Cursul 4

ORGANIZAREA ȘI STRUCTURILE ORGANIZATORICE DE MANAGEMENT

Orice instituție pentru a-și putea desfășura activitatea, își creează o formă de
organizare proprie, care depinde de specificul activității pe care o desfășoară, de volumul și
complexitatea sarcinilor, de numărul angajaților, de perspectivele de dezvoltare etc.
Organizarea are ca obiectiv principal stabilirea cadrului organizatoric care să permită
desfășurarea activității organizației și vizează definirea precisă a următoarelor elemente
(Cojocaru, 2006, 55):
 Structura organizatorică
 Organismele componente și relațiile din cadrul acestora
 Sistemul informațional
 Delegarea autorității
 Descentralizarea activităților
Structura organizatorică oferă o imagine de ansamblu asupra firmei, fiind compusă din
două părți (Neagu, Udrescu, 2008, 147):
1. Structura funcțională (de management) în care sunt incluse managementul de
nivel superior și compartimentele funcționale, în care procesele de management
sunt prioritare;
2. Structura operațională (de producție și concepție) are în vedere numărul și felul
unităților de producție (ateliere de producție, proiectare, laboratoare de cercetare
etc), la nivelul cărora se exercită cu prioritate procesele de execuție.
Structura organizatorică poate fi privită în două accepțiuni: statică și dinamică. În
accepțiunea statică, prin structura organizatorică se urmărește precizarea atribuțiilor fiecărei
componente în cadrul ansamblului și a relațiilor dintre ele. În accepțiunea dinamică, se
pornește de la procedurile și strategiile necesare realizării obiectivelor organizaționale.
Promovarea accepțiunii dinamice presupune trecerea de la structurile organizatorice rigide, pe
perioade îndelungate de timp, la structuri flexibile, adaptabile contextelor actuale.
Fiecare organizație trebuie să-și adopte acea structură organizatorică, ce se dovedește a
fi capabilă să-i asigure un grad sporit de flexibilitate, ținând seama de mediul exterior. În
elaborarea unei structuri organizatorice trebuie avute în vedere câteva cerințe:

1
  Definirea caracteisticilor esențiale ale structurii organizatorice aflate în relații e
complementaritate: sarcinile și activitățile, centrele de responsabilitate și de autoritate,
relațiile etc.
 Corelarea structurii organizatorice cu obiectivele strategice;
 Luarea în considerare la alegerea formei organizatorice a unor factori care au incidență
diectă asupra calității informațiilor etc. (dimensiunea organizației, dispersarea
geografică, personalitatea angajaților, gradul de cultură, mentalitatea acestora
caracteristicile mediului exterior etc.).
Proiectarea structurii organizatorice a unei organizații este influențată de două categorii de
factori:
a) Factorii de context (tehnologia, mediul extern, dimensiunea organizației)
b) Factorii de eficiență (eficiența economică, eficiența socială, eficiența organizațională)
Eficiența economică – o organizație puternică din punct de vedere economic își poate
permite o structură corectă din punct de vedere al cerințelor mediului extern și în care
posturile sunt remunerate bine. La polul opus, organizația cu rezultate slabe nu-și va putea
permite menținerea întreg personalului și nici remunerarea corespunzătoare a acestora.
Eficiența socială, deși mai greu de cuantificat, se resimte în calitatea mediului de muncă,
în satisfacția sau frustrarea personalului etc. Este posibilă situația în care, deși organizația
obține perfomanțe economice, climatul psihosocial sa fie perturbat de conflicte între șefi și
subordonați.
Eficiența organizațională este materializată prin funcționalitatea structurii organizatorice.
Influența acestui factor poate fi ilustrată prin nivelul realizării obiectivelor individuale, gradul
de acoperire al unor activități cu personal adecvat ca număr și structură, modul de adoptare a
deciziilor etc.

