În cele ce urmează exemplificăm cu următoarele drepturi şi obligaţii specifice raporturilor de drept

material fiscal:

• Dreptului organului financiar-fiscal de a încasa impozite, taxe şi alte contribuţii la bugetele publice
centrale şi la bugetele locale îi corespunde obligaţia contribuabilului de a satisface aceste creanţe în
cuantumurile şi la termenele prevăzute de lege;

• Obligaţiei organului financiar-fiscal de a restitui sumele plătite în plus faţă de cele datorate de
contribuabil îi corespunde dreptul acestuia de a pretinde primirea sumelor care se constituie într-o plată
nedatorată.

Din sfera raporturilor procedural-fiscale exemplificăm cu următoarele categorii de drepturi şi obligaţii

corelative ale părţilor:

• Dreptului organului financiar-fiscal de a declanşa şi realiza executarea silită a contribuabilului (debitor

fiscal) pentru neonorarea creanţelor fiscale datorate, îi corespunde obligaţia contribuabilului de a se
supune executării silite în vederea realizării creanţelor sale fiscale;

• Obligaţiei organului financiar-fiscal de a efectua executări silite numai în limitele competenţelor sale
materiale şi teritoriale îi corespunde dreptul contribuabilului de a contesta executările silite făcute fără
respectarea dispoziţiilor legale (procedurale) în materie de competenţă şi, implicit, de a obţine anularea
acestor executări silite.

6. Obiectul raportului juridic fiscal este dat de conduita parţilor în cadrul acestuia, respectiv aceea de a
da, a face sau a nu face ceva în legătură cu formarea fondurilor publice ale statului sau ale unităţilor
administrativ-teritoriale. Aşadar, după cum se poate observa, raporturile juridice fiscale iau naştere, se
modifică şi se sting în procesul de formare a fondurilor publice, ceea ce conduce la concluzia că obiectul
lor material este reprezentat de banul public. Astfel, se poate lesne observa că în cadrul raporturilor de
drept material fiscal este preponderentă conduita de a da, respectiv de a plăti sumele de bani pe care
debitorii fiscali le datorează în temeiul legii. În ceea ce priveşte raporturile procedural-fiscale,
predominantă este conduita de a face (de a îndeplini dispoziţiile procedurale prescrise de lege) sau de a
nu face (de a nu încălca aceleaşi dispoziţii legale care au un caracter imperativ şi deci ele trebuie urmate
întocmai). Interesant de subliniat este faptul că în cadrul raporturilor procedural fiscale conduita de a
face sau de a nu face au ca finalitate tot realizarea conduitei de a da (adică realizarea în totalitate a
creanţei fiscale datorate).

Legiuitorul fiscal defineşte cele mai importante noţiuni în această materie. Astfel, el distinge între
noţiunea de creanţă fiscală şi cea de creanţă bugetară, dar conţinutul definiţiei este nefericit ales, căci
creează impresia că cele două noţiuni au acelaşi conţinut. Nu este deloc aşa, căci