relaţia dintre creanţa bugetară şi creanţa fiscală este de la întreg la parte.

Aşadar, sunt creanţe fiscale

cele izvorâte din obligaţia de plată a impozitelor, taxelor şi contribuţiilor sociale, în timp ce creanţele
bugetare exced cadrului celor fiscale, cuprinzând şi alte categorii de obligaţii de plată destinate
bugetelor publice, dar care se constituie ca venituri din capital (rezultate din valorificarea capitalului
statului sau unităţilor administrativ-teritoriale), ori venituri nefiscale de orice fel (care constau din
prelevări în formă pecuniară datorate către oricare buget public, stabilite prin lege, şi de altă natură
decât cele fiscale sau din capital).

Aşadar, atât creanţele fiscale, cât şi creanţele bugetare sunt drepturi patrimoniale cu destinaţie
bugetară publică şi care constau din creanţe fiscale principale (sume datorate cu titlu de impozite, taxe
şi contribuţii de orice fel destinate să alimenteze oricare dintre bugetele publice reglementate în
sistemul bugetar românesc) şi creanţe fiscale accesorii (ce decurg din neplata la termen a creanţelor
fiscale principale şi formate din dobânzi şi penalităţi de întârziere), respectiv din creanţe bugetare
principale şi creanţe bugetare accesorii.

3. Contribuabiliul/plătitorul – subiect al raportului juridic fiscal

7. Aşa cum am mai arătat, unul dintre subiecţii raportului juridic fiscal este contribuabilul care poate fi
orice persoană fizică sau juridicală ce, în baza legii, dobândeşte obligaţii financiare de plată pentru
veniturile pe care le realizează, bunurile pe care le posedă, activităţile pe care le desfăşoară, ori calităţile
pe care le deţin.

8. În relaţiile cu organul fiscal contribuabilul se poate prezenta singur, dar poate fi şi reprezentat printr-
un împuternicit. Conţinutul şi limitele reprezentării sunt cele cuprinse în împuternicire sau stabilite de
lege, după caz. Desemnarea unui împuternicit nu îl împiedică pe contribuabil/plătitor să îşi îndeplinească
personal obligaţiile prevăzute de legislaţia fiscală, chiar dacă nu a procedat la revocarea împuternicirii.

Împuternicitul este obligat să depună la organul fiscal actul de împuternicire, în original sau în copie
legalizată. Revocarea împuternicirii operează faţă de organul fiscal de la data depunerii actului de
revocare, în original sau în copie legalizată.

În cazul reprezentării contribuabilului/plătitorului în relaţia cu organul fiscal prin avocat, forma şi

conţinutul împuternicirii sunt cele prevăzute de dispoziţiile legale privind organizarea şi exercitarea
profesiei de avocat.

Contribuabilul/plătitorul fără domiciliu fiscal în România, care are obligaţia de a depune declaraţii la
organul fiscal, trebuie să desemneze un împuternicit, cu domiciliul fiscal în România, care să
îndeplinească, în numele şi din patrimoniul contribuabilului/plătitorului, obligaţiile acestuia din urmă
faţă de organul fiscal.

Această obligaţie nu se menţine în cazul:

a) contribuabilului/plătitorului care are rezidenţa într-un stat membru al Uniunii Europene,

respectiv al Spaţiului Economic European;
b) contribuabilului/plătitorului care are rezidenţa într-un stat care este parte a unui instrument
juridic internaţional semnat de România şi care cuprinde prevederi privind cooperarea administrativă în
domeniul fiscal şi recuperarea creanţelor fiscale.