Principiile generale de organizare structurală

Conceperea structurilor de organizare se realizează în strânsă corelație cu factorii de
prezentați anterior și cu respectarea unor principii de elaborare (Neagu, Udrescu, 2008, 155)
și anume:
1. Principiul supremației obiectivelor și unității de acțiune – fiecare subdiviziune
organizatorică trebuie să fie expresia unui scop bine definit, în deplin acord cu
obiectivele organizației;
2. Principiul eficienței – structura de organizare este eficientă dacă asigură atingerea
obiectivelor organizației cu costuri cât mai mici.
2
 3. Principiul sferei de autoritate – fiecare titular al unui post de conducere poate
coordona un număr optim de posturi de execuție
4. Principiul scalar – cu cât este mai clară linia de autoritate, cu atât mai eficiente vor fi
responsabilitatea luării deciziei și comunicarea informațiilor, în ambele sensuri.
5. Principiul diviziunii muncii – Structura organizatorică este mai eficientă atunci când
activitățile, atribuțiile și sarcinile sunt delimitate de posturi de lucru în strânsă
concordanță cu pregătirea profesională și motivațiile salariaților.
6. Principiul definirii funcției – cu cât posturile de lucru și compartimentele au fost mai
bine definite activitățile, atribuțiile, sarcinile, obiectivele, responsabilitățile,
competențele și autoritatea cu atât nivelul prformanțelor este mai mare.
7. Principiul flexibilității – fiecare organizație trebuie să activeze în condițiile
schimbătoare determinate de mediul extern și intern. Aplicarea acestui principiu în
elaborarea structurii de organizare, presupune anticiparea soluțiilor ce trebuie să fie
adoptate pentru a nu reduce eficacitatea activitățilo organizației.
8. Principiul delegării - Delegarea este probabil cea mai dificilă dintre sarcinile
managerilor și are drept componente: însărcinarea1, atribuirea autorității2 și asumarea
responsabilității. Poblema este obținerea unui echilibru între a delega prea mult sau
prea puțin și între exces sau lipsă de supraveghere (Armstrong, 2008, 71). Prin urmare,
problemele delegării sunt legate în special de marja pe care managerii o pot acorda
salariatului în ceea ce privește decizia.
În prezent, împuternicirea și delegarea au devenit concepte și practici din ce în ce mai
folosite în organizațiile moderne. Împuternicirea se referă la responsabilizarea, respectiv la
asumarea responsabilității de către subordonați pentru toate aspectele muncii lor. Delegarea
reprezintă transmiterea responsabilității pentru efectuarea anumitor sarcini care reveneau de
drept superiorului care a transmis-o. Din această perspectivă, împuternicirea este superioară
delegării (Stanciu, Ionescu, 2007, 179).

Componentele de bază ale structurii organizatorice

Abordată ca sistem, structura organizatorică a unei organizații cuprinde următoarele
componente de bază(Neagu, Udrescu, 2008, 157) :
I. Componentele primare ale structurii organizatorice

1
Însărcinarea – atribuirea unei sarcini care aparține de drept managerului unui executant.
2
Atribuirea autorității reprezintă condiția finalizării sarcinii.

3
 a) Postul de muncă – în cadrul oricărei organizații, activitățile prin intermediul
cărora se ating obiectivele organizației sunt separate în grupuri de sarcini3 și îndatoriri alocate
unuia sau mai multor angajați. Aceste subdiviziuni sunt denumite posturi. Un post reprezintă
mai multe sarcini, obligații și responsabilități care sunt încredințate unui angajat pentru a fi
îndeplinite.Posturile care oferă angajaților un grad înalt de satisfacție au în general unul sau
mai multe din următoarele trăsături (Nedelea, 2008, 271): diversitatea sarcinilor, autonomia 4,
semnificația sarcinii5, feed-back-ul sau conexiunea inversă.
b) Funcția – reprezintă ansamblul atribuțiilor și sarcinilor omogene din punct de
vedere al naturii și complexității lor, repartizate în mod regulat și organizat inui angajat al
organizației.
c) Compartimetul de muncă/ departamentele de muncă – reprezintă componente
organizaționale formate din mai multe persoane subordonate unui manager. Caracteristicile de
bază care definesc compartimentul sunt: existența relației dintre membri grupului, determinate
de omogenitatea sau complementaritatea activităților exercitate; existența relațiilor de
dependență a tuturor membrilor grupului față de manager; caracterul stabil al sarcinilor pe
care le ae de îndeplinit.
II. Relațiile organizatorice
a) De autoritate
b) De control
c) De reprezentare
d) De cooperare
III. Ordinea componentelor organizatorice
a) Nivelul ierarhic
b) Ponderea ierarhică

Bibliografie:
1. Armstrong, Michael, How to Be an Even Better Manager – A Complete A-Z of Proven Techniques and Essential Skills, Sisth
Edition, Kogan Page, Great Britain, 2008.
2. Neagu, Cibela, Udrescu, Mircea, Managementul organizației, Editura Tritonic, București, 2008.
3. Stanciu, Ștefan, Ionescu, Mihaela, Cultură și comportament organizațional, Editura Comunicare.ro, București, 2007.

3
Sarcina – este fedinită ca o unitate de muncă, care cuprinde un set de activități de muncă necesare pentru a
realiza un anume obiectiv.
4
Autonomia – gradul în care deținătoul postului are libertatea, independența și autoritatea de a lua decizii în
cadrul muncii sale.
5
Semnificația sarcinii – evidențiază gradul în care activitatea desfășurată contribuie la eforturile general ale
organizației, ale comunității etc.