18
Membrana limitantă externă este formată din prelungirile externe ale celulelor Müller
şi stabileşte o legătură strânsă cu celulele vizuale

Organizarea morfologică a retinei vizuale

Retina vizuală, senzorială, este formată din 10 straturi, organizate astfel:

1. Epiteliul pigmentar este situat adiacent coroidei. Este un epiteliu simplu,
format din celule pigmentare dispuse pe un rând pe o membrană bazală, membrana lui
Brusch.
2. Stratul conurilor şi bastonaşelor este format din segmentele externe ale
celulelor vizuale.
3. Membrana limitantă externă este formată din prelungirile externe ale
celulelor Müller, care stabilesc conexiuni cu segmentul extern al celulelor vizuale,
conferind la microscopul optic aspectul unei membrane subţiri perforate.
4. Stratul nuclear extern este format din corpii şi prelungirile axonice ale
celulelor vizuale. Celulele cu con au nucleii mari, ovalari şi eucromi situaţi pe un
singur rând în apropierea membranei limitante externe, în timp ce celulele cu bastonaş
au nucleii mici, rotunzi şi hipercromi situaţi pe mai multe rânduri în profunzimea
stratului.
5. Stratul plexiform extern este reprezentat de conexiunile sinaptice dintre
segmentul profund axonic al celulelor vizuale şi dendritele neuronilor bipolari.
6. Stratul nuclear intern este format din neuronii bipolari şi neuroni de
asociaţie: celule orizontale şi celule amacrine. Celulele Müller situate la acest nivel
formează, prin prelungirile lor, cele două membrane limitante ale retinei.
7. Stratul plexiform intern este reprezentat de conexiunile sinaptice dintre
axonii celulelor bipolare şi dendritele neuronilor multipolari.
8. Stratul celulelor ganglionare sau al neuronilor multipolari este format din
neuroni mari, dispuşi pe un rând.
9. Stratul fibrelor optice constă din axonii amielinici ai celulelor ganglionare,
dispuşi paralel cu suprafaţa retinei şi care converg înspre pata oarbă, zonă la nivelul
căreia nervului optic părăseşte globul ocular.
10. Membrana limitantă internă delimitează retina de corpul vitros, fiind
alcătuită din prelungirile interne ale celulelor Müller. Apare ca o membrană subţire
omogenă.

Retina oarbă
Retina oarbă reprezintă porţiunea retinei corespunzătoare corpului ciliar şi
irisului. Are o structură simplă, fiind formată din două straturi celulare, dintre care
unul este pigmentar.

Ora serrata
Ora serrata reprezintă zona de tranziţie dintre retina vizuală şi retina oarbă. Se
caracterizează prin numărul redus şi atrofia celulelor vizuale şi a celulelor nervoase,
cu predominanţa celulelor nevroglice care prezintă un aspect epitelial cubo-cilindric.

19